UNIVERSITATEA "DIMITRIE CANTEMIR'' DIN TÂRGU MUREŞ

DEPARTAMENTUL DE STUDII MASTERALE

Consiliere şi psihoterapie

Terapii de cuplu

Prof. Dr. POPESCU SPERANTA

ABORDAREA COGNITIV-COMPORTAMENTALA IN

TERAPIA DE FAMILIE

Student:

...................................................

1

‘Viata in doi’ este cel mai fascinant domeniu de studiu, nu numai pentru

psihologii avizati, cat si pentru omul de rand, care in fiecare etapa a existentei

sale se confrunta cu probleme, dificultati, suferinte generate de o comunicare

defectoasa in familie – acel loc minunat ce ar trebui sa constituie adevarata

pavaza impotriva greutatilor vietii. Vine o vreme cand grijile serviciului, mai ales

in actuala si acuta lupta pentru ceea ce simbolic – si nu numai – numim

supravietuire, demascarea mirajelor copilariei si pierderea parintilor sunt

dramatic resimtite. Fiecaruia i se pare ca daca ar exista retete, daca s-ar scrie in

carti cum sa-ti pastrezi partenerul, cum dragostea sa dainuie vejnic – casatoria si

aderarea la statutul de familist ar fi mai simpla. Unicitatea noastra structurala,

morala, cocnitiva si emotionala ne face sa receptam diferit trecerea anilor, dar

dincolo de aceasta exista o relativa ciclicitate fireasca, mutuala, traversata

oarecum universal si fara exceptii, de acea entitate spirituala nou creata si veche

ca biblia insasi numita cuplu.

Terapia de familie s-a nascut in 1950, a crescut intre anii 1960 si s-a

maturizat in anii 1970. Perioada dintre anii 1975 – 1985 poate fii privita ca fiind

varsta de aur a terapiei de familie. Acei ani au vazut inflorirea abordarilor cele

mai imaginative si vitale de tratament, a fost o perioada plina de entuziasm si

incredere. Terapeutii de familie poate aveau puncte de vedere diferite in ceea ce

priveste tehnica, dar ei impartasiau optimismul si scopul comun. Tendintele

dominante ale ultimelor decenii au fost constructionismul social (ideea ca

experienta noastra este in functie de modul in care gandim despre aceasta),

terapia narativa, abordarile integrative si o preocupare in crestere pentru

problematica sociala si politica.

Terapia de familie are o istorie scurta, dar un trecut indelungat. De multi

ani terapeutii au rezistat la ideea de a vedea membrii familiei pacientului, pentru

a salva caracterul privat al relatiei pacient – terapeut. Freudienii au exclus familia

reala pentru a descoperii familia inconstienta, introvertita; rogerianii au tinut

familia departe pentru a asigura o privire pozitiva neconditionata, iar pshihiatrii de

spital au descurajat vizitele familiei deoarece ele puteau sa distruga mediul

benign din spital. In momentul in care familia a devenit pacient s-a simtit nevoia

2

unor noi cai de gandire despre si de tratament ale problemelor umane. In anii de

inceput, terapeutii de familie erau insufletiti de un simt senzational al

entuziasmului si convingerii. Astazi, ca urmare a criticilor postmoderne, sanatatii

institutionalizate si a renasterii psihiatriei biologice suntem mai putin siguri de noi

insine. Terapeutii de familie de astazi au gestionat sinteza ideilor noi creatoare

cu unele din cele mai bune modele timpurii. Dar, daca cercetam fiecare din

modelele celebre in profunzime, v-om vedea si unele idei bune pe care le-am

neglijat.

