RELAŢIA TERAPEUT-PACIENT

Încă de la prima întâlnire, pacientul aşteaptă totul de la terapeut, punându-şi speranţele în cunoştinţele şi capacitatea profesională a acestuia, această încredere însă nefiind obiectivă şi raţională ci subiectivă şi derivată din dorinţa de vindecare a pacientului. El încununează astfel terapeutul cu o putere cvasimagică, pe care o simte în mod diferit, în funcţie de nivelul său intelectual sau de caracterul său, în mod arhaic, intelectual, erotic etc. Fără ştirea terapeutului se realizează astfel un prim transfer încă din primele întâlniri.

Tot de la prima întâlnire, terapeutul îşi orientează spre pacient toate cunoştinţele şi capacităţile sale profesionale, pentru a aborda cea mai eficientă tehnică de lucru. Necunoscându-l foarte bine pe pacient, terapeutul realizează astfel un contratransfer, de asemenea subiectiv.

Dacă la începutul tratamentului relaţia are o dinamică destul de greu de controlat, dacă nu chiar imposibil, pe parcursul întâlnirilor succesive care urmează, ea îşi va modifica dinamica în funcţie de noile informaţii obţinute de unul sau altul dintre parteneri.

Boala, pretextul întâlnirilor repetate, realizează de fapt legătura între cei doi, iar transformarea sa în sens pozitiv sau negativ depinde foarte mult şi de evoluţia relaţiei terapeutice.

Fiecare boală sau simptom îi spun, la început, terapeutului cum anume ar trebui să acţioneze (prin analogie cu situaţii oarecum asemănătoare). O atitudine de nelinişte, precauţie excesivă în faţa pacientului agravează situaţia acestuia, iar necunoaşterea sau minimizarea importanţei unui simptom conduce la agravarea acestuia. Reglarea acestor probleme se realizează pe măsură ce numărul cazurilor clinice observate creşte şi experienţa se îmbunătăţeşte.

Comportamentele negative din partea terapeutului, cum ar fi critica, ridiculizarea sau ignorarea, pot determina apariţia unor reacţii aversive din partea pacienţilor.

Relaţia este mai eficientă atunci când comportamentele corecte sau pozitive sunt întărite prin laudă, încurajare etc.

Bine folosit de terapeut cuvântul îşi păstrează înteaga sa valoare, un cuvânt nefericit, prost folosit putând condiţiona negativ pacientul timp îndelungat, pe când cuvântul bine ales şi folosit poate deveni suportul ideilor benefice, continuându-şi efectul terapeutic chiar şi după terminarea şedinţei sau tratamentului.

aprecierea reduce comportamentul defensiv şi ostil, precum şi efortul pentru captarea atenţiei.

aprecierea oferă pacienţilor sentimentul valorii permanente a propriei lor personalităţi şi o stabilitate afectivă.

respectul de sine este întărit de apreciere; cu cât mai mult se acceptă pacientul pe sine însuşi, cu atât este mai capabil să-i accepte şi să-i tolereze şi pe ceilalţi.

aprecierea de către terapeut îl ajută pe pacient să răspundă cu o apreciere reciprocă terapeutului (reciprocitatea comportamentului social).

Efectele unei atitudini pozitive:

Un motiv poate fi conştient sau inconştient. Fiecare motiv izvorăşte dintr-o nevoie, fiecare nevoie are drept scop satisfacerea ei. Orice conduită care a provocat acest motiv urmăreşte apoi să determine individul spre realizarea scopului său.

A motiva pe cineva, înseamnă a-l determina să adopte o atitudine dorită; a motiva pe cineva înseamnă a-l determina să renunţe la o atitudine veche, în favoarea uneia noi.

Motivarea corectă a interlocutorului

Putem motiva o persoană sensibilizând-o, abordând una din trebuinţele sale nesatisfăcute şi lămurind-o că adoptând o anumită atitudine poate să îşi satisfacă acea trebuinţă. Cu cât interlocutorul nostru îşi va imagina mental într-un mod cât se poate de sugestiv, scopul la care doreşte să ajungă, cu atât va fi mai uşor de înduplecat, respectiv motivat.

terapeut - pacient

Tehnici de relaxare

Exerciţiile de relaxare simplă sunt destul de mult folosite în multe terapii. Ele pot să fie folosite de oricine şi oricând, fiind însoţite de o respiraţie regulată şi chiar de formule sugestive sau autosugestive, care să le sporească efectul. Atât pentru terapeut, cât şi pentru pacient este util să se facă apel la exerciţii de relaxare simplă:

