Lector univ. dr. Mircea Tutunaru

Drept constituţionalşi

instituţii politicevol. I

CUPRINS

NOŢIUNI INTRODUCTIVE............................................................... 1Originea dreptului ......................................................................... 1Definiţia dreptului ......................................................................... 2Obiectul dreptului.......................................................................... 3Subiectele de drept ........................................................................ 4Izvoarele dreptului......................................................................... 4Diviziunile dreptului...................................................................... 5

CAPITOLUL ISTATUL ŞI DREPTUL. DREPTUL ŞI MORALA. STATUL ŞIPOLITICA. DREPTUL CONSTITUŢIONAL ŞI INSTITUŢIAPOLITICĂ ........................................................................................... 6

Statul şi dreptul ............................................................................. 6Dreptul şi morala........................................................................... 8Statul şi politica............................................................................. 9Dreptul constituţional .................................................................. 10Instituţia politică.......................................................................... 13

CAPITOLUL IIRAPORTURILE JURIDICE DE DREPT CONSTITUŢIONAL ŞISUBIECTELE ACESTORA............................................................. 16

Identificarea raporturilor de drept constituţional........................... 16Subiectele raporturilor juridice de drept constituţional ................. 19

CAPITOLUL IIINORMELE DE DREPT CONSTITUŢIONAL, IZVOARELEFORMALE ALE DREPTULUI CONSTITUŢIONAL ŞI LOCULDREPTULUI CONSTITUŢIONAL ÎN SISTEMUL DE DREPT ..... 22

Normele de drept constituţional ................................................... 22Izvoarele formale ale dreptului constituţional român.................... 23Locul dreptului constituţional în sistemul de drept ....................... 26

CAPITOLUL IVŞCOALA ROMÂNEASCĂ DE DREPT CONSTITUŢIONAL ........ 30

CAPITOLUL VDREPTUL CONSTITUŢIONAL ŞI SOCIETATEA CIVILĂ ............35

BIBLIOGRAFIE LA CAPITOLELE I-V ............................................38

CAPITOLUL VITEORIA CONSTITUŢIEI .................................................................40

Noţiunea de constituţie .................................................................41Apariţia, adoptarea, modificarea, suspendarea şi abrogarea

constituţiei. .......................................................................................44Apariţia Constituţiei. .............................................................44Procedura şi tehnicile de adoptare a constituţiei....................49Modificarea (revizuirea) constituţiei......................................52Suspendarea şi abrogarea constituţiei ...................................55

Revoluţia română din 16-22 decembrie 1989 şi regimulconstituţional stabilit imediat după ea................................................56

Constituţia din 8 dec. 1991 .....................................................58Supremaţia constituţiei - concept, fundamentare, efecte juridice,

garanţii .............................................................................................59Conceptul de supremaţie a constituţiei...................................59Fundamentarea ştiinţifică......................................................60Consecinţele juridice ale supremaţiei constituţiei...................61Garanţiile juridice ale supremaţiei constituţiei ......................62

CAPITOLUL VIIEVOLUŢIA CONSTITUŢIONALĂ A STATULUI ROMÂN .............63

CAPITOLUL VIIICONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR .....................77

Teoria generală.............................................................................77Autorităţile publice competente să controlezeconstituţionalitatea legilor.....................................................78Alte forme de control al constituţionalităţii legilor.................82Constituţionalizarea dreptului, consecinţă a controluluiconstituţionalităţii legilor ......................................................82

Controlul constituţional al legilor în românia ................................83

BIBLIOGRAFIE LA CAPITOLELE VI-VIII ......................................86

CAPITOLUL IXCETĂŢENIA ROMÂNĂ ................................................................... 89

Noţiunea de cetăţenie .................................................................. 89Natura juridică a cetăţeniei .......................................................... 90Reglementarea juridică a cetăţeniei române ................................. 91Dobândirea cetăţeniei române. ..................................................... 92Cetăţenia copilului găsit pe teritoriul României............................ 96Pierderea cetăţeniei române ......................................................... 97Dovada cetăţeniei române............................................................ 99Cetăţenia de onoare ................................................................... 100Dubla cetăţenie.......................................................................... 100Cetăţenii străini şi apatrizii ........................................................ 102

CAPITOLUL XDREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILEFUNDAMENTALE ALE CETĂŢENILOR ROMÂNI..................... 105

Consideraţiuni generale ............................................................. 105Noţiunea şi natura juridică a drepturilor fundamentale ............... 106Principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi

îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor români............................ 114Clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor

români ........................................................................................... 117Inviolabilităţile ................................................................... 120Drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale ......... 134Drepturile exclusiv politice ................................................. 156Drepturile şi libertăţile social- politice ............................... 161Drepturile garanţii ............................................................. 173Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor români ................ 177Avocatul Poporului............................................................. 181

BIBLIOGRAFIE LA CAPITOLELE IX-X....................................... 185

ANEXE ........................................................................................... 188Constituţia României, modificată şi completată prin Legea

de revizuire a Constituţiei României nr. 429din 31 octombrie 2003 ................................................................... 189

Legea nr. 429 din 23 octombrie 2003 de revizuire a ConstituţieiRomâniei ....................................................................................... 237

Legea nr.3/2000 privind organizarea şidesfăşurarea referendumului ...........................................................264

Legea cetăţeniei române nr. 21/1991 modificată şi completatăpotrivit prevederilor Ordonanţei de Urgenţă a Guvernuluinr. 43 din 29 mai 2003 ....................................................................269

1

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Originea dreptuluiIstoria civilizaţiei umane poate fi privită, din perspectiva

juristului, ca istoria raporturilor între indivizi, precum şi a

raporturilor între individ şi societate, fiecare dintre aceste entităţi

fiind titulare de drepturi si obligaţii.

În jurul acestor două concepte drepturi şi obligaţii şi în

legătură cu ele, se desfăşoară viaţa socială din cele mai vechi timpuri

până astăzi. Locul acestora in ansamblul social global şi conţinutul

lor definesc un stat ca fiind democrat, un stat de drept sau dimpotrivă

un stat totalitar.

Practic orice individ, stat, instituţii publice, partide şi

organizaţii sindicale, societăţi comerciale ş.a.m.d. au drepturi şi

obligaţii. Modul în care fiecare dintre aceste subiecte de drept îşi

exercită drepturile şi îşi îndeplinesc obligaţiile asumate, defineşte la

rândul său gradul de civilizaţie al unei societăţi.

Din momentul conştientizării de către societate şi individ ca

sunt titulare de drepturi şi obligaţii se poate vorbi de existenţa

dreptului ca formă juridică de reglementare a relaţiilor sociale.

Conceptul ştiinţific de drept este foarte greu, dacă nu imposibil de

definit cu exactitate datorită particularităţilor reglementării juridice a

relaţiilor sociale, definite de la un sistem juridic naţional la altul. Nici

juriştii romani, experţi în formarea lapidară a instituţiilor

2

juridice nu au reuşit să ne lase o unică definiţie a dreptului.

Celsus a definit dreptul ca fiind „jus est ars boni et aequi”. Ulpian a

definit principiile dreptului. Acestea ar fi: „honeste vivere, alterum

non leadere, suum cuique tribuere”.

Originea dreptului se pierde în negura veacurilor şi este sigur

că normele de convieţuire s-au cristalizat în cadrul practicii sociale,

adică pe baza unor fapte sociale repetate într-o formă identică timp

îndelungat.

Relaţiile sociale din cadrul primelor comunităţi statale au

început să fie reglementate printr-un sistem de norme sociale cu

caracter cutumiar, prescripţii religioase şi alte reguli de convieţuire

socială. Acestor norme li s-a dat numele de reguli de conduită sau

norme de drept şi astfel s-a născut dreptul, deci ordinea juridică.

Definiţia dreptului

Prin drept se înţelege ansamblul normelor juridice ce au fost

sancţionate de stat, prin care se stabilesc drepturile şi obligaţiile

indivizilor, modul de organizare şi funcţionare al puterilor statului şi

prin care sunt instituite si apărate ordinea şi stabilitatea socială,

raporturile între guvernanţi şi supuşi, norme a căror respectare este

general-obligatorie şi asigurată prin forţa de constrângere a statului.

Într-o altă definiţie, dreptul ar fi ansamblul regulilor de

conduită umană edictate şi sancţionate de către autoritatea statală şi

destinate să asigure domnia ordinii şi libertăţii în relaţiile sociale.

3

În literatura noastră juridică mai veche s-a considerat că

dreptul nu este decât un ansamblu (sistem) de reguli de conduită

impuse de puterea publică menite să asigure ordinea în societate.

Dreptul nu valorează însă nimic fără forţa statului care să-1

propulseze, să-l impună. Această relaţie între drept şi forţa statului

este valabilă atât în interiorul acesteia cât mai ales în raporturile

internaţionale.

Dreptul – activitate socială prin excelenţă – este un produs al

practicii şi existenţei sociale, purtând trăsături specifice unei anumite

orânduiri, unei anumite comunităţi istorice căreia îi aparţine ca tip

istoric de reglementare a istoriei sociale. Legile dreptului (sublinia în

acest sens, Hegel) sunt legi provenind de la oameni.

În esenţa sa dreptul este instrumentul principal prin care

autoritatea statală, puterea de stat îşi exercită în virtutea suveranităţii

sale, rolul şi funcţiile de consolidare şi apărare a organismului social,

a relaţiilor de producţie şi sociale, de reglare a comportamentului

uman astfel încât să nu se lezeze valorile economice, sociale,

politice, juridice, etice ş.a.m.d. pe care se întemeiază o anumită

comunitate socială.

Obiectul dreptuluiObiectul dreptului constă în formarea regulilor de conduită

general-obligatorii, atât pentru indivizi priviţi separat sau în grup,

4

potrivit anumitor principii şi criterii, cât şi pentru organismele care

exercită autoritatea publică.

Subiectele de dreptSubiectele de drept sunt persoanele fizice şi persoanele

juridice.

Calitatea de subiect de drept nu este dobândită automat sau

din oficiu. Ea este conferită de stat cu respectarea anumitor condiţii.

Aceste condiţii diferă, în general, de la un stat la altul şi de la o epocă

istorică la alta.

Izvoarele dreptuluiIzvorul de drept este forma pe care o îmbracă o prescripţie

juridică: lege, regulament, decret, decret-lege, ordonanţă etc.

Teoria generală a dreptului grupează izvoarele dreptului în

două categorii:

· Izvoare materiale (sau în sens material) prin care

înţelegem daturile dreptului, realităţile exterioare

acestuia şi care determină acţiunea legiuitorului sau

dau naştere unor reguli izvorâte din necesităţile

practice

· Izvoare formale (sau în sens formal) care definesc

formele de exprimare a normelor juridice, forma

exterioară a acestora

5

Diviziunile dreptuluiÎntregul ansamblu de norme juridice care formează dreptul

pozitiv poate fi separat în două mari categorii prin aplicarea unui

criteriu de clasificare sau altul. De ex. din punct de vedere al formei

de exprimare dreptul poate fi împărţit în drept scris (actul normativ)

şi drept nescris (cutuma). Din punct de vedere al naturii prevederilor

care sunt grupate, dreptul poate fi împărţit în drept determinator şi

drept sancţionator. Dreptul determinator indică ceea ce trebuie să

se facă sau să nu se facă în societate, iar dreptul sancţionator

organizează reacţia socială împotriva conduitei individului care este

contrară dreptului determinator. Din punct de vedere al sursei de

formare dreptul este divizat în drept intern (expresie a voinţei

societăţii organizată în stat) şi drept internaţional public (expresie a

acordurilor de voinţă dintre state în raporturile dintre ele).

Din punct de vedere al obiectului imediat al normelor juridice

dreptul se poate clasifica în drept material, adică cel care

reglementează modul de comportare al oamenilor, şi drept

procedural, cel care reglementează modalităţile prin care primul este

aplicat de către organele statului sau de către organele internaţionale.

Cea mai mare diviziune a dreptului şi cea mai folosită în

practică este cea în drept public şi drept privat.

6

CAPITOLUL ISTATUL ŞI DREPTUL. DREPTUL ŞI MORALA.

STATUL ŞI POLITICA. DREPTUL CONSTITUŢIONALŞI INSTITUŢIA POLITICĂ

■

Statul şi dreptulStatul este strâns legat de drept. Statul şi dreptul au apărut

deodată şi din aceleaşi cauze. Statul creează dreptul, iar dreptul

delimitează configuraţia şi limitează acţiunile statului. Statul asigură

eficienţa dreptului şi este cea mai importantă instituţie politică a

societăţii umane. Ca şi dreptul, statul are două accepţiuni: una largă

(ţară), ca sumă a trei elemente (teritoriul, populaţia şi suveranitatea)

şi una restrânsă (juridică), ca formă organizată (instituţionalizată) a

puterii politice (a poporului). În această accepţiune, aşa cum sublinia

Hans Kelsen, statul poate fi considerat o ordine juridică de

constrângere, o putere de comandă şi are o voinţă distinctă de cea a

indivizilor şi deasupra lor. Ca urmare, statul exprimă ordinea din

natură, pe care o apreciază şi este produsul istoriei societăţii umane.

Astfel, statul ca şi dreptul, are un caracter istoric, motiv pentru care

există statul feudal, capitalist, socialist. Structura şi funcţiile statului

au evoluat, dar esenţa sa a rămas aceeaşi - o putere de comandă sau

un instrument de organizare a societăţii umane, ceea ce se exprimă

prin drept. Acesta din urmă, la rândul său are două accepţiuni, şi

anume: obiectivă şi subiectivă. Dreptul obiectiv reprezintă

7

totalitatea sistematizată a normelor juridice. Dreptul obiectiv pozitiv

reprezintă totalitatea normelor juridice în vigoare. Dreptul subiectiv

este posibilitatea unei persoane în temeiul căreia aceasta poate avea o

conduită şi poate cere celorlalţi să i-o respecte.

Dreptul obiectiv se împarte sistematizat în ramuri de drept,

care se pot grupa în două structuri: drept public (dreptul

constituţional, dreptul administrativ, dreptul penal, dreptul

internaţional public etc.) şi drept privat (dreptul civil, dreptul

familiei, dreptul muncii etc.). Dreptul public reprezintă un ansamblu

sistematizat de norme juridice care privesc relaţii sociale ale

persoanelor cu statul şi colectivităţile publice, în calitatea lor de

persoane juridice de drept public. în dreptul public prevalează voinţa

statului şi interesul general. Dreptul privat reprezintă un ansamblu de

norme juridice aplicabile persoanelor fizice şi celor juridice şi

raporturilor juridice dintre ele. între persoanele juridice se poate

enumera şi statul, dar nu în calitatea sa de reprezentant al interesului

general şi purtător al autorităţii statale. Distincţia dintre ele nu trebuie

absolutizată. Există chiar ramuri de graniţă cum este dreptul

mediului. în sens restrâns legea este unul din izvoarele dreptului,

drept care, la rândul său, este un ansamblu sistematizat de norme

juridice (legi şi alte acte normative). Se observă o tendinţă de

constituţionali/are a dreptului, ca urmare a supremaţiei constituţiei.

8

Dreptul şi moralaMenirea dreptului este de a asigura armonia vieţii sociale,

fără de care aceasta din urmă nu este posibilă. Datorită acestui fapt

dreptul are o serie de asemănări cu morala, ca formă a constituţiei

sociale, asemănări care au avut ca efect o anumită confuzie între

normele juridice şi regulile morale, într-o perioadă a istoriei societăţii

umane (Leibniz). Dreptul trebuie să aibă la bază regulile morale, care

se cristalizează într-o societate umană, pentru că aceste reguli îşi au

sorgintea în natura de a fi a omului şi în trăsătura sa socială. Astfel,

diferenţa dintre bine şi rău, trebuie să-1 călăuzească pe legiuitor în

adoptarea normelor de drept. Ca urmare, dreptul, dar şi statul, îşi au

fundamentul în regulile morale.

Dreptul şi morala au acelaşi scop şi anume de a asigura

convieţuirea oamenilor, cu toate că sfera lor este diferită. Astfel,

regulile morale se ocupă de cele mai diferite domenii ale vieţii

sociale, pe care fiecare om trebuie să şi le impună, în timp ce dreptul

cuprinde norme, care trebuie respectate de oameni, iar la nevoie

pentru a fi aduse la îndeplinire prin forţa coercitivă a statului. Toate

regulile de conduită neprevăzute cu sancţiune, intră în domeniul

moralei. Regulile morale pot fi laice, religioase, dominante, burgheze

etc., în timp ce normele de drept se pot clasifica într-un alt mod, deja

expus. Cu toate acestea normele de drept fac trimitere la respectarea

9

regulilor morale, trimiteri care se găsesc chiar în constituţii (art.26,

art.30, art.53 din Constituţie).

Regulile morale sunt mai aproape de dreptul natural şi acolo

unde ele există totul este clar, coordonat, hotărât dinainte spre

deosebire de lumea politică; aşa cum opinează Alexis de Tocqueville,

politica însăşi trebuie să fie morală.

Dreptul natural derivă din natura lucrurilor din raţiunea

omenească, el are caracter universal adică se impune în orice

societate şi este imuabil (nu se schimbă, deci are caracter permanent,

transmiţându-se de la o etapă la alta a dezvoltării statului).

Dreptul pozitiv este ansamblul normelor juridice în vigoare

existente la un moment dat în societate, într-un anumit stat. Între

dreptul natural şi cel pozitiv există o legătură foarte strânsă.

Statul şi politicaChiar dacă politica este greu de definit şi este mulţi

funcţională, nici una din organizările constituţionale nu au putut fi

înţelese, concepute şi explicate în afara sferei politicii. Într-o altă

viziune politica include problemele care interesează statul şi moralul

de a fi condus, pentru că sfera politicii presupune participarea la

soluţionarea treburilor statului şi determină forma, funcţiile şi

conţinutul activităţii acestuia. Pe cale de consecinţă, forma şi

conţinutul politicii sunt determinate de starea socială specifică unui

stat şi deci unul este conţinutul politicii într-un stat şi altul într-un alt

10

stat. Mai mult, chiar exigenţele politicii se vor regăsi în stat şi în

drept, pentru că politica câştigătoare în alegeri se va impune în

organizarea şi funcţionarea statului şi în conţinutul normelor de

drept.

Dreptul constituţionalDreptul constituţional este ramura cea mai importantă a

dreptului şi a dreptului public, pentru căt reglementează cele mai

importante valori ale unei societăţi. El a apărut mai târziu (în sec. al

XVIII-lea) decât celelalte ramuri de drept, în Italia, la Ferrara (1796),

apoi la Pavia şi la Bolognia. La Paris prima catedră de drept

constituţional a apărut în 1834, iar în România în 1837 sub forma

unui studiu al legislaţiei diferitelor popoare, la Academia Mihăileană.

În România, dreptul constituţional s-a predat, la Bucureşti, de

Dimitrie Paul Vioreanu între 25 ianuarie 1859 şi 24 octombrie 1881,

iar în anul 1864 sub această denumire de „Drept constituţional”

publicat de A. Codrescu. În anul 1867 Simion Bărnuţiu publica la

Iaşi „Dreptulu Publicu alu Româniloru”, un amestec de drept

constituţional şi drept administrativ. în anul 1870, tot la Iaşi, acelaşi

autor publica „Dreptulu naturale publicu”. În anul 1880 G.G.

Meitani publica „Studie asupra Constituţiei României”, iar în 1889

Christodul J. Suliotis publica, la Brăila, „Elemente de drept

constituţional”.

11

Consacrarea sa se face prin două cursuri, unul al lui

Constantin Dissescu, în 1915 (la Bucureşti) şi altul al lui Constantin

Stere, în 1903 (la Iaşi).

Evoluţia dreptului constituţional a continuat prin mai multe

cursuri care au apărut la Cluj (1920 şi 1927 - ale lui Romulus Boilă)

şi la Bucureşti (1942 - „Tratatul de drept public” publicat de Paul

Negulescu şi George Alexianu). Un rol important l-au mai avut în

această evoluţie Tudor Drăganu, Ion Deleanu, N. Prisca, Ioan

Muraru, Genoveva Vrabie şi alţi autori de specialitate de mare

valoare.

În legătură cu definirea dreptului constituţional, ca ramură a

sistemului de drept există o diversitate de opinii. Dreptul

constituţional este definit ca acea ramură de drept care

reglementează: forma statului; organizarea, funcţionarea şi

raporturile juridice dintre puterile politice; limitele puterilor publice,

organizarea politică a statului etc. Paul Negulescu şi George

Alexianu defineau dreptul constituţional ca fiind „totalul de reguli şi

principii după care se organizează şi se guvernează un stat”, iar

Dicey îl definea ca fiind format din „toate regulile care interesează

direct sau indirect executivul puterii suverane în stat”. În unele

definiţii apar o serie de elemente de nuanţă cum ar fi: respectarea

drepturilor şi a libertăţilor cetăţeneşti; reglementarea relaţiilor sociale

12

ce apar în procesul organizării şi exercitării puterii, ori al organizării

puterii care ar cuprinde exercitarea puterii sau în exercitarea puterii.

Dreptul constituţional este ansamblul de reguli şi principii

după care se organizează şi guvernează un stat.

Legislaţia penală, administrativă, civilă, a dreptului familiei, a

dreptului agrar, al muncii, financiar etc., concretizează principiile şi

normele constituţionale şi nu pot deroga de la acestea. în acest fel

dreptul constituţional apare ca o ramură conducătoare a dreptului

fiecărei ţări, îmbracă în formă juridică supremă cele mai importante

cerinţe sociale – acelea de a căror respectare depinde realizarea

intereselor generale, naţionale ale societăţii. Aceste interese au o

valoare şi o întindere universală.

Din punct de vedere al raporturilor de drept constituţional,

partidele politice legal constituite au vocaţie de subiect de drept

constituţional: depun candidaturi pentru mandatele de deputaţi şi

senatori, prezintă candidaţi pentru funcţia de preşedinte al ţării sau

pentru alte funcţii elective.

În general cetăţenii capătă periodic calitatea de subiect de

drept constituţional, cu ocazia campaniilor electorale pentru alegeri

locale sau generale.

Importanţa dreptului constituţional constă în aceea că el

stabileşte structurile statal-politice, organizează viaţa socială şi

13

protejează pe individ. El determină şi fixează cadrul de dezvoltare a

tuturor celorlalte ramuri de drept, a vieţii sociale şi statal-politice.

Instituţia politicăPentru a înţelege această noţiune trebuie pornit de la noţiunea

de instituţie de drept, care are multe accepţiuni şi sensuri. Într-un

sens restrâns (care este şi cel juridic), prin instituţie de drept se

înţelege un grup de norme juridice reunite datorită obiectului comun

de reglementare. Instituţia de drept, în acest sens, este o parte a

ramurii de drept. În această disciplină interesează instituţiile

politice, care reprezintă o parte a instituţiilor de drept. În alte cuvinte

instituţia politică, într-un sens restrâns, este o instituţie de drept, care

se referă la putere. Într-un sens larg, instituţiile politice cuprind

sensul restrâns al acestora, viaţa şi aplicarea normelor juridice care le

constituie, precum şi formele organizatorice, care le realizează. Spre

exemplu sunt instituţii politice: Preşedintele României, Guvernul,

Parlamentul, Primul-ministru etc. Există astfel o strânsă legătură

între dreptul constituţional şi instituţiile politice, dar şi o serie de

deosebiri, care ar putea să pună sub semnul întrebării asocierea lor.

Totalitatea instituţiilor politice şi conţinutul politic, care se

adaugă lor, apropie sensibil semnificaţia acestora de regimul politic.

Studiul simultan al dreptului constituţional şi al instituţiilor politice

permite determinarea adevăratei semnificaţii a dreptului

constituţional, prin plasarea acestuia în context sociologic.

14

Termenul de instituţie politică trebuie luat într-un sens larg,

prin raportare la stat; organisme de suveranitate naţională (parlament,

preşedinte de republică, monarh, prim-ministru, guvern ş.a.) partide

politice ş.a. Acest termen indică organismele sau instituţiile care

concură individual şi toate împreună la exercitarea unitară a puterii

politice. Ele sunt totodată, forme de manifestare ale fenomenelor

politice, înţelese ca exteriorizarea cea mai generală şi abstractă a

raporturilor între conduita socială, politică a indivizilor şi statul ai

căror cetăţeni sunt.

Instituţiile la care ne referim sunt reglementate cu ajutorul

normelor juridice, deşi acestea nu sunt singurele norme care concură

la organizarea şi funcţionarea instituţiilor politice ca atare. De aceea,

instituţiile politice sunt studiate în cadrul dreptului constituţional.

Organizarea şi funcţionarea lor, atribuţiile şi prerogativele ce

li se conferă sunt stabilite prin Constituţie sau alte acte normative.

Instituţia politică ca atare apare ca rezultat al conlucrării mai multor

factori:

a) instituţionalizarea şi autonomizarea unor relaţii şi

activităţi politice prezentând similitudini şi o importanţă

socială deosebită pentru viaţa socială

b) specializarea organismelor (instituţiilor) care desfăşoară

un anumit tip de activităţi şi unirea acestora într-un tot

unitar şi coerent

15

c) conferirea unei haine juridice acestui ansamblu unitar

prin stabilirea unor norme general obligatorii care

reglementează desemnarea, organizarea şi funcţionarea

instituţiilor politice, precum şi a unor norme care

sancţionează orice atingere adusă funcţionării instituţiilor

politice respective.

Instituţiile politice, ca şi cele juridice trebuie să fie stabile,

numai astfel pot asigura o guvernare armonioasă.

16

CAPITOLUL IIRAPORTURILE JURIDICE DE DREPT

CONSTITUŢIONAL ŞI SUBIECTELE ACESTORA

Identificarea raporturilor de drept constituţionalRaporturile juridice de drept constituţional reprezintă obiectul

de reglementare al dreptului constituţional, adică al normelor juridice

care formează această ramură de drept în accepţiunea sa de jus.

Raporturile juridice de drept constituţional sunt acele relaţii sociale

care apar în procesul de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii

de stat. Normele ce reglementează aceste relaţii formează dreptul

constituţional. În stabilirea obiectivului dreptului constituţional s-au

ivit mai multe dificultăţi şi s-au exprimat mai multe opinii.

Dreptul constituţional este o „teorie despre puterea de stat,

care este organizată şi funcţionează pe baza dreptului”. Puterea

trebuie instaurată, iar cei care au instaurat-o au interes să o menţină şi

să o exercite. De aceea este necesar să se adopte reguli prin care să se

consolideze factorii care determină conţinutul şi forma puterii, dar şi

menţinerea şi exercitarea ei în aşa fel încât voinţa guvernanţilor (cei

care au instalat-o) să se realizeze ca voinţă de stat. În procesul de

instaurare, menţinere şi exercitare a puterii de stat apar o serie de

relaţii sociale de o deosebită importanţă care sunt reglementate de

normele de drept constituţional.

17

Există opinia că prin constituţie s-ar reglementa alături de

relaţiile sociale de drept constituţional şi altele de drept civil,

administrativ, penal etc. Ne raliem opiniei prof. Gh. Iancu, care

precizează că toate relaţiile sociale reglementate în constituţie sunt

raporturi juridice de drept constituţional. Într-o opinie se consideră că

prin constituţie nu sunt reglementate relaţii sociale, ci aceasta

consfinţeşte esenţa statului, bazele acestuia (economică, socială), iar

relaţiile de repartiţie, de proprietate etc., sunt reglementate de alte

regimuri de drept. Se scoate în evidenţă ceea ce este necesar pentru

existenţa puterii de stat. Relaţiile sociale reglementate privesc astfel

fenomene sociale, care stau la fundamentul puterii de stat şi, ca atare,

nu pot fi reglementate decât în constituţie şi în dreptul constituţional.

Într-o altă opinie, prof. Gh. Iancu menţionează că prin

constituţie sunt reglementate relaţii sociale de natură diferită (civilă,

penală, administrativă etc.). Reglementarea lor prin constituţie are ca

efect şi dobândirea calităţii de raporturi de drept constituţional,

pentru că principiile din constituţie trebuie respectate şi de parlament,

acestea fiind adevărate obligaţii constituţionale, garantate prin

mijloace specifice dreptului constituţional (controlul de

constituţionalitate a legilor, revocarea parlamentarilor etc.).

Consecinţele acestei opinii sunt că nu există bariere (ziduri) între

ramurile de drept, şi apoi că principalul izvor de drept este

constituţia, iar celelalte ramuri îşi au sursa în constituţie.

18

Relaţiile sociale de drept constituţional sunt de două feluri: cu

dublă natură juridică şi cele specifice acestei ramuri de drept. Ceea ce

este comun ambelor categorii este că se nasc în procesul de

instaurare, menţinere şi exercitare a puterii de stat.

Obiectul de reglementare al dreptului constituţional îl

formează relaţiile sociale care se nasc în procesul de instaurare şi

menţinere a puterii de stat şi care privesc bazele puterii de stat

(economice, politice, sociale etc.) şi bazele organizării puterii de stat

(teritoriul şi populaţia). Tot relaţii sociale de drept constituţional sunt

şi relaţiile ce se nasc în activitatea de exercitare a puterii de stat, care

este o activitate de conducere la nivelul superior al tuturor statelor, şi

care se realizează de către parlament.

Bazele puterii de stat (economice şi sociale) sunt elemente

exterioare statului, care guvernează şi determină puterea de stat în

conţinutul său. Acestea presupun adaptarea unor reguli care să

asigure atingerea scopurilor sociale. Bazele organizării puterii de stat

(populaţia şi teritoriul) sunt elemente exterioare statului care doar

condiţionează organizarea puterii de stat. Cât priveşte teritoriul,

dreptul constituţional este preocupat să reglementeze relaţiile privind

structura de stat şi organizarea administrativ-teritorială, iar în ceea ce

priveşte populaţia – relaţiile sociale referitoare la cetăţenie şi

drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale.

19

Subiectele raporturilor juridice de dreptconstituţionalSubiectele raporturilor juridice de drept constituţional sunt

oamenii luaţi individual sau grupaţi în forme organizate, însă cu

condiţia ca statul să le recunoască această calitate.

Subiectele – forme organizate sunt:

- poporul

- statul

- autorităţile publice

- partidele şi alte formaţiuni politice

- unităţile administrativ-teritoriale

- circumscripţiile electorale

Subiectele luate individual sunt:

- cetăţenii

- străinii

- apatrizii

Trăsăturile subiectelor de drept constituţional sunt:

- unul din subiecte este întotdeauna deţinătorul puterii

politice (sau de stat) sau parlamentul

- subiectele acţionează în mod necesar în raporturile

juridice ce apar în procesul de instaurare, menţinere şi

exercitare a puterii în stat.

20

1. Poporul

În ceea ce priveşte calitatea de subiect al raporturilor juridice

de drept constituţional a poporului, există diverse opinii. Unele opinii

susţin că poporul este subiect de drept, dar unii autori consideră că

doar pentru raporturile juridice internaţionale, iar alţii că doar pentru

raporturile juridice de drept constituţional. Într-o opinie i se contestă

poporului calitatea de subiect al raporturilor juridice de drept

constituţional. Astfel se consideră că drepturile poporului sunt

inseparabile de cele ale statului. Unicitatea intereselor poporului cu

cele ale statului nu are ca efect imposibilitatea ca cele două să fie

subiecte distincte de drept constituţional. De altfel, nu poporul apare

ca participant la raporturile juridice, ci cetăţenii organizaţi în

circumscripţii electorale.

Noi considerăm că poporul, în condiţiile art. 2 din Constituţia

României, fiind deţinătorul suveranităţii în ţara noastră, intervine în

procesul de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii, în stabilirea

formei de guvernământ, structurii de stat etc. Deci, poporul este

subiect al raporturilor juridice de drept constituţional.

2. Statul

Statul apare ca subiect direct sau indirect de drept

constituţional prin organele sale.

21

3. Organele statului (autorităţile publice) şi instituţiile

publice

Autorităţile legiuitoare apar întotdeauna ca subiecte ale

raporturilor de drept constituţional, celelalte doar dacă îndeplinesc

trăsăturile de a fi subiect al raporturilor de drept constituţional.

Organele interne ale parlamentelor pot fi şi ele asemenea subiecte.

4. Partidele, formaţiunile politice, alte organizaţii

Partidele, formaţiunile politice, alte organizaţii ca forme

organizate prin care cetăţenii pot participa la guvernare (prin

alegeri etc.) pot fi participanţi la raporturile ce apar în procesul de

instaurare, menţinere şi exercitare a puterii.

5. Cetăţenii, ca persoane fizice (pentru realizarea drepturilor

lor), ca persoane învestite cu anumite demnităţi sau funcţii

publice şi organizaţi în circumscripţii electorale (în alegerile

parlamentare sau prezidenţiale)

6. Cetăţenii străini şi apatrizii, în raporturile juridice

referitoare la cetăţenie, la drept de azil etc.

22

CAPITOLUL IIINORMELE DE DREPT CONSTITUŢIONAL,IZVOARELE FORMALE ALE DREPTULUI

CONSTITUŢIONAL ŞI LOCUL DREPTULUICONSTITUŢIONAL ÎN SISTEMUL DE DREPT

Normele de drept constituţionalNormele de drept constituţional sunt acele reguli care

reglementează conduita oamenilor în relaţiile sociale ce apar în

procesul de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii în stat. Toate

normele din constituţie, întrucât ele consfinţesc esenţa statului, sunt

norme de drept constituţional.

