Faţă de doamna Ruxanda păstrează protocolul, având porniri de gingăşie: „Lăpuşneanu o apucă de mijloc, şi ridicând-o ca pe o pană, o puse pe genunchii săi. – Ce veste, frumoasa mea doamnă? zise el, sărutând-o pe frunte”.

Este tandru cu doamna Ruxanda, o sărută pe frunte, o îmbrăţişează: „ridicând-o ca pe o pană şi punând-o pe genunchii săi”, pentru ca – imediat ce află scopul venirii sale – să o numescă „muiere nesocotită”, reprimându-şi cu greu gestul de a o lovi cu jungherul „spre care mâna sa să îndreptase din obişnuinţă”.

pentru tânărul boier Stroici, Lăpuşneanu este „un tiran cu sânge pângărit”; mitropolitul Teofan îl numeşte „crud şi cumplit”, doar doamna Ruxanda îi găseşte calităţi, adresându-i-se cu apelativele : „bunul meu domn” şi „viteazul meu soţ”.

Lăpuşneanul, care nu mai înceta cu omorurile:” O, bunul meu domn, viteazul meu soţ! urmă ea, destul! Ajungă atâta sânge vărsat, atâte văduvii, atâţia sărmani!”.

Doamna Ruxandra este o soţie devotată, îşi respectă soţul, chiar dacă acesta o insultă şi o ameninţă de multe ori. Iubirea ei faţă de fiu său o determină să încalce regulile creştineşti şi să pună otravă în băutura soţului ei.

Timp de patru ani Lăpuşneanu îşi respectă promisiunea făcută Doamnei Ruxanda şi nu mai ucide nici un boier, dar născoceşte tot felul de schingiuiri: „scotea ochi, tăia mâni, ciuntea şi seca pe care avea prepus”.

Deşi uimit de vizita soţiei sale, Lăpuşneanul se poartă cu delicateţe, o

sărută pe frunte şi o aşază pe genunchii săi ca să afle motivul acestei îndrăzneli. Ruxanda îi sărută mâna, apoi, cu lacrimi în ochi, îi povesteşte despre văduva boierului ucis care 6 ameninţase şi-1

imploră să oprească sângeroasele răzbunări, pentru că şi el este muritor şi "ai să dai

seamă!". Lăpuşneanul izbucneşte cu mânie şi mâna sa caută pumnalul la cingătoare, dar

îşi stăpâneşte pornirea violentă, gândindu-se, probabil, la ziua când îi va ucide

pe toţi boierii la un loc. Cu un zâmbet

perfid, Lăpuşneanul îi promite că de poimâine nU va mai vedea omoruri

şi capete tăiate şi că îi va da " un leac de frică". Vodă o trimite, apoi, să-şi

vadă de casă şi de copii, însă o roagă să poruncească mâncăruri alese

pentru un ospăţ de a doua zi, când va da "masă mare boierilor".

Din această scenă se evidenţiază relaţia convenţională, lipsită

de sentimente şi de sinceritate dintre Lăpuşneanul şi Ruxanda, ceea ce

argumentează faptul că ei nu constituie un cuplu, ci numai căsătoria şi legile timpului îi

obligă să stea alături, unul de altul.Deşi construită în antiteză caracterială cu Lăpuşneanul, fiind evidente delicateţea, gingăşia, sensibilitatea şi bunătatea Ruxandei, în contradicţie cu brutalitatea, cruzimea, violenţa şi încrâncenarea domnitorului, femeia dovedeşte forţă lăuntrică şi fermitate în ultimul episod al nuvelei, ea fiind aleasă de naratorul omniscient să-şi ucide soţul.La ospăţul oferit de Lăpuşneanul ca prilej de împăcare, au sosit patruzeci şi şapte de boieri care, la un semn al domnitorului, au fost măcelăriţi de mercenarii aflaţi în spatele mesenilor. Privind masacrul, Vodă râde satisfăcut şi, cu un cinism şi o cruzime ieşite din comun, pune să se reteze capetele celor ucişi, după care le aşază în mijlocul mesei, "după neam şi după ranguri", făcând o piramidă de "patruzeci şi şepte căpăţăne, vârful căreia se încheia prin capul unui logofăt mare". Când termină, o cheamă pe domniţa Ruxanda să-i dea leacul de frică promis, însă ea leşină la vederea acestei grozăvii, spre dezamăgirea dispreţuitoare a domnitorului: "Femeia tot femeie [...], în loc să se bucure, ea se sparie". Scena reliefează indirect trăsăturile antitetice ale celor doi soţi, pe de o parte sensibilitatea şi bunătatea doamnei, iar pe de altă parte cruzimea şi spiritul vindicativ care dirijează toată energia domnitorului.

Cele două personaje, Alexandru Lăpuşneanul şi Doamna Ruxanda, formează un cuplu romantic, fiind construite prin antiteză şi având totodată caractere excepţionale ce acţionează în situaţii ieşite din comun. Ca antierou, Lăpuşneanul este tipul domnitorului tiran, crud, cu voinţă puternică şi spirit vindicativ, care omoară cu plăcere, are o satisfacţie profundă la vederea piramidei formate din" patruzeci şi şapte de capete ale boierilor şi băgase groaza în toţi, deoarece scotea ochi, ciuntea şi tăia mâini. "Gingaşa Ruxanda", înzestrată cu trăsături pozitive, cu descendenţă voievodală şi un destin nefericit, este evlavioasă, sensibilă, blândă, toate aceste definind-o ca personaj romantic.

Iubitoare si supusa ,isi apreciazq sotul caruia ii adreseaza cuvinte pline de afectiune si de respect „Bunul meu ,,domn”, ,,viteazul

meu sot”, ,,maria ta este puternic”, ,,Eu, Dumnezeu stie! cat te iubesc!”etc.

Este o fire sensibila, nu suporta violentele si este hotarata sa-l impiedice pe Lapusneanu de la noi crime, aducand-ui diverse argumente: ,,Ce-ti lipseste mariei-tale?

Principalul procedeu artistic de caracterizare a doamnei Ruxanda ramane insa antiteza cu Lapusneanul, prin care naratorul scoate in relief blandetea si delicatetea femeii in contradictie cu sadismul si inversunarea vindicativa a domnitorului.