1. Înainte de începerea unor activităţi dificile (urmate de creşterea corespunzătoare a nivelului de activare)

2. În pauzele dintre diverse activităţi solicitante3. Ori de câte ori se conştientizează o senzaţie

de disconfort, un dezechilibru sau o disfuncţie la oricare din nivele corporale

Relaxarea simplă

Formarea deprinderii de a gândi pozitiv se bazează pe fenomenul de autosugestie şi de exprimare subvocală (exprimare în limbaj intern), în formă afirmativă. Gândurile negative, însoţite de sentimentele corespunzătoare, creează aşa numita profeţie care se autoîmplineşte, deoarece sunt urmate de scăderea nivelului energetic, a capacităţii de efort, a disponibilităţii de a fi activ etc. Lipsa de încredere în sine este rezultatul gândirii negative, pe când încrederea în sine este rezultatul gândirii pozitive.

Gândirea pozitivă

1. Conştientizarea şi recunoaşterea faptului că se gândeşte negativ şi că acest lucru blochează evoluţia favorabilă a persoanei

2. Formarea deprinderii de stopare şi înlăturare a gândirii negative

3. Formarea deprinderii de transformare a gândirii negative în gândire pozitivă, prin stabilirea de scopuri raţionale şi fragmentarea lor în unităţi mici posibil a fi atinse imediat

4. Formarea capacităţii de depistare a convingerilor iraţionale şi de înlăturare sau corectare a lor

5. Formarea deprinderii de gândire pozitivă, prin folosirea de formule autosugestive

corespunzătoare

Pentru formarea deprinderii de a gândi pozitiv este necesar:

Un pacient marcat de gândire negativă va fi împiedicat în evoluţia sa favorabilă spre vindecare, îi va fi frânată participarea conştientă şi activă, motivată la propria recuperare. În plus, permanentizarea gândirii negative conduce la creşterea anxietăţii şi chiar la apariţia unor îmbolnăviri grave.

Terapeutul marcat de gândire negativă nu poate obţine rezultate bune în activitatea sa. Lipsit de încredere în sine, în rezultatele muncii sale, nu va reuşi să abordeze pacienţii corespunzător, să le câştige încrederea, să le redea încrederea în forţele proprii, să îi ajute să scape de propria lor gândire negativă.

Pentru a forma o relaţie corectă terapeut-pacient este necesar să punctăm faptul că nu ajutăm un om pentru că este urât, gras, frumos, tânăr, bătrân, handicapat? şi lista poate continua, important este dacă ţinem cont cu adevărat de aşa ceva sau nu.

Un fapt este cert şi anume că: în timpul sau cu ocazia relaţiei terapeutului cu pacientul, acesta din urmă poate prezenta anumite tipologii ce-l caracterizează în această secvenţă de timp şi care-l atenţionează pe cel dintâi de a găsi cea mai bună soluţie privind eficacitatea comunicării, prin actul în sine.

Tipologia pacientului

1) – cel care se autocompătimeşte; 2) – cel pe care-l doare tot; 3) – cel limbut (hipervolubil); 4) – cel tăcut (morocănos); 5) – cel agitat (care ţipă şi revendică cu insis-

tenţă întreaga atenţie); 6) – cel nestăpânit; 7) – cel anxios; 8) – cel emotiv; 9) – cel jovial; 10) – cel care nu înţelege; 11) – cel vanitos (orgolios); 12) – cel „ideal” (care nu există).

12 tipuri de bolnavi şi anume:

Răbdare, răbdare, răbdareO persoană în vârstă îşi găseşte mai

greu cuvintele pentru a-şi alcătui răspunsurile, care, în final, sunt găsite, dacă cel ce conduce dialogul are răbdarea necesară. De altfel, răbdarea este o însuşire obligatorie pentru toţi cei ce lucrează cu vârstnicul, ca şi pentru orice anturaj al unei astfel de persoane. Tulburările de memorie pot interveni întârziind şi mai mult răspunsurile, chiar dacă persoana vârstnică a înţeles, a recepţionat mesajul.