Terapeutii de familie ne invata ca familia este mai mult decat o colectie de

indivizi separati, ea este un sistem, un tot organic ale carui parti functioneaza

intr-un fel care transcent carecteristicile individuale. Dar, chiar daca avem

calitatea de membrii ai unui sistem de familie, nu incetam sa fim indivizi, cu inimi,

minti si dorinte numai ale noastre. Chiar daca nu etse posibil sa intelegem

oamenii fara sa luam in considerare contextul lor social – in special familia – am

gresi daca ne-am limita numai la suprafata interactiunilor – la conportamentul

social separat de experienta interna....Ideea este aceasta : pentru a pune la

dispozitie un ajutor psihologic eficient si de lunga durata, psihoterapeutul are

nevoe sa inteleaga si sa motiveze indivizii si sa influenteze interactiunile lor.

Între anii 1970-1985, au înflorit faimoase şcoli de terapie, s-au înfiinţat

centre de formare şi s-au studiat implicaţiile sociale ale noilor modele. Cele trei

linii terapeutice principale individuale (comportamentală, psihanalitică şi

experienţială) au dat naştere unor abordări de familie similare: terapii de familie

psihodinamice, cognitiv comportamentale şi experienţiale, fiind completate de trei

linii terapeutice ce nu au derivat din nici o terapie individuală, ci din revoluţia

sistemică: terapia de familie structurală, strategică şi Bowniană (R. Schwartz, M.

Nichols, 2001).

Pionierii terapiei de familie au avut orientări clinice diferite şi pregătiri

diverse, lucru care s-a reflectat în orientările care le-au succedat în epoca de aur

a terapiei de familie. Întreaga complexitate a cîmpului terapiei de familie nu ar

trebui să piardă din vedere ideea de la care a plecat: familia este contextul

problemelor umane, şi ca toate grupurile umane, familia are o serie de proprietăţi

3

emergente - întregul nu este dat de suma părţilor. Indiferent de multitudinea şi

varietatea proprietăţilor emergente, toate se împart în două categorii: de

structură şi proces. Structura familiei include triunghiuri, subsisteme şi graniţe iar

procesele care descriu interacţiunile în familie sunt: reactivitate emoţională,

comunicare disfuncţională, circularitate - decît să caute sursa (cine a început)

terapeuţii se concentrează pe înţelegerea şi tratarea problemelor ca pe o serie

de reacţii şi reacţii la reacţii, în cercuri repetitive.

Principalele şcoli de terapie de familie de obicei sunt grupate în literatura

de specialitate în două mari grupe: şcolile clasice ale terapiei de familie şi şcolile

recente ale terapiei de familie (M.P. Nichols, R.C. Schwartz, 2001). În prima

grupă, a celor clasice, sunt incluse după aceeaşi autori: teoria lui Bowen, terapia

de familie experienţială, terapia de familie psihanalitică, terapia de familie

structurală, terapia de familie cognitiv-comportamentală. A doua grupă, cea a

terapiilor care au suferit influenţa secolului XXI, include: terapia de scurtă durată,

terapia narativă, modelul integrativ de terapie de familie, terapia de familie

medicala şi psihoeducaţia, precum şi teme speciale cum ar fi feminismul şi

terapia de familie, săracia şi clasele sociale, homosexualitatea şi lesbianismul,

violenţa domestică etc.

Dintre şcolile clasice ale terapiei de familie voi aborda doar terapia de familie

cognitiv-comportamentală.

Abordarea cocnitiv – comportamentala in terapia de familie

Terapia cocnitiva de familie a urmat aceasi pfogresie ca terapia cocnitiva a

cuplurilor – mai intai ca o componenta suplimentara a abordarii comportamentale

si, apoi, mai mult ca un sistem cuprinzator de interventie.Munson (1993) observa

ca existau cel putin 18 tipuri diferite de terapie cocnitiva folosita de practicieni

diferiti. Abordarea cocnitiv-comportamentala care echilibreaza accentuarea

cunoasterii si a comportamentului, ca o abordare mai extinsa si mai inclusiva prin

concentrarea mai profunda asupra paternurilor interactiunii familiei. Relatiile de

familie, perceptiile, emotiile si comportramentul sunt vazute ca exercitand o

4

influenta reciproca una asupra alteia, astfel o interferenta cocnitiva poate evoca

emotia si comportamentul, iar emotia si comportamentul pot influenta perceptia.