Aşa cum precizează prof. Gheorghe Iancu, doctrina respinge

teoria bivalenţei noţiunii de drept constituţional, care susţine că

acesta ar cuprinde şi alte ramuri de drept sau ar avea un obiect mai

limitat.

Normele de drept constituţional au aceeaşi structură ca orice

altă măsură juridică, şi anume: structura tehnico-juridică şi structura

logico-formală.

Structura tehnico-legislativă este identică cu cea a oricărei

alte norme juridice.

Structura logico-juridică este aceeaşi ca în cazul oricărei

norme juridice, dar cunoaşte un specific în dreptul constituţional şi

anume că sancţiunea nu este la fel de făţişă ca în cazul alte norme

23

juridice. Sancţiunea, însă, nu este un element indispensabil fiecărei

norme juridice. În dreptul constituţional sancţiunea are un specific

aparte.

În doctrina de specialitate s-a arătat că trăsăturile specifice

sancţiunii normei de drept constituţional ar putea fi: existenţa unei

singure sancţiuni pentru mai multe norme (de ex. nerealegerea

parlamentarilor, efectul constatării neconstituţionalităţii legii etc.),

raportarea la întregul sistem de drept, (de ex: sancţiunea penală a

încălcării principiului constituţional al egalităţii).

Normele de drept constituţional se clasifică astfel:

- norme cu aplicare mijlocită (de emitere a unei legi)

- norme cu aplicare nemijlocită (ex: principiul egalităţii)

Izvoarele formale ale dreptului constituţional românIzvoarele formale ale dreptului reprezintă formele de

exprimare ale normelor juridice determinate de modul de edictare sau

de sancţionare a lor de către stat. Izvoarele formale definesc formele

de exprimare a normelor juridice, forma exterioară a acestora.

Izvoarele materiale (sau în sens material) determină acţiunea

legiuitorului sau dau naştere unor reguli izvorâte din necesităţile

practice.

Doctrina constituţională consideră că sunt izvoare formale ale

dreptului constituţional următoarele:

24

1. Constituţia şi legile constituţionale

Ca lege fundamentală constituţia este principalul izvor al

dreptului constituţional, cuprinzând norme, principii care stau la baza

întregii legislaţii, normele constituţionale privesc în cel mai direct

mod instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii în stat.

Legile constituţionale (adică legile de modificare, de revizuire

a constituţiei) având acelaşi specific, urmează aceea calificare ca şi

constituţia – intră în categoria izvoarelor formale ale dreptului

constituţional.

În unele state obiceiul este considerat izvor formal de drept şi

de aceea se consideră că de multe ori constituţiile scrise nu sunt

efectul dorinţei de realizare a eficacităţii sale, ci doar o operă a unor

teoreticieni. Nu trebuie confundat obiceiul (cutuma) constituţional cu

constituţia cutumiară. Cutuma constituţională este aspeciată în

literatura de specialitate datorită supleţei sale, a modului său de

formare şi de adaptare imediată la realităţile sociale, dar există şi

argumente contra acesteia. În perioada constituţiilor romane obiceiul

era considerat izvor de drept şi acestea făceau trimitere la respectarea

sa.

2. Legile

Legile, atât cele organice cât şi cele ordinare, ca acte juridice

normative adoptate de parlament cuprind reglementări primare ale

25

relaţiilor sociale. Ele reglementează şi raporturile specifice dreptului

constituţional care se nasc în procesul instaurării, menţinerii şi

exercitării puterii în stat (de ex: sistemul electoral, referendumul,

contenciosul administrativ, cetăţenia, drepturile şi libertăţile

fundamentale etc.).

3. Regulamentele parlamentare (al Camerei Deputaţilor, al

Senatului şi al şedinţelor comune)

Deoarece cuprind norme ce vizează raporturile juridice

specifice ce privesc instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii în

stat, acestea sunt izvoare formale ale dreptului.

4. Ordonanţele Guvernului.

Ordonanţele Guvernului sunt acte juridice normative adoptate

de acesta în baza unei delegări legislative din partea Parlamentului

(art.115 din Constituţie). Ordonanţele Guvernului sunt izvoare

formale ale dreptului constituţional, în aceleaşi condiţii ca şi legea –

ca act juridic al Parlamentului.

5. Tratatele internaţionale.

În condiţiile în care privesc reglementarea unor relaţii sociale

esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii în stat,

tratatele internaţionale (negociate de Guvern, încheiate de Preşedinte

şi ratificate de Parlament) sunt considerate izvoare formale ale

dreptului constituţional.

26

Din examinarea prevederilor art.11 alin (2) din Constituţie ar

rezulta că acest text constituţional se referă doar la „Tratatele

ratificate de Parlament” nu şi la alte instrumente internaţionale pe

care legislaţia internă le defineşte. Art.2 alin (1) din Legea 520/2003

prevede că „România, Guvernul României precum şi ministerele şi

alte autorităţi ale administraţiei publice centrale, pentru care această

atribuţie este prevăzută expres în legislaţia în vigoare, pot încheia

tratate la nivel de stat, tratate la nivel guvernamental, respectiv tratate

la nivel departamental”. O astfel de reglementare este conformă

prevederilor art.91 alin. (1) din Constituţie, conform căruia

„Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României

negociate de Guvern şi le propune spre ratificare Parlamentului, într-

un termen rezonabil”. Celelalte tratate sau acorduri internaţionale se

încheie, se aprobă sau se ratifică potrivit procedurii stabilite prin

lege.

Considerăm că toate instrumentele internaţionale, care

îndeplinesc condiţiile constituţionale legale şi internaţionale

indiferent din ce categorie fac parte, sunt izvoare formale de drept

dar şi de drept constituţional.

Locul dreptului constituţional în sistemul de dreptPentru a stabili locul dreptului constituţional în sistemul de

drept trebuie să avem în vedere două aspecte:

27

1. Importanţa relaţiilor sociale reglementate de dreptul

constituţional

2. Valoarea formelor juridice prin care voinţa guvernanţilor

de apărare a acestor relaţii sociale devine drept

Referitor la primul aspect, normele dreptului constituţional

reglementează cele mai importante relaţii sociale, adică acele relaţii

fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării

puterii. Relaţiile privind instaurarea şi menţinerea puterii prezintă cea

mai mare importanţă pentru popor, căci cucerirea puterii este scopul

oricărei revoluţii. Cucerind puterea guvernanţii pot apoi să

organizeze întreaga viaţă economică, socială şi politică.

Faţă de valoarea deosebită a relaţiilor sociale reglementate

prin dreptul constituţional apare permanenta necesitate a exprimării

voinţei guvernanţilor prin cele mai eficiente forme juridice şi anume

prin acte normative de reglementare primară a relaţiilor sociale.

Aceste relaţii sociale sunt reglementate în primul rând prin

constituţie ca lege fundamentală a statului, care se situează în fruntea

sistemului de drept, din normele sale desprinzându-se principiile

după care celelalte ramuri de drept reglementează în domeniul lor de

activitate.

Examinarea celor două aspecte duce la concluzia că dreptul

constituţional conţine norme elaborate în cadrul activităţii de

realizare a puterii de stat care este o activitate de conducere.

28

Constituţia ca izvor principal al dreptului constituţional este

în acelaşi timp şi izvor pentru întregul drept, cuprinzând reglementări

care privesc activitatea de instaurare, menţinere şi exercitare statală a

puterii. Constituţia printre alte reglementări conţine şi reglementări

care privesc proprietatea, organele executive şi organele

judecătoreşti. Toate relaţiile sociale din aceste domenii sunt apoi

reglementate detaliat prin normele dreptului civil, comercial,

organizării judecătoreşti.

Dacă analizăm corelaţia dintre constituţie şi ramurile de drept

putem afirma că orice ramură de drept îşi găseşte fundament juridic

în normele din constituţie.

Conformitatea normelor din celelalte ramuri ale dreptului cu

reglementările de mare generalitate cuprinse în constituţie este de o

importanţă deosebită privind stabilirea locului dreptului

constituţional, şi anume că o modificare intervenită în această ramură

de drept impune modificări corespunzătoare ale normelor din

celelalte ramuri de drept care conţin reglementări detaliate ale

aceloraşi relaţii sociale, pe care dreptul constituţional le orientează

numai în principii - (ex: garantarea dreptului de proprietate,

prezumţia de nevinovăţie, etc.).

Dreptul constituţional reglementează cele mai importante

relaţii sociale, cele fundamentale care apar în procesul de instaurare,

menţinere şi exercitare a puterii. De aici şi valoarea deosebită a

29

formelor juridice prin care voinţa guvernanţilor devine drept şi care

reglementează aceste relaţii.

30

CAPITOLUL IVŞCOALA ROMÂNEASCĂ DE DREPT

CONSTITUŢIONAL

În România studiul dreptului constituţional are o veche

tradiţie. Dreptul constituţional a fost predat de regulă împreună cu

dreptul administrativ sub denumirea de drept public.

În 1837, G. Maissonabe ţinea în limba franceză, la Academia

Mihăileană din Iaşi, un curs comparat de evoluţie constituţională a

diferitelor popoare. În anul 1867, tot la Iaşi, Simion Bărnuţiu preda

un curs intitulat „Drept public românesc”.

În anul 1864, Al. Codrescu ţinea la Bucureşti un curs intitulat

„Drept constituţional”, iar în 1889, la Brăila, vedea lumina zilei

volumul „Elemente de drept constituţional” de Christofor I. Suliotis,

care, după cum mărturiseşte el însuşi, a folosit atât lucrările unor

autori străini cât şi cursul de drept constituţional al profesorului Paul

Vioreanu.

Dreptul constituţional se afirmă în perioada care urmează prin

operele unor importanţi profesori: C.G. Stere la Iaşi şi C.D. Dissescu

la Bucureşti în anul 1915.

În dezvoltarea acestei discipline un rol important îl are

Catedra de drept public de la Bucureşti. Această catedră este

deţinută de profesorii Dimitrie Paul Vioreanu (1859-1881),

Constantin G. Dissescu (1881-1926), Paul Negulescu (1926-1939),

31

Ion V. Gruia (1939-1947), profesorul C.G. Rarincescu suplinind

catedra între 3 noiembrie 1934 şi 4 august 1940.

Perioada interbelică s-a remarcat prin afirmarea unor

puternice personalităţi în domeniul dreptului constituţional. Aceştia,

în majoritatea cazurilor, au predat atât dreptul constituţional cât şi

dreptul administrativ, fie sub denumirea generică de drept public, fie

sub titulatura celor două discipline distincte.

Personalitatea profesorului C.G. Dissescu, care a fost de altfel

şi raportorul Constituţiei din 1923, a dominat întreaga dezvoltare a

dreptului public în prima jumătate a secolului XX. Apărător al

interesului naţional şi critic al unor reglementări pe care nu le

considera potrivite specificului românesc, el s-a impus ca un apărător

al democraţiei, în sensul cel mai autentic.

Paul Negulescu s-a impus la rândul său ca o prestigioasă

personalitate a vieţii universitare şi ca teoretician de seamă al

dreptului constituţional. Lucrarea sa fundamentală intitulată „Curs

de drept constituţional român” din 1927 rămâne şi astăzi un model

de claritate şi putere de analiză. În lucrările sale el s-a pronunţat

pentru respectul suveranităţii naţionale, pentru sistemul democratic

parlamentar, criticând reformele adoptate în anumite ţări în perioada

interbelică prin care prerogativele parlamentului au fost considerabil

reduse în favoarea executivului. Totodată, s-a pronunţat cu hotărâre

32

pentru corectarea organizării defectuoase a administraţiei din timpul

său.

Paul Negulescu a elaborat împreună cu eminentul profesor

George Alexianu „Tratatul de drept public” în două volume, un

adevărat monument al gândirii juridice româneşti din perioada

interbelică. Ca şi predecesorul său, el a desfăşurat o bogată activitate

publicistică, împletind permanent munca didactică cu activitatea

publicistică şi participarea la viaţa ştiinţifică internaţională.

În rândul marilor specialişti ai perioadei interbelice trebuie

menţionaţi în mod deosebit doi eminenţi profesori: C.G. Rarincescu,

care s-a impus în special prin cercetările sale în domeniul

contenciosului administrativ, şi Ion V. Gruia, titular al catedrei de

drept constituţional până la înlăturarea sa abuzivă din învăţământ în

anul 1948.

Profesorul I.V. Gruia a adus importante contribuţii ştiinţifice

demonstrând existenţa unor reguli tradiţionale constituţionale

originale şi proprii la români cuprinse în dreptul consuetudinar, în

obiceiul pământului. Sunt relevante punctele sale de vedere cu privire

la legalitate şi legitimitate din punct de vedere juridic.

Profesorul Anibal Teodorescu a abordat în tratatul său de

drept administrativ în două volume importante probleme conexe

dreptului constituţional, cum ar fi semnificaţia principiului separaţiei

puterilor în stat, raporturile dintre organele statului, rolul

33

administraţiei publice, responsabilitatea administrativă,

manifestându-se ca un promotor consecvent al ideii responsabilităţii

ministeriale şi al elaborării unui statut al funcţionarilor publici.

La Bucureşti profesorul Ion Vântu a publicat studii asupra

responsabilităţii ministeriale insistând asupra necesităţii de a se

realiza o răspundere politică efectivă şi a publicat pentru prima dată o

„Introducere în cursul de drept public comparat”. La Facultatea de

drept din Cluj au ţinut cursuri apreciate şi au elaborat lucrări de

specialitate Romulus Boilă, Victor Onişor, Tudor Drăganu, Dragoş

Rusu precum şi Erast Diti Tarangul, care a fost anterior profesor şi la

Facultatea de drept din Cernăuţi.

După 1945, cercetări de drept constituţional s-au desfăşurat

mai ales în centrele universitare, şi un avânt deosebit a avut loc odată

cu constituirea Institutului de cercetări juridice al Academiei

Române. Din această perioadă menţionăm lucrările publicate de Ion

Vântu, Mircea Lepădătescu, Nistor Prisea, Mihai Oroveanu ş.a.

După Revoluţia din decembrie 1989, în noile condiţii istorice,

s-a afirmat o puternică şcoală românească de drept constituţional.

Menţionăm în această privinţă personalităţi de prestigiu ale gândirii

ştiinţifice româneşti precum Ioan Muraru, Antonie Iorgovan şi

Cristian Ionescu la Bucureşti, Tudor Drăganu şi Ion Deleanu la Cluj,

Genoveva Vrabie la Iaşi, activitatea deosebită desfăşurată de

membrii comisiei constituţionale al cărei preşedinte a fost profesorul

34

Antonie Iorgovan şi vicepreşedinte academicianul Vasile Gionea. În

aceeaşi perioadă s-au afirmat în literatura de drept constituţional

Rodica Narcisa Petrescu la Cluj şi Dan Ciobanu la Bucureşti.

Au apărut numeroase monografii consacrate dreptului

constituţional, printre care „Dreptul parlamentar” (Ioan Muraru,

Mihai Constantinescu), „Cetăţenia română” (Barbu Berceanu), două

comentarii ale Constituţiei României (Ioan Muraru, Mihai

Constantinescu şi Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta

Duculescu), „Interpretarea constituţiei. Doctrină şi practică”

(Gheorghe Iancu).

Au fost publicate numeroase manuale şi cursuri universitare

consacrate dreptului constituţional, afirmându-se o nouă generaţie de

specialişti, printre care Gheorghe Iancu, Simina Tănăsescu, Corneliu

Liviu Popescu, Ion Rusu, Dorin Clocotici, Mihai Bădescu, Ştefan

Deaconu, Nicolae Pavel, Iulian Teodoroiu, Victor Duculescu,

Constanţa Călinoiu ş.a.

Un puternic curent de cercetare în domeniul dreptului

constituţional, facilitat de noile condiţii istorice existente în ţara

noastră, a permis apariţia unui larg schimb de idei, desfăşurarea cu

succes a unor simpozioane, manifestări ştiinţifice, care au contribuit

la clarificarea unor probleme actuale şi la evidenţierea direcţiilor de

acţiune pentru perfecţionarea cadrului constituţional al organizării de

stat a României.

35

CAPITOLUL VDREPTUL CONSTITUŢIONAL ŞI SOCIETATEA CIVILĂ

Conceptul de societate civilă este unul dintre cele mai uzitate

astăzi în teoria şi ştiinţa politică. Originea acestui termen se află în

antichitate, el fiind folosit de Cicero pentru a desemna acele condiţii

ale unei societăţi în care predomină legislaţia, urbanitatea, civilitatea,

în condiţii fundamental deosebite de acelea ale culturii barbare şi

preurbane. John Locke punea semnul egalităţii între societatea civilă

şi cea politică diferenţiind totuşi existenţa mai multor tipuri de

societăţi: uniunea dintre soţ şi soţie, societatea dintre părinţi şi copii,

societatea dintre stăpân şi cei dominaţi etc.

În concepţia lui John Locke esenţial pentru definirea

societăţii civile era unirea unor persoane într-un singur corp social,

având un drept comun instituit şi o cale judiciară la care să apeleze în

cazul unor controverse dintre ei sau al săvârşirii unor fapte culpabile.

În viziunea sa, persoanele care nu se aflau într-o societate civilă s-ar

afla într-oi stare de natură. După concepţia lui John Locke, în cadrul

societăţii civile este esenţială protecţia şi apărarea proprietăţii,

inexistenţa unei asemenea apărări fiind incompatibilă cu conceptul de

societate civilă. „Nici un om în societatea civilă nu poate fi exceptat

de la legile acesteia” arăta el.

În lucrarea sa fundamentală intitulată „Democraţia în

America” Alexis de Tocqueville remarca virtuţile societăţii

36

americane în care nu există o putere centralizată asemănătoare celei

din Franţa, dar în care se afirmă cu vigoare forţa societăţii civile, a

acţiunii cetăţenilor, care făceau ca poziţia şi rolul guvernării să

devină mai puţin importante. El remarca importanţa clasei de mijloc

în societatea americană, adevărata purtătoare a valorilor de egalitate

specifice societăţii civile. Hegel consideră societatea civilă ca fiind o

societate care evoluează conform propriilor sale principii diferite de

organizarea politică. Hegel făcea deosebirea între cele două laturi

proprii personalităţii oamenilor care alcătuiau societatea – aceea de

purtători ai propriului interes privat şi de cetăţeni participanţi la

societatea civilă. În viziunea sa era esenţială arena activităţilor

economice în care fiecare satisfăcând nevoile altora îşi satisfăcea

totodată şi propriile interese.

În Dicţionarul său politic profesorul Sergiu Tămaş relevă că

societatea civilă se caracterizează prin aceea că cetăţenii participă la

o multitudine de asociaţii şi forme de organizare create spontan care

sunt într-un anumit curs autonome în raport cu statul constituind un

adevărat sistem al puterilor „non statale”.

Conceptul de societate civilă a fost dezvoltat în numeroase

studii de specialitate şi luări de poziţie ale unor factori implicaţi în

acţiunile organismelor neguvernamentale.

Într-o opinie se consideră că societatea civilă este un

„depozitar de valori şi idei, de abilităţi şi de asemenea un element

37

important al oricărei democraţii pluraliste”. De asemenea s-a mai

relevat că societatea civilă este o societate de oameni dinamici, care

se asociază pentru a-şi apăra interesele, pentru a crea resursele şi

valorile.

În literatura de specialitate din ultimii ani a fost emisă şi ideea

existenţei unei societăţi civile internaţionale sau globale, cu referire

la prezenţa unor numeroase organisme neguvernamentale pe plan

mondial a căror influenţă devine din ce în ce mai puternică, în special

în probleme de natură economică şi socială. Din punct de vedere

juridic, organismele societăţii civile îşi găsesc fundamentul în

prevederile constituţionale privitoare la libertatea de exprimare,

libertatea întrunirilor şi dreptul de asociere (art.30, 36 şi 37 din

Constituţia României).

Societatea civilă aduce un aport substanţial la elaborarea

constituţiilor şi la dezvoltarea dreptului constituţional. Astfel, în

numeroase ţări ale lumii, inclusiv în ţara noastră, reformele

constituţionale au fost supuse unor largi dezbateri publice.

38

Bibliografie la capitolele I-V

Gheorghe Iancu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed.

Lumina Lex, Bucureşti, 2007

Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed.

Europa Nova, Bucureşti, 1996

Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed.

Lumina Lex, Bucureşti, 2001

Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, Drept constituţional şi

instituţii politice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003

Mihai Bădescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed.

Lumina Lex, Bucureşti, 2001

Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami,

Bucureşti, 1996

Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi

instituţii politice, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003

Paul Negulescu , George Alexianu, Tratat de drept public,

Ed. Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1942

Corneliu Liviu Popescu, Controlul constituţionalităţii

tratatelor internaţionale, Rev. Dreptul, nr.11/2005

Gheorghe Boboş. Teoria generală a statului şi dreptului, Ed.

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983

39

Sergiu Tămaş, Instituţiile democraţiei şi cultura civică, ed. a

II-a revăzută şi adăugită, Casa de editură şi presă „Şansa” SRL,

Bucureşti, 1996

Verginia Vedinaş, Drept administrativ, ed. a II-a revizuită şi

actualizată, Ed. S.C. Universul juridic SRL, Bucureşti, 2006

Tudor Drăganu, Actele de drept administrativ, Ed. Accent,

Cluj Napoca, 2004

Pierre Pactet, Institutiones politiques, Droit constitutionnel,

Masson, Paris, Milano, Barcelona, Bonn, 1992

Victor Popa, Drept public, Ed. Academiei Administraţiei

Publice, Chişinău, 1998

Alexandru Negoiţă, Drept administrativ, Ed. Silvy, Bucureşti,

1996

Augustin Fuierea, Drept comunitar european, Ed. All Beck,

Bucureşti, 2003

Genovevea Vrabie, Drept constituţional şi instituţii politice,

Ed. Cugetarea, Iaşi, 1999

Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex,

Bucureşti, 2000

Legea 215/2001 a administraţiei publice locale, publicată în

Monitorul Oficial al României, p.I, nr. 204 din 23 aprilie 2001

Legea 590/2004 privind tratatele, publicată în Monitorul

Oficial al României, p.I, nr. 23 din 12 ianuarie 2004

40

CAPITOLUL VITEORIA CONSTITUŢIEI

Experienţa istorică dovedeşte că orice stat îşi stabileşte modul

de organizare şi exercitare a puterii în Constituţie, atât guvernanţii

cât şi guvernaţii vizând, în acest act politico juridic, „legea

fundamentală a ţării”, „legea supremă”, „pactul fundamental”.

Constituţionaliştii francezi sunt unanimi în a aprecia că orice stat are

în mod necesar o Constituţie.

Chiar şi statele antice care îşi întemeiau raporturile între

piramida puterii şi populaţie, investeau anumite persoane sau

organisme cu prerogativele exercitării puterii, cu autoritatea publică,

potrivit unor obiceiuri şi tradiţii pe care le-am putea numi cutumă

constituţională.

Constituţia conţine principiile generale de drept aflate la baza

întregului sistem juridic. Cu alte cuvinte, într-un stat se legiferează,

se administrează şi se judecă potrivit constituţiei. Constituţia este

plasată în fruntea ierarhiei actelor normative cărora ea le conferă

legitimitate juridică, în măsura în care acestea sunt conforme cu

normele şi principiile pe care le consacră.

În toate sistemele constituţionale, constituţia s-a impus ca

lege fundamentală şi stă la baza organizării şi funcţionării statului.

Adoptarea ei reprezintă un eveniment deosebit de important, pentru

că aceasta excede juridicului fiind o realitate politico-statală,

41

deoarece în constituţie sunt reglementate şi consacrate principiile

fundamentale ale întregii vieţi sociale şi statale.

Noţiunea de constituţieÎn general Constituţia se prezintă sub forma unui document

politico-juridic, având mai multe sau mai puţine articole şi care face

obiectul adoptării de către popor, sau de către reprezentanţii acestuia,

potrivit unei proceduri speciale şi solemne. Experienţa

constituţională a statelor lumii permite constatarea că legea supremă

a oricărui stat – Constituţia – este un act juridic având o importanţă

fundamentală, inspirat de o anumită filozofie politică, care este

adoptat de Naţiune sau în numele ei pentru a stabili modul de

organizare şi funcţionare a puterilor publice, raporturile între acestea,

baza economică a societăţii, precum şi drepturile şi îndatoririle

cetăţenilor.

Noţiunea clasică de Constituţie îşi are originile în doctrina

contractului social sau a pactului social susţinută şi sprijinită de noua

clasă socială – burghezia, începând cu secolul al XVI-lea, la început

cu timiditate şi insuccese militare şi sfârşind ca teorie politică

dominantă în secolul al XVIII-lea – „Secolul Luminilor”. Constituţia

este o lege superioară, din punct de vedere juridic tuturor celorlalte

legi. Atât legile organice cât şi cele ordinare trebuie să corespundă

literei şi spiritului Constituţiei. Obligaţia de a o respecta revine

tuturor, inclusiv organelor puterii.

42

În practica constituţională a statelor contemporane există

două forme principale ale constituţiei:

- constituţia cutumiară

- constituţia scrisă

În constituţii sunt consacrate principiile fundamentale ale

întregii vieţi economice, politice, sociale, morale şi juridice din viaţa

unui stat, a unei societăţi.

Principiile fundamentale prevăzute în constituţii sunt de

regulă în concordanţă cu valorile fundamentale pe care statul,

societatea, le promovează şi apără.

Filozoful german F. Hegel în cunoscuta sa lucrare

„Principiile filozofiei dreptului” spune că poporul trebuie să aibă

faţă de constituţia lui sentimentul dreptului său şi al stării de fapt în

care se află. Tot el este de părere că fiecare popor îşi are constituţia

care i se potriveşte şi care i se cuvine.

Pentru stabilirea conceptului, noţiunii de constituţie se impun

mai multe precizări.

- în primul rând că între constituţie şi lege nu se poate pune

semnul egalităţii.

- în al doilea rând, în ordine istorică, legea apare prima,

constituţia apărând ulterior.

- în al treilea rând, constituţia apare ca o categorie istorică,

primând în evoluţia sistemului legislativ.

43

- în sfârşit, constituţia exprimă o nouă ideologie politică,

socială şi juridică.

Deşi termenul de constituţie este foarte vechi, până în epoca

modernă fiind folosit în general în accepţiunea de lege, în

accepţiunea sa modernă, actuală, a dobândit sensul de lege de

organizare a statului, a puterilor în stat, de lege fundamentală.

Termenul de constituţie vine din latinescul „constitutio” şi se

traduce prin „aşezare cu temei”, „starea unui lucru”.

În dreptul roman imperial, termenul de constituţie îl găsim ca

fiind sinonim cu cel de lege. Astfel legile date de împăraţi erau

denumite constituţii imperiale.

Fenomenul „constituţie” îşi păstrează accepţiunea de lege

până în secolul al XVIII-lea când o dobândeşte pe cea de lege

fundamentală, accepţiune astăzi generalizată în toate statele.

Profesorul Ioan Muraru arată despre constituţie că „a fost

concepută iniţial ca ansamblu al normelor juridice ce au drept scop

limitarea puterilor guvernanţilor şi garantarea drepturilor

fundamentale ale omului şi cetăţeanului”. Profesorul Constantin

Dissescu defineşte constituţia ca fiind: „organizarea exerciţiului

suveranităţii”. Apoi adaugă: „fiindcă exerciţiul suveranităţii se

numeşte guvern în sensul cel mai larg putem zice că constituţia e

organizarea formei de guvern pe care poporul suveran şi-o dă”.

44

Prof. Ioan Muraru opinează că prin constituţie trebuie

înţeleasă „legea fundamentală” a unui stat, constituită din norme

juridice, investite cu forţă juridică supremă şi care reglementează

acele relaţii sociale fundamentale care sunt esenţiale pentru

instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii politice a poporului.

Între constituţie şi lege nu se poate pune semnul egalităţii, ele

fiind diferite datorită conţinutului, a forţei juridice şi a procedurilor

de adoptare sau modificare. Constituţia are un caracter istoric chiar

dacă ea a apărut mai târziu decât legea. Aceasta a constituit efectul

unei noi ideologii politice şi juridice care a creat transformări

economice şi sociale începând cu secolul al XVIII-lea. De altfel,

cuvântul constituţie este o invenţie a secolului al XVIII-lea şi a

dobândit această accepţie ca urmare a experienţei americane în

elaborarea constituţiei.

Apariţia, adoptarea, modificarea, suspendarea şiabrogarea constituţiei.

Apariţia Constituţiei.

Aristotel, în lucrarea sa „Politica”, utiliza cuvântul

constituţie făcând prima referire din istorie în acest sens care se

apropie de conţinutul actual al noţiunii. În imperiul roman se utiliza

constitutio principis (legea imperială) care nu avea nici forma şi nici

conţinutul unei constituţii. Cuvântul constituţie este utilizat pentru

prima dată de J.J. Rousseau în „Contractul social” pentru

45

desemnarea legii fundamentale. Teoreticienii revoluţiei franceze

întrebuinţau cuvântul constituţie pentru a desemna legile pentru

organizarea statului şi pentru proclamarea drepturilor individului,

chiar dacă acestea nu se regăsesc în acelaşi act normativ.

Proclamarea şi garantarea drepturilor individului s-a făcut

prin proclamaţia franceză adoptată la 26 august 1789. Cuvântul

constituţie a fost pentru prima dată utilizat în ţara noastră în

Aşezământul lui Constantin Mavrocordat din 7 februarie 1740, dar

avea înţeles de lege ordinară şi reglementa modernizarea sistemului

financiar.

Prima constituţie apărută în lume este Constituţia engleză al

cărei proces de formare a început odată cu adoptarea Magnei Charta

Libertatum (1215) şi a continuat şi după apariţia primei constituţii

scrise. Prima constituţie scrisă este considerată constituţia

americană din anul 1787.

În Europa prima constituţie scrisă este cea din Franţa (1791).

Ea a fost urmată de constituţiile din Suedia (1809), Norvegia (1914),

Olanda (1915) etc.

Doctrina arată că urmele constituţionale pot fi sistematizate

fie într-un act unic fundamental, fie în mai multe acte fundamentale

constituţionale în formă scrisă, fie într-un sistem de norme scrise şi

cutumiare (nescrise). Deci constituţiile pot fi scrise sau nescrise.

46

Constituţiile cutumiare sunt rezultatul experienţei şi practicii zilnice,

al unor tradiţii, uzanţe, precedente.

Reguli constituţionale cutumiare a avut şi Franţa, legile de

succesiune la tron - care admiteau principiul eredităţii, adevăratele

legi fundamentale, respectate întocmai.

Momentul apariţiei constituţiei scrise nu este acelaşi cu cel al

apariţiei constituţiei cutumiare, chiar dacă au aceeaşi cauză de

apariţie, şi anume lupta burgheziei de a prelua şi puterea politică.

Constituţia cutumiară este rezultatul experienţei practicii şi a tradiţiei

în domeniul relaţiilor sociale fundamentale statale ale unui popor.

Ex.: constituţia britanică, australiană, a Noii Zeelande, Canadei,

Israelului etc.

Începând cu secolul al XVIII-lea se impune constituţia scrisă

pe considerentul că ea oferă precizie, certitudine, claritate. De

asemenea se impune o constituţie scrisă şi sistematică fiindcă aşa

cum scria Thomas Poine „Nu există constituţie, dacă ea nu poate fi

pusă în buzunar”.

Constituţia scrisă apare ca o reacţie împotriva cutumei

(obiceiului), cutuma fiind considerată incertă, incompletă, greu de

dovedit întinderea şi numărul cutumelor în continuă mişcare.

Burghezia dorea reguli scrise, precise, clare, fără incertitudini,

permanente şi intangibile, superioare guvernanţilor. Acestea ofereau

burgheziei precizie în lupta sa contra feudalismului cutumiar.

47

La. baza Constituţiei scrise se află o serie de teorii şi practici

care au precedat-o şi care s-au impus alături de idei ca cele ale

contractelor scrise, domniei legii, contractului social, a rabatului

educativ al constituţiei care ridică pe individ la statutul de cetăţean

prin cunoaşterea drepturilor sale. Ideea contractelor scrise s-a născut

în Anglia în relaţiile acesteia cu coloniile sale, dar şi în luptele

interne având ca scop limitarea puterii regale şi consfinţirea unor

drepturi şi libertăţi materializate în încheierea unor pacte scrise din

care amintim: Magna Charta Libertatum din 1215; Habeas Corpus

Act din 1679; Bill of Rights din 1688; Actul de stabilire a succesiunii

la tron din 1700 etc.

Tot în practica constituţională engleză s-a născut şi ideea

domniei legii care de asemenea a stat la baza apariţiei constituţiei

scrise.

Cel mai eficient mijloc de afirmare a domniei legii a fost însă

constituţia scrisă. Ideile constituţiei scrise, a superiorităţii acesteia, în

raport cu cea cutumiară, nescrisă, a fost materializată în constituţia

americană din 1787, în cea franceză din 1791 ca şi în toate celelalte

constituţii ce au urmat.

