TEMA nr. 17:

„Dobândirea şi pierderea cetăţeniei române”

Noţiunea de cetăţenie

Populaţia, fiind unul dintre elementele constitutive ale statului, analiza

raporturilor existente între stat şi aceasta apare justificată. Populaţia unui stat se prezintă

ca o entitate eteroclită sub aspectul specificului raporturilor politice şi juridice pe care le

are fiecare membru al populaţiei cu statul pe teritoriul căruia trăieşte populaţia

respectivă. Populaţia unui stat este formată din cetăţenii acestuia, la care se adaugă

străinii şi, după caz, apatrizii.

Elementele organice al naţiunii reflectate în conştiinţa naţională - limba comună,

tradiţiile, cultura comună, religia, specificul vieţii sociale, economice şi politice

formează fondul conceptual şi operaţional al ideologiei naţionale.

Pe lângă ideologia naţională se formează, indiferent de raportul dintre naţiune şi

minorităţile naţionale, o ideologie a acestora, care va încorpora şi valorifica sistemul lor

axiologic (limba maternă ,folclor şi tradiţii artistice specifice, cultură).

Este o cerinţă fundamentală a democraţiei constituţionale, a statului de drept, ca

statul să se manifeste - în cadrul raporturilor de cetăţenie - în acelaşi fel faţă de toţi

cetăţenii săi, fără nicio discriminare, fără a acorda unora privilegii în dezavantajul

altora.

Legătura internă dintre stat şi întreaga populaţie care vieţuieşte pe teritoriul său -

indiferent de naţionalitate – stă la baza drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale

cetăţenilor, dar şi la baza îndatoririlor lor faţă de stat şi poartă numele de cetăţenie.

Ca instituţie juridică, cetăţenia este ansamblul de norme juridice care

reglementează modul de dobândire sau de pierdere a calităţii de cetăţean, adică

raporturile sociale de cetăţenie. Cât priveşte aprecierea cetăţeniei ca o condiţie juridică

sau statutul individului exprimată prin drepturi şi îndatoririle sale individuale, aceasta

izvorăşte din drepturile subiective garantate de stat prin Constituţie, propriilor cetăţeni

şi nu ca statut al unor indivizi.

Statutul juridic al individului este garantat atât de drepturile subiective

recunoscute şi garantate de Constituţie, cât şi de calitatea sa de cetăţean al unui stat, în

virtutea căruia el dobândeşte drepturile respective şi îşi asumă anumite îndatoriri.

Apartenenţa unei persoane la un anumit stat nu exprimă o legătură unilaterală, ci

una reciprocă între cele două entităţi. Nu numai cetăţeanul este legat de stat, ci şi statul

este legat de cetăţean.

Apartenenţa nu exprimă un simplu raport de subordonare a cetăţeanului faţă de

stat sau, cu alte cuvinte, un raport de dominaţie exercitat de stat asupra unei persoane.

Acest raport există, indiferent de calitatea persoanei care locuieşte într-un anumit stat şi

asupra căreia se exercită prerogativele de comandă.

Cetăţenia română exprimă legătura principală şi statornică între statul român şi o

persoană fizică, în baza căreia aceasta participă la diferite proceduri legale prin care se

exprimă voinţa suverană a poporului şi beneficiază de drepturile şi libertăţile

fundamentale pe care i le garantează statul, care, în acelaşi timp, îi  impune anumite

îndatoriri fundamentale.

Natura juridică a cetăţeniei

Cetăţenia este un element, o parte componentă a capacităţii juridice. Persoana

fizică/cetăţean poate fi subiect al tuturor raporturilor juridice de cetăţenie, adică al

acelor raporturi juridice al căror conţinut îl formează drepturile şi libertăţile

fundamentale ale cetăţenilor.

Apartenenţa unei persoane la un anumit stat poate avea mai multe cauze:

naşterea, adopţiunea, repatrierea, autorizarea cererii adresate autorităţilor statale

competente de către o persoană fizică.

Izvorul juridic al cetăţeniei este fie faptul natural al naşterii, căreia legiuitorul îi

predetermină efecte juridice în ceea ce priveşte raporturile de cetăţenie între cel născut

şi stat, fie faptul juridic al adopţiunii sau repatrierii unei persoane ori acordarea

cetăţeniei la cerere.

Principiile generale ale cetăţeniei române

Ele stabilesc cadrul juridic general de dobândire şi de exercitare a calităţii de

cetăţean român de către o persoană fizică. Decurg atât din Constituţie cât şi din alte

legi, în primul rând din Legea cetăţeniei române.