Abordarea cocnitiv-comportamentala a familiilor este compatibila cu teoria

sistemica si include premisa ca membrii unei familii sunt influentati simultan si se

influentiaza unul pe celalalt. In consecinta, comportamentul unui membru al

familiei declanseaza comportamente, perceptii si emotii in ceilalti membrii care,

in schimb, aleg perceptii, comportamente si emotii reactive in membrul familiei de

origine. Asa cum acest proces se expune, volatilitatea dinamicii familiei creste,

facand familia vulnerabila la spiralele negative ale conflictului.

Terapeuţii de orientare comportamentistă au aplicat pricipiile teoriei învăţării

pentru a antrena părinţii să-şi modifice comportamentele, să înveţe cuplurile

tehnici de comunicare şi de rezolvare de probleme. Problemele de

comportament sunt privite ca fiind cauzate de patternuri disfuncţionale de

întărire între părinţi şi copii, sau între soţi.

Simptomele familiei sunt considerate ca fiind nişte răspunsuri învăţate,

achiziţionate involuntar şi întărite pe parcurs. Conform teoriei învăţării sociale, un

comportament este învăţat şi menţinut de consecinţele sale, dar poate fi

modificat în egală măsură prin modificarea acestor consecinţe. Tratamentul este

determinat în timp şi centrat pe simptom.

Abordarea cognitiv-comportamentală creează un echilibru între cogniţii şi

comportament, se focalizează mai mult pe patternurile de interacţiune dintre

membrii familiei şi constituie o bază pentru terapia sistemica. Relaţiile din

familie, emoţiile, cogniţiile şi comportamentul, sunt văzute ca exercitând o

influenţă mutuală asupra membrilor, aşa încât o inferenţă cognitivă poate

declanşa comportamente, emoţii şi invers, menţinând în familiile disfuncţionale o

buclă de feedback.

Pe măsură ce acest proces de influenţare reciprocă se desfăşoară, se pot

crea spirale negative de conflict. Odată cu creşterea numărului de persoane

implicate în conflict, dinamica devine mai complexă, conflictul devenind mai uşor

de escaladat. Epstein şi Schlessinger, (1996) citează patru modalităţi prin care

cogniţiile, comportamentele, emoţiile membrilor familiei pot interacţiona, creând

5

un climat instabil: 1. cogniţiile, emoţiile şi comportamentul individului privind

propria familie (de ex., persoana care se percepe ca retrasă faţă de membrii

familiei); 2. acţiunile membrilor familiei faţă de individ; 3. acţiunile combinate (nu

întotdeauna în consens) ale membrilor faţă de individ; 4. caracteristicile relaţiilor

dintre ceilalti membri ai familiei.

Beck accentuează importanţa schemei, sau a ceea ce numeşte el credinţe

adânci. Teoria cognitiv-comportamentală nu spune că procesele cognitive sunt

cauza tuturor comportamentelor din familie, dar accentuează că au un rol

semnificativ în interrelaţionarea evenimentelor, cogniţiilor, emoţiilor şi

comportamentelor (Epstein, 1988). În procesul terapeutic cognitiv-

comportamental, restructurarea credinţelor distorsionate are un impact esenţial

asupra schimbării comportamentelor disfuncţionale.

Într-o familie schema cognitivă funcţionează într-un mod similar, formându-se

de fapt, schema familiei. Dattilio (1993,1998) sugerează că acestă schemă este

formată din credinţe despre familie formate de-a lungul anilor, în urma integrării

interacţiunilor dintre membri. Există două seturi de scheme: cea a familiei de

origine şi cea legată de familie în general. Ambele influenţează felul în care

individul gândeşte, simte sau se comportă în familie (credinţe despre cum ar

trebui să fie relaţiile în familie, cum ar trebui să se poarte soţii între ei, ce

probleme sunt suspecte de a apare în familie şi cum ar trebui rezolvate, ce

responsabilităţi ar trebui să aibă fiecare membru, distribuţia rolurilor, ce costuri

şi beneficii ar trebui să se obţina în urma mariajului, etc).