Teoria domniei legii, de origine engleză, a început să se

dezvolte din secolul al XIII-lea. Ea susţine că regula de drept trebuie

să fie respectată, cât timp nu a fost modificată sau abrogată. Teorie

domniei legii presupune trei idei: guvernanţii nu au o putere arbitrară

48

pentru că aceasta derivă din lege; regula de drept se aplică atât

indivizilor cât şi statului; toate regulile de drept formează regimul

constituţional, neexistând unele de o valoare superioară altora.

Această teorie a avut drept efect adoptarea actelor (pactelor)

constituţionale britanice, deja enumerate. Aplicarea acestei teorii a

avut, însă, efecte diferite. Efectul în Anglia a fost inexistenţa

diferenţierii de forţă juridică între normele juridice şi deci a lipsei

controlului de constituţionalitate a legii, iar în Franţa crearea

diferenţierii dintre legile constituţionale şi celelalte acte normative şi

deci, apariţia controlului de constituţionalitate a legii. Această

diferenţiere s-a datorat temerii francezilor de a nu se înlocui o

dictatură personală (regală) cu cea colectivă (parlamentară).

Teoria contractului social este apropiată de teoria drepturilor

naturale. în contractul social trebuie înscrise drepturile cetăţenilor, iar

acesta să fie adoptat potrivit unei proceduri specifice. Teoria

contractului social va fi examinată mai amănunţit într-o altă parte a

demersului nostru. Statul, care trebuie să respecte drepturile

cetăţenilor, este cel mai important efect contractului social şi scopul

acestuia.

Contractul social trebuia înscris într-un document cu forţă

juridică supremă şi care să îndeplinească şi celelalte trăsături ale unei

legi fundamentale, pentru că numai aşa putea să fie favorabil

49

burgheziei şi să-i sprijine scopurile în menţinerea şi exercitarea

puterii, deja instaurate.

Procedura şi tehnicile de adoptare a constituţiei

Studiul diverselor constituţii arată că dintotdeauna pentru a se

asigura normelor constituţionale o forţă juridică superioară, pentru a-

i asigura constituţiei supremaţia în sistemul de drept, s-a pus

problema găsirii unor forme speciale numite proceduri pentru

adoptare. Constituţionaliştii au văzut astfel adoptarea constituţiei ca

un proces complex cu profunde semnificaţii social-politice şi juridice

în cadrul căreia au distins:

- iniţiativa constituţiei

- organul competent, numit şi constituantul sau puterea

constituantă

- moduri de adoptare

De regulă constituţiile prevăd chiar în cuprinsul lor cine poate

avea iniţiativă legislativă. Sunt însă şi constituţii care nu prevăd acest

lucru. În aceste cazuri iniţiativa legislativă rezultă din sistemul

normativ privind elaborarea legilor.

Adoptarea constituţiei trebuie făcută de puterea constituantă.

Prin putere constituantă se înţelege organul care beneficiind

de o autoritate politică specială, are dreptul de a adopta constituţia.

Puterea constituantă poate fi originară şi instituită, aşa cum se arată

în literatura de specialitate.

50

Puterea constituantă originară intervine atunci când nu există

(situaţia statelor nou apărute) sau mai există (ca urmare a unor

revoluţii) constituţie în vigoare.

Puterea instituită este prevăzută de constituţia în vigoare (sau

anterioară) atât in ceea ce priveşte organizarea cât şi funcţionarea ei.

Dintre modurile de adoptare a constituţiilor, le amintim pe

cele mai importante, care sunt:

- constituţia acordată

- statutul (constituţia plebiscitară)

- pactul

- constituţia convenţie, având ca variantă constituţia

referendară şi constituţia parlamentară

a) Constituţia acordată - este în fapt constituţia dată de

către monarh ca stăpân absolut, care-şi exercită puterea sa (se mai

numeşte chartă concedată). Este criticată fiind considerată cea mai

rudimentară (ex.: Constituţia Franţei dată de Ludovic al XVIII-lea la

4 iunie 1814, Constituţia Piemontului şi Sardiniei din 4 martie 1848

ş.a.)

b) Statutul - este o variantă mai dezvoltată a constituţiei

acordate. De regulă statutul acordat de monarh este ratificat prin

plebiscit. Plebiscitul permite să se spună da sau nu şi permite

formularea şi introducerea de amendamente. (Ex. Constituţia lui

Carol al II-lea din 1938 supusă plebiscitului din 21 febr. 1939,

51

Statutul Albertin – 1848, Statutul lui Cuza – 1864). Această aprobare

prin plebiscit (care nu trebuie confundat cu referendumul) nu o

transformă în constituţie democratică pentru că plebiscitul este o

alterare, în sensul cezarismului, a referendumului. Există asemănări

cu constituţia pact, dar şi o importantă deosebire, şi anume că

iniţiativa adoptării unei constituţii pact aparţine şefului statului, dar şi

parlamentului, în timp ce în cazul statutului aceasta aparţine numai

şefului statului.

c) Pactul - este o variantă considerată ca un contract

între rege şi popor, acesta din urmă fiind reprezentat prin parlament,

postându-se prin urmare pe poziţii egale. (Ex. Charta de la 14 august

1830 din Franţa şi constituţiile române din 1866 şi 1923). Prin ea se

limitează puterea monarhului punându-i-se anumite condiţii. S-a

adoptat ca urmare a unor mişcări revendicative şi ca un mod de acces

la tron al unui prinţ străin, când profitându-se de conjuncturi

favorabile, s-au putut impune regelui unele revendicări.

d) Constituţia convenţie - este operă a unei adunări

numită convenţie special aleasă pentru a adopta constituţia,

exprimând convenţia intervenită între toţi membrii societăţii, motiv

pentru care ea era considerată deasupra parlamentului având dreptul

de a stabili puterile delegate în stat şi competenţa puterii

constituţionale. Exemple constituţiile franceze din 1791, 1848, 1873

şi 1946 unde convenţia (de tip SUA) a fost înlocuită cu adunarea

52

constituantă. Adunarea constituantă putea decide chiar în dezacord

cu cei care au desemnat-o. Pentru îndreptarea acestei situaţii s-au

propus ca metode: referendumul sau chiar insurecţia, prevăzută de

art.35 din Constituţia Franceză din 24 iunie 1793, care nu a putut fi

acceptată datorită caracterului său violent şi care este dincolo de

drept.

e) Constituţia parlamentară - este apărută ca modalitate

de adoptare a constituţiei în special după cel de-al doilea război

mondial; prin această modalitate adoptându-se constituţiile de către

parlamente, în ţările din estul Europei. Iniţiativa, elaborarea

proiectului, discutarea publică şi adoptarea sunt prerogative ale

parlamentului. Adoptarea constituţiei de către parlament se face cu o

majoritate calificată (de regulă de 2/3). Exemple: constituţiile române

din 1948, 1952 şi 1965.

Modificarea (revizuirea) constituţiei

În principiu dreptul de a revizui constituţia trebuie să aparţină

aceluiaşi organism care a adoptat-o, iar procedura este asemănătoare

celei de adoptare.

Autoritatea competentă diferă după felul constituţiei.

Dintre metode amintim:

a) prevederea în cazul constituţiei de către puterea

constituantă că anumite prevederi din constituţie nu se vor

putea modifica în viitor, modificarea lor fiind nulă de

53

drept (Franţa – 1884 şi 1958, Italia – 1948 şi art.152 din

Constituţia României)

b) prevederea că nici o modificare a constituţiei nu va putea

să se producă într-o anumită perioadă, prestabilită chiar în

conţinutul acesteia (Constituţia Franceză de la 1791).

c) stabilirea unei prevederi de modificare foarte greoaie,

metodă folosită în constituţiile române din 1866, 1923 şi

1938.

d) interzicerea revizuirii pe timpul ocupaţiei militare străine,

parţială sau totală (Franţa – 1944 şi art.152 alin. final din

Constituţia României)

e) adoptarea unor condiţii speciale de exercitare a iniţiativei

de revizuire a constituţiei pentru a se evita ca o astfel de

iniţiativă să fie declanşată în scopuri demagogice.

f) revizuirea constituţiei să se facă de către adunări

constituante, nu de către cele legiuitoare

Constituţiile adoptate sau statutul pot fi modificate de monarh

fără acordul poporului, sau, după caz, prin utilizarea plebiscitului.

Constituţiile pact se pot modifica aşa cum au fost adoptate, prin

acordul dintre monarh şi popor (parlament). Constituţia convenţie se

poate modifica în aceleaşi forme în care a fost adoptată.

54

Constituţia României din 8 decembrie 1991

reglementează revizuirea sa, stabilind: cine poate avea iniţiativa

revizuirii; procedura de revizuire; limitele revizuirii.

Iniţiativa revizuirii o poate avea Preşedintele României la

propunerea guvernului, o pătrime din numărul deputaţilor sau

senatorilor precum şi cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot.

Cetăţenii trebuie să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării,

iar în fiecare din aceste judeţe să se fi strâns cel puţin 20.000 de

semnături.

În ce priveşte procedura de revizuire, constă în adoptarea

propunerii de Camera Deputaţilor şi de Senat, cu o majoritate de cel

puţin 2/3 din numărul membrilor fiecărei camere.

Dacă prin procedura de mediere nu se ajunge la un acord,

Camera Deputaţilor şi Senatul în şedinţă comună, hotărăsc cu votul a

3/4 din numărul deputaţilor şi senatorilor.

Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum

organizat în 30 de zile de la data adoptării proiectului de revizuire.

Limitele revizuirii constau în faptul că dispoziţiile privind

caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului,

forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului,

independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială nu pot

forma obiectul revizuirii.

55

Revizuirea nu poate fi făcută dacă are ca rezultat subminarea

drepturilor şi libertăţilor fundamentale sau a organizaţiilor acestora.

Constituţia nu poate fi revizuită:

- pe durata stării de asediu

- pe durata stării de urgenţă

- în timp de război.

Suspendarea şi abrogarea constituţiei

Suspendarea mai este desemnată în teorie ca o încetare

provizorie a efectelor constituţiei. Unele constituţii au prevederi

exprese cu privire la suspendare, altele nu. De exemplu, constituţia

română din 1866 prevedea în art. 127 că nu poate fi suspendată nici

în tot, nici în parte.

Practica constituţională arată că suspendarea constituţiilor a

avut loc în perioadele de criză politică prin prelevarea stării de

necesitate, a stării de asediu, în caz de guvernare prin decrete-legi ori

în caz de lovituri de stat.

Abrogarea constituţiei se produce, de regulă, în momentul

adoptării unei noi constituţii.

56

Revoluţia română din 16-22 decembrie 1989 şiregimul constituţional stabilit imediat după ea.Printr-un comunicat al Consiliului Frontului Salvării

Naţionale s-a dispus dizolvarea tuturor structurilor de putere

existente şi a uniunilor constituţionale ce le reglementau.

Primul act normativ cu caracter constituţional a fost Decretul-

lege nr. 2 din 27 dec. 1989 privind constituirea, organizarea şi

funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale (CFSN). Acest

decret a fost emis de către guvernământul instaurat în urma

revoluţiei. Decretul cuprindea şi norme referitoare la denumirea ţării,

forma de guvernământ, drapelul, atribuţiile şi actele, componenţa şi

structura organizatorică, funcţionarea CFSN, a biroului sau executiv,

atribuţiile preşedintelui CFSN, comisiile locale ale F.S.N. Conform

decretului lege s-a stabilit că numele ţării este România, forma de

guvernământ republica, iar drapelul ţării este tricolorul.

Decretul-lege organizează CFSN ca organ suprem al puterii

de stat şi în mod corespunzător comisiile teritoriale judeţene,

municipale, orăşeneşti şi comunale.

Biroul executiv al CFSN era format dintr-un preşedinte, doi

vicepreşedinţi, un secretar şi 6 membri, toţi aleşi din membri

consiliului. Preşedintelui Consiliului i s-au prevăzut atribuţii proprii

funcţiei de şef al statului.

Decretul-lege prevedea între altele:

- pluralismul politic

57

- înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice şi a

organizaţiilor obşteşti în România

- schimbarea denumirii din miliţie în poliţie - libertatea

constituirii partidelor politice

- respectul suveranităţii, democraţiei

Legea nu permitea să facă parte din partidele politice cadrele

militare, personalul civil din Ministerul Apărării Naţionale şi

Ministerul de interne, judecătorii, procurorii, diplomaţii, personalul

operativ al Radioteleviziunii Române.

Alt act normativ important din punct de vedere constituţional

este Decretul-lege nr. 81/1990 privind Consiliul Provizoriu de

Uniune Naţională C.P.U.N.

Prin Decretul-lege nr. 82/1990 s-a stabilit componenţa

C.P.U.N., a biroului executiv al acestuia, precum şi comisiile de

specialitate ale consiliului. C.P.U.N. a lucrat ca un veritabil

parlament.

Decretul-lege nr. 92/1990 privind alegerea Parlamentului

României şi a Preşedintelui României a fost unul din cele mai

importante acte cu caracter normativ. Acest decret a stabilit structura

bicamerală a Parlamentului, scrutinul de listă şi alegerea deputaţilor

şi senatorilor prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat,

în două tururi de scrutin. A prevăzut că cele două camere vor forma

Adunarea Constituţională, care va elabora Constituţia în termen de 9

58

luni, dar nu mai târziu de 18 luni, când adunările se autodizolvă.

Actul normativ a stabilit atribuţiile Preşedintelui României, precum

şi toate dispoziţiile privind alegerile din 20 mai 1990.

Constituţia din 8 dec. 1991

În urma alegerilor din 20 mai 1990, la 11 iunie 1990,

Adunarea Deputaţilor şi Senatul, întrunite în şedinţă comună se

declară Adunare Constituantă. Aceasta adoptă Regulamentul

Adunării Constituante şi creează comisia de redactare a proiectului

de constituţie.

Proiectul de constituţie a fost dat publicităţii la 10 iunie 1991.

A fost discutat în Adunarea Constituantă pe articole între 10

septembrie şi 14 noiembrie 1991 şi votat prin vot nominal la 21

noiembrie 1991, fiind adoptat cu 414 voturi „pentru” şi 95 voturi

„contra”.

La 8 decembrie a fost supusă şi aprobată prin referendum

Constituţia României.

Conform art. 149 din Constituţia României, aceasta intrând în

vigoare pe data aprobării prin referendum, pe aceeaşi dată a fost

abrogată Constituţia din 21 mai 1965. Astfel noua Constituţie a

României cuprindea următoarele titluri:

- Principiile Generale (Titlul I)

- Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale (Titlul II)

- Autorităţile publice (Titlul III)

59

- Economia şi finanţele publice (Titlul IV)

- Curtea Constituţională (Titlul V)

- Revizuirea Constituţiei (Titlul VI)

- Dispoziţii finale şi tranzitorii (Titlul VII)

La rândul lor unele titluri au capitole şi secţiuni.

Constituţia României din 1991 a fost revizuită prin Legea nr.

429/2003 şi aprobată prin referendumul naţional din 18-19 octombrie

2003, confirmat prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 3 din 22

octombrie 2003. Constituţia astfel modificată a fost republicată în

Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 767 din 31 octombrie

2003 cu actualizarea denumirilor şi renumerotarea articolelor. După

modificare, Constituţia României cuprinde 8 titluri şi 156 de articole.

A fost introdus titlul „Integrarea euroatlantică” ca Titlul VI, cu

două articole care se referă la integrarea în uniunea Europeană şi la

aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord, titlurile

„Revizuirea Constituţiei” şi „Dispoziţii finale şi tranzitorii” fiind

astfel renumerotate ca Titlul VII respectiv VIII.

Supremaţia constituţiei - concept, fundamentare,efecte juridice, garanţii

Conceptul de supremaţie a constituţiei

Sintagma supremaţia constituţiei folosită, de regulă, în

literatura română de specialitate, dar şi în alte literaturi, îşi găseşte şi

alte exprimări cum ar fi: valoarea juridică supremă, super legalitate

60

(Marcel Prelot) legea supremă (George Burdeanu), legea legilor etc.

Termenul de supremaţie a fost explicat în literatura de specialitate în

moduri diferite. Unii au spus că este legea legilor, legea supremă.

Într-o altă opinie, supremaţia constituţiei se explică prin

faptul că legea fundamentală este temelia organizării statale, baza

juridică a întregii legislaţii. După alţii supremaţia se explică în raport

cu legile ordinare, în deosebirile de conţinut, formă şi putere.

Literatura de specialitate stabileşte două feluri de supremaţie

şi anume:

- supremaţia materială, dată de conţinutul acesteia

- supremaţia formală rezultată din forma în care este

editată

Prof. Muraru spune că prin supremaţia constituţiei se înţelege

calitatea, trăsătura constituţiei care o situează în vârful instituţiilor

politico-juridice dintr-o societate organizată în stat, fiind sursa

tuturor reglementărilor, direcţiilor dezvoltării economice, politice,

sociale şi juridice.

Fundamentarea ştiinţifică

Unii autori au invocat ca fundament principiul legalităţii

pornind de la legătura deosebit de strânsă dintre legalitate şi

constituţionalitate, de la faptul că legalitatea nu se poate să nu se

sprijine pe constituţionalitate.

61

În alte opinii, supremaţia constituţiei se sprijină pe conţinutul

şi forma ei.

Alţi autori au fundamentat supremaţia constituţiei pe

democratism. Analizând teoriile enunţate prof. Muraru observă că

din opiniile autorilor lor se desprind nivelele succesive în care s-a

realizat fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei constituţiei:

- fundamentarea pe conţinutul, forma şi forţa juridică a

normelor pe care le conţine (conţinutul).

- fundamentarea pe principiile fundamentale de organizare

şi funcţionare a organelor statului

- fundamentarea pe trăsăturile puterii de stat.

Consecinţele juridice ale supremaţiei constituţiei

Consecinţele supremaţiei constituţiei constau în deosebirile

dintre constituţie şi legi.

Consecinţele juridice privind adoptarea constituţiei constau,

de regulă, în recunoaşterea unor proceduri deosebite de adoptare

faţă de restul legilor (adunarea constituantă şi modurile de adoptare).

Consecinţele juridice privind modificarea, suspendarea şi

abrogarea constituţiei derivă din faptul că nici o lege fundamentală

nu poate rămâne neschimbată la infinit.

Necesitatea conformităţii întregului drept cu constituţia

reprezintă o altă consecinţă a supremaţiei constituţiei.

62

Garanţiile juridice ale supremaţiei constituţiei

Controlul general al aplicării constituţiei se realizează prin

activitatea statală, realizată prin organizarea şi funcţionarea autorităţii

publice, prin stabilirea competenţelor organelor de stat si principiilor

relaţiilor dintre acestea prin impunerea imperativului ca toate

organele statului să-şi desfăşoare activitatea numai în conformitate şi

în limitele stabilite prin constituţie.

Controlul constituţionalităţii legii este o a doua garanţie a

supremaţiei constituţiei şi el constă într-o activitate organizată de

verificare a conformităţii legii cu constituţia.

Îndatorirea fundamentală de a respecta constituţia este o

altă garanţie juridică specifică, care implică cetăţenii în respectarea şi

aplicarea corectă a constituţiei, a supremaţiei acesteia în sistemul de

drept.

63

CAPITOLUL VIIEVOLUŢIA CONSTITUŢIONALĂ A STATULUI ROMÂN

În România, documentele privind organizarea constituţională

au o tradiţie foarte veche.

Cele mai vechi acte de organizare politică ale ţării româneşti

datează din secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea.

Elemente de organizare politică se regăsesc, de pildă, în

Aşezămintele lui Constantin Mavrocordat din 1740 şi 1743, şi în

Pravilniceasca condică, tipărită în 1780 de către Alexandru Ipsilanti.

Norme juridice importante se întâlnesc şi în Codul civil al lui Scarlat

Calimah din 1817, şi în Legiuirea Caragea din 1818. Aceste din

urmă reglementări vizau, însă, mai ales raporturile de drept privat. Pe

planul organizării politice sunt de semnalat şi o serie de Memorii

elaborate de reprezentanţi ai boierimii, care propuneau reforme

politice sau chiar programe de organizare politică a statului.

Asemenea Memorii au fost elaborate, de pildă, în 1770, şi supuse

împărătesei Ecaterina a II-a a Rusiei şi în 1721, adresate Rusiei şi

Austriei. Se aveau în vedere în special emanciparea deplină a

Principatelor de sub dominaţia Porţii Otomane. În Transilvania, în

1791, din iniţiativa unor episcopi români - unul greco-catolic şi altul

ortodox - este adresată împăratului Leopold al II - lea al Austriei

cunoscuta petiţie denumită Supplex Libellus Valachorum, prin care

64

se revendica egalitatea naţiunii române din punct de vedere politic cu

populaţia de alte naţionalităţi existentă în Transilvania.

Un ecou dintre cele mai importante îl are Programul de

reforme elaborat de Tudor Vladimirescu, în 1821. Remarcabil este şi

Memoriul Cărvunarilor din 13 septembrie 1822, pe care

A.D.Xenopol l-a calificat ca fiind „cea dintâi întrupare a unei

gândiri constituţionale în Ţările Române şi cea dintâi manifestare

politică a cugetării liberale”. Nicolae Iorga consideră, la rândul său,

că ideile cuprinse în Constituţia Cărvunarilor au contribuit la

regenerarea noastră naţională. O opinie pozitivă cu privire la acest

important document emite şi Dumitru Barnoschi, care estimează că

„originile vieţii de stat moderne democratice se încheagă la noi în

Constituţia moldovenească de la 13 septembrie 1822”. Deşi

Memoriul Cărvunarilor a fost în cele din urmă înlăturat, datorită

opoziţiei unei părţi a marii boierimi, el conţine o serie de idei

valoroase care au marcat, neîndoielnic dezvoltarea constituţională

ulterioară. Aşa, de pildă, este de remarcat recunoaşterea statutului de

independenţă a Moldovei, care trebuia să devină acelaşi ca pe vremea

lui Bogdan, înfiinţarea Sfatului obştesc (adunare reprezentativă) din

care urmau să facă parte şi boierii de rang mai mic, până atunci

înlăturaţi din funcţii importante. Proiectul mai prevedea garantarea

dreptului de proprietate şi principiul exproprierii pentru cauză de

utilitate publică. Erau, totodată, inserate norme asemănătoare celor

65

cuprinse în declaraţia franceză de drepturi cu privire la libertatea

individului, era garantată libertatea religioasă, egalitatea tuturor la

dobândirea unor slujbe publice, menţionându-se că ocuparea

funcţiilor trebuia să se facă numai după meritul bunelor fapte şi după

puterea vredniciei fiecăruia pentru slujba ce e să i se încredinţeze.

Dovedind o concepţie novatoare, Constituţia cărvunarilor tindea spre

restrângerea puterilor domneşti, încredinţând dreptul de conducere

efectivă a ţării Sfatului obştesc, organ reprezentativ.

Domnul exercita, împreună cu Sfatul obştesc, puterea

supremă în conducerea ţării, în condiţiunile prevăzute de pravilă.

Alte dispoziţii importante priveau organizarea finanţelor ţării,

preconizând un control al Sfatului obştesc şi atribuţii precise pentru

vistiernic. Aceste prevederi aveau menirea să lichideze situaţia

abuzivă din trecut, când vistieria ţării era considerată un bun personal

al domnului. În ceea ce priveşte administraţia, erau stabilite măsuri

pentru sancţionarea abuzurilor funcţionarilor care îşi încălcau

îndatoririle. În privinţa armatei se preconiza ca oştile ţării să nu poată

fi recrutate dintre străini, urmărindu-se crearea unei armate

pământene etc.

Aceste prevederi, ca şi numeroase altele, denotă faptul că

proiectul de constituţie a cărvunarilor anticipează din multe puncte

de vedere o dezvoltarea constituţională modernă, ce avea să se

producă mai târziu în Principatele Române. Este drept că proiectul de

66

constituţie conţinea şi unele insuficienţe, printre care lipsa unor

prevederi care să garanteze traducerea în viaţă a unor libertăţi nou

introduse, conferirea, totuşi, a unor atribuţii destul de largi Domnului

etc. Considerat, în ansamblul său, el rămâne însă unul dintre cele mai

importante proiecte constituţionale din ţara noastră, care denotă

preocuparea pentru făurirea unei constituţii moderne.

Regulamentul Organic, adoptat în 1831 în Muntenia şi în

1832 în Moldova, ca urmare a prevederilor Tratatului de la

Adrianopol, a consfinţit o puternică influenţă a Rusiei in Principatele

Române. Dar, cu toate criticile care se aduc acestui document, nu

poate fi ignorat că el a consacrat pentru prima oară principiul

separaţiei puterilor şi a favorizat dezvoltarea noilor relaţii economice.

De fapt, el a înlocuit arbitrariul puterii domnitorilor şi a introdus

norme şi instituţii moderne de organizare a statului. Este

semnificativ, din acest punct de vedere, după cum arată Nicolae

Bălcescu, că: „cu toate relele sale, Regulamentul aduse însă

oarecari principii folositoare şi se făcea un instrument de progres. El

recunoscu în drept principiul libertăţii comerciale, despărţi puterile

judecătoreşti, administrative şi legislative şi introduse regimul

parlamentar”.

Influenţa Revoluţiei franceze a fost deosebit de puternică în

Ţările Române, unde aspiraţiile de unitate şi emancipare naţională,

coroborate cu marile idei ale Revoluţiei franceze, s-au regăsit în

67

documentele programatice ale revoluţiei de la 1848 din Transilvania,

Moldova şi Ţara Românească.

În Moldova, Dorinţele partidei naţionale – document iniţiat

de Mihail Kogălniceanu – propune un adevărat program de

reglementări democratice, printre care: desfiinţarea rangurilor şi

privilegiilor personale sau din naştere; egalitatea tuturor în privinţa

impozitelor; desfiinţarea robiei, a boierescului, şi împroprietărirea

ţăranilor; egalitatea drepturilor civile şi politice; adunarea obştească

compusă din toate stările societăţii; domn ales din toate stările

societăţii; responsabilitatea miniştrilor şi a tuturor funcţionarilor

publici; libertatea individului şi a domiciliului; instrucţiunea egală

gratuită pentru toţi românii; desfiinţarea pedepsei cu moartea şi a

bătăii; neamestecul domnitorilor în activitatea instanţelor

judecătoreşti.

În Muntenia, unde evenimentele revoluţionare au avut un

caracter mai pronunţat, a fost adoptată la 9 (21) iunie 1848,

Proclamaţia de la Izlaz, acceptată la 11 (23) iunie 1848 de

domnitorul Gheorghe Bibescu sub presiunea maselor. Spre deosebire

de Dorinţele partidei naţionale din Moldova, Proclamaţia de la Izlaz

a avut nu numai forma, dar şi valoarea unui act constituţional, fapt ce

o situează în fruntea actelor revoluţionare ale anului 1848.

În ceea ce priveşte prevederile Proclamaţiei de la Islaz, sunt

de semnalat independenţa administrativă şi legislativă, separaţia

68

puterilor, egalitatea drepturilor politice, alegerea unui domn

responsabil pe termen de cinci ani, căutat în toate stările societăţii,

reducerea listei civile a domnitorului, emanciparea clăcaşilor,

dezrobirea ţiganilor, instrucţiune egală, înfiinţarea unor aşezăminte

penitenciare, crearea gărzii naţionale. Dintre aceste prevederi se

remarcă în mod special cele menţionate la punctul 13, care

proclamau emanciparea clăcaşilor prin despăgubire, problemă ce a

suscitat, la timpul respectiv, mari dezbateri în rândul conducătorilor

revoluţiei.

În Transilvania se remarca, în acelaşi an revoluţionar,

Moţiunea de la Blaj, adoptată de adunarea populară de la Blaj la 4

(16) mai 1848. Acest document, expresie a unui vibrant patriotism,

preconizează recunoaşterea drepturilor românilor ca naţiune, libertăţi

democratice moderne în concordanţă cu cerinţele epocii care se

afirma atunci. Aşa cum se arată în acest document, „Naţiunea

română, rezimată pe principiul libertăţii şi frăţietăţii, pretinde

independenţa sa naţională în respectul politic, ca să figureze în

numele său, ca naţiunea română să-şi aibă reprezentanţii săi în toate

ramurile administrative, judecătoreşti şi militare în aceeaşi

proporţiune, să se servească cu limba sa în toate treburile ce se ating

de dânsa, atât în legislaţiune, cât şi în administraţie”.

Alte idei cuprinse în Moţiunea de la Blaj se refereau la

egalitatea în drepturi şi foloase ale bisericii române cu celelalte

69

biserici din Transilvania, la libertatea industrială şi comercială,

desfiinţarea cenzurii şi libertatea tiparului, asigurarea libertăţii

personale şi a libertăţii adunărilor, înfiinţarea de tribunale cu juraţi,

înarmarea poporului sau garda naţională, înfiinţarea de şcoli române

pe la toate satele şi oraşele, gimnazii, instituţii militare şi tehnice şi

seminarii preoţeşti, precum şi a unei universităţi române din casa

statului, purtarea comună a sarcinilor publice şi ştergerea

privilegiilor.

Evenimentele care au dus la Unirea Principatelor sunt bine

cunoscute. Ele au marcat încă o etapă pe drumul cristalizării

instituţiilor moderne ale României. Este de remarcat, în această

ordine de idei, Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1864),

proclamat de Alexandru Ioan Cuza, care cuprinde importante

dezvoltări constituţionale. Sunt de notat, astfel, consfinţirea ideii de

bicameralism, prin crearea Corpului ponderator (precursor al

Senatului de azi), care alături de Adunarea electivă trebuia să

constituie puterea legiuitoare. În Statutul lui Cuza este consfinţită şi

ideea că ocuparea unor dregătorii sau funcţii administrative este

incompatibilă cu mandatul de deputat, cei care dobândeau asemenea

funcţii nemaiputând face parte din adunările elective. Dispoziţiile

Statutului – înaintate pentru epoca respectivă – se cer întregite cu

cele ale unor acte normative importante, emise în aceeaşi perioadă,

70

printre care Legea electorală din 1864, Legea privind proprietăţile

rurale din acelaşi an ş.a.

Ca urmare a înlăturării lui Alexandru Ioan Cuza, se instituie o

locotenenţă domnească, formată din Nicolae Golescu, Lascăr Catargi

şi colonelul Nicolae Haralambie, după refuzul contelui Filip de

Flandra de a primi tronul Principatelor Unite. Cu toate că fusese

proclamat ca atare de corpurile legislative, este adresată o cerere

prinţului Carol de Hohenzollern, care acceptă. O comisie elaborează

un proiect care este supus Domnului şi Adunării elective.

Constituţia de la 1866 este inspirată din Constituţia belgiană

din 1831, considerată la timpul respectiv cea mai liberală din Europa.

Ea consfinţeşte o serie de idei importante, printre care: principiul

suveranităţii naţionale, principiul guvernământului reprezentativ,

separaţia puterilor, monarhia ereditară, responsabilitatea ministerială,

recunoaşterea drepturilor omului şi cetăţeanului. În legătură cu

aceasta trebuie remarcat că procesul preluării a tot ceea ce a fost mai

înaintat în gândirea politică a altor popoare s-a împletit în mod

permanent cu elaborarea unor instituţii juridice proprii, capabile să

dea expresie năzuinţelor autentice de libertate şi de dreptate ale

poporului român. După cum arătau Paul Negulescu şi George

Alexianu, „instituţiile unui popor n-au valoare decât dacă ele sunt

opera naţională a acestui popor, făurită în focul luptelor şi al

71

suferinţelor, în slujba idealului pe care viaţa l-a sădit în fiecare

naţiune”.

Ca o expresie a noilor realităţi şi a întregirii ţării după Marea

Unire din 1918, a fost adoptată în ţara noastră Constituţia din 29

martie 1923, document ce a reprezentat un instrument juridic mult

mai elaborat decât constituţia din 1866 şi care a fost orientată

nemijlocit spre cerinţele dezvoltării societăţii într-un stat de drept.

Sunt de remarcat prevederile privind caracterul de stat naţional unitar

şi indivizibil al României, inalienabilitatea teritoriului, consfinţirea

detaliată a drepturilor românilor, departajarea puterilor statului,

dispoziţiunile precise cu privire la prerogativele regelui, miniştrilor şi

puterii judecătoreşti, prevederile privind organizarea locală, finanţele

şi puterea armată. O idee esenţială, care caracterizează constituţia din

1923, este conceperea proprietăţii ca o funcţie socială, idee ce se

îndepărtează de individualismul constituţiei din 1866. Remarcabilă

este şi înscrierea în noua constituţie a votului universal, ce fusese

admis încă de la revizuirea din 1917 a constituţiei anterioare,

preocuparea tot mai accentuată faţă de problemele sociale, înscrierea

ideii de legalitate ca fundament al statului realizată prin controlul

constituţionalităţii legilor, al actelor administrative şi

inamovibilitatea magistraţilor.