Principiile generale ale cetăţeniei române:

• egalitatea cetăţenilor români fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine

etnică, apartenenţă politică, avere sau origine socială;

• cetăţenia se dobândeşte pe baza principiului ius sangvinis; dobândeşte automat

cetăţenia română indiferent de locul naşterii sale, copilul ai cărui părinţi, sau

numai unul dintre ei, este cetăţean român;

• stabilirea modului de dobândire a cetăţeniei, ca şi drepturile şi îndatoririle

fundamentale ale cetăţenilor, reprezintă un atribut inerent, exclusive şi suveran

al statului;

• cetăţenii români au de regulă o singură cetăţenie dar, potrivit legii române, pot

dobândi o a doua cetăţenie;

• căsătoria nu poate produce efecte juridice asupra cetăţeniei soţilor iar

schimbarea cetăţeniei unuia dintre soţi nu produce efecte asupra cetăţeniei

celuilalt soţ;

• cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin naştere.

Dobândirea şi pierderea cetăţeniei române

Modul de dobândire a cetăţeniei se face conform principiului ius sangvinis, iar în

stabilirea cetăţeniei române a unei persoane primează legătura de sânge a acestuia cu

părinţii săi. Dacă aceştia au cetăţenia română, automat persoana respective va dobândi

la naştere cetăţenia română.

Art.5 din Legea cetăţeniei române: „Copiii născuţi pe teritoriul României din

părinţi cetăţeni români, sunt cetăţeni români”. Au calitatea de cetăţean român cei care s-

au născut pe teritoriul statului român, chiar dacă numai unul dintre părinţi este cetăţean

român, precum şi cei care s-au născut în străinătate şi ambii părinţi sau numai unul

dintre ei are cetăţenie română.

Legea cetăţeniei stabileşte şi o prezumpţie de cetăţenie română, precizând că

minorul găsit pe teritoriul statului român este cetăţean român, dacă nici unul dintre

părinţi nu este cunoscut.

Alte moduri de dobândire a cetăţeniei române:

• adopţiunea;

• acordarea acesteia la cerere.

• Un alt mod de dobândire a cetăţeniei române, expres prevăzut de lege, în

varianta sa iniţială, dar care a dispărut în urma modificării din 1999 (Legea nr.

192/1999 pentru modificarea şi completarea Legii cetăţeniei române nr.

21/1999) este repatrierea. Deşi această modalitate nu mai este enumerate în

art. 4 al legii, o regăsim la art. 10, unde se face vorbire despre ea ca despre

o variant a dobândirii cetăţeniei la cerere, ce beneficiază de unele reguli

proprii.

Adopţiunea

Cetăţenia română se dobândeşte de către minorul cetăţean străin sau fără

cetăţenie, dacă înfietorii săi sunt cetăţeni români, iar cel adoptat nu a împlinit vârsta de

18 ani. Dacă numai unul dintre înfietori este cetăţean român, cetăţenia minorului

adoptat va fi hotărâtă de comun acord, de către înfietori. Dacă aceştia nu ajung la nicio

hotărâre comună, instanţa judecătorească competentă să încuviinţeze adopţiunea, va

decide asupra cetăţeniei înfiatului,ţinându-se cont de interesele acestuia. Legea

cetăţeniei prevede că se cere şi consimţământul minorului dacă acesta a împlinit vârsta

de 14 ani.

Declararea nulităţii sau anulării adopţiunii

Copilul adoptat este considerat că nu a fost niciodată cetăţean român dacă la data

declarării sau anulării adopţiunii nu a împlinit vârsta de 18 ani şi dacă are domiciliul în

străinătate sau părăseşte ţara pentru a domicilia în străinătate.

Desfacerea adopţiunii

Copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani, pierde cetăţenia română pe data

desfacerii acesteia, dacă minorul domiciliază în străinătate sau dacă părăseşte ţara

pentru a domicilia în străinătate.

Persoana care a pierdut cetăţenia română o poate redobândi prin efectul

repatrierii, dacă îşi exprimă dorinţa în acest sens.

Redobândirea cetăţeniei de către unul dintre soţi nu are nici o consecinţa asupra

cetăţeniei celuilalt soţ.

Cetăţenia română se poate acorda cetăţeanului străin sau persoanei fără cetăţenie

care:

1. s-a născut şi domiciliază la data cererii pe teritoriul României, sau, deşi nu s-a

născut pe acest teritoriu, domiciliază pe teritoriul statului român de cel puţin 7 ani sau,

în cazul în care este căsătorit cu un cetăţean român, de cel puţin 3 ani;

2. dovedeşte prin atitudinea şi comportarea sa ataşament faţă de statul şi poporul

român;

3. a împlinit vârsta de 18 ani;

4. are asigurate mijloace legale de existenţă;

5. este cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost condamnat în ţară sau în

străinătate pentru o infracţiune care îl face nedemn de a fi cetăţean român;

6. cunoaşte limba română în suficientă măsură pentru a se integra în viaţa socială.

Cetăţenia româna se poate acorda şi persoanei care a avut această cetăţenie şi care

cere redobândirea ei, cu păstrarea domiciliului în străinătate, dacă a împlinit vârsta de

18 ani, şi dovedeşte prin comportarea şi atitudinea sa, ataşament faţă de statul şi poporul

român şi dacă este cunoscută ca având o bună purtare şi nu a fost condamnată în ţară

sau în străinătate pentru o infracţiune care o face nedemnă de a fi cetăţean român.