Se deduce că este foarte important rolul familiei de origine a fiecărui partener

în modelarea schemei familiei curente. Această schemă devine subiect al

schimbării în functie de apariţia unor evenimente de viaţă semnificative (moarte,

divorţ) sau în funcţie de rutina zilnică.

Sfârşitul anilor ‘80 şi începutul anilor ‘90 este marcat de aplicarea mai intensă

a modelului cognitiv-comportamental în terapia de familie de către Epstein,

Schlessinger, Dryden. Mai recent, Datillio (1998) preluând modelul pionierilor,

încearcă integrarea strategiilor cognitiv-comportamentale cu variate modele

6

terapeutice de cuplu, de familie, prin aceasta demonstrând compatibilitatea

tehnicilor cognitiv-comportamentale cu alte modele terapeutice.

Teoria. În anii 1970, terapia comportamentală aplicată la probleme de familie

s-a dezvoltat în trei mari direcţii: educaţia părinţilor (parent training), terapia

comportamentală de cuplu şi terapia sexuală.

Premisa centrală a terapiei comportamentale este că un comportament este

menţinut de consecinţele sale. Dacă un nou comportament nu oferă consecinţe

mai plăcute, vechiul comportament va fi rezistent la schimbare. Ecuaţia

comportamentală poate cuprinde termenii: stimul, răspuns, întărire.

Întărirea presupune consecinţe care afectează rata comportamentului, prin

accelerarea (se numesc întăritori) sau încetinirea (sunt numiţi inhibitori) lui.

Consecinţele care întăresc un comportament se pot grupa în două categorii:

pozitive, sau de recompensare, şi negative, sau aversive. Astfel, un părinte

poate întări pozitiv un comportament al copilului -a face curat în cameră- prin

recompensarea lui după ce a efectuat sarcina, sau negativ, prin a-l cicăli până

face curat.

Stingerea se produce când răspunsul nu este urmat de întărire. Neatenţia

este de obicei cel mai bun răspuns la un comportament care nu ne place.

Relaţia dintre un răspuns şi consecinţele sale defineşte cadrul ce guvernează

acel răspuns. Schema de întărire descrie relaţia dintre răspuns şi apariţia

consecinţelor. Când întărirea se realizează la intervale neregulate, răpunsul

devine din ce în ce mai rezistent la stingere.

Pentru mulţi, acest model terapeutic poate părea mecanicist deoarece ignoră

sentimentele şi gîndurile oamenilor. Dacă acest lucru era valabil în trecut, astăzi

terapeuţii au devenit din ce în ce mai conştienţi de necesitatea integrării

behaviorismului cu teoriile cognitive. Evenimente interne cum ar fi cogniţiile,

verbalizări şi sentimente sunt considerate astăzi ca mediatori care funcţionează

ca stimuli în controlarea comportamentului.

Terapeuţii au început să deplaseze interesul de la individul singur la relaţiile

familiale, apelînd la teoria schimbului social (Thibaut şi Kelley, 1959). Conform

acestei teorii, oamenii au tendinţa de a maximiza recompensele şi de a

7

minimaliza costurile. Aplicarea acestei teorii la relaţia maritală, ajută la

înţelegerea mecanismelor de reciprocitate dezvoltate între soţi. Astfel,

interacţiunile din cadrul cuplurilor care nu se înteleg, se caracterizeaza frecvent

prin comportamente negative reciproce: dacă un partener reacţionează negativ,

celălalt este înclinat să-i răspundă în acelaşi mod şi se produce un lanţ de

interacţiuni negative (Gottman, 1979). Într-un cuplu reuşit, ambii parteneri se

străduiesc să maximizeze recompensele reciproce şi să minimalizeze costurile.