Dintre textele constituţiei din 1923 se cer a fi menţionate, în

mod special, prevederile articolului 21, care dispune că toţi factorii

72

producţiei se bucură de o egală ocrotire, consacrând libertatea muncii

şi dreptul statului de a interveni prin legi spre a preveni conflictele

economice sau sociale. De asemenea, sunt de remarcat şi prevederile

articolului 22, care consfinţeşte libertatea tuturor de a comunica şi

publica ideile şi opiniile prin grai, prin scris şi prin presă,

răspunderea pentru abuzul acestora nefiind de natură să ducă însă la

restrângerea în sine a dreptului ca atare. Potrivit prevederilor

constituţionale, „nici cenzura, nici o altă măsură preventivă pentru

apariţia, vinderea sau distribuirea oricărei publicaţii nu va putea

înfiinţa. Nu este vorba de autorizaţie prealabilă a nici unei autorităţi

pentru apariţia oricărei publicaţii”. Aceleaşi prevederi dispun că

„presa nu va fi pusă niciodată sub regimul avertismentelor. Nici un

ziar sau publicaţie nu va putea fi suspendat sau suprimat”.

Datorită dispoziţiilor sale democratice, constituţia din 1923 a

oferit un cadru de seamă al înfăptuirii democraţiei în ţara noastră, ea

răspunzând standardelor moderne de elaborare a documentelor de

acest gen. Constituţia din 1923 a fost înlocuită – formal – la 20

februarie 1938, când a fost proclamată o nouă constituţie, de tip

corporatist, elaborată din iniţiativa regelui Carol al II-lea şi cu

participarea colaboratorilor săi apropiaţi. Elaborarea acestei

constituţii a fost determinată de degradarea climatului politic, mediul

internaţional neprielnic şi tendinţele de concentrare a puterii în

mâinile monarhului. Ca orientare de ansamblu, Constituţia din 1938

73

încerca, după cum au remarcat autorii de specialitate, să limiteze

individualismul şi să dea întâietate socialului, voind să transforme

statul individualist în stat comunitar corporatist. În acelaşi timp, ea

admitea proprietatea şi capitalul ca drepturi inviolabile,

îndepărtându-se de la principiile constituţiei din 1923, care

recunoştea proprietatea ca funcţie socială, şi revenind astfel la

principiile constituţiei din 1866. Constituţia din 1938 concentrează,

totodată, puterile politice în mâna regelui, care dobândeşte

prerogative deosebite de mari. Această constituţie a fost suspendată

în vara anului 1940, ca urmare a cunoscutelor evenimente care au dus

în final la abdicarea regelui Carol al II-lea.

Ca urmare a Revoluţiei din 22 Decembrie 1989, în ţara

noastră s-a pus problema eliminării vechiului cadru constituţional,

existent în anii dictaturii comuniste, şi a elaborării unor instrumente

juridice care să asigure tranziţia spre un sistem pluripartid şi o

economie de piaţă în cadrul statului de drept.

Indiferent de faptul că noua constituţie a stârnit foarte multe

dezbateri, că ea a suscitat opinii dintre cele mai diverse, este un fapt

cert că în momentul de faţă ţara noastră dispune de un cadru juridic,

desigur perfectibil, dar preferabil unei situaţii de provizorat. Pentru a

păstra obiectivitatea ştiinţifică, trebuie arătat că au existat şi păreri

favorabile la adresa noii constituţii din partea unor specialişti străini

74

care au vizitat ţara noastră şi care şi-au exprimat acordul în legătură

cu noile instituţii create.

Evaluând în mod realist bilanţul activităţii desfăşurate,

realizările, dar şi neîmplinirile Constituţiei adoptate în 1991, un

deputat ecologist avea să argumenteze în mod semnificativ:

„Constituţia adoptată de noi era imperativ necesară nu numai pe

considerentul că acolo unde nu este lege este posibil orice şi se

înfiripă rapid anarhia, ci şi pentru a instaura statul de drept, pentru

ancorarea solidă şi sigură a democraţiei în România; era necesară

pentru ca o societate dirijată aproape o jumătate de secol prin

mecanisme artificiale, dictatoriale, să-şi redobândească funcţia şi

calitatea de sistem social, desfăşurat după legi naturale, fireşti, în

interesul oamenilor, respectând diversitatea socială a grupurilor

culturale, etnice, socio-profesionale, demnitatea şi tradiţiile lor”.

Este cert că funcţionarea în bune condiţii a tuturor

mecanismelor prevăzute de noua constituţie implică un grad sporit de

înţelegere a separaţiei puterilor în stat, evitarea amestecului unei

puteri în treburile celeilalte, un respect sporit faţă de norma de drept,

faţă de reglementările internaţionale la care ţara noastră a devenit

parte. Integrarea României în noua ordine juridică europeană

revendică un rol sporit pentru drepturile şi libertăţile omului care se

cer a fi respectate cu stricteţe, cultivarea respectului faţă de lege

trebuind să devină o raţiune a însăşi existenţei şi funcţionării statului.

75

Evident, asemenea transformări de substanţă vizează nu numai litera

noilor reglementări constituţionale, dar şi spiritul lor, cerinţa

respectării principiilor şi normelor juridice pe care trebuie să se

întemeieze statul de drept. Edificarea întregii vieţi politice româneşti

pe ideile de drept şi legalitate a devenit şi devine tot mai mult o

condiţie a acceptării României ca membru cu drepturi depline al

comunităţii statelor lumii, al unor organisme internaţionale. În acest

amplu efort, juriştilor le revine un rol esenţial ei trebuind să fie primii

care să contribuie la promovarea respectului pentru statul de drept,

aplicând cu consecvenţă şi cu dreptate legile, dar şi contribuind în

mod direct la conştientizarea întregii opinii publice româneşti în

legătură cu valoarea normelor juridice, cu cerinţa respectării

neabătute a dreptului în relaţiile dintre indivizi, în raporturile dintre

aceştia şi autorităţi, în întregul mecanism de funcţionare al organelor

şi organismelor statului nostru.

Încercând să sintetizăm problema relaţiei dintre modernitate

şi tradiţie în dreptul constituţional, dorim să subliniem următoarele:

- unele concepte de drept constituţional au evoluat în mod

firesc pe parcursul timpului, dobândind noi conotaţii, care au definit

mult mai profund şi mai clar profilul acestora. Astfel, se poate

menţiona conceptul de suveranitate, de drepturi ale omului etc.;

- s-a înregistrat în mod continuu o mai mare supleţe în

înfăptuirea separaţiei puterilor, care rămâne un principiu fundamental

76

de organizare politică. În acest sens poate fi menţionată, de pildă,

competenţa Guvernului de a legifera în anumite condiţii, pe durate

determinate, sub un strict control parlamentar, pe calea unor

ordonanţe;

- în dreptul constituţional modern au apărut, totodată,

instituţii noi, menite să garanteze într-o măsură şi mai mare

drepturile omului, respectul principiilor democratice, într-un cuvânt,

funcţionarea mecanismelor statului de drept. Dintre aceste instituţii

noi este caracteristică, desigur, instituţia Ombudsman-ului (Avocatul

Poporului), curţile de conturi, curţile constituţionale (sau consiliile

constituţionale);

- ca o consecinţă a evoluţiilor menţionate, au apărut noi

posibilităţi de garantare a drepturilor constituţionale ale cetăţenilor,

s-au perfecţionat căile judiciare, înfăptuindu-se totodată o joncţiune

între mecanismele interne de apărare a drepturilor cetăţenilor

(justiţia, contenciosul administrativ, excepţia de neconstituţionalitate

în cadrul proceselor) şi mecanismele internaţionale, cum ar fi, de

pildă, recunoaşterea dreptului cetăţenilor prejudiciaţi în drepturile

lor, care au epuizat căile interne, de a se adresa Curţii Europene a

Drepturilor Omului.

77

CAPITOLUL VIIICONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR

Teoria generalăControlul constituţionalităţii legilor este una din garanţiile

juridice ale supremaţiei constituţiei. Acest control se include în

principiul legalităţii, pentru că actele normative trebuie să fie

elaborate conform unei proceduri prestabilite şi a Constituţiei, pe de

o parte, iar pe de altă parte, legea, inclusiv constituţia, trebuie

respectată de toate organele statului. Controlul este înţeles ca

activitate de verificare a aplicării principiului conformităţii legii cu

constituţia şi ca instituţie a dreptului constituţional, care cuprinde

reguli reunite datorită aceluiaşi obiect de reglementare. Sunt supuse

controlului numai legea, ca act juridic al parlamentului, precum şi

actele normative cu forţă juridică egală cu cea a legii (ordonanţe,

decrete - legi). Nu se supun acestui control actele administrative,

pentru că autorităţile administraţiei publice emit aceste acte în

exercitarea legii, iar detalierea dispoziţiilor constituţionale se face

prin lege. Actele administrative se supun controlului judecătoresc, în

cadrul contenciosului administrativ. Nu se supun acestui control nici

proiectele de legi, pentru că ele nu sunt legi şi pot fi retrase de

iniţiator, până la începerea dezbaterilor (pe textele din iniţiativele

legislative). Există o serie de cauze care determină neconcordanţe

78

între constituţie şi legi, chiar dacă ele sunt de neînţeles datorită

similitudinii celor care le adoptă (contradicţiile sociale; contradicţii

între grupurile politice; rigiditatea exagerată a constituţiei;

nerespectarea regulilor de tehnică legislativă; armonizarea intereselor

federale cu cele ale statelor federate).

Autorităţile publice competente să controleze constituţionalitatea

legilor.

Multitudinea organelor care realizează controlul înseamnă

dorinţa de a se găsi o soluţie la o dilemă, şi anume care control este

cel mai eficient.

În doctrina de specialitate au fost evidenţiate mai multe

clasificări ale controlului de constituţionalitate, în funcţie de organul

competent să-1 realizeze:

· Controlul prin opinia publică; este primitiv, reacţia

populară în faţa violării constituţiei, este o insurecţie

violentă situată în afara dreptului şi deci, inacceptabilă;

· Controlul parlamentar, politic (exercitat de un organ

politico - statal, independent de parlament) şi

jurisdicţional (realizat prin instanţe ordinare sau

jurisdicţii speciale).

· Controlul politic şi judecătoresc.

Controlul politic ar fi cel realizat prin adunările legiuitoare şi

prin organe din afara lor (politice, judecătoreşti şi politico-

79

jurisdicţionale). Acest ultim tip de control presupune câteva

precizări, făcute în doctrina de specialitate.

Organele de stat din afara autorităţilor legiuitoare, care

exercită controlul, prin actele adoptate lipsesc de efecte juridice votul

dat în cadrul autorităţilor legiuitoare, apărând astfel ca supraordonate

lor.

Ne raliem opiniei prof. Gheorghe Iancu, care consideră că ar

fi necesară clasificarea în: control politic şi jurisdicţional.

Controlul politic cuprinde: cel realizat de autorităţile

legiuitoare (parlamente) sau de organe de stat din afara lor (care au

numai această sarcină sau o au şi pe aceasta alături de altele).

Controlul parlamentului este considerat de unii autori ca un autentic

control, pentru că parlamentul este cel mai în măsură să aprecieze

conformitatea legii cu constituţia. Alţi autori consideră că acesta este

un autocontrol şi deci nu prezintă nici o garanţie (sancţiunea

nerealegerii parlamentarilor fiind prea îndepărtată). Primul organ

care 1-a realizat a fost „Senatul conservator” francez, începând cu

1799 (anul VIII). Acest tip de control a fost menţinut până în 1852. Îl

prevedea art. 12 din Statutul lui Cuza şi art. 43 din Constituţia

noastră din 1965. În prezent este întâlnit mai rar.

În ceea ce priveşte controlul politic exercitat de un organ din

afara autorităţilor legiuitoare, în doctrină este dat ca exemplu

controlul realizat de Consiliul Constituţional francez, care este

80

organizat şi funcţionează în mod asemănător cu cel realizat de Curtea

Constituţională a României. Diferenţele constau în: şeful statului

francez numeşte, prin decizie, pe preşedintele Consiliului, iar în

componenţa lui intră foştii preşedinţi ai Franţei; membrii consiliului

sunt aleşi de preşedintele Franţei şi preşedinţii celor două camere ale

Parlamentului; exercită numai controlul anterior al constituţionalităţii

legilor.

Controlul jurisdicţional cuprinde controlul realizat de

organe, altele decât cele judecătoreşti, dar care utilizează proceduri

asemănătoare celor judecătoreşti, precum şi controlul realizat prin

organe judecătoreşti. Paul Negulescu şi George Alexianu subliniau

că pentru a se asigura supremaţia constituţiei pe cale judecătorească

şi deci pentru a exista controlul constituţionalităţii legii prin organele

judecătoreşti, este necesar să fie îndeplinite două condiţii şi anume: o

diferenţiere netă de concepţie între legile fundamentale şi celelalte

legi şi o constituţie scrisă, de tip rigid. În statele cu constituţii rigide

s-a pus întotdeauna problema diferenţierii de faţa juridică dintre

constituţie şi celelalte legi. O astfel de diferenţiere se fundamentează

pe voinţa generală, aşa cum demonstra J.J. Rousseau, în virtutea

căreia naţiunea poate face orice, pentru că este suverană, inclusiv să

reglementeze o asemenea diferenţiere. Interes prezintă ultimul tip de

control care a fost justificat, dar şi contestat. A fost justificat

plecându-se de la menirea judecătorilor de a interpreta şi aplica

81

legea, deci şi constituţia; de la separaţia puterilor în stat care implică

colaborarea şi controlul dintre puteri şi nu separarea lor rigidă; de la

exigenţa verificării, de către judecător (datorită menirii sale), a

limitelor în care trebuie să acţioneze parlamentul, eliminându-se

astfel absolutismul şi abuzurile statale. Acest lucru ar fi posibil

datorită garanţiilor şi principiilor care guvernează procesele judiciare.

Controlul acesta a fost contestat plecând de la interpretarea rigidă a

separaţiei puterilor în stat, care presupune independenţa totală a

puterilor; de la faptul că statul este singurul judecător al actelor sale

şi nu poate remite această posibilitate unui organ care nu are

responsabilitatea guvernării. De altfel, dacă s-ar recunoaşte

judecătorului acest drept, s-ar crea din el o autoritate politică şi este

foarte grav dacă ar exista, astfel, autorităţi oficioase. Totuşi acest tip

de control s-a impus, în practica multor state, exercitându-se în

temeiul unor dispoziţii exprese şi clare, ori în temeiul dreptului

judecătorilor, pe care singuri şi le-au arogat. El a pornit de la vestita

speţă Marbury versus Madison, soluţionată de Curtea Supremă

Americană în 1803, în care aceasta şi-a asumat abuziv dreptul de a

controla conformitatea legii cu constituţia. Acest tip de control se

găseşte şi în prezent în SUA şi este cunoscut sub denumirea de

model american.

Controlul jurisdicţional, realizat prin alte organe decât cele

judecătoreşti este cunoscut sub denumirea de model european şi a

82

fost fundamentat de Hans Kelsen, care a înfiinţat, în anul 1920, un

organ de acest tip în Austria (Tribunalul constituţional). Cu puţin

timp înainte, conform teoriei kelseniene, s-a înfiinţat, în Cehia, un

tribunal asemănător. În prezent există astfel de organe în Italia,

Ungaria, Polonia, Franţa şi în România.

Alte forme de control al constituţionalităţii legilor

În doctrina de specialitate au fost evidenţiate şi alte forme de

control al constituţionalităţii legilor. Acestea au fost clasificate astfel:

- în funcţie de înscriere sau nu în constituţie: explicit şi

implicit;

- în funcţie de timpul în care se efectuează: anterior şi

posterior adoptării şi promulgării legilor;

- în funcţie de procedurile folosite: prin acţiune şi prin

excepţie (de neconstituţionalitate). Cel prin acţiune este un control

ofensiv, iar cel prin excepţie este unul defensiv şi presupune

existenţa unui proces ordinar în care să se ridice excepţia, care se va

judeca de organul competent.

Constituţionalizarea dreptului, consecinţă a controlului

constituţionalităţii legilor

Constituţionalizarea dreptului este principalul efect al

controlului de constituţionalitate şi care se manifestă prin acţiunea

complexă de interacţiune dintre constituţie şi celelalte dispoziţii

83

legale. Acest proces presupune o anumită durată în timp şi afectează

toate ramurile de drept. El constă în „interpretarea progresivă a

normelor din constituţie şi a celor de rang inferior constituţiei şi se

manifestă prin existenţa a două fenomene: unul ascendent, de

sporire cantitativă a normelor constituţionale şi altul descendent, de

aprofundare a acestor norme” (Ioan Muraru şi Simina Tănăsescu).

Primul fenomen presupune ridicarea la rang constituţional a unor

norme din alte ramuri de drept, iar cel de-al doilea prin impregnarea

ramurilor de drept cu norme constituţionale direct aplicabile.

Procesul de constituţionalizare este mai pregnant în domeniul

drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

Controlul constituţional al legilor în românia

Conform Constituţiei României din 8 dec. 1991 în baza căreia

a fost adoptată Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea

Curţii Constituţionale, în ţara noastră s-a instituit un organ specializat

- Curtea Constituţională compusă din 9 judecători numiţi pentru un

mandat de 9 ani, care nu poate fi înnoit sau prelungit.

Trei judecători sunt numiţi de Senat, trei de Camera

Deputaţilor şi trei de Preşedinte. Judecătorii Curţii Constituţionale

aleg, prin vot secret, preşedintele acesteia pe o perioadă de trei ani.

Se înnoieşte cu 1/3 din judecători din 3 în 3 ani în condiţiile

prevăzute de Legea organică a Curţii (art. 140 din Constituţie).

84

Judecătorii Curţii Constituţionale trebuie să aibă pregătire

juridică superioară, înaltă competenţă profesională şi o vechime de

cel puţin 18 ani în activitate sau în învăţământul juridic superior.

Judecătorii sunt inamovibili şi independenţi, nu pot ocupa funcţii

publice sau private cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul

juridic superior.

Curtea Constituţională are următoarele atribuţii:

· se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de

promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui

României, a unuia dintre preşedinţii camerelor, a Curţii

Supreme de justiţie, a unui număr de cel puţin 50 de

deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori precum şi din

oficiu asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei.

· se pronunţă asupra legalităţii regulamentelor

Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor

2 camere, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau

25 de senatori precum şi din oficiu asupra iniţiativelor de

revizuire a Constituţiei.

· hotărăşte asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor

judecătoreşti privind neconstituţionalitatea legilor.

· veghează la respectarea procedurii pentru alegerea

Preşedintelui României şi confirmă rezultatele

sufragiului.

85

· constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul

în exercitarea funcţiei de preşedinte al României şi

confirmă cele constatate Parlamentului şi Guvernului.

· dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din

funcţie a Preşedintelui României.

· veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi

desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele

acestuia.

· verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea

iniţiativei legislative de către cetăţeni.

· hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect

constituţionalitatea unui partid politic.

86

Bibliografie la capitolele VI-VIII

Constantin Dissescu, Drept constituţional, Bucureşti, 1915

Paul Negulescu, Curs de drept constituţional român,

Bucureşti, 1927

Ioan Muraru, Constituţiile române, culegere, Tipografia

Universităţii din Bucureşti, 1980

Gheorghe Iancu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed.

Lumina Lex, Bucureşti, 2002

Gheorghe Iancu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed.

Lumina Lex, Bucureşti, 2007

Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed.

Europa Nova, Bucureşti, 1996

Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed.

Lumina Lex, Bucureşti, 2001

Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, Drept constituţional şi

instituţii politice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003

Mihai Bădescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed.

Lumina Lex, Bucureşti, 2001

Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami,

Bucureşti, 1996

87

Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi

instituţii politice, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003

Gheorghe Boboş. Teoria generală a statului şi dreptului, Ed.

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983

Cristian Ionescu, Constituţia României, Legea de revizuire

comentată şi adnotată cu dezbateri parlamentare, Ed. All Beck,

Bucureşti, 2003

Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, Ed. All Beck,

Bucureşti, 2003

Ion M. Anghel, Reflecţii asupra unor texte din Constituţia

revizuită, în Revista de drept public, nr.2/2004

Tudor Drăganu, Liberul acces la justiţie, Ed. Lumina Lex,

Bucureşti, 2003

Ion Deleanu, Justiţia constituţională, Ed. Lumina Lex,

Bucureşti, 1995

Ioan Alexandru, Drept administrativ comparat, Ed. Lumina

Lex, Bucureşti, 2000

Antonie Iorgovan, Noua lege a contenciosului administrativ.

Geneză şi explicaţii, Ed. Roata. Bucureşti, 2004

Marcel Prelot, Jean Boulois, Institutions politiques et droit

constitutionnel, Dalloz, Paris, 1987

88

Mircea Lepădătescu, Teoria generală a controlului

constituţionalităţii legilor, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,

1974

Legea 215/2001 a administraţiei publice locale, publicată în

Monitorul Oficial al României, p.I, nr. 204 din 23 aprilie 2001

Constituţia României, revizuită prin Legea nr. 429/2003,

publicată în Monitorul Oficial al României, p.I, nr.767 din 31

octombrie 2003

Legea nr.3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea

referendumului, publicată în Monitorul Oficial al României, p.I,

nr.84 din 24 februarie 2000

Legea nr. 429/2003 de revizuire a Constituţiei, publicată în

Monitorul Oficial al României, p.I, nr.758 din 29 octombrie 2003

89

CAPITOLUL IXCETĂŢENIA ROMÂNĂ

Noţiunea de cetăţenieCetăţenia interesează în primul rând dreptul constituţional,

deoarece în această ramură de drept îşi află reglementarea.

Constituţia, principalul izvor al dreptului constituţional şi legile sunt

reglementările care asigură cetăţenilor toate drepturile, inclusiv cele

politice, în timp ce persoanelor care nu au această calitate nu li se

oferă decât o parte din drepturi. Străinii şi persoanele fără cetăţenie

nu pot avea recunoscute drepturile politice. Numai cetăţenii

exercitând puterea, având dreptul de a participa la guvernarea

societăţii din care fac parte, au recunoscute drepturile politice. Numai

cetăţenii au anumite obligaţii cum sunt obligaţiile de apărare a

patriei, de fidelitate faţă de ţară, etc.

În sens juridic noţiunea de cetăţenie are două accepţiuni şi

anume: o accepţiune prin care se desemnează instituţia juridică a

cetăţeniei, o grupă de norme juridice, şi o altă accepţiune prin care

este desemnată condiţia juridică a unui cetăţean de a fi subiect de

drept constituţional.

Prof. Ioan Muraru, plecând de la teza că pentru a defini

cetăţenia trebuie plecat de la faptul că cetăţenia are un conţinut şi o

finalitate care se corelează în realităţi economice, sociale şi culturale

90

concrete, dintr-o societate dată, defineşte cetăţenia română ca acea

calitate a persoanei fizice ce exprimă relaţiile permanente social-

economice, politice şi juridice dintre persoana fizică şi stat dovedind

apartenenţa sa la statul român şi atribuind persoanei fizice

posibilitatea de a fi titularul tuturor drepturilor şi îndatoririlor

prevăzute de Constituţia şi legile României.

Din această definiţie se desprinde faptul că cetăţenia

dovedeşte în cazul românilor apartenenţa la statul român în care

suveranitatea naţională aparţine poporului, cetăţenii români

bucurându-se de drepturi şi libertăţi democratice, dar având şi

îndatoriri cum sunt: devotamentul şi fidelitatea faţă de patrie, slujirea

intereselor poporului şi îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor

înscrise în Constituţie şi Legile ţării. Se mai desprinde faptul că

numai persoana fizică are cetăţenie, nu şi persoana juridică.

Natura juridică a cetăţenieiÎn stabilirea naturii juridice a cetăţeniei trebuie să se plece de

la categoria subiectelor raporturilor juridice. Prof Ioan Muraru

consideră că cetăţenia este un element, parte componentă a

capacităţii juridice.

Capacitatea juridică nu are un conţinut invariabil ci

dimpotrivă variabil, în funcţie de voinţa guvernanţilor, ea este o

categorie social-istorică.

91

Rezultă din cele spuse că cetăţenia este un element al

capacităţii juridice, dar al capacităţii juridice cerute subiectelor

raporturilor juridice de drept constituţional.

Reglementarea juridică a cetăţeniei româneNormele care reglementează cetăţenia sunt norme ale

dreptului constituţional, norme care formează instituţia juridică a

cetăţeniei. Aceste norme se găsesc fie în Constituţie, fie în Legea

cetăţeniei române. Cetăţenia română aşa cum este reglementată apare

ca apartenenţa persoanei fizice la patria română, drepturile şi

obligaţiile implicate de această apartenenţă. Din analiza normelor

juridice care compun instituţia juridică a cetăţeniei, aşa cum opina

prof. Ioan Muraru, se desprind următoarele principii:

a) numai cetăţenii români sunt titularii tuturor drepturilor

prevăzute de Constituţie şi Legi.

b) numai cetăţenii români sunt ţinuţi a îndeplini toate

obligaţiile stabilite prin Constituţie şi Legile ţării.

c) cetăţenii români sunt egali în drepturi şi îndatoriri, fără

deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă,

religie, sex, opinie, apartenenţă politică, de avere sau

origine socială şi indiferent de modul în care au dobândit

cetăţenia.

d) cetăţenia este în exclusivitate o chestiune de stat.

92

e) cetăţenia nu produce nici un efect juridic asupra

cetăţeniei soţilor.

f) schimbarea cetăţeniei unuia dintre soţi nu produce nici un

efect asupra cetăţeniei române a celuilalt soţ.

Dobândirea cetăţeniei româneSunt cunoscute două sisteme privind dobândirea cetăţeniei şi

anume:

a) sistemul care are la bază principiul jus sangvinis (dreptul

sângelui)

b) sistemul care are la bază principiul jus loci sau jus soli

(dreptul locului, al teritoriului pe care s-a născut o persoană).

În dreptul nostru a fost adoptat sistemul bazat pe jus

sangvinis, sistem considerat mai potrivit, în raport cu legăturile dintre

părinţi şi copii, cu continuitatea neîntreruptă a generaţiilor, pe

pământul strămoşesc.

Legea nr. 21/1991 publicată în M. Of. al României nr.

47/1991 (şi republicată, cu modificările şi completările ulterioare), a

stabilit patru moduri în care cetăţenia română poate fi dobândită,

adăugând pe lângă jus sangvinis şi unele moduri derivate care să

uşureze persoanelor care nu s-au născut din părinţi cetăţeni români,

să dobândească totuşi cetăţenia română, dacă cer acest lucru şi dacă li

se autorizează.

93

a) Dobândirea cetăţeniei prin naştere

În temeiul principiului jus sangvinis, Legea cetăţeniei române

prevede că este cetăţean român, copilul care se naşte din părinţi

cetăţeni români. Tot cetăţean român este şi copilul născut dintr-un

părinte cetăţean român şi un părinte străin cu sau fără cetăţenie

română.

b) Dobândirea cetăţeniei române prin repatriere

Se prevede că persoana care a pierdut cetăţenia română o

redobândeşte ca efect al repatrierii.

Cum dobândirea cetăţeniei române de către unul din soţi nu

are nici o consecinţă asupra cetăţeniei celuilalt soţ, se prevede că

soţul cetăţean străin poate cere dobândirea cetăţeniei române în

condiţiile legii.

În ce priveşte copilul minor al repatriatului, legea prevede că

părinţii hotărăsc pentru copiii lor minori cu privire la cetăţenie şi că

minorul care a împlinit 14 ani trebuie să-şi exprime separat

consimţământul. Când părinţii nu cad de acord, va decide tribunalul

de la domiciliul minorului, ţinând cont de interesele acestuia.

Cererile de repatriere se depun la Ministerul Justiţiei. Aprobarea

acestei cereri revine Guvernului la propunerea Ministerului Justiţiei.

94

c) Dobândirea cetăţeniei române prin adopţie

Adopţia este un mod de dobândire a cetăţeniei române. Se

prevede că cetăţenia română se dobândeşte de către copilul cetăţean

străin sau fără cetăţenie prin adopţie, dacă adoptatorii sunt cetăţeni

români sau, atunci când adopţia se face de o singură persoană, dacă

acesta este cetăţean român, iar în toate cazurile cel adoptat nu a

împlinit 18 ani. Dacă dintre cei doi adoptatori, numai unul este

cetăţean român, cetăţenia va fi hotărâtă de comun acord de ei, iar în

caz de dezacord, va decide instanţa în funcţie de interesul

adoptatului.

d) Dobândirea (acordarea) cetăţeniei române la cerere

Legea permite dobândirea cetăţeniei române la cerere pentru

străinii ori persoanele fără cetăţenie care îşi manifestă dorinţa în acest

sens. Legea reglementează condiţiile pe care persoana solicitantă

trebuie să le îndeplinească, procedura şi organul competent să aprobe

cererea, precum şi natura acţiunii prin care se acordă cetăţenia

română.

Persoana care solicită acordarea cetăţeniei române trebuie să

îndeplinească următoarele condiţii:

- s-a născut şi domiciliază la data cererii pe teritoriul

României ori deşi nu s-a născut pe acest teritoriu,

domiciliază pe teritoriul statului român de cel puţin 8 ani

sau de cel puţin 5 ani de la căsătorie, în cazul în care este

95

căsătorit şi convieţuieşte cu un cetăţean român. Aceste

termene pot fi reduse în caz de motive temeinice

- dovedeşte prin comportarea şi atitudinea sa ataşamentul

faţă. de statul şi poporul român

- a împlinit vârsta de 18 ani

- are asigurate mijloacele legale de existenţă

- este cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost

condamnat în ţară sau în străinătate pentru o infracţiune

care-1 face nedemn de a fi cetăţean român.

- cunoaşte limba română în măsură suficientă pentru a se

integra în viaţa socială.

Legea cetăţeniei române reglementează două situaţii de

acordare a cetăţeniei la cerere:

1. Se poate acorda cetăţenie română persoanei care a

avut această cetăţenie şi cere redobândirea ei, cu păstrarea

domiciliului în străinătate. Această persoană va depune jurământul de

credinţă în faţa şefului misiunii diplomatice sau consulare a

României din ţara în care domiciliază. Data redobândirii este data

depunerii jurământului de credinţă.

2. În a doua situaţie, a acordării cetăţeniei române la

cerere persoanei care nu a avut-o niciodată, legea impune

domicilierea şi depunerea jurământului de credinţă faţă de România

în ţară. Cetăţenia se dobândeşte tot din momentul depunerii

96

jurământului de credinţă. În lege sunt reglementate toate condiţiile şi

situaţiile posibile ce se pot ivi în cazul cererii de acordare a cetăţeniei

române.

Sub aspect procedural, cererea de acordare a cetăţeniei

române se face personal sau prin mandatar cu procură specială

şi autentică şi se adresează unei comisii instituite de lege pe lângă

Ministerul Justiţiei. Comisia constată existenţa sau neexistenţa

condiţiilor pentru acordarea cetăţeniei şi se întocmeşte un raport pe

care îl înaintează ministrului justiţiei.

Dacă se arată în raport că nu sunt întrunite condiţiile

Ministerului Justiţiei se va comunica aceasta petiţionarului.

Dacă în raport se arată că sunt întrunite condiţiile cerute de

lege Ministerul Justiţiei va prezenta Guvernului proiectul de hotărâre

pentru acordarea cetăţeniei.

Acordarea cetăţeniei române se face prin hotărâre a

Guvernului care se publică în Monitorul Oficial.

Cetăţenia copilului găsit pe teritoriul RomânieiLegea română a cetăţeniei stabileşte că minorul găsit pe

teritoriul român este cetăţean român dacă niciunul din părinţi nu este

cunoscut. Prevederea îşi găseşte fundamentul în principiul jus

sangvinis prezumându-se că cel puţin unul din părinţi a fost cetăţean

român. Dacă până la împlinirea vârstei de 18 ani, copilului găsit pe

97

teritoriul statului român i se stabileşte filiaţia faţă de ambii părinţi şi

ei sunt de cetăţenie străină, el pierde cetăţenia română.

La fel se întâmplă şi dacă filiaţia copilului găsit a fost stabilită

numai faţă de un părinte cetăţean străin, iar celălalt părinte a rămas

necunoscut.

Legea cetăţeniei române obligă, în cazul dobândirii cetăţeniei

la cerere sau prin repatriere, la depunerea unui jurământ de credinţă

faţă de România. Acest jurământ trebuie depus în termen de 6 luni de

la data comunicării hotărârii prin care s-a acordat cetăţenia. Se

depune în faţa ministrului justiţiei sau a subsecretarului de stat,

delegat anume în acest scop. Persoanei care a depus jurământul i se

eliberează un certificat constatator.

Depunerea jurământului de credinţă are ca efect juridic

dobândirea cetăţeniei.

Pierderea cetăţeniei româneArt. 5 alin. 2 din Constituţie nu permite retragerea cetăţeniei

române aceluia care a dobândit-o prin naştere.

Cetăţenia română se poate retrage celui care:

a) aflându-se în străinătate, săvârşeşte fapte deosebit de

grave prin care vatămă interesele statului român sau lezează

prestigiul României.

98

b) aflându-se în străinătate se înrolează în forţele armate ale

unui stat cu care România a rupt relaţiile diplomatice sau cu care este

în stare de război.

c) a obţinut cetăţenia română în mod fraudulos.

d) este cunoscută ca având legături sau a sprijinit, sub orice

formă, grupări teroriste ori a săvârşit alte fapte care pun în pericol

siguranţa naţională.