TULBURARI DE AUZSurditatea totală (mai rar) sau parţială (mai

frecvent) sau hipoacuzia sunt frecvente la o persoană în vârstă al cărui auz se scade chiar în cadrul îmbătrânirii normale. În aceste cazuri, ne poziţionăm în aşa fel încât să ne poată vedea faţa şi buzele în timp ce vorbim. Verificăm dacă persoana foloseşte proteză auditivă, dacă este deschisă, dacă bateria este funcţionată. Vorbirea va fi clară, simplă, cu fraze scurte, vom vorbi mai tare, dar fără a ţipa, rostind silabele mai rar. Adăugăm mimica şi gestica. Nu ne enervăm, fiindcă persoana nu ne aude, sau încă nu aude, deoarece nu am luat măsurile menţionate anterior. Putem comunica, eventual, prin semne, prin scris, prin desen.

TULBURARI DE VEDEREScăderea acuităţii vizuale este, de

asemenea, paralelă cu înaintarea în vârstă. Este de diferite grade, până la pierderea completă a vederii. Limbajul verbal este în prim plan. Informăm persoana în legătură cu orice alte zgomote, alte persoane care intră în camera,I se vorbeşte înainte de a-l atinge şi i se explică fiecare manevră.

TULBURĂRI DE ÎNŢELEGERE ŞI EXPRIMARE

Se întâlnesc la persoanele cu suferinţe cerebrale, cu sechele după accidente cerebrale-vasculare şi se traduc prin: incoordonarea în vorbire, dificultăţi în aranjamentul cuvintelor în frază, inabilitate de a-şi găsi cuvintele, imposibilitatea de a răspunde (în termeni de specialitate afazie, disfazie, dislexie). Se pun întrebări care să comporte răspunsuri prin ,,da" şi ,,nu", sau printr-un dat din cap. Acordăm mai mult timp pentru a obţine răspunsurile. Observăm concomitent comportamentul şi limbajul non-verbal.

PERSOANE CARE PLÂNG

Putem întâlni persoane care plâng ușor, emotive, labile sau plâng spontan, nestăpânit, nemotivat, în anumite îmbolnăviri cerebrale cum sunt unele forme de scleroză cerebrală. În prima situaţie plânsul este o supapă de uşurare, de descărcare a tensiunilor şi de aceea trebuie îngăduit. Nu-i vom cere să înceteze plânsul, nu vom plânge alături, fiindcă nu este un model de empatie, de compasiune recomandabil în aceste cazuri. Vom rămâne alături, cu răbdare până se linişteşte, asigurându-i intimitatea. Folosim atingerea ca mijloc de comunicare şi apropiere. După ce va înceta plânsul, vom relua comunicarea, cu grijă, cu blândeţe, cu menajamente şi cu tact.

După modul în care fiecare pacient îşi joacă rolul, bazat pe diferite expectaţii, se pot crea premisele, fie pentru o relaţie satisfăcătoare şi eficientă, fie pentru alta suspicioasă cu frustrări şi dezamăgiri. Relaţia dintre cei doi este şi trebuie să devină în timp, una specială, deoarece, liantul este boala, fapt care şi determină un anumit comportament. Iminent este faptul că, relaţia dintre cei doi actori ai comunicării are la bază întrebarea ca puncte de plecare în realizarea anamnezei, dar trebuie să ţinem cont de câteva reguli legate de respectul terapeutului faţa de pacient şi anume:

Intrebările

1) – să te prezinţi; 2) – să te interesezi cum se simte pacientul în

sitaţia în care se află (internat, în cabinet); 3) – să discuţi stând la nivelul pacientului, într-

un loc în care poţi fi uşor urmărit, văzut, auzit; 4) – să previi pacientul înainte de a face ma-

nevre medicale dureroase, in timpul examinării fizice şi atunci când, in cadrul anamnezei, vă veţi referi la lucruri care ar putea provoca suferinţa morală;

5) – să reacţionezi astfel încât pacientul să fie conştient că ai auzit ce spune.

1 – Care este problema dumneavoastră? 2 – Ce credeţi că a provocat-o?3 – De ce credeţi că a început în acel moment? 4 – Prin ce vă supără boala? 5 – Cât de severă este? 6 – Ce evoluţie a avut? 7 – De ce vă temeţi cel mai mult în legătură cu

suferinţa dumneavoastră? 8 – Care sunt dificultăţile esenţiale pe care boa-la vi

le provoacă? 9 – Ce fel de tratament aţi primit? 10 – Care sunt cele mai importante rezultate pe care

le speraţi de la noi? 11 – Ce aţi făcut până acum pentru a vă trata boala?

Referitor la situaţia pacientului