Pentru că behavioriştii s-au centrat pe comportamentele deschise,

observabile, au avut tendinţa de a se centra pe beneficiile vieţii de familie în

termenii unor evenimente tangibile şi manifeste. De aceea au omis faptul că

beneficiile inconştiente sunt o sursă puternică de satisfacţie şi stabilitate în viaţa

familiei, şi faptul că autoevaluarea are un rol important - în contextul vieţii de

familie aceasta este influenţată de modelele anterioare (mai ales părinţi), şi de

imaginea partenerului ideal, care poate să intre în contradicţie cu

comportamentul real al partenerului de viaţă, generând puternice insatisfacţii.

Abilităţile de comunicare sunt considerate cea mai importantă trăsătură a unei

relaţii sănătoase (Gottman, Markman, Notarius, 1977; Jacobson, Waldron,

Moore, 1980). Comunicarea clară îi ajută pe membrii familiei să discrimineze

între evenimente şi să-şi îmbunătăţească abilităţile de a înţelege şi oferi suport.

Conflictul este inerent vieţii de cuplu. Familiile care apelează la terapie vor de

multe ori să se elibereze de problemele care-i copleşesc, întrucât singuri nu au

abilităţile necesare de a face acest lucru. Aici iese în evidenţă componenta

puternic educativă a acestui tip de terapie întrucât furnizează, îi învaţă pe indivizi

o serie de abilităţi pentru a face faţă problemelor în prezent şi eventual pe viitor,

dacă mai apar.

În gândirea obişnuită se propagă deseori mitul că, pentru a face o relaţie să

meargă, oamenii trebuie doar să se iubească si să se potrivească. Dar nimeni

nu detaliază conţinutul expresiei „să se potrivească” şi se asteaptă ca potrivirea

să vină de la sine. Mariajul perfect nu cade din cer, ci este produsul unui proces

de învăţare reciproc, desfăşurat în timp şi permanent îmbunătăţit.

8

După Patterson şi Reid (1970), reciprocitatea există întotdeauna şi între

părinţi şi copii: părinţii care se comportă aversiv faţă de copiii lor, primesc acelaşi

lucru în schimb. Părinţii şi copiii dezvoltă patternuri de întăriri negative. Atunci

când copiii devin conştienţi de aceste patternuri, pot deveni manipulativi.

Schemele care contaminează relaţiile sunt învăţate în procesul de creştere în

propria familie. O parte dintre aceste credinţe disfuncţionale sunt presupuneri

despre rolurile familiale, în timp ce altele sunt presupuneri despre interacţiunile

familiale în general. Aceste scheme formează osatura internă a formularilor

tip"trebuie", a profeţiilor care se autoîmplinesc, citirea gândurilor, geloziei,

neîncrederii care otrăveşte relaţiile interfamiliale prin distorsionarea răspunsurilor

membrilor la diverse comportamente.

Rolul terapeutului. „În terapia cognitiv-comportamentală terapeutul are un

rol activ, directiv care implică în egală măsură procese precum: orientare,

ghidare, colaborare, parteneriat. Putem sintetiza rolul şi atitudinea terapeutului în

terapia cognitiv-comportamentală astfel:

Culege datele şi efectuează analiza funcţională a comportamentului

Explică, informează, dedramatizează,

Defineşte simptomul ţintă, identifică factorii de menţinere şi cercetează

beneficiile secundare ale acestuia

Alege strategia terapeutică

Stimulează motivaţia de participare la terapie a pacientului

Aplică tehnica terapeutică

Pune capăt relaţiei terapeutice (conform contractului

terapeutic)”(I.Dafinoiu, 2002).

Terapeutul nu trebuie să fie într-un anumit fel (M.P.Nichols, R.C.Schwartz,

2001) ci trebuie să facă ceva. Terapeuţii de familie de orientare behavioristă pun

accent pe prezent şi analizează secvenţe curente de comportament.

Se subliniază rolul directiv al terapeutului care, totuşi, se pune în poziţia

expertului. El decide care sunt comportamentele a căror frecvenţă va fi mărită

sau scăzută. Pentru accelerarea comportamentului se aplică Principiul Premack

(Premack, 1965): comportamentul cu o mare probabilitate de apariţie (mai ales

9

o activitate plăcută) devine întăritor pentru comportamentul cu mai mica

probabilitate de apariţie.