Organul competent să retragă cetăţenia este Guvernul care o

face prin hotărâre la propunerea ministrului justiţiei. Hotărârea se

publică în Monitorul Oficial şi data publicării marchează data

pierderii cetăţeniei.

Renunţarea la cetăţenia românăLegea stabileşte că se poate aproba renunţarea la cetăţenia

română numai cetăţeanului român care a împlinit 18 ani şi numai

pentru motive temeinice.

Nu poate cere renunţarea la cetăţenia română cel care:

a) este învinuit sau inculpat într-o cauză penală ori are de

executat o pedeapsă penală.

b) este urmărit pentru debite de către stat sau faţă de

persoane juridice ori fizice din ţară sau având asemenea debite, nu le

achită şi nici nu prezintă garanţii corespunzătoare pentru achitarea

lor.

99

Aprobarea cererii care trebuie să fie individuală se face de

Guvern la propunerea ministrului justiţiei.

Procedura este similară cu cea pentru dobândirea cetăţeniei

române. Renunţarea la cetăţenie, în principiu, nu produce efecte faţă

de soţ sau copii.

Alte cazuri de pierdere a cetăţeniei românea) adopţia copilului minor, cetăţean român, de către cetăţeni

străini. În situaţia în care adopţia este declarată, nulă sau anulată,

copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani este considerat că nu a

pierdut niciodată cetăţenia română.

b) stabilirea filiaţiei copilului găsit pe teritoriul României

faţă de părinţi, cetăţeni străini.

c) anularea, declararea nulităţii sau desfacerea adopţiei unui

minor de către cetăţeni români.

Dovada cetăţeniei româneDovada cetăţeniei române se face cu buletinul de identitate

sau, după caz, cu cartea de identitate sau paşaportul. Copii până la 14

ani fac dovada cu certificatul de naştere însoţit de actul de identitate

al oricăruia dintre părinţi sau în cazul în care copilul este înscris în

buletinul de identitate al unuia din părinţi, numai cu acest buletin.

Dovada cetăţeniei copiilor până la 14 ani găsiţi pe teritoriul

României se face prin certificatul de naştere al acestora.

100

Cetăţenia se poate dovedi şi cu certificatul constatator.

În străinătate, dovada cetăţeniei se face prin actul valabil de

trecere a frontierei emis de autorităţile române. În caz de nevoie

misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României eliberează,

la cerere, dovezi de cetăţenie pentru cetăţenii români aflaţi în

străinătate.

Cetăţenia de onoareLegea permite acordarea cetăţeniei de onoare unor străini care

au adus servicii deosebite ţării şi naţiunii române. Se acordă de către

Parlamentul României la propunerea Guvernului. Beneficiarul unei

astfel de cetăţenii are toate drepturile civile şi politice ale cetăţenilor

români mai puţin drepturile electorale şi drepturile de a ocupa o

funcţie politică.

Dubla cetăţenieDupă revoluţia din 1989 legislaţia română îngăduie dubla

cetăţenie. Aceasta a permis rezolvarea problemelor multor cetăţeni

români care locuind în afara graniţelor ţării îşi pierduseră cetăţenia

română.

Dubla cetăţenie reprezintă una din modalităţile de soluţionare

amiabilă a unor probleme apărute de-a lungul timpului. Aceasta a

fost admisă după anul 1989, excepţie fiind regula constituţională din

art. 16 alin. (3) din Constituţia nerevizuită conform căreia funcţiile şi

101

demnităţile publice puteau fi ocupate de persoane care aveau numai

cetăţenia română şi domiciliul în România. Ca urmare a revizuirii

Constituţiei a fost eliminată interdicţia dublei cetăţenii şi în acest caz,

reglementându-se doar condiţia cetăţeniei române şi cea a

domiciliului în ţară, pentru ocuparea funcţiilor şi a demnităţilor

publice.

În opinia noastră atât Constituţia, cât şi Legea nr. 21/1991,

modificată şi completată, admit dubla cetăţenie, în condiţiile în care

nu există o interdicţie în acest sens, iar Convenţia europeană asupra

cetăţeniei o permite (art. 14).

Între cauzele care pot genera dublă cetăţenie se pot enumera:

lipsa de concordanţă între legile naţionale referitoare la cetăţenie;

competenţa exclusivă a statelor de a acorda cetăţenia şi deci

posibilitatea ca o persoană să dobândească chiar mai multe cetăţenii;

naşterea unui copil din părinţi ai unui stat, în care se aplică principiul

jus sanguinis, pe teritoriul unui stat în care se aplică principiul jus

loci (soli) şi astfel acel copil să dobândească ambele cetăţenii;

acordarea cetăţeniei, de către un stat, fără să se ţină cont de decizia ce

ar trebui să o ia statul al cărui cetăţean este persoana în cauză, mai

ales că o astfel de măsură este posibilă; succesiunea statelor în

dreptul internaţional public etc.

Desigur că astfel de situaţii, dar şi altele, au darul de a crea

uneori complicaţii în relaţiile dintre state, complicaţii care se cer şi

102

trebuie să fie soluţionate. În acest scop, a fost adoptată Convenţia

europeană asupra cetăţeniei, existând şi reglementări naţionale care

exclud sau nu dubla cetăţenie. De regulă statele de imigraţie, spre

deosebire de cele de emigraţie exclud dubla cetăţenie, într-un mod

sau altul. În categoria statelor de imigraţie se includ: Franţa, Suedia,

Danemarca, Finlanda, Elveţia, Italia, Germania.

Cetăţenii străini şi apatriziiDin prevederile art. 18 din Constituţie rezultă că pe teritoriul

României locuiesc şi cetăţeni străini şi apatrizi, care se bucură de

protecţia generală acordată de statul român persoanelor şi averilor.

Acestora li se poate acorda dreptul de azil, care are întotdeauna un

caracter politic, în condiţiile legii şi cu respectarea tratatelor şi a

convenţiilor internaţionale la care România este parte.

Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 a fost

aprobat regimul străinilor în România, iar conform art. 2 lit. a) şi b)

prin străin se înţelege persoana care nu are cetăţenia română, iar prin

apatrid persoana care nu are nici o cetăţenie. Ca urmare, străinii sunt

cetăţenii străini şi apatrizii. Ordonanţa prevede drepturile şi

obligaţiile străinilor; dispoziţii referitoare la intrarea, şederea şi

ieşirea lor din ţară; regimul acordării vizelor; reguli privind

prelungirea dreptului de şedere temporară şi cel al acordării dreptului

de şedere permanentă; regimul îndepărtării străinilor de pe teritoriul

României; reguli privind documentele eliberate străinilor; reguli

103

aplicate unor categorii de străini (cetăţeni ai statelor membre U.E. şi

minori). Ordonanţa prevede şi o serie de sancţiuni aplicabile în cazul

încălcării dispoziţiilor sale. Potrivit art. 1 din Convenţia privind

statutul apatrizilor, adoptată la New York la 28 septembrie 1954 prin

termenul de apatrid se înţelege „o persoană care nu este considerată

cetăţean al nici unui stat, conform legii naţionale a acestuia”. În alte

cuvinte este „cetăţean al lumii”. Apatrizii au obligaţia, fără

discriminare, de a se conforma legilor şi regulilor ţării unde aceştia se

află, precum şi măsurilor luate pentru menţinerea ordinii publice.

Statele vor acorda apatrizilor „acelaşi tratament ca şi cel acordat

străinilor în general” (art. 7 alin. 1 din Convenţie). Statutul personal

al apatrizilor este aprobat de legea ţării de domiciliu sau cea a ţării de

reşedinţă, dacă nu este cunoscut domiciliul, iar statele sunt obligate

să respecte drepturile acestora. În ceea ce priveşte dreptul de asociere

statele vor acorda acelaşi tratament ca şi străinilor pentru constituirea

de asociaţii nonprofit, nonpolitice şi sindicate. Apatrizii trebuie să

beneficieze de tratamentul aplicat propriilor cetăţeni în cazul:

aplicării unor sisteme de raţionalizare; educaţiei publice; ajutorului

public; muncii, securităţii sociale şi taxelor fiscale. Statele trebuie să

ia măsuri pentru „asimilarea şi naturalizarea apatrizilor şi, în special,

vor depune toate eforturile pentru a grăbi procedura de naturalizare şi

de reducere, pe cât posibil, costurile şi taxele acestor proceduri” (art.

32 din Convenţie). Scopul acestei reguli este acela de a se reduce

104

cazurile de apatridie, motiv pentru care a fost adoptată, la New York

la 30 august 1961 Convenţia privind reducerea cazurilor de apatridie,

care prevede o serie de reguli pentru acordarea şi pierderea cetăţeniei

apatrizilor. Astfel. acordarea cetăţeniei, în cazul acestora, se va face

„la naştere, de drept sau în baza unei cereri formulate în modalităţile

prevăzute de legislaţia internă”. Copilului găsit i se va aplica regula

deja examinată pentru asemenea cazuri în cazul pierderii cetăţeniei

de către o persoană, pentru ca aceasta să nu dobândească statutul de

apatrid, pierderea îşi va produce efectele doar dacă se dobândeşte o

altă cetăţenie, întrucât principiul aplicabil este că o persoană nu va

putea fi privată de cetăţenia sa dacă această privare va conduce la

apatridie. De la acest principiu art. 8 pct. 2 din Convenţie prevede o

serie de excepţii.

Statutul de apatrid se dobândeşte în condiţiile convenţiilor

mai sus examinate. Convenţia privind statutul apatrizilor, însă,

prevede, în art. 1 pct. 2 lit. a) - c) că un asemenea statut nu va fi

aplicabil persoanelor pentru care există motive serioase că au săvârşit

o infracţiune contra păcii, o crimă de război sau împotriva umanităţii;

o infracţiune nonpolitică gravă în afara ţării de reşedinţă, înainte de a

fi aduse în această ţară; ori au fost acuzate de săvârşirea unor fapte

contrare scopurilor şi principiilor ONU.

105

CAPITOLUL XDREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILEFUNDAMENTALE ALE CETĂŢENILOR ROMÂNI

Consideraţiuni generaleDrepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi

cetăţeanului sunt nu numai o realitate ci şi formalitatea activităţii

umane progresiste şi democratice. Drepturile fundamentale sunt

drepturi esenţiale pentru cetăţeni. Caracterizarea drepturilor

fundamentale ca drepturi esenţiale este destul de veche. J.J. Rousseau

sublinia că drepturile omului sunt daruri esenţiale ale naturii, de care

nimeni nu se poate atinge. Aceste drepturi sunt subiective şi datorită

importanţei lor sunt înscrise în acte deosebite cum ar fi declaraţii de

drepturi, legi fundamentale. Deseori drepturile fundamentale sunt

definite ca acele drepturi consacrate în Constituţie şi care sunt

determinante pentru statutul juridic al cetăţeanului. Prof. Ioan

Muraru defineşte drepturile fundamentale ca fiind acele drepturi

subiective aparţinând cetăţenilor, esenţiale pentru viaţă, libertatea şi

demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a

personalităţii umane, drepturi stabilite prin Constituţie şi garantate

prin Constituţie şi legi. În literatura de specialitate se foloseşte şi

expresia „instituţia drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor

fundamentale” în sensul de grup de norme juridice cu un obiect

comun de reglementare. Ca instituţie juridică, grupul de norme

106

privind drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale

cetăţenilor face parte din Dreptul Constituţional.

Fiind de neconceput ca membrii unei comunităţi să aibă

numai drepturi, fără anumite îndatoriri, teoreticienii, ca şi legislaţia

pozitivă, reunesc existenţa îndatoririlor fundamentale, menite să

mobilizeze oamenii la realizarea scopurilor societăţii, făcând din ele

adevărate garanţii de realizare efectivă a drepturilor fundamentale.

Prof. Ioan Muraru defineşte îndatoririle fundamentale ca acele

obligaţii ale cetăţenilor, considerate esenţiale de către popor pentru

realizarea scopurilor societăţii, înscrise în constituţie şi asigurate în

realizarea lor prin convingeri sau la nevoie prin forţă de constrângere

a statutului.

Noţiunea şi natura juridică a drepturilorfundamentaleRespectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti constituie

unul dintre domeniile esenţiale în care dreptul constituţional a

acţionat în decursul timpului şi de care este legată însăşi configuraţia

modernă a acestei discipline.

După cum este bine cunoscut, drepturile cetăţeneşti au apărut

pentru primii dată sub forma unor declaraţii de drepturi, care au dat

expresie traducerii în viaţă a unor mari concepţii şi idei umaniste, ce

s-au constituit în adevărate pledoarii pentru recunoaşterea drepturilor

107

omului în societate şi apărării demnităţii sale împotriva oricărui

arbitrar.

Privind retrospectiv se poate aprecia că declaraţiile de

drepturi au reprezentat – atât la timpul respectiv, cât şi mai ales după

trecerea unor secole documente fundamentale, de o incomparabilă

relevanţă pentru definirea conţinutului politic şi juridic al instituţiei

drepturilor omului. Ele au fundamental ideea egalităţii oamenilor atât

în domeniul drepturilor civile, cât şi în domeniul politic, definind o

viziune elaborată cu privire la raporturile dintre individ şi stat dintre

om şi autoritate. Trebuie amintit că încă din 1215 Magna Charta

Libertatum definea pentru prima oară, o regulă de maximă

importanţă: aceea că ori de câte ori guvernul unei ţări vrea să aducă o

anumită limitare bunului plac al indivizilor, această limitare nu poate

fi justă şi legală decât dacă se întemeiază pe o regulă de drept,

preexistentă şi imparţial interpretată. Toate documentele elaborate, la

timpul lor, în Anglia, Franţa şi S.U.A. au reprezentat, privite prin

perspectiva istoriei, manifestări curajoase ale tendinţei de a proteja

drepturile legitime ale cetăţeanului împotriva tentativelor puterii de

a-şi extinde prerogativele în pofida drepturilor oamenilor şi în

detrimentul acestora. Doctrina liberală a demonstrat, de altfel, cu

argumente temeinice, obligaţia statului de a nu întreprinde nimic în

măsură să împiedice libera dezvoltare a activităţilor pe care omul le

108

desfăşoară, exercitarea drepturilor ce-i sunt recunoscute şi garantate

individului de legi şi de Constituţie.

O examinare – chiar şi sumară – a concepţiilor elaborate în

decursul timpului cu privire la drepturile omului arată că încărcătura

filosofică a acestui concept s-a reflectat nemijlocit în definirea

trăsăturilor politice şi juridice ale conceptului însuşi. Considerăm

demn de subliniat faptul că elaborarea conceptului de drepturi ale

omului a constituit, în fond, o operaţiune de sinteză, constând din

generalizarea unor idei consacrate în diferite ţări în documente

juridice cu un bogat conţinut moral şi politic, redactate de jurişti de

mare prestigiu, care au rezistat timpului.

Conceptul în sine de drepturi ale omului a reprezentat, aşadar,

o generalizare şi o abstractizare a tot ceea ce gândirea umană a avut

mai bun, ridicând pe trepte noi principiile filosofice umaniste,

reluând elemente din gândirea religioasă şi din năzuinţele generale de

libertate care se făcuseră cunoscute cu atâta vigoare în secolele XVII

şi XVIII.

Pe planul dreptului constituţional, conceptul de drepturi ale

omului s-a regăsit şi se regăseşte în special sub forma noţiunii de

drepturi şi libertăţi cetăţeneşti. Sfera drepturilor omului este, evident,

mult mai largă decât aceea de drepturi ale cetăţeanului, deoarece

drepturile omului includ în egală măsură, în mod necesar, şi protecţia

străinilor şi a apatrizilor. Cu toate acestea, toate constituţiile

109

efectuează diferenţieri în ceea ce priveşte drepturile, libertăţile şi

îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor proprii, care sunt direct

corelate cu obligaţiile de fidelitate şi loialitate, şi obligaţia generală

de protecţie a drepturilor omului, care acţionează şi atunci când este

vorba de străini şi apatrizi.

În ceea ce priveşte conceptul propriu zis de drepturi, libertăţi

şi îndatoriri fundamentale ale cetăţeanului român, acestea, după cum

apreciază prof. Ioan Muraru sunt „acele drepturi subiective

aparţinând cetăţenilor, esenţiale pentru viaţa, libertatea şi

demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a

personalităţii umane, drepturi stabilite prin Constituţie şi garantate

prin Constituţie şi legi”.

Noţiunea de drepturi fundamentale se referă, prin urmare, la

drepturi subiective şi la drepturi esenţiale ce aparţin cetăţeanului,

prezentând o importanţă primordială atât pentru cetăţean, cât şi

pentru stat şi societate, şi care sunt în fond determinante pentru

definirea statutului juridic al cetăţeanului. Pe de altă parte, rolul şi

însemnătatea deosebită a drepturilor fundamentale au făcut ca acestea

să fie înscrise în acte deosebite, cum ar fi constituţii, legi

fundamentale sau declaraţii de drepturi.

Natura juridică a drepturilor fundamentale a format obiect de

discuţie în multe teorii de specialitate mai vechi sau mai noi.

110

Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale fiinţei

umane ocupă un loc deosebit de important în complexul de realităţi,

probleme şi deziderate ce preocupă omenirea. Nu este un secret

pentru nimeni că deşi astăzi omenirea dispune de resurse enorme

pentru a îmbunătăţi nivelul condiţiilor de viaţă ale tuturor sunt încă

multe oprelişti în calea acestui proces, drepturile omului, libertăţile

Cetăţeneşti fiind periclitate de foamete, boli, poluarea şi distrugerea

mediului înconjurător, terorism politic şi religios, incriminarea

opoziţiei şi a celor în dezacord politic cu guvernanţii, arestarea fără

judecată, răpirile şi asasinatele, tortura, alte tratamente militare şi

degradante.

Cu toate eforturile făcute de ONU şi în ciuda adoptării în

1948 a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, aceste pericole

n-au dispărut, unele chiar au sporit, ceea ce a făcut ca în evoluţia sa

instituţia drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale

omului, ca problematica şi realitatea să depăşească graniţelor statelor

devenind o adevărată problemă a lumii.

În literatura de specialitate se remarcă tentaţia statelor ca

după formularea de drepturi şi libertăţi prin convenţii internaţionale

să realizeze prin reglementări interne.

Rolul deosebit recunoscut dreptului intern în promovarea,

recunoaşterea şi realizarea efectivă a drepturilor omului şi

cetăţeanului implică o permanentă perfecţionare a reglementărilor

111

juridice interne în concordanţă cu reglementările internaţionale din

acest domeniu. Pe această linie a perfecţionării dreptului intern, se

înscrie şi art. 20 din Constituţia României care reglementează

corelaţia acestuia cu reglementările internaţionale, într-o viziune

nouă, modernă. Conform acestui articol al constituţiei, dispoziţiile

constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi

interpelate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a

Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care România

este parte, iar „Dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele

privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România

este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale”

(alin 2).

În decursul vremii au fost elaborate o serie de teorii care pun

în evidenţă natura juridică a drepturilor fundamentale.

1. Teoria drepturilor naturale (Aristotel, Platon, Grotius,

Locke, Blackstone, Rousseau) pune în evidenţă existenţa drepturilor

oamenilor încă din momentul naşterii lor. Germenii acestor teorii au

apărut încă în antichitate şi s-au format apoi, ca o teorie mai

conturată şi cu o pondere şi influenţă puternică în gândirea filosofică

şi politico-juridică, în Evul mediu, în perioada Renaşterii şi a

pregătirii revoluţiilor burgheze, în S.U.A., Franţa etc.

Teoria drepturilor naturale admite că dreptul s-a manifestat în

societate sub două aspecte şi anume: existenţa unui drept pozitiv,

112

creaţie a oamenilor care se concretizează în actele normative

elaborate şi existenţa unui drept natural, care nu este o creaţie

voluntară ci are un caracter etern, imuabil şi se impune dreptului

pozitiv. Spre exemplu, Blackstone califică aceste drepturi

fundamentale ca absolute, drepturi care au derivat din legile naturii.

Teoria dreptului natural poate fi rezumată în următoarele idei:

- dreptul natural, ca o lege nescrisă, exprimă echitatea;

- legile naturale sunt expresia exigenţelor naturale a tuturor

vieţuitoarelor, a tuturor fiinţelor vii;

- condiţia existenţei omului vine de la starea de natură, în

care oamenii trăiau în deplină independenţă între ei;

- omul în stare de natură avea o libertate totală şi era egal cu

ceilalţi;

O importantă idee a dreptului natural este aceea a renunţării la

libertatea absolută şi acceptarea supunerii unei autorităţi. Astfel ia

naştere societatea, ca urmare a pactului social intervenit între oameni

şi autorităţi, pentru realizarea „binelui comun”

2. Teoria individualistă susţine că sursa fiecărui drept se

află în individ, deoarece acesta singur este o fiinţă reală, liberă şi

respectabilă. Esmein, de exemplu, denumeşte drepturile

fundamentale, libertăţi necesare, cele mai necesare dintre toate.

113

3. Teoria drepturilor reflexe nu face deosebirea de natură

juridică între drepturile individuale şi celelalte drepturi subiective,

toate fiind o creaţie a dreptului obiectiv.

Cu toate acestea, Jellinek face o distincţie pornind de la

diferenţa dintre noţiunea de putere juridică şi cea de posibilitate

juridică. Astfel, drepturile obişnuite ar conţine în ele atât o

posibilitate juridică, cât şi o putere juridică, în timp ce drepturile

publice ar fi puteri de voinţă create exclusiv de lege care nu presupun

şi o activitate naturală garantată de lege.

Potrivit acestei teorii, drepturile şi libertăţile nu sunt drepturi

veritabile ale cetăţenilor, ci un fel de drepturi reflexe. Acestea provin

tocmai din autolimitarea statului, a puterii sale (teoria s-a mai numit

şi „teoria germană a autolimitării statului”).

4. Alte teorii, fie că au considerat că drepturile fundamentale

desemnează trăsăturile esenţiale ale statutului juridic al fiinţei umane,

fie au afirmat că libertăţile publice pot fi considerate ca obligaţii în

sarcina statului, adică limitări aduse competenţei sale care lasă să

subziste o autonomie individuală.

5. Esenţa naturii juridice a drepturilor omului o constituie

faptul că acestea, fără deosebire că sunt drepturi fundamentale sau

obişnuite, sunt drepturi subiective, ele nu pot exista decât în cadrul

unui raport juridic concret. împreună cu îndatoririle corelative

114

drepturile fundamentale formează statutul juridic constituţional al

cetăţeanului.

Principiile constituţionale aplicabile drepturilor,libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale alecetăţenilor români.

Constituţia României din 1991 abordează problematica

drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale într-o viziune

sistematică, globală şi integrală. Regulile fundamentale care

guvernează aplicarea şi exercitarea tuturor drepturilor, libertăţilor şi

îndatoririlor fundamentale sunt consacrate în Titlul al II-lea al

Constituţiei (cap. I) precum şi în dispoziţiile altor articole. Principiile

drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale sunt

următoarele:

a) Universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor

fundamentale. Acest principiu se referă atât la sfera propriu-zisă a

drepturilor cât şi la titularii acestora. Este un principiu admis şi

recunoscut. Constituţia asigură tuturor posibilitatea abstractă de a se

bucura de aceste drepturi şi libertăţi. Universalitatea drepturilor

implică şi universalitatea îndatoririlor.

b) Neretroactivitatea legii. Principiul de drept de

incontestabilă tradiţie, actualitate şi justiţie este consacrat de art. 15

alin.2 din Constituţie; care prevede: „legea dispune numai pentru

viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”.

115

Principiul neretroactivităţii legii este o garanţie fundamentală a

drepturilor constituţionale.

c) Egalitatea în drepturi. Consacrat de art.16 alin. 1 acest

principiu prevede: „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi autorităţilor

publice, fără privilegii şi fără discriminări”. Alin. 2 art. 16 prevede că

„Nimeni nu este mai presus de lege”. Acest principiu are trei aspecte

şi anume: egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii; egalitatea în

drepturi a cetăţenilor fără deosebire de rasă, naţionalitate sau origine

etnică, limbă, avere sau origine socială; egalitatea în drepturi a

cetăţenilor fără deosebire de religie, opinie sau apartenenţă politică.

d) Cerinţa de a avea numai cetăţenia română şi domiciliul

în ţară pentru ca o persoană să poată ocupa funcţiile şi demnităţile

publice. Condiţiile legate de necesitatea numai a cetăţeniei române şi

a domiciliului în ţară se explică prin necesitatea asigurării fidelităţii

faţă de ţară a celor care ocupă funcţii sau demnităţi publice, a

îndeplinirii cu credinţă a acestora.

e) Protecţia cetăţenilor români în străinătate şi obligaţiile

lor. Acest principiu consacră pentru prima dată în mod expres ideea

că statul român se preocupă de situaţia cetăţenilor săi aflaţi în

străinătate, asigurându-le protecţia.

f) Cetăţenii străini şi apatrizii se bucură în România de

protecţie juridică (art. 18). Principiul este în deplină concordanţă cu

normele dreptului internaţional şi cu practica altor state. Străinii şi

116

apatrizii din România se bucură de toate drepturile şi libertăţile, afară

de acelea pentru care constituţia sau legea impun calitatea de cetăţean

român. Azilul este şi el reglementat pentru cetăţenii străini şi

apatrizii. Este un act paşnic şi umanitar. Azilul se acordă numai celor

urmăriţi pentru activităţile politice. Cei care primesc azil politic nu

pot fi extrădaţi.

g) Cetăţenii români nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din

România. Cetăţeanul român nu poate fi extrădat din România (art.

19). Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai în baza unei

convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate. Expulzarea

sau extrădarea se hotărăşte de justiţie. Extrădarea se admite în

cazurile de piraterie maritimă şi aeriană, traficului de femei şi copii,

traficului de stupefiante, terorism, genocid, etc. Nu se admite pentru

raţiuni politice. Codul nostru penal reglementează expulzarea

străinilor în cadrul măsurilor de siguranţă. Expulzarea se face pentru

ocrotirea ordinii de drept.

h) Prioritatea reglementărilor internaţionale. Corelaţia

dintre dreptul internaţional şi dreptul intern este reglementată de art.

20 al Constituţiei. Din text rezultă o primă regulă în sensul

interpretării şi aplicării dispoziţiilor privind drepturile şi libertăţile

cetăţeneşti în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor

Omului şi cu pactele şi tratatele internaţionale. Cea de-a doua regulă

acordă prioritate reglementărilor internaţionale, ratificate de

117

România, în situaţiile de neconcordanţe între ele şi reglementările

interne. O altă consecinţă o constituie obligaţia constituţională pentru

organele competente în negocierea şi încheierea tratatelor

internaţionale de a observa concordanţa lor cu Constituţia.

i) Accesul liber la justiţie. Are acces la justiţie, orice

cetăţean român, cetăţean străin ori apatrid. Nici o lege nu poate

îngrădi accesul liber la justiţie. Constituţia apără numai interesele

legitime. Caracterul legitim sau nelegitim va fi constatat prin hotărâre

judecătorească.

j) Caracterul de excepţie al constrângerii exerciţiului

unor drepturi sau al unor libertăţi. Din Declaraţia Universală a

Drepturilor Omului, din cele două pacte internaţionale şi celelalte

pacte juridice rezultă că sunt posibile limitări şi restricţii. Sunt

posibile într-o societate democratică pentru a proteja securitatea

naţională, ordinea publică, sănătatea sau morala publică, drepturile şi

libertăţile celorlalţi etc. sunt proporţionale cu cauza care le-a

determinat. Limitările trebuie să fie exclusiv în vederea favorizării

binelui general într-o societate democratică.

Clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentaleale cetăţenilor româniClasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale este o

problemă deosebit de complexă luând în considerare evoluţia

drepturilor şi libertăţilor, criteriile care au stat la baza diferitelor

118

clasificări, trăsăturile epocilor în care s-a evidenţiat necesitatea

clasificărilor, sistemele de drept în care au fost consacrate aceste

drepturi şi libertăţi.

Fără a intra în amănunte care ar excede demersului nostru

didactic, ne raliem opiniei de autoritate a prof. I. Muraru care,

potrivit cu criteriul conţinutului drepturilor şi libertăţilor

fundamentale propune următoarea clasificare a acestora:

1. Inviolabilităţile, adică acele drepturi şi libertăţi care, prin

conţinutul lor asigură viaţa, posibilitatea de mişcare liberă,

siguranţă şi domiciliul persoanei. Includem în această

categorie: dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică,

dreptul la integritate psihică, libertatea individuală, dreptul

de apărare, dreptul la libera circulaţie, dreptul la ocrotirea

vieţii intime, familiale şi private, inviolabilitatea

domiciliului.

2. Drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale,

categorie formată din acele drepturi şi libertăţi care prin

conţinutul lor asigură condiţiile sociale şi materiale de

viaţă, educaţia şi posibilitatea protecţiei acestora. Aici

includem: dreptul la învăţătură, dreptul la ocrotirea

sănătăţii, dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii,

dreptul la grevă, dreptul de proprietate, dreptul de

moştenire, dreptul la un nivel de trai decent, dreptul la

119

căsătorie, dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi

asistenţă, dreptul persoanelor handicapate la o protecţie

specială.

3. Drepturile exclusiv politice, adică drepturile care, prin

conţinutul lor, pot fi exercitate de către cetăţeni numai

pentru participarea la guvernare. Includem în această

categorie dreptul la vot şi dreptul de a fi ales.

4. Drepturile şi libertăţile social-politice sunt acele drepturi

şi libertăţi care, prin conţinutul lor, pot fi exercitate de

către cetăţeni la alegere, fie pentru rezolvarea unor

probleme sociale şi spirituale, fie pentru participarea la

guvernare. Aceste drepturi şi libertăţi asigură posibilitatea

de exprimare a gândurilor şi opiniilor, fapt pentru care mai

sunt denumite libertăţi de opinie. Sunt incluse în această

categorie: libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare,

dreptul la informaţie, libertatea întrunirilor, dreptul de

asociere, secretul corespondenţei.

5. Drepturile garanţii, prin conţinutul lor, au rolul unor

veritabile garanţii constituţionale. Acestea sunt: dreptul de

petiţionare şi dreptul persoanei vătămate de către o

autoritate publică.

120

1. Inviolabilităţile

a) Dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică şi psihică ale

persoanei (art. 22(1)).

Dreptul la viaţă este unul dintre cele mai elementare drepturi

ale omului în scris în Declaraţia Universală care în art. 3 stabileşte că

„Orice om are dreptul la viaţă, libertate şi inviolabilitatea

persoanei”. În acelaşi sens, Pactul internaţional privitor la drepturile

civile şi politice stabileşte la rândul său că „Dreptul la viaţă este

inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege.

Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar”. Convenţia

pentru protecţia drepturi lor omului şi libertăţilor fundamentale

afirmă (în art. 2) că „Dreptul oricărei persoane la viaţă este protejat

de lege. Moartea nu poate fi aplicată în mod intenţionat decât în

executarea unei sentinţe capitale pronunţate de către un tribunal în

cazul în care infracţiunea este sancţionată de lege cu această

pedeapsă”.

În Constituţia României, preluându-se dispoziţiile acestor

documente internaţionale, s-a stipulat că „Dreptul la viaţă, precum şi

dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate”.

În legislaţia ţării noastre, garanţiile acestor drepturi constau şi în

prevederile legii penale referitoare la infracţiunile de omor, ucidere

din culpă, lovirea sau alte violenţe, vătămare corporală.

121

Constituţia interzice pedeapsa cu moartea ca fiind contrară

drepturilor naturale ale omului şi care, prin natura sa, reprezintă o

cruzime ce foarte rar s-a dovedit dreaptă şi niciodată eficientă, de

multe ori ea fiind efectul unor grave erori judiciare.

Dreptul la integritate fizică şi psihică este strâns legat de

dreptul la viaţă. În acest sens trebuie să menţionăm prevederile din

Declaraţia universală a drepturilor omului şi Pactul cu privire la

drepturile civile şi politice, care în art. 7 prevede că „nimeni nu va fi

supus torturii şi nici unor pedepse sau tratamente cu cruzime,

inumane sau degradante”. În afară de interzicerea torturii,

documentele internaţionale în această materie, interzic în mod expres

invocarea „ordinului superiorului” sau „împrejurările excepţionale

pentru comiterea actelor de tortură”.

Potrivit Convenţiei contra torturii şi altor pedepse sau

tratamente crude, inumane sau degradate (1984) tortura este un act

prin care o durere sau suferinţă ascuţite, fizice sau mentale, sunt

produse intenţionat unei persoane cu scopul de a obţine de la ea sau

de la o terţă persoană informaţii sau mărturisiri, de a pedepsi un act

pe care ea sau o terţă persoană l-a comis sau se presupune de a-l fi

comis, de intimida sau de a face presiune asupra sa sau de a intimida

sau face presiuni asupra unei terţe persoane, dacă o asemenea durere

sau suferinţă sunt produse de un agent al autorităţii publice sau orice

122

altă persoană având o împuternicire oficială sau la instigarea sa sau

cu consimţământul său expres sau tacit.