Persoana majoră care redobândeşte cetăţenia română prin repatriere, precum

şi soţul acesteia, căruia cetăţenia i s-a acordat la cerere, depune în termen de 6 luni în

faţa autorităţilor române competente, jurământul de credinţă faţă de ţară.

Acelaşi jurământ este prestat şi de cetăţeanul străin şi apatridul cărora li s-a

acordat cetăţenia română la cerere. În aceste cazuri, calitatea de cetăţean român se

dobândeşte pe data prestării jurământului.

Pierderea cetăţeniei

I. Retragerea cetăţenie

Cetăţenia română se poate retrage persoanei care:

• aflată în străinătate, săvârşeşte fapte deosebit de grave prin care vatămă

interesele statului român sau lezează interesele României;

• aflată în străinătate, se înrolează în forţele armate ale unui stat cu care România

a rupt relaţiile diplomatice sau cu care este în stare de război;

• a obţinut cetăţenia română prin mijloace frauduloase.

Potrivit Legii cetăţeniei române, retragerea acesteia nu produce efecte asupra

cetăţeniei soţului sau copiilor persoanei căreia i s-a retras cetăţenia.

II. Aprobarea renunţării la cetăţenie

Legea prevede că se poate aproba renunţarea la cetăţenia română persoanei care a

împlinit vârsta de 18 ani şi care:

• nu este învinuită sau inculpate într-o cauză penală sau nu are de exercitat o

pedeapsă penală;

• nu este urmărită pentru debite de către stat, persoane fizice sau juridice din

ţară, sau având astfel de debite, le achită ori prezintă garanţii corespunzătoare

achitării lor.

Pierderea cetăţeniei prin aprobarea renunţării nu produce efecte juridice asupra

cetăţeniei soţului sau copiilor minori, dar în cazul în care ambii părinţi obţin aprobarea

renunţării la cetăţenia română, iar copilul minor se află împreună cu ei în străinătate sau

părăseşte împreună cu ei ţara, acesta pierde cetăţenia română odată cu părinţii săi, iar

dacă ei au pierdut cetăţenia română la date diferite, minorul va pierde cetăţenia română

pe ultima dintre aceste date.

Copilul minor care, pentru a domicilia în străinătate, părăseşte ţara după ce ambii

părinţi au pierdut cetăţenia română, pierde cetăţenia română pe data plecării sale din

ţară. Există şi alte cazuri de pierdere a cetăţeniei.

Copilul minor, cetăţean român, adoptat de un cetăţean străin, poate pierde

cetăţenia română dacă înfietorii solicit aceasta în mod expres, iar legea străină prevede

dobândirea cetăţeniei înfietorului de către cel adoptat.

În cazul declarării nulităţii sau anulării adopţiunii, copilul care nu a împlinit

vârsta de 18 ani este considerat că nu a pierdut niciodată cetăţenia română.

Pierde cetăţenia română copilul găsit pe teritoriul României dacă, până la

împlinirea vârstei de 18ani, i s-a stabilit filiaţia faţă de ambii părinţi, iar aceştia sunt

cetăţeni străini.

Cetăţenia română se pierde şi în cazul în care filiaţia s-a stabilit numai faţă de un

părinte cetăţean străin, celălalt părinte rămânând necunoscut.

Dovada cetăţeniei române

Se face, potrivit legii cetăţeniei române, cu buletinul de identitate, cu paşaportul

sau cu certificatul constatator al acordării cetăţeniei române.

Cetăţenia copilului până la vârsta de 14 ani se dovedeşte cu certificatul său de

naştere, însoţit de Cartea de Identitate sau paşaportul oricăruia dintre părinţii săi.

În cazul în care copilul este înscris în Cartea de Identitate sau în paşaportul unuia

dintre părinţi, dovada cetăţeniei se face cu oricare dintre aceste acte.

Dovada cetăţeniei copiilor găsiţi se face, până la vârsta de 14 ani, cu certificatul

de naştere.

Cetăţenia acordă dreptul unei persoane fizice, membru al populaţiei care locuieşte

într-un anumit stat, să se manifeste politic, adică să voteze şi să fie ales în organe

reprezentative ale puterii sau ale administraţiei publice, sau să ocupe înalte funcţii şi

demnităţi publice în aparatul de guvernământ. Cetăţenia este definită ca fiind,

apartenenţa politică şi juridică al a unei persoane la un anumit stat.

BIBLIOGRAFIE:

1. Bianca Selejan-Guţan, Drept constituţional şi instituţii politice,vol. 1,

Editura ULBS, Sibiu, 2004;

2. Cristian Ionescu, Instituţii politice şi drept constituţional, Editura Universitară,

Bucureşti, 2007;

3. Legea nr. 21/1991 privind cetăţenia română, republicată;

4. Constituţia României.