Clienţii se aşteaptă ca terapia să fie un fel de lecţie ce trebuie învăţată, iar

terapeuţii acestui curent au tendinţa de a opera în stil didactic, construind un

model tipic al problemei părinţilor, şi alegând soluţiile care ar fi folositoare.

Dezavantajul este că, atunci când terapia se reduce numai la a preda şi educa,

terapeuţii nu mai descoperă şi rezolvă conflictele responsabile de menţinerea

problemelor şi nici nu le mai aduc în primul plan. Astfel că, avantajele terapiei

cognitiv-comportamentale, de a fi o abordare directă cu strategii simple, devine

un dezavantaj în mâinile unui terapeut care presupune în mod eronat că, dacă

principiile de întărire sunt simple atunci aşa ar trebui să fie şi terapia. Ceea ce îi

diferenţiază de alte abordari, este felul în care aplică principii experimentale la

probleme clinice, şi atenţia cu care verifică rezultatele procedurii aplicate.

Intervenţia. Mulţi terapeuţi de familie pornesc de la premisa că nu individul ci

familia reprezinta problema, aşa că, întreaga familie ar trebui să o rezolve.

Terapeuţii behaviorişti, pe de altă parte, acceptă punctul de vedere al părinţilor -

copilul reprezintă problema, şi în general, se întâlnesc cu un singur părinte, şi

copilul (sunt terapeuţi care se întâlnesc cu ambii părinţi şi chiar cu ceilalţi fraţi).

Părinţii sunt învăţaţi cum să aplice teoria învăţării pentru a-şi putea controla

copiii, cuplurile sunt ajutate să substituie controlul aversiv cu cel pozitiv,

partenerii cu probleme sexuale sunt ajutaţi să decondiţioneze anxietatea.

Multitudinea de tehnici dezvoltate în timp, poate fi grupată în trei categorii:

Condiţionare operantă - foarte mult utilizată, deoarece întăririle folosite pot

fi tangibile sau sociale (zâmbetul, mândria, atenţia). Tehnicile operante

sunt: modelarea, "token economies" sau acumularea de economii,

legătura condiţionată, managementul condiţionării şi "time out".

Modelarea sau configurarea (Schwitzgebel si Kolb, 1964) constă în întărirea

schimbării produsă cu paşi mici îndreptaţi spre scopul final. Strângerea de

economii (Baer si Sherman, 1969) se foloseşte de un sistem de puncte şi

steluţe recompensatoare care sunt primite de copil atunci când îndeplineşte un

comportament de succes. La strângerea unui anumit număr de puncte copilul

10

este răsplătit cu o recompensă stabilită împreună cu el anterior programului.

Kristin Robinson a dezvoltat un program de reducere a agresivităţii în fratrie,

pornind de la această teorie (A group contingency program, 2000).

Managementul condiţionării (Schwitzgebel, 1967) constă în a da şi a retrage

recompense sau pedepse, în funcţie de comportamentul copilului. "Time out"

(Rimm si Masters, 1974) reprezintă o pedeapsă prin care copilul este pus la colţ

sau trimis în camera lui.

Conditionare clasică: implica modificarea răspunsurilor fiziologice. Mai

comune sunt desensibilizarea sistematică (Wolpe), antrenamentul

asertiv(Lazarus), terapii aversive (Risley,1968), terapii sexuale (Master şi

Johson). Majoritatea acestor terapii sunt aplicate adulţilor în primul rând, şi

aceştia la rândul lor, le pot aplica pe copiii lor.

Tehnici cognitiv-afective: includ stoparea gândurilor, terapia raţional-

emotivă (Ellis), modelarea (Bandura), reatribuirea (Kanfer si Philips) şi

auto-monitorizarea (Rimm si Masters).