Garantarea prin Constituţie a respectului integrităţii fizice

impune autorităţilor publice obligaţia sancţionării oricărei atingeri

adusă acesteia.

Restrângerea exercitării acestui drept – la integritate fizică –

este posibilă numai prin lege, în condiţiile art. 49 din Constituţie, în

următoarele cazuri:

· vaccinarea pentru combaterea unei epidemii;

· recoltarea de sânge pentru dovedirea intoxicaţiei alcoolice;

· efectuarea unei operaţii chirurgicale cu acordul pacientului, etc.

b) Libertatea individuală. Este reglementată în Constituţia

României în art. 23 care preia dispoziţiile cuprinse în Declaraţia

Universală („orice persoană are dreptul la libertatea şi securitatea

sa”) şi în Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice

(„orice om are dreptul la libertate şi la securitatea persoanei sale”).

„Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt

inviolabile” stipulează Constituţia României. Altfel spus, libertatea

individuală priveşte libertatea fizică a persoanei, dreptul său de a se

putea comporta şi mişca liber, de a nu fi ţinut în sclavie sau în orice

altă servitute, de a nu fi reţinut, arestat sau deţinut decât în cazurile şi

după formele expres prevăzute de constituţie şi legi. Libertatea

persoanei presupune existenţa acelor condiţii care să-i permită

123

omului de a dispune de el însuşi, de a se manifesta liber, în

conformitate cu dorinţele, necesităţile şi concepţiile pe care le are.

Trăind în societate, omul nu poate să aibă o libertate absolută.

Este admisă doar acea libertate care nu încalcă ordinea de drept, nu

aduce atingere drepturilor şi libertăţilor altora şi nici bunelor

moravuri. încălcarea ordinii de drept legitimează intervenţia,

represiunea autorităţilor publice, luarea unor măsuri care privesc în

mod direct libertatea persoanei (percheziţii, reţineri, arestări).

Vorbind despre aceste măsuri, aducem în discuţie conceptul

de siguranţă a persoanei prin care vom identifica ansamblul

garanţiilor care protejează persoana în situaţiile în care autorităţile

publice iau anumite măsuri ce privesc libertatea individuală, garanţii

care asigură ca aceste măsuri să nu fie ilegale (arbitrare, excesive,

abuzive).

În acest context, art. 23 din Constituţie stipulează condiţiile în

care se pot realiza percheziţii, reţineri şi arestări.

Percheziţia este o măsură penală care poate fi dispusă de

organul de urmărire penală sau instanţa de judecată în interesul

probării săvârşirii unei infracţiuni. Ea poate fi domiciliară sau

corporală şi se poate efectua numai în cazurile şi în condiţiile

prevăzute de lege.

124

Reţinerea presupune privarea de libertate, pe o durată strict

determinată, de către autorităţile competente, a persoanei faţă de care

există indicii că a săvârşit o faptă, prevăzută şi pedepsită de lege.

Ca măsură procesual-penală preventivă, reţinerea:

· este permisă numai în cazurile şi cu procedura prevăzută de lege;

· nu poate depăşi 24 de ore;

· implică obligaţia autorităţii publice de a aduce de îndată la

cunoştinţă, în limba pe care o înţelege, motivele reţinerii;

· implică eliberarea obligatorie a persoanei în momentul în care

motivele care au determinat luarea măsurii au încetat.

Arestarea este o măsură care aduce atingere gravă libertăţii

individuale. De aceea ea este supusă unor reguli (constituţionale şi

legale) stricte şi ferme. Astfel:

· arestarea se face numai în temeiul unui mandat emis de magistrat,

numai în cazurile şi cu procedura stabilite de lege;

· emiterea mandatului de arestare se face pentru o durată de cel

mult 30 de zile;

· prelungirea arestării este posibilă dar numai cu aprobarea

instanţei de judecată;

· arestatul se poate plânge judecătorului cu privire la legalitatea

arestării, care judecător este obligat să soluţioneze plângerea prin

pronunţarea unei hotărâri motivate;

125

· celui arestat (ca şi celui reţinut) trebuie să i se aducă de îndată la

cunoştinţă, în limba pe care o înţelege, motivele arestării;

· învinuirea se aduce la cunoştinţă (în cel mai scurt termen) numai

în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu;

· dacă motivele invocate în sprijinul arestării au dispărut, cel

arestat (ca şi în cazul celui reţinut) trebuie, în mod obligatoriu,

eliberat; termenul în care eliberarea trebuie să se producă este cel

al constatării legale şi oficiale a dispariţiei motivelor;

· persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în

libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune;

controlul judiciar şi cauţiunea sunt două instituţii procesual penal

care garantează că persoana pusă în libertate provizorie va

răspunde tuturor solicitărilor autorităţilor judiciare (solicitări

legate de procesul penal în care este implicată).

Consacrând două reguli fundamentale, de tradiţie(prezumţia

de nevinovăţie şi legalitatea pedepsei) Constituţia stabileşte că:

· până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de

condamnare, persoana este considerată nevinovată;

· nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în

condiţiile şi în temeiul legii.

În legătură cu libertatea şi siguranţa persoanei, nu este lipsită

de interes, credem, prezentarea cazurilor în care poate fi dispusă

privarea de libertate a persoanei, potrivit Convenţiei europene pentru

126

protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, o

persoană poate fi privată de libertate în următoarele cazuri:

· când este deţinută legal după o condamnare pronunţată de un

tribunal competent;

· pentru nesupunere la o hotărâre dată conform legii de către o

instanţă sau pentru garantarea executării unei obligaţii prevăzute

de lege;

· pentru a fi adusă în faţa instanţei când se deţin date verosimile că

a comis o infracţiune sau dacă există motive credibile că va

săvârşi o infracţiune sau va fugi după comiterea acesteia;

· pentru educaţia sub supraveghere a unui minor sau pentru a-1

aduce în faţa unei instanţe competente;

· detenţia legală a unei persoane susceptibile de propagarea unei

boli contagioase, a unui alienat, alcoolic, toxicoman sau

vagabond;

· pentru a împiedica o persoană să pătrundă ilegal într-un stat, sau

împotriva căreia este în curs o procedură de expulzare sau de

extrădare.

În legislaţia penală din ţara noastră, lipsirea de libertate în

mod ilegal a unei persoane este considerată infracţiune (art. 189 C.

pen.) fiind reglementată şi forma agravată a acesteia.

127

c) Dreptul la apărare

Dreptul la apărare, potrivit art. 24 din Constituţie „este

garantat; în tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de

un avocat, ales sau numit din oficiu”.

Dreptul la apărare este reglementat şi în documentele

internaţionale în care se arată că orice persoană acuzată de comiterea

unei infracţiuni are dreptul să fie prezentă la proces şi să se apere ea

însăşi sau să aibă asistenţa unui apărător ales de ea; dacă nu are

apărător să fie informată despre dreptul de a-1 avea şi, ori de câte ori

interesul justiţiei o cere, să i se atribuie un apărător din oficiu fără

plată dacă ea nu are mijloace pentru a-1 remunera.

În ţara noastră, ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr.

32/1990, dreptul de apărare a fost introdus în toate fazele procesului.

În legătură cu dreptul la apărare, importante precizări au fost

aduse prin Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea

profesiei de avocat. Potrivit acesteia:

· în exercitarea profesiei sale, avocatul este independent şi se

supune numai legii, statutului şi regulilor eticii profesionale;

· avocatul promovează şi apără drepturile şi libertăţile fizice şi

juridice în faţa tuturor instanţelor, autorităţilor şi instituţiilor;

· în exercitarea dreptului de apărare avocatul are dreptul şi

obligaţia de a stărui pentru realizarea liberului acces la justiţie şi

pentru un proces echitabil;

128

· avocatul este dator să studieze temeinic cauzele care i-au fost

încredinţate, angajate sau din oficiu şi să se prezinte la fiecare

termen la instanţele de judecată, la organele de urmărire penală

sau la alte instituţii, conform mandatului încredinţat;

· avocatul trebuie să manifeste conştiinciozitate şi probitate

profesională, să pledeze cu demnitate faţă de judecători şi de

părţile din proces, să depună concluzii scrise sau note de şedinţă

ori de câte ori natura sau dificultatea cauzei cere aceasta sau

instanţa dispune în acest sens.

Statutul profesiei de avocat, adoptat de Uniunea Avocaţilor

precizează printre altele că:

· avocatul îndeplineşte o misiune socială, pusă în slujba adevărului

şi a justiţiei;

· în exercitarea profesiei sale, avocatul nu poate fi supus nici unei

presiuni din partea autorităţilor publice sau a altor persoane fizice

sau juridice;

· independenţa avocatului nu poate prejudicia însă interesele

clientului său; avocatul este dator să dea clientului său sfaturi

juridice corespunzătoare prevederilor legale şi crezului său

profesional.

Potrivit art. 103 din Statut, printre îndatoririle avocatului se

numără „exerciţiul liber al profesiei, demnitatea, conştiinţa,

independenţa, probitatea, umanismul, onoarea, loialitatea,

129

delicateţea, moderaţia, tactul şi sentimentul de cofraternitate”,

considerate „principii esenţiale ale profesiei de avocat”.

d) Dreptul la libera circulaţie

Dreptul la libera circulaţie este un drept fundamental nou

care-şi are izvorul în Declaraţia Universală, unde, în art. 13 se

precizează că „Orice persoană are dreptul să circule liber şi să-şi

aleagă reşedinţa în interiorul unui stat”.

În România, potrivit art. 25 din Constituţie, „Dreptul la

liberă circulaţie, în ţară şi în străinătate este garantat, legea

stabilind condiţiile exercitării acestui drept”.

Prin această reglementare, textul constituţional prevede două

aspecte ale exercitării acestui drept şi anume, posibilitatea liberei

circulaţii pe teritoriul României şi în afara acestuia. Prin folosirea

expresiei: „legea stabileşte condiţiile”, legiuitorul constituant a

stipulat că libertatea circulaţiei cetăţenilor nu este absolută, ea trebuie

să se desfăşoare potrivit unor reguli, cu îndeplinirea şi respectarea

unor condiţii stabilite de lege. în acelaşi sens, evidenţiem faptul,

reglementat chiar în Pactul internaţional, că libera circulaţie poate

face obiectul unor restricţii dacă acestea sunt:

· prevăzute de lege;

· necesare pentru protejarea siguranţei naţionale, ordinii publice,

sănătăţii sau moralităţii publice;

· compatibile cu celelalte drepturi recunoscute de pact.

130

Art. 25 din Constituţia României dă posibilitatea oricărui

cetăţean român să circule nestânjenit pe teritoriul statului nostru să-şi

stabilească reşedinţa sau domiciliul în orice localitate.

În ceea ce priveşte libera circulaţie a cetăţenilor români în

străinătate, aceasta este garantată prin posibilitatea emigrării dar şi a

revenirii în ţară: „Fiecărui cetăţean îi este asigurat dreptul de a-şi

stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară, de a

emigra, precum şi de a reveni în ţară” (art. 25(2)).

Reglementările legale privind actele necesare trecerii

frontierelor, inclusiv problema vizelor, nu pot fi considerate restricţii

la libera circulaţie ci norme care conferă un cadru eficient şi civilizat

exercitării acestui drept.

e) Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private

Acest drept fundamental este reglementat de art. 26 din legea

fundamentală, având un conţinut complex şi fiind de mare

importanţă pentru libertatea şi personalitatea individului.

Potrivit reglementării constituţionale, „autorităţile publice

respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată”,

recunoscându-se de fapt că orice persoană fizică, orice om, are

dreptul la propria sa viaţă intimă, familială şi privată.

Nimeni nu se poate amesteca sau interveni în viaţa intimă,

familială şi privată a altei persoane fără consimţământul acesteia din

urmă, consimţământ care trebuie să fie explicit şi exprimat în mod

131

liber, autorităţilor publice revenindu-le obligaţia de a lua toate

măsurile şi dispoziţiile posibile în vederea ocrotirii acestui drept

fundamental. În acest sens:

· judecătorii au obligaţia de a declara şedinţă secretă de judecată în

procesele în care publicitatea ar afecta aceste valori;

· se consideră atentat la viaţa intimă a persoanei ascultarea,

înregistrarea sau transmiterea imaginilor sau a vorbelor unei

persoane, fără consimţământul acesteia;

· orice persoană are un drept exclusiv la propria imagine;

· este interzisă, de asemenea, aducerea la cunoştinţa publică a

aspectelor din viaţa conjugală a persoanelor.

O componentă foarte importantă a dreptului la viaţa intimă,

familială şi privată o constituie dreptul persoanei de a dispune de ea

însăşi.

În Constituţie, în art. 26(2) se stipulează, de altfel, că

„Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu

încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele

moravuri”.

Potrivit cu această consacrare constituţională:

· numai persoana poate dispune de fiinţa sa, de integritatea sa

fizică şi de libertatea sa;

· persoana are dreptul de a dispune de corpul său (libertatea

corporală);

132

· în virtutea acestui drept, persoana are dreptul de a participa ca

subiect de anchete, investigaţii, cercetări sociologice, psihologice,

medicale, are dreptul de a accepta să se supună unor experimente

medicale, ştiinţifice şi de a accepta transplantul de organe şi

ţesuturi.

Dreptul persoanei de a dispune de corpul său nu se confundă

cu dreptul de sinucidere, pentru că sinuciderea prin ea însăşi este în

afara oricărei reglementări convenţionale sau legale.

Dispoziţiile constituţionale în materie se corelează cu

prevederile cuprinse în documentele juridice în domeniul drepturilor

omului. Astfel, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, în art.

12, precizează că „Nimeni nu va fi obiectul unei imixtiuni arbitrare

în viaţa sa particulară, în familia sa, nici al unor atingeri ale

onoarei sau reputaţiei sale. Orice persoană are dreptul la protecţia

legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri”.

Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi este ocrotit şi de

art. 7 alin. 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi

politice, potrivit căruia, „este interzis ca o persoană să fie supusă

fără consimţământul său. unei experienţe medicale sau ştiinţifice”.

Ca şi alte drepturi sau libertăţi fundamentale şi dreptul

persoanei de a dispune de ea însăşi comportă anumite limite. Aceste

limite (limitări) privesc:

133

· examenul sănătăţii impus pentru angajarea în muncă sau în

vederea încheierii căsătoriei;

· examene medicale periodice, în mediile şcolare;

· măsurile medicale pentru combaterea bolilor venerice şi a

toxicomaniei;

· vaccinările obligatorii.

f) Inviolabilitatea domiciliului

Acest drept fundamental asigură persoanei posibilitatea de a-

şi folosi nestingherită locuinţa, astfel încât nimeni să nu poată

pătrunde în domiciliul sau reşedinţa sa fără ca ea să consimtă aceasta.

Art. 27(1) din Constituţie stabileşte că „Domiciliul şi

reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în

domiciliul ori în reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia”.

În dreptul constituţional (spre deosebire de dreptul civil),

noţiunea de domiciliu are o accepţiune mai largă, prin domiciliu

urmând să înţelegem:

· locul (locuinţa) unde trăieşte o persoană şi eventual, familia sa,

mai precis camera (camerele) unde doarme, dar şi dependinţele,

curtea, grădina, garajul sau orice loc împrejmuit ţinând de ele;

· locuinţa unei persoane fizice chiar dacă aceasta nu este şi

proprietarul ei (camera închiriată, camera de hotel ori de cămin

studenţesc).

134

Alineatul 2 al art. 27 stabileşte situaţiile în care, prin lege, se

poate deroga de principiul potrivit căruia domiciliul şi reşedinţa sunt

inviolabile. Aceste situaţii sunt rezultatul necesităţii apărării valorilor

fundamentale pentru societate.

În acest sens, se poate pătrunde în domiciliul ori în reşedinţa

unei persoane, fără învoirea acesteia în următoarele situaţii:

· pentru înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică

sau bunurile unei persoane;

· pentru apărarea siguranţei naţionale sau a ordinii publice;

· pentru prevenirea răspândirii unei epidemii.

În ultimele două alineate (3 şi 4) se reglementează

modalitatea efectuării percheziţiilor care „pot fi ordonate exclusiv de

magistrat şi pot fi efectuate numai informele prevăzute de lege”. în

afara cazului delictului flagrant, percheziţiile pe timpul nopţii sunt

interzise.

2. Drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale

a) Dreptul la învăţătură

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prevede că

„Orice persoană are dreptul la învăţătură. Învăţământul trebuie să

fie gratuit cel puţin în ce priveşte învăţământul elementar şi general.

Învăţământul tehnic şi profesional trebuie să fie accesibil tuturor pe

baza deplinei egalităţi în drepturi, în funcţie de merit”.

135

În acelaşi sens, Pactul internaţional cu privire la drepturile

economice, sociale şi culturale (1966) stabileşte că: „Statele părţi la

pact recunosc dreptul pe care îl are orice persoană la educaţie”.

Educaţia trebuie să urmărească deplina dezvoltare a personalităţii

umane, a simţului demnităţii şi să întărească înţelegerea, toleranţa şi

prietenia între naţiuni.

În România, potrivit art. 32(1) din Constituţie, „Dreptul la

învăţătură este asigurat prin învăţământul general obligatoriu, prin

învăţământul liceal şi prin cel profesional, prin învăţământul

superior, precum şi prin alte forme de instrucţie şi perfecţionare”.

Alte reguli constituţionale cu privire la dreptul la învăţătură

sunt prevăzute în următoarele alineate. Astfel:

· învăţământul de toate gradele se desfăşoară în limba română;

· în acelaşi timp, acesta, în condiţiile legii, se poate desfăşura şi

într-o limbă de circulaţie internaţională precum şi în limba

minorităţilor naţionale;

· învăţământul de stat, potrivit legii, este gratuit;

· învăţământul particular se organizează şi se desfăşoară în

condiţiile legii;

· autonomia universitară este garantată, ceea ce permite

învăţământului superior să-şi exprime marea sa forţă

profesională, formativă, educativă şi ştiinţifică;

136

· libertatea învăţământului religios este asigurată; acesta se

desfăşoară în două modalităţi: învăţământ religios organizat de

culte şi învăţământ religios în şcolile de stat.

Învăţământul religios organizat de culte se desfăşoară potrivit

cerinţelor specifice fiecărui cult; învăţământul religios în şcolile de

stat este organizat şi garantat prin lege.

Prevederile constituţionale ale art. 32 din Constituţie, şi-au

găsit o amplă dezvoltare în Legea învăţământului (nr. 84/1995).

Potrivit acesteia:

· în România învăţământul constituie o prioritate naţională;

învăţământul urmăreşte realizarea idealului educaţional (ce

constă în dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a

individualităţii umane, în formarea personalităţii autonome şi

creative) întemeiat pe tradiţiile umaniste, pe valorile democraţiei

şi pe aspiraţiile societăţii româneşti;

· dreptul la învăţătură se fundamentează pe dreptul egal de acces la

toate nivelurile şi formele de învăţământ „indiferent de condiţia

socială şi materială, de sex, religie, naţionalitate, apartenenţă

politică sau religioasă”;

· sistemul naţional de învăţământ include mai multe trepte de

formare educaţională şi anume: învăţământul liceal, postliceal şi

învăţământul superior;

137

· învăţământul special organizat pentru preşcolarii şi elevii având

anumite deficienţe se organizează în unităţi de învăţământ

special, în grupe şi clase speciale din unităţi preşcolare şi şcolare

obişnuite, sau în unităţi de învăţământ obişnuite, inclusiv în

unităţi cu predare în limbile minorităţilor naţionale;

· învăţământul nu se subordonează scopurilor şi doctrinelor

promovate de partide sau alte formaţiuni politice.

· de asemenea, legea învăţământului interzice în spaţiile destinate

procesului de învăţământ şi cercetare, activităţile care încalcă

normele generale de moralitate.

b) Dreptul la ocrotirea sănătăţii

Acest drept fundamental este reglementat de art. 33 din

Constituţie care valorifică pe deplin dispoziţiile documentelor

internaţionale în materie. Astfel, potrivit art. 25 din Declaraţia

Universală, orice persoană are dreptul la un nivel de viaţă

corespunzător sănătăţii sale. De asemenea, Pactul internaţional

reglementează în art. 9, recunoaşterea dreptului pe care îl are orice

persoană la asigurări sociale, iar în art. 12 nominalizează dreptul

persoanei „de a se bucura de cea mai bună sănătate fizică şi mentală

pe care o poate atinge”.

În vederea garantării acestui drept, Pactul internaţional

prevede măsurile pe care statele părţi trebuie să le ia pentru:

138

· scăderea mortalităţii noilor născuţi, a mortalităţii infantile precum

şi dezvoltarea sănătoasă a copilului;

· îmbunătăţirea igienei mediului şi a igienei industriale;

· profilaxia şi tratamentul maladiilor epidemice, endemice,

profesionale şi a altora, precum şi lupta împotriva acestor

maladii;

· crearea de condiţii care să asigure servicii medicale şi un ajutor în

caz de boală.

Pentru garantarea drepturilor la ocrotirea sănătăţii, statul este

obligat, potrivit art. 33(2) din Constituţie, să ia măsuri pentru

asigurarea igienei şi a sănătăţii publice.

În aceeaşi măsură, întreg personalul medical, precum şi

ceilalţi factori care contribuie la asigurarea igienei şi sănătăţii publice

trebuie să dea dovadă de responsabilitate, receptivitate, competenţă.

e) Dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii este

unul dintre drepturile esenţiale ale fiinţei umane.

În Declaraţia Universală, în art. 23 pct. 1 se proclamă faptul

că orice persoană are dreptul la muncă, la libera alegere a acesteia, la

condiţiile echitabile şi satisfăcătoare de exercitare, precum şi la

ocrotirea împotriva şomajului.

În Pactul internaţional se prevede că: „Statele părţi la

prezentul Pact recunosc dreptul la muncă, ce cuprinde dreptul pe

care îl are orice persoană de a avea posibilitatea să-şi câştige

139

existenţa printr-o muncă liber aleasă sau acceptată şi se vor lua

măsuri potrivite pentru garantarea acestui drept”.

Constituţia României consacră dreptul la muncă şi protecţia

socială a muncii în art. 41. Potrivit acestei reglementări

constituţionale:

· dreptul la muncă nu poate fi îngrădit;

· alegerea profesiei şi alegerea locului de muncă sunt libere;

asemenea legi sunt în general determinate de aptitudini, dorinţe,

anumite coordonate de ordin economic şi, evident, de voinţa

celor interesaţi;

· salariaţii au dreptul la protecţia socială a muncii; această protecţie

socială are drept componente: securitatea şi igiena muncii,

regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor, salariul minim pe

economie, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit,

prestarea muncii în condiţii grele;

· durata zilei de muncă este de 8 ore; limita de 8 ore este limita

peste care un salariat nu poate fi obligat să muncească.

Dispoziţiile constituţionale privitoare la dreptul la muncă şi la

protecţia socială a acesteia receptează obligaţiile ce rezultă din

art. 7 al Pactului internaţional şi anume de a se crea condiţii de

muncă juste şi prielnice, care să-i asigure persoanei: securitatea şi

igiena muncii; asigurarea odihnei, a timpului liber, limitarea

140

raţională a muncii, concedii periodice plătite, precum şi

remunerarea zilelor de sărbătoare.

Situându-se pe aceeaşi linie de idei, Carta socială europeană

în art. 2, prevede:

· număr de ore pe zi de muncă rezonabile;

· reducerea progresivă a săptămânii de lucru prin creşterea

productivităţii muncii;

· concediu plătit de minimum două săptămâni; sărbătorile libere

plătite;

· concediul plătit suplimentar pentru muncile periculoase sau în

condiţii deosebite, sau reducerea timpului de lucru;

· asigurarea zilei de odihnă săptămânale, care de regulă să coincidă

cu ziua recunoscută de tradiţie şi obiceiuri în ţară sau în regiune.

O altă componentă a acestui complex drept fundamental o

constituie dreptul la o echitabilă salarizare.

Pactul internaţional şi Carta socială europeană recunosc

dreptul fiecărei persoane la o remuneraţie care să asigure fiecărui

salariat:

· un salariu echitabil şi egal pentru muncă de valoare egală, fără

nici o discriminare;

· existenţă decentă pentru salariat şi familia acestuia;

· dreptul la creşterea salariului pentru timpul prestat peste limita

normală de muncă;

141

· asigurarea unei perioade rezonabile pentru preaviz în caz de

încetare a perioadei de angajare;

· salariul egal, la muncă egală, femeilor şi bărbaţilor.

Egalitatea salarizării femeilor şi bărbaţilor pentru muncă

egală exprimă în domeniul muncii, egalitatea în drepturi a femeilor

cu bărbaţii consacrată în art. 4 şi 16 din Constituţia României.

De asemenea, în ultimul alineat (5), al art. 41, Constituţia

consacră dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi

caracterul obligatoriu garantat al convenţiilor colective.

Este de remarcat că actuala Constituţie, faţă de cea anterioară,

nu mai „garantează” dreptul la muncă ci într-o formulare negativă

ea spune că el „nu poate fi îngrădit”. Urmare a trecerii la economia

de piaţă, este lesne de înţeles că statul nu mai poate să garanteze

acest drept pentru toţi cetăţenii, ci cel mult să se preocupe de

respectarea protecţiei sociale, ca şi de asigurarea dreptului

cetăţeanului de a-şi alege o profesiune şi un loc de muncă potrivit

aspiraţiilor şi preocupărilor lor.

În consecinţă, semnificaţia reală, într-o economie de piaţă,

pare a fi deci aceea de „libertate de a munci”. Libertatea de a munci,

de inspiraţie liberală şi individuală, poate fi considerată ca

posibilitatea de a desfăşura o activitate socială utilă, lăsată în

întregime la discreţia individului. Dintr-un alt unghi, libertatea de a

munci dispensează statul de orice obligaţie în acest domeniu:

142

individul este liber să-şi caute sau nu un loc de muncă şi să dispună

asupra clauzelor unui contract de muncă.

Strâns legată de reglementarea dreptului la muncă şi la

protecţia socială a acesteia este dispoziţia constituţională, cuprinsă în

art. 42, care interzice munca forţată şi, totodată, stabileşte situaţiile

care nu constituie muncă forţată. Acestea sunt:

· munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în

perioada de detenţie sau de libertate condiţionată;

· prestaţiile impuse în situaţia creată de calamităţi ori de alt pericol;

· prestaţiile care fac parte din obligaţiile civile normale stabilite de

lege.

În reglementarea acestor situaţii, legiuitorul constituant a avut

în vedere reglementările aceluiaşi art. 8 din Pactul internaţional,

potrivit căruia nu constituie muncă forţată serviciile cerute de

cazurile de forţă majoră sau de sinistre care ameninţă viaţa sau

bunăstarea comunităţii, precum şi orice muncă sau serviciu care face

parte din obligaţiile cetăţeneşti normale.

d) Dreptul la grevă

Dreptul la grevă este prin natura sa atât un drept social-

economic, cât şi un drept social-politic. Greva reprezintă încetarea

colectivă şi voluntară a muncii, hotărâtă de colectivitatea salariaţilor;

ea este o măsură de presiune economică temporară, utilizată în

scopul îmbunătăţirii condiţiilor de muncă a acestora.

143

Greva, considerată o armă redutabilă de luptă împotriva

patronatului, apare ca un ultim remediu – atunci când celelalte

mijloace de rezolvare a conflictului de muncă au eşuat – la îndemâna

salariaţilor în vederea apărării intereselor lor profesionale şi

economice.

Art. 43 al Constituţiei României recunoaşte dreptul la grevă

(„Salariaţii au dreptul la grevă pentru apărarea intereselor

profesionale, economice şi sociale”) dar, totodată, stabileşte

condiţiile şi limitele exercitării acestui drept. („Legea stabileşte

condiţiile şi limitele exercitării acestui drept, precum şi garanţiile

necesare asigurării serviciilor esenţiale pentru societate”).

În acest sens, potrivit Legii nr. 168/1999 privind soluţionarea

conflictelor de muncă:

· greva constituie o încetare colectivă şi voluntară a lucrului într-o

unitate şi poate fi declarată pe toată durata desfăşurării

conflictelor de interese;

· greva poate fi declarată numai dacă, în prealabil, au fost epuizate

posibilităţile de soluţionare a conflictului de interese prin

procedurile prevăzute de lege şi dacă momentul declanşării a fost

adus la cunoştinţă conducerii unităţii de către organizatori cu 48

de ore înainte;

144

· hotărârea de a declara greva se ia de către organizaţiile sindicale

reprezentative participante la conflictul de interese, cu acordul a

cel puţin jumătate din numărul membrilor sindicatelor respective;

· grevele pot fi de avertisment, propriu-zise şi de solidaritate.

Greva de avertisment nu poate avea o durată mai mare de două

ore, dacă se face cu încetarea lucrului, şi trebuie, în toate cazurile,

să preceadă cu cel puţin 5 zile greva propriu-zisă. Greva de

solidaritate poate fi declarată în vederea susţinerii revendicărilor

formulate de salariaţii din alte unităţi. Aceasta nu poate avea o

durată mai mare de o zi şi trebuie anunţată în scris conducerii

unităţii cu cel puţin 48 de ore înainte de încetarea lucrului;

· sindicatele reprezentative sau după caz, reprezentanţii aleşi ai

salariaţilor sunt responsabile de organizarea grevelor şi îi

reprezintă pe grevişti pe toată durata grevei, în relaţiile cu

unitatea, inclusiv în faţa instanţelor judecătoreşti, în cazurile în

care se solicită suspendarea sau încetarea grevei;

· în situaţia în care după declararea grevei, jumătate din numărul

salariaţilor care au hotărât declararea grevei renunţă la grevă,

aceasta încetează;

· greva nu poate urmări realizarea unor scopuri politice, În legătură

cu organizarea şi desfăşurarea grevelor, legea stabileşte

următoarele reguli:

145

· participarea la grevă este liberă, nimeni nu poate fi constrâns să

participe sau să refuze să participe la grevă;

· pe durata grevei, organizatorii sunt obligaţi să protejeze bunurile

unităţii şi să asigure funcţionarea continuă a utilajelor şi a

instalaţiilor a căror oprire ar putea constitui un pericol pentru

viaţa şi pentru sănătatea oamenilor;

· pe durata grevei, conducerea unităţii nu poate fi împiedicată să îşi

desfăşoare activitatea de către salariaţii aflaţi în grevă sau de

organizatorii acesteia; conducerea unităţii nu poate încadra

salariaţi care să îi înlocuiască pe cei aflaţi în grevă.

· pe durata grevei, salariaţii îşi menţin toate drepturile ce decurg

din contractul individual de muncă, cu excepţia drepturilor

salariale.

· conducerile unităţilor pot solicita suspendarea grevei pe un

termen de cel mult 30 de zile de la data începerii sau continuării

grevei, dacă prin aceasta s-ar pune în pericol viaţa sau sănătatea

oamenilor;

· cererea de suspendare se adresează curţii de apel teritoriale şi se

soluţionează în termen de 7 zile de la înregistrare.

Un aspect deosebit de important priveşte greva în serviciile

publice. De multe ori se consideră că greva funcţionarilor publici este

ilicită pentru că ea vine în contradicţie cu noţiunea de serviciu public

şi mai ales cu principiul continuităţii serviciilor publice.

146

Chiar şi în Pactul internaţional relativ la drepturile

economice, sociale şi culturale, prin art. 8 se reglementează libertatea

sindicală şi dreptul la grevă şi se stabileşte că exerciţiul dreptului la

grevă al membrilor forţelor armate, poliţiei sau funcţiei publice se

supune restricţiilor legale.

În legătură cu aceasta, legea nr.. 168/1999 stabileşte că nu pot

declara grevă: procurorii, judecătorii, personalul Ministerului

Apărării Naţionale, Ministerului de Interne şi a unităţilor din

subordinea acestor ministere, personalul Serviciului Român de

Informaţii, al Serviciului de Informaţii Externe, al Serviciului de

Telecomunicaţii Speciale, personalul militar încadrat în Ministerul

Justiţiei, precum şi cel din unităţile din subordinea acestuia;

personalul din transporturile aeriene, navale, terestre de orice fel nu

pot declara greve din momentul plecării în misiune şi până la

terminarea acesteia, iar personalul îmbarcat pe navele marinei

comerciale sub pavilion românesc poate declara greva numai cu

respectarea normelor stabilite prin convenţii internaţionale ratificate

de statul român.

De asemenea, în unităţile sanitare şi de asistenţă socială, de

telecomunicaţii, ale radioului şi televiziunii publice, în unităţile de

transporturi pe căile ferate, inclusiv pentru gardienii feroviari, în

unităţile care asigură transportul în comun şi salubritatea localităţilor,

precum şi aprovizionarea populaţiei cu gaze, energie electrică,

147

căldură şi apă, greva este permisă cu condiţia ca organizatorii şi

conducătorii grevei să asigure serviciile esenţiale, dar nu mai puţin

de o treime din activitatea normală, cu satisfacerea necesităţilor

minime de viaţă ale comunităţilor locale.

e) Dreptul la proprietate

Dreptul la proprietate este un drept fundamental de veche

tradiţie. În Constituţia României, proprietatea este reglementată în

art. 44 şi art. 136.