Terapia începe cu o evaluare extensivă. Procedurile variază de la clinică la

clinică. Putem întâlni modelul SORKC (Kanfer si Philips 1970) în care: S-stimul,

O-starea organismului, R-răspunsul ţintă, KC pentru natura şi contingenţa

consecinţelor. Astfel de scheme sunt integrate, de fapt, în modele mult mai

complexe în care răspunsul devine stimul pentru un alt răspuns. Comunicarea şi

cauzalitatea devin circulare, explicaţia fiind dată în funcţie de punctul de vedere

al observatorului.

Evaluarea, ca prim stadiu în trainingul comportamental al părinţilor (Minuchin,

2001), implică definirea, observarea şi înregistrarea frecvenţei

comportamentului ce trebuie schimbat, precum şi evenimentele care îl precedă

şi urmează. Interviurile, de obicei cu mama, au ca scop obţinerea unei definiţii a

problemei şi o listă de potenţiali întăritori. Observarea se poate face printr-o

vizită la domiciliul clientului sau în spatele "oglinzii". Se mai pot administra, în

completare, chestionare sau scale de evaluare de orientare specifica (J.

Cottraux si M.Bouvard, 1996).

11

Stadiul măsurării şi analizei funcţionale, se desfăşoară prin înregistrarea şi

observarea comportamentului ţintă (în clinică sau în mediul familial, de către

terapeut şi părinti). În stadiul următor, terapeutul proiectează un program

terapeutic care să satisfacă nevoile familiei.

Scopul general al terapiei este de a-i învăţa pe participanţi să comunice

sănătos şi echilibrat şi să achiziţioneze un set de abilităţi necesare în rezolvarea

de probleme. Poate că unul dintre punctele forte ale acestei terapii este faptul

că se concentrează atât de mult asupra procesului şi măsoară schimbarea,

consecinţa fiind crearea unui set de insrtumente terapeutice foarte utile.

12

GLOSAR

Terapie cognitiv comportamentala = tratament care subliniaza schimbarea

atitudinii, precum si intarirea comportamentului

Familia de origine = Parintii si rati unei persoane; se refera de obicei la familia

nucleara de origine a unui adult.

Familia extinsa = Reteaua relatiilor de rudenie de-a lungul mai multor generatii.

Familia nucleara = Parintii si copiii acestora.

Familii amestecate = Familii separate, unite prin casatorie, familii vitrege.

Feedback = Reantoarcerea unei portiuni din ceea ce intra intr-un sistem, in

special stunci cand este folosit pentru a mentine iesirea in limite predeterminate

(feedback negativ) sau pentru a semnala nevoia de a modifica sistemul

(feedback pozitiv).

Modelare = Invatare observationala

Miturile familiei = un set de cinvingeri bazate pe distorsionarea realitatii istorice

si impartasirea de catre toti membri familiei care ajuta sa formuleze reguli care

guverneaza functionarea familiei.

Reformulare = Reetichetarea descrierii comportamentului unei familii pentru a o

face mai predispusa la schimbare terapeutica; de exemplu, descrierea cuiva

drept “lenes”, mai degraba decat ‘’depresiv”.

Regresiune = Intoarcerea la un nivel mai putin matur de functionare in fata

stresului.

Reguli de familie = Un termen descriptiv pentru paternurile comportamentale

redundante.

Teoria schimbarii comportamentului = Explicarea comportamentului in relatii

asa cum este mentinut de un raport al costurilor si beneficiilor.

13

BIBLIOGRAFIE

Iolanda Mitrofan, Nicolae Mitrofan. Elemente de psihologie a cuplului.

Casa de editura si presa SANSA SRL Bucuresti 1994

Iolanda Mitrofan, Diana Vasile. Terapii fe familie. Editura SPER. Colectia

Alma Mater. Bucuresti 2001

Michael P. Nichols si Richard C. Schwartz. Terapia de familie concepte si

metode, editia a sasea

Dr. Simona Trifu. Cuplul o entitate veche ca biblia insasi, Editura viata

medicala romaneasca, Bucuresti 2002

14