Conţinutul dreptului de proprietate se referă atât la

dobândirea proprietăţii cât şi la folosinţa, dispoziţia ori transmiterea

acestui drept altei persoane.

Potrivit art. 44 din Constituţie:

· dreptul de proprietate, precum şi creanţele statului, sunt

garantate;

· proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent

de titular;

· cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate

asupra terenurilor;

· nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate

publică;

· pentru lucrările de interes general, autoritatea publică poate folosi

subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia însă de a

despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor

148

sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile

autorităţii, în toate cazurile, despăgubirile se stabilesc de comun

acord cu proprietarul sau în caz de divergenţă, prin justiţie;

· dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind

protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la

respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului,

revine proprietarului;

· averea dobândită licit nu poate fi confiscată, caracterul licit al

dobândirii se prezumă;

· bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori

contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii.

Art. 136 din Constituţie reglementează de asemenea

proprietatea, prin consacrarea unor reguli clare şi ferme. Astfel:

· proprietatea este publică sau privată;

· proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine

statului sau unităţilor administrativ-teritoriale;

· fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice: bogăţiile de orice

natură ale subsolului, căile de comunicaţie, spaţiul aerian, apele

cu potenţial valorificabil şi acelea ce pot fi folosite în interes

public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei

economice şi ale platoului continental;

149

· bunurile proprietate publică sunt inalienabile; în condiţiile legii,

ele pot fi date în administrarea regiilor autonome ori instituţiilor

publice sau pot fi concesionate ori închiriate.

Reglementarea internaţională în materie, Protocolul adiţional

la Convenţia Europeană, precizează că „orice persoană fizică sau

morală are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi

privat de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi

în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului

internaţional”.

f) Dreptul la moştenire

Dreptul la moştenire, strâns legat de dreptul de proprietate,

reprezintă dreptul în temeiul căruia o persoană poate dobândi pe cale

succesorală, în condiţiile legii, orice bun.

Dreptul la moştenire este reglementat de art. 46 din

Constituţie („Dreptul la moştenire este garantat”). Dobândirea

dreptului de moştenire este reglementată în Codul civil, art. 644-799,

iar procedura succesorală notarială este prevăzută în Legea notarilor

publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995.

g) Dreptul la un nivel de trai decent

Prin reglementările art. 47, Constituţia obligă statul să ia

măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială de natură, să

asigure cetăţenilor un nivel de trai decent. Acest nivel de trai include

dreptul cetăţeanului la condiţii rezonabile de viaţă care să-i asigure

150

lui şi familiei, un trai civilizat, decent (locuinţă, hrană,

îmbrăcăminte).

Introducerea unei obligaţii a statului de a lua măsuri de

dezvoltare economică şi de protecţie socială, pentru a asigura

cetăţenilor un nivel de trai decent, este fără îndoială, o măsură

salutară, însă ea pune în discuţie limitele prerogativelor statului în

economia de piaţă şi identificarea corectă a modalităţilor prin care

statul poate să acţioneze pentru a asigura protecţia socială, fără ca să

afecteze principiile economiei de piaţă şi să se amestece în activitatea

agenţilor economici, prejudiciind desfăşurarea normală a raporturilor

fireşti în cadrul unei economii libere.

În scopul asigurării unui nivel de trai suficient, Pactul

internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale

consideră că statele vor trebui să adopte, individual şi prin cooperare

internaţională măsuri şi programe pentru:

· îmbunătăţirea metodelor de producţie, de conservare şi de

distribuire a produselor alimentare prin deplina utilizare a

cunoştinţelor tehnice şi ştiinţifice;

· difuzarea principiilor de educaţie în ce priveşte alimentaţia şi

pentru dezvoltarea sau reforma regimurilor agrare, în aşa fel încât

să asigure cât mai bine punerea în valoare şi utilizarea resurselor

naturale;

151

· a asigura o repartiţie echitabilă a resurselor alimentare mondiale

în raport cu nevoile, ţinând seama de problemele care se pun atât

ţărilor importatoare cât şi ţărilor exportatoare de produse

alimentare.

Dreptul la nivel de viaţă corespunzător cuprinde – în

formularea art. 25 din Declaraţia Universală – „hrana,

îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală, precum şi serviciile

sociale necesare”. Tot aici, Declaraţia include „dreptul la asigurare

în caz de şomaj, de boală, de invaliditate, văduvie, bătrâneţe sau în

alte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenţă ca urmare a unor

împrejurări independente de voinţa persoanei”.

Receptând aceste deziderate cuprinse în Declaraţie,

Constituţia României în art. 47(2) stabileşte că „Cetăţenii au dreptul

la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistenţă medicală în

unităţile sanitare de stat, la ajutor de şomaj şi la alte forme de

asistenţă socială prevăzute de lege”.

h) Dreptul la căsătorie

Constituţia României reglementează în art. 48(1) că „Familia

se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea

acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura

creşterea, educaţia şi instruirea copiilor”.

152

De asemenea, Constituţia stabileşte că încheierea, desfacerea

şi nulitatea căsătoriei se stabilesc potrivit legii, iar căsătoria

religioasă poate fi celebrată numai după căsătoria civilă.

Reglementarea cuprinsă în art. 48(3) din Constituţie („copiii

din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie”) se

constituie într-o măsură de protecţie a copiilor din afara căsătoriei,

deosebit de importantă. Această dispoziţie constituţională exprimă de

altfel exigenţele documentelor internaţionale în materie.

Privitor la dreptul la căsătorie Declaraţia Universală afirmă că

familia reprezintă elementul natural şi fundamental al societăţii şi are

dreptul la ocrotire din partea societăţii şi a statului. De asemenea,

„bărbatul şi femeia, fără nici o restricţie în ce priveşte rasa,

naţionalitatea sau religia, au dreptul de a se căsători şi de a

întemeia o familie. Ei au drepturi egale la contractarea căsătoriei, în

cursul căsătoriei şi la desfacerea ei”.

După cum am văzut, dispoziţiile constituţiei noastre au

receptat pe deplin aceste reglementări internaţionale.

i) Dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie

Textul art. 49 din Constituţia României dă expresie

preocupării statului român pentru ocrotirea copiilor şi tinerilor în

spiritul Declaraţiei Universale şi a altor documente internaţionale la

care România a devenit parte.

153

În acest sens, art. 25(pct.2) din Declaraţia Universală

proclamă că „mama şi copilul au dreptul la ajutor şi ocrotire

socială”, iar Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi

politice subliniază că orice copil, fără nici o discriminare întemeiată

pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, origine naţională sau socială,

avere sau naştere, are dreptul din partea familiei sale, a societăţii şi a

statului la măsurile de ocrotire şi asistenţă în favoarea tuturor copiilor

şi adolescenţilor, fără nici o discriminare din motive de filiaţiune sau

din alte motive.

În România, dispoziţiile constituţionale apără drepturile

copiilor şi tinerilor, consacrând un regim special de protecţie şi de

asistenţă de care se bucură aceştia în exercitarea drepturilor lor.

În acest context art. 49 al Constituţiei dă contur unui drept

sinteză, care valorifică realitatea în sensul căruia copii şi tinerii

constituie marele potenţial uman, de azi dar mai ales de mâine al

societăţii, că ei sunt continuitatea şi viitorul, perspectiva umană.

Potrivit acestuia:

· copiii şi tinerii se bucură de un regim special de protecţie şi de

asistenţă în realizarea drepturilor lor;

· statul acordă alocaţii de stat pentru copii şi ajutoare pentru

îngrijirea copilului bolnav ori handicapat; alte forme de protecţie

socială a copiilor şi tinerilor se stabilesc prin lege;

154

· este interzisă exploatarea minorilor, folosirea lor în activităţi ce

le-ar dăuna sănătăţii, moralităţii sau care le-ar pune în primejdie

viaţa ori dezvoltarea normală;

· minorii sub 15 ani nu pot fi angajaţi ca salariaţi;

Autorităţile publice au obligaţia să contribuie la asigurarea

condiţiilor pentru participarea liberă a tinerilor la viaţa politică,

socială, economică, culturală şi sportivă a ţării. Această dispoziţie

presupune, desigur, un complex de măsuri ce trebuie luate la diferite

nivele pentru a se asigura participarea deplină a tineretului la întreaga

viaţă socială. De altfel, legislaţia română de după 1989 a adoptat o

serie de măsuri de natură a marca drepturile tinerei generaţii, dintre

care menţionăm: legea privind angajarea salariaţilor în funcţie de

competenţă, concediu plătit tinerelor mame pentru îngrijirea copiilor

în vârstă de până la doi ani, acordarea ajutorului de şomaj tinerilor

neîncadraţi în muncă, absolvenţi ai unor instituţii de învăţământ şi

care nu au surse proprii de venit, etc. Adoptarea unor asemenea

măsuri nu trebuie însă să încheie seria actelor normative ce vor trebui

adoptate pentru protecţia tinerilor, acestea urmând să fie îmbogăţite,

desigur, în perspectivă, cu reglementări în alte sfere de activitate,

pentru a marca o preocupare tot mai puternică pentru tânăra generaţie

şi viitorul său în viaţa ţării.

155

j) Dreptul persoanelor handicapate la o protecţie specială

Potrivit art. 50 din Constituţie, persoanele handicapate se

bucură de protecţie specială.

Statul are obligaţia să asigure realizarea unei politici naţionale

de prevenire, de tratament, de readaptare, de învăţământ, de instruire

şi integrare socială a handicapaţilor, respectând drepturile şi

îndatoririle ce revin părinţilor şi tutorilor.

Pe această linie, preocupările internaţionale s-au concretizat

în Declaraţia cu privire la drepturile persoanelor handicapate, potrivit

cu care:

· persoanele handicapate - ca fiinţe umane - trebuie să se bucure de

o serie de drepturi, care să le asigure o protecţie specială,

adecvată deficienţelor fizice sau psihice pe care le manifestă.

· persoanele handicapate au dreptul inerent la respectarea

demnităţii lor umane, ceea ce înseamnă că - indiferent de natura,

provenienţa şi gravitatea handicapului - să fie respectată ca orice

fiinţă umană, să-i fie respectate drepturile, precum şi activitatea

socială pe care o desfăşoară în funcţie de capacităţile sale;

· persoanele handicapate au dreptul la securitate economică

conform aptitudinilor ce le au să desfăşoare o activitate

productivă sau să efectueze orice altă muncă utilă care să le

asigure existenţa şi un trai decent;

156

· persoanele handicapate trebuie să fie asigurate împotriva oricăror

forme de exploatare, a abuzului şi a tratamentelor degradante;

nimeni nu are voie să profite de situaţia în care se află în scopul

de a le exploata munca;

· persoanele handicapate au dreptul să locuiască împreună cu

familiile lor sau cu părinţii lor adoptivi, care trebuie să le acorde

încredere şi să le asigure participarea la toate activităţile sociale,

creative sau recreative;

· persoanelor handicapate li se recunosc şi alte drepturi, precum:

· drepturi civile şi politice;

· dreptul la învăţământ şi pregătire profesională, la tratament

medical, psihologic şi funcţional, dreptul la acordarea de aparate

speciale necesare corectării deficienţei sau ajutorării persoanei în

funcţie de infirmitatea pe care o are.

3. Drepturile exclusiv politice

Drepturile exclusiv politice aparţin numai cetăţenilor, ele pot

fi exercitate numai pentru participarea la guvernare. Ele sunt

exclusive pentru că se pot exercita numai de către cetăţeni, spre

deosebire la drepturile şi libertăţile social-politice care sunt exercitate

şi de străini ori apatrizi. Este firesc să aparţină numai cetăţenilor

deoarece la guvernarea unei societăţi participă numai cetăţenii,

persoane aparţinătoare, politic şi juridic de statul din care fac parte.

157

Drepturile exclusiv politice, numite şi drepturi electorale,

sunt: dreptul de vot şi dreptul de a fi ales.

a) Dreptul de vot

Dreptul de vot, prevăzut de art. 34 din Constituţie, ne arată

cine şi în ce condiţii poate alege.

Potrivit art. 36(1) din Constituţie, „cetăţenii au drept de vot

de la vârsta de 18 ani, împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv”.

În alineatul următor, Constituţia precizează că nu au drept de

vot debilii sau alienaţii mintal puşi sub interdicţie şi persoanele

condamnate prin hotărâre definitivă, la pierderea drepturilor

electorale.

Prin urmare, dreptul de vot, în România poate fi exercitat de

către o persoană dacă aceasta:

· este cetăţean roman;

· are vârsta minimă de 18 ani, împliniţi până în ziua alegerilor

inclusiv;

· este în deplinătatea facultăţilor mintale (nu este pusă sub

interdicţie);

· are aptitudinea morală de a vota (nu a fost condamnată prin

hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor

electorale).

Dreptul de vot poate fi analizat prin evidenţierea trăsăturilor

sale esenţiale, astfel cum sunt cunoscute în Constituţie (art. 62(1) şi

158

81(1)). Astfel, votul este universal, egal, direct, secret şi liber

exprimat.

Universalitatea votului este trăsătura ce exprimă faptul că

cetăţenii români – sub rezerva doar a condiţiilor de vârstă şi

aptitudinii intelectuale sau morale – au dreptul de a vota.

La polul opus universalităţii votului (adică a posibilităţii

tuturor cetăţenilor de a vota – mai puţin a celor care nu au vârsta

admisă şi aptitudinea morală şi intelectuală) se situează votul

restrâns; de-a lungul vremii, au existat anumite îngrădiri, anumite

condiţii(censuri) ce se cereau îndeplinite pentru a putea vota.

Astfel, opus votului universal (de astăzi) s-a situat votul

restrâns (numit şi selectiv) care la rândul său a cunoscut două

modalităţi: votul cenzitar şi votul capacitar.

Votul cenzitar a fost exprimat prin condiţia de avere (censul

de avere) impusă cetăţeanului pentru a putea vota. Acesta presupunea

ca cetăţeanul, ce dorea să-şi exprime votul, trebuie să aibă o anumită

avere. De aici şi denumirea de vot al contribuabililor. Tot ca forme

(modalităţi) ale votului cenzitar s-au numărat şi censul de domiciliu,

de sex şi de vârstă.

Censul de domiciliu presupune că cetăţeanul, pentru a putea

vota să domicilieze o anumită perioadă de timp în localitatea

respectivă (unde votează).

Censul de sex nu a permis multă vreme femeilor să voteze.

159

Censul de vârstă înseamnă că, în exercitarea dreptului de vot

se impune condiţia unei anumite vârste pentru a putea vota. De cele

mai multe ori, au fost stabilite în legislaţiile diverselor state, vârste

exagerat de ridicate prin care s-a împiedicat participarea tineretului

(mai uşor de „manevrat”- după anumite opinii) la alegeri.

Alături de aceste censuri (limite) s-au întâlnit şi se mai

întâlnesc: censul rasial-naţional şi censul pe profesii.

Votul capacitar presupune un anumit grad de instrucţie

şcolară în sarcina celui ce votează.

A doua caracteristică a votului o reprezintă egalitatea votului,

ca expresie a principiului de largă respiraţie constituţională,

principiul egalităţii în drepturi a tuturor cetăţenilor.

Potrivit egalităţii votului:

· fiecare cetăţean are dreptul la un singur vot pentru alegerea

aceluiaşi organ de stat;

· circumscripţiile electorale pentru alegerea aceluiaşi organ sunt

egale ca număr de locuitori.

Egalitatea votului presupune înlăturarea unor tehnici şi

procedee electorale precum: geografia electorală, colegiile electorale,

votul plural sau votul multiplu.

Votul direct, o altă trăsătură caracteristică votului constă în

aceea că alegătorii îşi exprimă direct, personal, acordul sau

160

dezacordul privind pe candidaţii propuşi. Altfel spus, alegătorii

votează direct şi nu prin reprezentanţi sau delegaţi.

Votul secret exprimă posibilitatea cetăţenilor de a-şi exprima

acordul sau dezacordul fără ca alţi concetăţeni să aibă cunoştinţă de

modul cum au votat. Secretul votului este asigurat, printre altele

(buletine uniforme, fără semne distinctive, aceeaşi ştampilă, etc.) şi

prin cabinele (camerele) de votare unde alegătorul pentru a vota (a

aplica ştampila „VOTAT”), intră singur.

Votul liber exprimat, presupune faptul că, cetăţeanul cu

drept de vot – aflându-se în faţa exercitării(apropierii) unui drept

subiectiv – poate să participe sau nu la alegeri (poate să-şi exercite

sau nu dreptul subiectiv).

În cazul în care participă la alegeri, votul liber exprimat mai

înseamnă posibilitatea manifestării libere a opţiunii pentru alegerea

unui anumit partid politic sau a unui anumit candidat.

b) Dreptul de a fi ales

Conform dispoziţiilor constituţionale (art. 37) au dreptul de a

fi aleşi cetăţenii care îndeplinesc următoarele condiţii:

· au cetăţenia română şi domiciliul în ţară;

· au aptitudini intelectuale şi morale;

· nu le este interzisă asocierea în partide politice (precum

judecătorilor Curţii Constituţionale, avocaţilor poporului,

161

magistraţilor, militarilor, poliţiştilor şi altor funcţionari publici

stabiliţi prin lege organică;

· îndeplinesc condiţiile de vârstă minimă, astfel: cel puţin 23 de

ani, pentru a fi aleşi în Camera Deputaţilor sau în organele locale

şi cel puţin 35 de ani, pentru a fi aleşi în Senat sau în funcţia de

Preşedinte al României.

Toate aceste condiţii sunt condiţii constituţionale de

eligibilitate; în consecinţă, îndeplinirea lor este obligatorie, altfel,

orice nesocotire a acestora atrage nulitatea alegerii. De asemenea, art.

38 prevede dreptul dreptul cetăţenilor români de a fi aleşi în

Parlamentul European.

4. Drepturile şi libertăţile social- politice

a) Libertatea conştiinţei

În Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (în art. 18) se

arată că orice persoană are dreptul la libertatea gândirii, a conştiinţei

şi a religiei. în art. 19 este prevăzută libertatea opiniilor şi exprimării,

adăugându-se că acest drept presupune libertatea de a avea opinii fără

imixtiuni din afară, precum şi libertatea de a căuta, de a primi şi de a

răspândi informaţii şi idei prin orice mijloace şi independent de

frontiere.

În acelaşi mod este abordată această libertate fundamentală şi

în art. 19 din Pact, care precizează că exercitarea acestor libertăţi

comportă obligaţii şi răspunderi speciale, ca urmare, ea putând fi

162

supusă anumitor limitări care trebuie stabilite în mod expres prin lege

şi care se impun pentru a respecta atât drepturile şi libertăţile altora

cât şi pentru apărarea securităţii naţionale, ordinii publice sănătăţii

sau moralei publice.

Tot pe linia acestor limitări se înscriu şi interdicţiile art. 20

din Pactul internaţional, în ce priveşte propaganda în favoarea

războiului sau îndemnul la ură naţională, rasială sau religioasă,

incitarea la discriminare, la ostilitate sau violenţă.

În deplin acord cu reglementările cuprinse în aceste

documente internaţionale, Constituţia României în art. 29,

reglementează libertatea conştiinţei.

Potrivit reglementării constituţionale:

· libertatea gândirii şi a opiniilor precum şi libertatea credinţelor

religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă;

· nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o

credinţă religioasă, contrare convingerilor sale;

· libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în

spirit de toleranţă şi de respect reciproc;

· cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor

proprii, în condiţiile legii;

· în relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte

sau acţiuni de învrăjbire religioasă;

163

· cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de

sprijinul acestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în

armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi în orfelinate;

· părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor

convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine.

Din analiza acestor prevederi constituţionale, rezultă că acest

drept fundamental, prin definiţie propriu libertăţilor constituţionale

cetăţeneşti, are un conţinut complex: libertatea gândirii, libertatea

opiniilor şi libertatea credinţelor religioase.

b) Libertatea de exprimare este reglementată în Constituţia

României în art. 30.

Potrivit acestuia, gândurile, opiniile, credinţele religioase ca

şi convingerile ateiste, creaţiile de orice fel, pot fi exprimate prin viu

grai, prin scris, prin mijloace mecanice, electronice, inclusiv prin

mijloacele de informare în masă, în condiţii de deplină libertate.

În orice formă s-ar manifesta, libertatea de exprimare este

inviolabilă.

Principalele reguli constituţionale cuprinse în art. 30 se referă

la faptul că:

· libertatea de exprimare (a opiniilor, a credinţelor, a gândurilor ) şi

libertatea creaţiilor de orice fel, sunt inviolabile ;

· libertatea presei implică la rândul său : libertatea de a înfiinţa

publicaţii, interzicerea cenzurii şi a suprimării publicaţiilor,

164

obligaţia mijloacelor de comunicare în masă de a face publică

sursa finanţării.

Libertatea de exprimare comportă anumite limitări,

restrângeri constituţionale. Astfel:

· libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea,

viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine;

· sunt interzise defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de

agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă,

incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă

publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor

moravuri;

· răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la

cunoştinţa publică revine editorului sau realizatorului, autorului,

organizatorului manifestaţiei artistice, proprietarului mijlocului

de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune ; delictele

de presă se stabilesc prin lege.

În legătură cu acest ultim aspect, al răspunderii pentru

delictele de presă, se impun anumite precizări. În acest sens s-au

emis diferite opinii în legătură cu apărarea demnităţii persoanei ( mai

ales a demnitarilor publici) oscilându-se între eliminarea oricărei

răspunderi, în virtutea libertăţii presei şi aplicarea unor sancţiuni

penale în cazurile în care afirmaţiile au fost făcute în mod intenţionat

şi cu rea credinţă.

165

Pornind de la cerinţa edificării unui cadru juridic adecvat

liberei exprimări a ideilor şi opiniilor, precum şi a comunicării libere

a informaţiilor Legea audiovizualului reglementează libertatea

mijloacelor de expresie, stabilind reguli clare şi ferme, din acest

punct de vedere. Considerăm că unele dintre aceste reguli îşi găsesc

locul în lucrarea de faţă. Astfel:

· libera exprimare a ideilor şi a opţiunilor, precum şi libera

comunicare a informaţiilor prin mijloacele de radiodifuziune şi de

televiziune sunt garantate prin lege, în spiritul drepturilor şi

libertăţilor constituţionale;

· mijloacele de informare audiovizuală, publice şi private, sunt

obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice;

· cenzura de orice fel este interzisă; selectarea cu bună-credinţă a

informaţiei audiovizuale de persoanele care poartă răspunderea

pentru conţinutul acestuia nu constituie cenzură;

· este interzisă difuzarea de informaţii care, potrivit legii, au

caracter secret sau pot aduce prejudicii siguranţei naţionale;

· sunt interzise de asemenea programarea şi difuzarea de

manifestări obscene contrare bunelor moravuri;

· persoana care se consideră vătămată într-un drept sau interes

legitim al său printr-o comunicaţie audiovizuală, are dreptul să

ceară rectificarea necesară, iar în cazul în care aceasta i s-a

refuzat are dreptul la replică; răspunderea pentru difuzarea

166

rectificării sau pentru asigurarea dreptului la replică revine

titularului licenţei de emisie a staţiei prin care s-a produs

vătămarea .

În planul reglementărilor internaţionale Convenţia europeană

garantează în art. 10 „libertatea de expresie” care cuprinde libertatea

de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii sau

idei, fără amestecul autorităţilor publice şi fără considerarea

frontierei. Se mai prevăd (tot în acest articol) următoarele :

· statele pot să supună întreprinderile de radiodifuziune, de cinema

sau de televiziune la un regim de autorizare;

· libertatea de expresie poate fi supusă unor formalităţi, condiţii,

restrângeri sau unor sancţiuni prevăzute de lege, ca măsuri pentru

securitatea naţională, integritatea teritorială sau securitatea

publică, apărarea ordinii şi prevenirea crimei, protecţia sănătăţii

sau a moralei, protecţia reputaţiei sau drepturilor altora, pentru a

împiedica divulgarea unor informaţii confidenţiale sau pentru a

garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judiciare.

c) Dreptul la informaţie este un drept fundamental care este

în mod expres consacrat pentru prima oară în istoria constituţională a

României.

Reglementat în art. 31, dreptul la informaţie reprezintă

dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes

public.

167

Conţinutul complex al acestui drept cuprinde „dreptul

persoanei de a fi informată prompt, corect şi clar cu privire la

măsurile preconizate şi mai ales dispuse de autorităţile publice,

accesul liber la sursele de informaţie publică, ştiinţifică şi tehnică,

socială, culturală, sportivă, posibilitatea de a recepţiona direct şi în

mod normal emisiunile de radio şi televiziune, obligaţia autorităţilor

guvernamentale de a crea condiţiile materiale şi juridice pentru

difuzarea liberă şi amplă a informaţiei de orice natură.”

Reglementarea constituţională stabileşte de asemenea că:

· dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze măsurile de

protecţie a tinerilor sau siguranţa naţională;

· serviciile publice de radio şi televiziune sunt autonome; ele

trebuie să garanteze grupurilor sociale şi politice importante

exercitarea dreptului la antenă ;

· organizarea acestor servicii şi controlul parlamentar asupra

activităţilor lor se reglementează prin lege organică;

d) Libertatea întrunirilor, reglementată de art. 39 din

Constituţie, constă în „posibilitatea pe care o au oamenii de a se

întruni în reuniuni private sau publice pentru a-şi exprima gândurile,

opiniile, credinţele”.

Strâns legată de libertatea conştiinţei, precum şi de libertatea

de exprimare, această libertate cu caracter social-politic poate fi

exercitată prin mai multe modalităţi: mitinguri, demonstraţii,

168

procesiuni şi orice alte asemenea întruniri, care „se pot organiza şi

desfăşura numai în mod paşnic, fără nici un fel de arme”.

Cadrul juridic legal prin care se exercită libertatea cetăţenilor

de a-şi exprima opiniile politice în cadrul unor adunări publice îl

reprezintă Legea nr. 60 din 23 septembrie 1991 privind organizarea

şi desfăşurarea adunărilor publice.

Potrivit acestei legi:

· libertatea cetăţenilor de a-si exprima opiniile politice, sociale sau

de altă natură, de a organiza mitinguri, demonstraţii, manifestaţii,

procesiuni şi orice alte întruniri şi de a participa la acestea este

garantată de lege;

· asemenea activităţi se pot realiza numai paşnic şi fără nici un fel

de arme, în pieţe, pe căile publice ori în alte locuri în aer liber,

numai după declararea prealabilă;

· adunările publice trebuie să se desfăşoare în mod paşnic şi

civilizat, cu protecţia participanţilor şi a mediului ambiant, fără să

se stânjenească folosirea normală a drumurilor publice, a

transportului în comun, funcţionarea instituţiilor publice şi

private, a celor de învăţământ, cultură şi sănătate, a unităţilor

economice ori să degenereze în acţiuni turbulente de natură a

pune în primejdie ordinea şi liniştea publică, siguranţa

persoanelor, integritatea corporală, viaţa sau bunurile acestora ori

ale domeniului public;

169

· sunt interzise adunările publice prin care se urmăreşte:

propagarea ideilor totalitare, de natură fascistă, comunistă,

rasistă, şovină sau ale oricăror organizaţii terorist-diversioniste;

organizarea unei lovituri de stat sau altei acţiuni contrare

siguranţei naţionale; încălcarea ordinii, siguranţei sau moralităţii

publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor ori punerea în

pericol a sănătăţii acestora.

Dreptul de întrunire paşnică este prevăzut şi în art. 20 din

Declaraţia Universală şi în art. 21 din Pactul Internaţional, unde se

prevede că exercitarea acestuia nu poate fi supusă decât restricţiilor

stabilite de lege şi necesare într-o societate democratică în interesul

securităţii naţionale, al securităţii personale, al ordinii publice, ori

pentru ocrotirea sănătăţii, moralităţii publice, a drepturilor şi

libertăţilor altora.

e) Dreptul de asociere

Potrivit art. 40(1) din Constituţia României, cetăţenii români

se pot asocia liberi în partide politice, în sindicate şi alte forme de

asociere. Acest drept constituie baza pluralismului politic şi ideologic

al societăţii româneşti postrevoluţionare.

Dreptul de asociere constituie posibilitatea recunoscută

persoanelor ca în diverse forme să cumuleze permanent cunoştinţele

sau activitatea lor, în scopul promovării unor interese, altele decât

cele cu caracter patrimonial.

170

Art. 40 trebuie coroborat cu art. 8 şi 9 din Constituţie care

consacră pluralismul, partidele politice şi sindicatele. Astfel:

· pluralismul în societatea românească este o condiţie şi o garanţie

a democraţiei constituţionale;

· partidele politice se constituie şi îşi desfăşoară activitatea în

condiţiile legii; ele contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei

politice a cetăţenilor, respectând suveranitatea naţională,

integritatea teritorială, ordinea de drept şi principiile democraţiei;

· sindicatele, constituite şi desfăşurându-şi activitatea potrivit cu

statutele lor, contribuie la apărarea drepturilor şi la promovarea

intereselor profesionale, economice şi sociale ale salariaţilor.

Asociaţiile, prevăzute în art. 40(1) nu au scop lucrativ, nu au

ca rezultat obţinerea sau împărţirea unor câştiguri, ele trebuind să

aibă scopuri politice, religioase, culturale, care să poată exprima

libertatea de gândire şi de exprimare a gândurilor, ideilor, opiniilor,

credinţelor.

În privinţa limitelor exercitării acestui drept, Constituţia

României prevede că sunt neconstituţionale partidele sau

organizaţiile care prin scopurile ori prin activitatea lor, militează

împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a

suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României.

De asemenea, nu pot face parte din partidele politice

judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii,

171

membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari

publici stabilite prin lege organică.

În sfârşit, sunt interzise asociaţiile cu caracter secret.

Reglementări în materie întâlnim şi în documentele

internaţionale. Astfel, atât în Declaraţia Universală cât şi în Pactul

internaţional se prevede dreptul de asociere în mod liber cu alte

persoane, inclusiv dreptul de a constitui sindicate şi de a adera la ele

pentru ocrotirea drepturilor persoanei.

Paragraful 3 al art. 22 din Pact precizează că nici o dispoziţie

din acest articol nu permite statelor părţi la Convenţia Organizaţiei

Internaţionale a Muncii (O.I.M) din 1948 privind libertatea sindicală

şi ocrotirea dreptului sindical, de a lua măsuri legislative sau să

aplice legea într-un mod prin care să aducă atingere garanţiilor

prevăzute în Convenţie.

În acelaşi timp, art. 20 din Declaraţia Universală interzice

obligarea unei persoane să facă parte dintr-o asociaţie, aceasta fiind o

opţiune strict personală şi manifestată în condiţii de deplină libertate.

f) Secretul corespondenţei

Nerecurgerea la imixtiuni arbitrare în viaţa personală, de

familie sau în corespondenţă, precum şi la atingeri aduse onoarei sau

reputaţiei sale sunt drepturi prevăzute în art. 12 din Declaraţia

Universală precum şi în art. 17 din Pactul internaţional cu privire la

drepturile civile şi politice.

172

În aceeaşi măsură, Convenţia europeană cu privire la

drepturile omului (în art. 8 pct. 1) prevede expres aceleaşi aspecte, iar

la punctul 2 interzice amestecul vreunei autorităţi publice în

exercitarea acestora, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.

Receptând aceste prevederi, Constituţia României, în art. 28

stipulează că: „Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri

poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de

comunicare este inviolabil.”

Prevederile legii fundamentale trebuie interpretate în sensul

că obligaţia respectării secretului corespondenţei revine atât

persoanelor fizice şi juridice, cât şi autorităţilor publice.

De aici rezultă că nimeni „nu poate reţine, deschide, citi,

distruge, da publicităţii o corespondenţă ce nu-i este adresată, având

obligaţia de a o restitui destinatarului.”

Secretul corespondenţei cunoaşte, ca de altfel, majoritatea

drepturilor şi libertăţilor fundamentale, o restrângere a exercitării

necesară descoperirii infracţiunilor şi infractorilor.

Această restrângere va trebui să fie prevăzută de lege şi

realizată după o procedură strictă şi numai în baza autorizării

interceptării comunicaţiilor emisă de procuror, cu respectarea

celorlalte drepturi şi libertăţi ale cetăţenilor.

173

5. Drepturile garanţii

a) Dreptul de petiţionare reprezintă „posibilitatea pe care o

au cetăţenii de a se adresa autorităţilor publice, societăţilor şi

organizaţiilor economice, cu sesizări, reclamaţii, propuneri şi cereri

privind interese personale sau publice corelate cu obligaţia acestor

instituţii de a primi, examina şi rezolva petiţiile, precum şi de a

comunica soluţiile adoptate.”

Aşadar, dreptul de petiţionare reprezintă o garanţie a

exercitării tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

Consacrat în art. 51 din Constituţia României, dreptul de

petiţionare are următorul cuprins:

„(1) Cetăţenii au dreptul să se adreseze autorităţilor publice

prin petiţii formulate numai în numele semnatarilor.

Organizaţiile legal constituite au dreptul să adreseze petiţii

exclusiv în numele colectivelor pe care le reprezintă.

Exercitarea dreptului de petiţionare este scutită de taxă.

Autorităţile publice au obligaţia să răspundă la petiţii în

termenele şi în condiţiile stabilite potrivit legii.”

Reglementarea dată de Constituţie are un caracter deosebit de

larg. Aceasta se exprimă prin faptul că petiţiile cetăţenilor privesc nu

numai valorificarea unor drepturi, ci şi a unor simple interese

personale . Prin urmare, chiar dacă un interes personal, nefiind

ocrotit prin posibilitatea sancţionată de lege de a cere unui terţ

174

îndeplinirea unei acţiuni sau o abstenţiune, nu constituie un drept

subiectiv, el poate fi totuşi apărat prin intermediul dreptului de

petiţionare.

Pe de altă parte, caracterul extins al reglementării

constituţionale îşi găseşte expresie şi în faptul că, petiţiile pot avea ca

obiect nu numai drepturi şi interese personale, ci şi drepturi şi

interese colective.

Exercitarea dreptului de petiţionare este supusă unei reguli

precise: petiţiile trebuie să fie formulate numai în numele

semnatarilor iar organizaţiile legal constituite trebuie să le adreseze

exclusiv în numele colectivelor pe care le reprezintă.

În sfârşit, textul constituţional prevede şi obligaţia

autorităţilor publice de a examina şi de a răspunde la petiţii în

termenele şi în condiţiile stabilite de lege.

În situaţia în care nu se răspunde în termenul prevăzut,

persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică, are

dreptul să se adreseze instanţelor judecătoreşti pentru a obţine

recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei.

b) Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică

Potrivit art. 52 din Constituţia României „persoana vătămată

într-un drept al său de o autoritate publică, printr-un act

administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri,

175

este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins, anularea

actului şi repararea pagubei”.

Analizând reglementarea constituţională putem aprecia că

exercitarea dreptului prevăzut este supusă următoarelor condiţii:

· în primul rând, este necesar să se facă dovada vătămării unui

drept subiectiv;

· apoi, vătămarea dreptului subiectiv să fi fost cauzată de o

autoritate publică;

· în al treilea rând, vătămarea dreptului subiectiv să se fi produs

printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termen legal

a unei cereri.

În al doilea alineat al art. 48 Constituţia se reglementează

faptul că, limitele şi condiţiile exercitării acestui drept se stabilesc

prin lege organică.

Astfel Legea contenciosului administrativ (nr. 554/2004)

reprezintă cadrul juridic de natură să asigure drepturile legitime ale

cetăţenilor împotriva abuzurilor unor autorităţi publice.

Potrivit acestei legi:

· orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată în

drepturile sale printr-un act administrativ sau prin refuzul

nejustificat al unei autorităţi administrative de a-i rezolva cererea

referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa

instanţei judecătoreşti competente, pentru anularea actului,

176

recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei ce i-a fost

cauzată; se consideră refuz nejustificat de rezolvare a cererii

referitoare la un drept recunoscut de lege şi faptul de a nu se

răspunde petiţionarului în termen de 30 de zile de la data

înregistrării cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen;

· nu pot fi atacate în justiţie: actele care privesc raporturile dintre

Parlament, Preşedintele României şi Guvern; actele

administrative referitoare la siguranţa internă şi externă a statului

precum şi cele referitoare la interpretarea şi executarea actelor

internaţionale, la care România este parte; actele emise ca urmare

a stării de necesitate sau pentru combaterea calamităţilor naturale,

incendiilor de păduri, epidemiilor, epizootiilor şi altor

evenimente de aceeaşi gravitate; actele de comandament cu

caracter militar etc.

· actele administrative jurisdicţionale pot fi atacate cu recurs, după

epuizarea căilor administrativ-jurisdicţionale, în termen de 15 zile

de la comunicare, la secţia de contencios administrativ a Curţii

Supreme de Justiţie.

Constituţia României prevede în art. 52(3) că „statul răspunde

patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate prin erorile

judiciare săvârşite în procesele penale”.

În acelaşi sens, Codul de procedură penală prevede în art. 504

faptul că orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul

177

la repararea pagubei suferite dacă în urma rejudecării cauzei s-a

stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârşit fapta imputabilă ori că

acea faptă nu există. Pentru obţinerea reparaţiei, potrivit art. 506

C.pr. pen, persoana îndreptăţită se poate adresa tribunalului în a cărui

rază teritorială domiciliază, chemând în judecată civilă statul.

Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor români

Îndatoririle fundamentale, prevăzute în Capitolul III al

Titlului II din Constituţia României, sunt următoarele .

- fidelitatea faţă de ţară;

- apărarea ţării ;

- îndatorirea la contribuţii financiare;

- îndatorirea de exercitare a drepturilor şi libertăţilor cu

bună-credinţă.

a) Fidelitatea faţă de ţară

Îndatorire cu un conţinut predominant moral, fidelitatea faţă

de ţară, prevăzută în art. 54 din Constituţie („fidelitatea faţă de ţară

este sacră”) impune cetăţeanului o atitudine de respect faţă de

trecutul ţării, de devotament participativ la străduinţele colective

urmărind propăşirea ei, de identificare cu destinele ei. Totodată,

îndatorirea de fidelitate faţă de ţară implică şi unele consecinţe

juridice. Astfel, potrivit art. 54(2) din Constituţie, „cetăţenii cărora

le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi militarii, răspund de

178

îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le revin şi, în acest scop,

vor depune jurământul cerut de lege.”

b) Apărarea ţării

Constituţia României în art. 55, consacră dreptul şi obligaţia

cetăţenilor de a apăra România.

În vederea pregătirii în cadrul serviciului militar activ,

cetăţenii pot fi încorporaţi de la vârsta de 20 de ani şi până la vârsta

de 35 de ani, cu excepţia voluntarilor, în condiţiile legii organice.

(art. 55(3) din Constituţie).

c) Îndatorirea la contribuţii financiare

Prevederea constituţională din art. 56 al legii fundamentale

consacră obligativitatea cetăţenilor de a contribui prin impozite şi

taxe la cheltuielile publice.

Sistemul legal de impuneri – stabileşte Constituţia – trebuie

să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale. De asemenea, orice alte

prestaţii în afara celor stabilite prin lege în situaţii excepţionale sunt

interzise .

În baza unor legi speciale, sunt scutite de plata taxelor şi

impozitelor următoarele categorii de cetăţeni: veteranii de război,

urmaşii eroilor martiri ai Revoluţiei din 1989, răniţii precum şi

pensionarii de invaliditate care şi-au pierdut total sau parţial

capacitatea de muncă în lupta pentru victoria Revoluţiei, persoanele

handicapate.

179

d) Îndatorirea de exercitare a drepturilor şi libertăţilor cu

bună credinţă reprezintă o obligaţie pentru toţi locuitorii ţării,

indiferent că sunt cetăţeni români, străini sau apatrizi.

Exercitarea drepturilor şi libertăţilor cu bună-credinţă, fără

încălcarea drepturilor şi libertăţilor celorlalţi, impune unele precizări.

Astfel, exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor este opusă atât

abuzului de drept cât şi fraudei la lege.

Abuzul de drept vizează, de fapt, exerciţiul unui anumit drept

într-o formă aparent legală, dar prin modul în care este exercitat,

aduce prejudicii drepturilor şi intereselor legitime ale altor cetăţeni

sau interesului general.

Frauda la lege reprezintă eludarea intenţionată a dispoziţiei

unei norme juridice, de obicei prohibitivă, prin folosirea dispoziţiei

unei alte norme juridice, situaţie în care subiectul de drept

înfăptuieşte un act nu pentru a obţine efectele fireşti ci cu intenţia de

a obţine pe cale indirectă efecte interzise de o altă normă juridică, ori

a face inaplicabile efectele unei norme imperative, prin folosirea unei

alte norme juridice cu caracter imperativ.

Potrivit prof. A. Iorgovan şi M Constantinescu, textul

constituţional cuprins în art. 57 consacră de fapt două principii ale

regimului juridic al exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale

ale cetăţeanului şi anume: buna-credinţă şi respectul drepturilor

altuia.

180

Demn de remarcat este faptul că „pentru prima oară în ţara

noastră, aceste principii tradiţionale în dreptul civil sunt ridicate la

rang de principii constituţionale cu toate implicaţiile teoretice şi

practice ce decurg din această calificare îndeosebi în domeniul

dreptului public.”

În ceea ce priveşte buna credinţă aceasta este îndeosebi o

condiţionare internă a drepturilor şi libertăţilor constituţionale,

întrucât priveşte necesitatea exercitării drepturilor în mod corect,

cinstit, cu respectarea cadrului lor intrinsec de raţionalitate;

Referitor la respectul drepturilor altuia, se precizează că el

reprezintă mai ales „o condiţionare externă, întrucât are în vedere

evitarea unei exercitări abuzive, adică prin care se încalcă

drepturile sau libertăţile altuia”.

Raţiunea distingerii celor două concepte se explică prin faptul

că dacă prin exerciţiul unui drept sau unei libertăţi se încalcă

drepturile şi libertăţile altuia, abuzul astfel săvârşit este suficient spre

a caracteriza fapta ca nerespectare a unei obligaţii constituţionale,

fără a mai fi necesară dovedirea relei-credinţe.

Consacrarea bunei-credinţe şi a respectului drepturilor altuia

este condiţia indispensabilă exercitării drepturilor şi libertăţilor

constituţionale în mod egal şi democratic de către toţi cetăţenii ţării.

181

Avocatul Poporului

Avocatul Poporului este o instituţie independentă, menită să

protejeze cetăţenii de abuzuri din partea administraţiei publice.

Acesta nu poate însă să ofere asistenţă justiţiabililor şi nici să le

asigure reprezentarea în instanţă.

Orice persoană fizică indiferent de cetăţenie, vârstă, sex,

apartenenţă etnică, politică sau convingeri religioase, atunci când se

consideră vătămată în drepturile şi libertăţile sale de către un organ al

administraţiei publice, printr-un act sau fapt administrativ ilegal.

Cererea se formulează în scris şi se expediază prin poştă sau se

depune direct la registratura instituţiei. La solicitarea petiţionarului se

poate obţine şi o audienţă. Avocatul Poporului examinează cererile

prin care o persoană se poate plânge de acte sau fapte administrative

ce provin de la administraţia publică centrală (ministere,

departamente etc.), prefecţi, serviciile publice descentralizate din

teritoriu ale ministerelor şi a celorlalte organe centrale, administraţia

publică locală (consilii locale, primari, consilii judeţene), precum şi

de la funcţionari ai acestor organe.

Termenul în care se poate formula o cerere adresată

Avocatului Poporului este de cel mult 12 luni de la data la care

petiţionarul a luat cunoştinţă de faptele care fac obiectul plângerii.

Petiţionarul poate primi un răspuns la cererea sa în scris. Pentru

soluţionarea cererilor avocatul poate decide efectuarea unei anchete

182

proprii atunci când consideră necesar. După verificări el poate emite

recomandări în scris prin care solicită organului administrativ ori

funcţionarului public în cauză să înlăture abuzul comis, să repare

pagubele produse prin actul sau faptul administrativ ilegal şi să

repună persoana lezată în drepturile sale legitime.

Legea 37/1997 prevede, dezvoltând dispoziţiile

constituţionale, posibilitatea revocării din funcţie a Avocatului

Poporului. Alte situaţii în care mandatul său încetează înainte de

termen pot fi demisia, decesul, incompatibilitatea cu alte funcţii

publice sau private, precum şi imposibilitatea de a-şi îndeplini

atribuţiile luni mult de 90 de zile, constatată prin examen medical de

specialitate. Avocatul Poporului şi adjuncţii săi nu răspund juridic

pentru opiniile reprimate sau pentru actele pe care le îndeplinesc în

exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege.

Potrivit prevederilor legale, Avocatul Poporului primeşte şi

repartizează cereri privind încălcarea drepturilor şi libertăţilor

cetăţeneşti de către autorităţile administraţiei publice, urmăreşte

rezolvarea lor, solicitând autorităţilor sau funcţionarilor

administraţiei publice în cauză încetarea încălcării drepturilor şi

libertăţilor, repunerea în drepturi a petiţionarilor şi repararea

pagubelor.

Nu fac obiectul activităţii Avocatului Poporului cererile care

se referă la acte emise de Camera Deputaţilor, de Senat sau de

183

Parlament, actele şi faptele deputaţilor şi senatorilor, ale

Preşedintelui României şi Guvernului, precum şi ale Curţii

Constituţionale, ale Preşedintelui Consiliului Legislativ şi ale

autorităţii judecătoreşti.

În exercitarea atribuţiilor sale, Avocatul Poporului emite

recomandări, care nu pot fi supuse controlului parlamentar şi nici

controlului judecătoresc. Prin recomandările emise, el sesizează

autorităţile administraţiei publice asupra unor ilegalităţi, ale unor acte

sau fapte administrative, totodată fiind semnalate acestora refuzul

organelor administrative de a rezolva anumite situaţii ori emiterea

tardivă a actelor.

Avocatul Poporului are şi dreptul de a face anchete proprii,

solicitând informaţii şi documente. Dacă astfel constată că plângerea

persoanei lezate este întemeiată, el va cere revocarea actului ilegal şi

repararea pagubelor. Autorităţile în cauză vor lua de îndată măsurile

necesare pentru înlăturarea ilegalităţilor constatate.

În conformitate cu prevederile legii, persoanei care a adresat

cererea îi vor fi comunicate rezultatele, care vor putea fi făcute

publice prin mijloacele de informare în masă. Dacă Avocatul

Poporului constată, cu prilejul cercetărilor întreprinse, lacune în

legislaţie şi cazuri grave de corupţie, ori de nerespectare a legilor

ţării, va prezenta un raport cuprinzând cele constatate, preşedinţilor

184

celor două Camere ale Parlamentului sau, după caz, primului-

ministru.

Legea mai precizează că rapoartele întocmite de Avocatul

Poporului sunt prezentate în şedinţa comună a celor două Camere ale

Parlamentului, anual sau la cererea acestora. Ele pot conţine

informaţii, dar şi recomandări privind modificarea legislaţiei sau alte

măsuri de natură să asigure ocrotirea drepturilor şi libertăţilor

cetăţenilor.

185

Bibliografie la capitolele IX-X

Gheorghe Iancu, Apariţia şi evoluţia noţiunii de cetăţenie în

dreptul constituţional, Revista de drept public nr.2/1995

Grigore Geamănu, Dreptul internaţional contemporan, EDP,

Bucureşti, 1975

Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi

instituţii politice, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003

Gheorghe Iancu, Drepturile, libertăţile şi îndatoririle

fundamentale în România, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003

Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Gheorghe Iancu, Ştefan

Deaconu, Mihai Horia Cuc, Cetăţenia europeană, Ed. All Beck,

Bucureşti, 2003

Jean Jaques Rousseau, Discurs asupra originii şi

fundamentelor inegalităţii dintre oameni, ES, Bucureşti, 1958

Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, Drepturile, libertăţile şi

îndatoririle constituţionale, Ed. IRDO, Bucureşti, 1992

Simina Elena Tănăsescu, Principiul egalităţii în dreptul

românesc, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999

Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed.

Europa Nova, Bucureşti, 1996

Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed.

Lumina Lex, Bucureşti, 2001

186

Ioan Muraru, Avocatul poporului, instituţie de tip

ombudsman, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004

Cristian Ionescu, Sisteme constituţionale, Ed. Lumina Lex,

Bucureşti, 2000

Verginia Vedinaş, Statutul funcţionarilor publici, Ed.

Nemira, Bucureşti, 1998

Tudor Drăganu, Liberul acces la justiţie, Ed. Lumina Lex,

Bucureşti, 2003

Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, Drept constituţional şi

instituţii politice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003

Mihai Bădescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed.

Lumina Lex, Bucureşti, 2001

Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami,

Bucureşti, 1996

Gheorghe Iancu, Drepturile fundamentale în sistemul nord-

american în vol. Lumea în care trăim. Studii şi cercetări juridice,

v.II, Ed. ARDU, Bucureşti, 1999

Cristian Ionescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed.

Lumina Lex. Bucureşti, 1997

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

187

Legea nr.35/1997 privind organizarea şi funcţionarea

Avocatului poporului, publicată în Monitorul Oficial al României p.I

nr.48 din 20 martie 1997, modificată şi completată

Legea nr. 21/1991 a cetăţeniei române, publicată în Monitorul

Oficial al României, p.I, nr.611 din 14 decembrie 1999

Legea nr. 192/1999 pentru modificarea şi completarea Legii

21/1991, publicată în Monitorul Oficial al României, p.I, nr.98 din 6

martie 2000

Convenţia europeană asupra cetăţeniei, ratificată de România

prin Legea nr. 396/2002, publicată în Monitorul Oficial al României,

p.I, nr.490 din 9 iulie 2002

OUG nr.194/2002 privind regimul străinilor în România,

publicată în Monitorul Oficial al României, p.I, nr.955 din 27

decembrie 2002Gheorghe Iancu, Drept constituţional şi instituţii

politice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007

Legea nr. 296/2001 privind extrădarea, publicată în Monitorul

Oficial al României nr.326 din 18 iunie 2001

188

ANEXE

189

Constituţia României, modificată şi completată prinLegea de revizuire a Constituţiei României nr. 429 din 31octombrie 2003

TITLUL IPrincipii generale

ARTICOLUL 1Statul român

(1) România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil.(2) Forma de guvernământ a statului român este republica.(3) România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitateaomului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţiiumane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritultradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei dindecembrie 1989, şi sunt garantate.(4) Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibruluiputerilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţieiconstituţionale.(5) În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor esteobligatorie.

ARTICOLUL 2Suveranitatea

(1) Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prinorganele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şicorecte, precum şi prin referendum.(2) Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în numepropriu.

ARTICOLUL 3Teritoriul

(1) Teritoriul României este inalienabil.(2) Frontierele ţării sunt consfinţite prin lege organică, cu respectareaprincipiilor şi a celorlalte norme general admise ale dreptului internaţional.(3) Teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, în comune, oraşe şijudeţe. În condiţiile legii, unele oraşe sunt declarate municipii.

190

(4) Pe teritoriul statului român nu pot fi strămutate sau colonizate populaţiistrăine.

ARTICOLUL 4Unitatea poporului şi egalitatea între cetăţeni

(1) Statul are ca fundament unitatea poporului român şi solidaritateacetăţenilor săi.(2) România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fărădeosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, desex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială.

ARTICOLUL 5Cetăţenia

(1) Cetăţenia română se dobândeşte, se păstrează sau se pierde în condiţiileprevăzute de legea organică.(2) Cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prinnaştere.

ARTICOLUL 6Dreptul la identitate

(1) Statul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilornaţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii loretnice, culturale, lingvistice şi religioase.(2) Măsurile de protecţie luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea şiexprimarea identităţii persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale trebuiesă fie conforme cu principiile de egalitate şi de nediscriminare în raport cuceilalţi cetăţeni români.

ARTICOLUL 7Românii din străinătate

Statul sprijină întărirea legăturilor cu românii din afara frontierelor ţării şiacţionează pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice,culturale, lingvistice şi religioase, cu respectarea legislaţiei statului ai căruicetăţeni sunt.

ARTICOLUL 8Pluralismul şi partidele politice

(1) Pluralismul în societatea românească este o condiţie şi o garanţie ademocraţiei constituţionale.(2) Partidele politice se constituie şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiilelegii. Ele contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei politice acetăţenilor, respectând suveranitatea naţională, integritatea teritorială,ordinea de drept şi principiile democraţiei.

191

ARTICOLUL 9Sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale

Sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale se constituie şi îşidesfăşoară activitatea potrivit statutelor lor, în condiţiile legii. Elecontribuie la apărarea drepturilor şi la promovarea intereselor profesionale,economice şi sociale ale membrilor lor.

ARTICOLUL 10Relaţii internaţionale

România întreţine şi dezvoltă relaţii paşnice cu toate statele şi, în acestcadru, relaţii de bună vecinătate, întemeiate pe principiile şi pe celelaltenorme general admise ale dreptului internaţional.

ARTICOLUL 11Dreptul internaţional şi dreptul intern

(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţăobligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptulintern.(3) În cazul în care un tratat la care România urmează să devină partecuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea locnumai după revizuirea Constituţiei.

ARTICOLUL 12Simboluri naţionale

(1) Drapelul României este tricolor; culorile sunt aşezate vertical, înordinea următoare începând de la lance: albastru, galben, roşu.(2) Ziua naţională a României este 1 Decembrie.(3) Imnul naţional al României este "Deşteaptă-te române".(4) Stema ţării şi sigiliul statului sunt stabilite prin legi organice.

ARTICOLUL 13Limba oficială

În România, limba oficială este limba română.ARTICOLUL 14Capitala

Capitala României este municipiul Bucureşti.

192

TITLUL IIDrepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale

CAPITOLUL IDispoziţii comune

ARTICOLUL 15Universalitatea

(1) Cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prinConstituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea.(2) Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale saucontravenţionale mai favorabile.

ARTICOLUL 16Egalitatea în drepturi

(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegiişi fără discriminări.(2) Nimeni nu este mai presus de lege.(3) Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, încondiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară.Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentruocuparea acestor funcţii şi demnităţi.(4) În condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii Uniuniicare îndeplinesc cerinţele legii organice au dreptul de a alege şi de a fi aleşiîn autorităţile administraţiei publice locale.

ARTICOLUL 17Cetăţenii români în străinătate

Cetăţenii români se bucură în străinătate de protecţia statului român şitrebuie să-şi îndeplinească obligaţiile, cu excepţia acelora ce nu suntcompatibile cu absenţa lor din ţară.

ARTICOLUL 18Cetăţenii străini şi apatrizii

(1) Cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în România se bucură deprotecţia generală a persoanelor şi a averilor, garantată de Constituţie şi dealte legi.(2) Dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu respectareatratatelor şi a convenţiilor internaţionale la care România este parte.

193

ARTICOLUL 19Extrădarea şi expulzarea

(1) Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România.(2) Prin derogare de la prevederile alineatului (1), cetăţenii români pot fiextrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, încondiţiile legii şi pe bază de reciprocitate.(3) Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai în baza unei convenţiiinternaţionale sau în condiţii de reciprocitate.(4) Expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de justiţie.

ARTICOLUL 20Tratatele internaţionale privind drepturile omului

(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilorvor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală aDrepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România esteparte.(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare ladrepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legileinterne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului încare Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

ARTICOLUL 21Accesul liber la justiţie

(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, alibertăţilor şi a intereselor sale legitime.(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.(3) Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.(4) Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite.

CAPITOLUL IIDrepturile şi libertăţile fundamentale

ARTICOLUL 22Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică

(1) Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică alepersoanei sunt garantate.(2) Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau detratament inuman ori degradant.(3) Pedeapsa cu moartea este interzisă.

194

ARTICOLUL 23Libertatea individuală

(1) Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile.(2) Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permisenumai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege.(3) Reţinerea nu poate depăşi 24 de ore.(4) Arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în cursulprocesului penal.(5) În cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune pentrucel mult 30 de zile şi se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără cadurata totală să depăşească un termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 dezile.(6) În faza de judecată instanţa este obligată, în condiţiile legii, să verificeperiodic, şi nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestăriipreventive şi să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacătemeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau dacăinstanţa constată că nu există temeiuri noi care să justifice menţinereaprivării de libertate.(7) Încheierile instanţei privind măsura arestării preventive sunt supusecăilor de atac prevăzute de lege.(8) Celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă, în limba pecare o înţelege, motivele reţinerii sau ale arestării, iar învinuirea, în cel maiscurt termen; învinuirea se aduce la cunoştinţă numai în prezenţa unuiavocat, ales sau numit din oficiu.(9) Punerea în libertate a celui reţinut sau arestat este obligatorie, dacămotivele acestor măsuri au dispărut, precum şi în alte situaţii prevăzute delege.(10) Persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertateprovizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune.(11) Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare,persoana este considerată nevinovată.(12) Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şiîn temeiul legii.(13) Sancţiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală.

ARTICOLUL 24Dreptul la apărare

(1) Dreptul la apărare este garantat.

195

(2) În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat,ales sau numit din oficiu.

ARTICOLUL 25Libera circulaţie

(1) Dreptul la liberă circulaţie, în ţară şi în străinătate, este garantat. Legeastabileşte condiţiile exercitării acestui drept.(2) Fiecărui cetăţean îi este asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul saureşedinţa în orice localitate din ţară, de a emigra, precum şi de a reveni înţară.

ARTICOLUL 26Viaţa intimă, familială şi privată

(1) Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şiprivată.(2) Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcădrepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.

ARTICOLUL 27Inviolabilitatea domiciliului

(1) Domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde saurămâne în domiciliul ori în reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia.(2) De la prevederile alineatului (1) se poate deroga prin lege pentruurmătoarele situaţii:a) executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti;b) înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurileunei persoane;c) apărarea securităţii naţionale sau a ordinii publice;d) prevenirea răspândirii unei epidemii.(3) Percheziţia se dispune de judecător şi se efectuează în condiţiile şi înformele prevăzute de lege.(4) Percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise, în afară de cazulinfracţiunilor flagrante.

ARTICOLUL 28Secretul corespondenţei

Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, alconvorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare esteinviolabil.

196

ARTICOLUL 29Libertatea conştiinţei

(1) Libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelorreligioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrânssă adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrareconvingerilor sale.(2) Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spiritde toleranţă şi de respect reciproc.(3) Cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii,în condiţiile legii.(4) În relaţiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sauacţiuni de învrăjbire religioasă.(5) Cultele religioase sunt autonome faţă de stat şi se bucură de sprijinulacestuia, inclusiv prin înlesnirea asistenţei religioase în armată, în spitale, înpenitenciare, în azile şi în orfelinate.(6) Părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri,educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine.

ARTICOLUL 30Libertatea de exprimare

(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şilibertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prinsunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.(2) Cenzura de orice fel este interzisă.(3) Libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii.(4) Nici o publicaţie nu poate fi suprimată.(5) Legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă obligaţia de aface publică sursa finanţării.(6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţaparticulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.(7) Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la războide agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea ladiscriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şimanifestările obscene, contrare bunelor moravuri.(8) Răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă lacunoştinţă publică revine editorului sau realizatorului, autorului,organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului demultiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii.Delictele de presă se stabilesc prin lege.

197

ARTICOLUL 31Dreptul la informaţie

(1) Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes publicnu poate fi îngrădit.(2) Autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate săasigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupraproblemelor de interes personal.(3) Dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecţie atinerilor sau securitatea naţională.(4) Mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate săasigure informarea corectă a opiniei publice.(5) Serviciile publice de radio şi de televiziune sunt autonome. Ele trebuiesă garanteze grupurilor sociale şi politice importante exercitarea dreptuluila antenă. Organizarea acestor servicii şi controlul parlamentar asupraactivităţii lor se reglementează prin lege organică.

ARTICOLUL 32Dreptul la învăţătură

(1) Dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul general obligatoriu,prin învăţământul liceal şi prin cel profesional, prin învăţământul superior,precum şi prin alte forme de instrucţie şi de perfecţionare.(2) Învăţământul de toate gradele se desfăşoară în limba română. Încondiţiile legii, învăţământul se poate desfăşura şi într-o limbă de circulaţieinternaţională.(3) Dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a învăţa limbalor maternă şi dreptul de a putea fi instruite în această limbă sunt garantate;modalităţile de exercitare a acestor drepturi se stabilesc prin lege.(4) Învăţământul de stat este gratuit, potrivit legii. Statul acordă bursesociale de studii copiilor şi tinerilor proveniţi din familii defavorizate şicelor instituţionalizaţi, în condiţiile legii.(5) Învăţământul de toate gradele se desfăşoară în unităţi de stat, particulareşi confesionale, în condiţiile legii.(6) Autonomia universitară este garantată.(7) Statul asigură libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelorspecifice fiecărui cult. În şcolile de stat, învăţământul religios este organizatşi garantat prin lege.

198

ARTICOLUL 33Accesul la cultură

(1) Accesul la cultură este garantat, în condiţiile legii.(2) Libertatea persoanei de a-şi dezvolta spiritualitatea şi de a accede lavalorile culturii naţionale şi universale nu poate fi îngrădită.(3) Statul trebuie să asigure păstrarea identităţii spirituale, sprijinireaculturii naţionale, stimularea artelor, protejarea şi conservarea moşteniriiculturale, dezvoltarea creativităţii contemporane, promovarea valorilorculturale şi artistice ale României în lume.

ARTICOLUL 34Dreptul la ocrotirea sănătăţii

(1) Dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat.(2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţiipublice.(3) Organizarea asistenţei medicale şi a sistemului de asigurări socialepentru boală, accidente, maternitate şi recuperare, controlul exercităriiprofesiilor medicale şi a activităţilor paramedicale, precum şi alte măsuri deprotecţie a sănătăţii fizice şi mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii.

ARTICOLUL 35Dreptul la mediu sănătos

(1) Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurătorsănătos şi echilibrat ecologic.(2) Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept.(3) Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi a amelioramediul înconjurător.

ARTICOLUL 36Dreptul de vot

(1) Cetăţenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani, împliniţi până în ziuaalegerilor inclusiv.(2) Nu au drept de vot debilii sau alienaţii mintal, puşi sub interdicţie, şinici persoanele condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, lapierderea drepturilor electorale.

ARTICOLUL 37Dreptul de a fi ales

(1) Au dreptul de a fi aleşi cetăţenii cu drept de vot care îndeplinesccondiţiile prevăzute în articolul 16 alineatul (3), dacă nu le este interzisăasocierea în partide politice, potrivit articolului 40 alineatul (3).

199

(2) Candidaţii trebuie să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârstade cel puţin 23 de ani pentru a fi aleşi în Camera Deputaţilor sau înorganele administraţiei publice locale, vârsta de cel puţin 33 de ani pentru afi aleşi în Senat şi vârsta de cel puţin 35 de ani pentru a fi aleşi în funcţia dePreşedinte al României.

ARTICOLUL 38Dreptul de a fi ales în Parlamentul European

În condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii români audreptul de a alege şi de a fi aleşi în Parlamentul European.

ARTICOLUL 39Libertatea întrunirilor

Mitingurile, demonstraţiile, procesiunile sau orice alte întruniri sunt libereşi se pot organiza şi desfăşura numai în mod paşnic, fără nici un fel dearme.

ARTICOLUL 40Dreptul de asociere

(1) Cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronateşi în alte forme de asociere.(2) Partidele sau organizaţiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor,militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept oria suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României suntneconstituţionale.(3) Nu pot face parte din partide politice judecătorii Curţii Constituţionale,avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi altecategorii de funcţionari publici stabilite prin lege organică.(4) Asociaţiile cu caracter secret sunt interzise.

ARTICOLUL 41Munca şi protecţia socială a muncii

(1) Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei saua ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este liberă.(2) Salariaţii au dreptul la măsuri de protecţie socială. Acestea privescsecuritatea şi sănătatea salariaţilor, regimul de muncă al femeilor şi altinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe ţară, repausul săptămânal,concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii deosebite sauspeciale, formarea profesională, precum şi alte situaţii specifice, stabiliteprin lege.(3) Durata normală a zilei de lucru este, în medie, de cel mult 8 ore.(4) La muncă egală, femeile au salariu egal cu bărbaţii.

200

(5) Dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi caracterulobligatoriu al convenţiilor colective sunt garantate.

ARTICOLUL 42Interzicerea muncii forţate

(1) Munca forţată este interzisă.(2) Nu constituie muncă forţată:a) activităţile pentru îndeplinirea îndatoririlor militare, precum şi celedesfăşurate, potrivit legii, în locul acestora, din motive religioase sau deconştiinţă;b) munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, înperioada de detenţie sau de libertate condiţionată;c) prestaţiile impuse în situaţia creată de calamităţi ori de alt pericol,precum şi cele care fac parte din obligaţiile civile normale stabilite de lege.

ARTICOLUL 43Dreptul la grevă

(1) Salariaţii au dreptul la grevă pentru apărarea intereselor profesionale,economice şi sociale.(2) Legea stabileşte condiţiile şi limitele exercitării acestui drept, precum şigaranţiile necesare asigurării serviciilor esenţiale pentru societate.

ARTICOLUL 44Dreptul de proprietate privată

(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, suntgarantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.(2) Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege,indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul deproprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate dinaderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale lacare România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzuteprin lege organică, precum şi prin moştenire legală.(3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică,stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.(4) Sunt interzise naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită înproprietate publică a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice,religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor.(5) Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosisubsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi

201

proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor,precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii.(6) Despăgubirile prevăzute în alineatele (3) şi (5) se stabilesc de comunacord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie.(7) Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţiamediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlaltesarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.(8) Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit aldobândirii se prezumă.(9) Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţiipot fi confiscate numai în condiţiile legii.

ARTICOLUL 45Libertatea economică

Accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera iniţiativă şiexercitarea acestora în condiţiile legii sunt garantate.

ARTICOLUL 46Dreptul la moştenire

Dreptul la moştenire este garantat.ARTICOLUL 47Nivelul de trai

(1) Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţiesocială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent.(2) Cetăţenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, laasistenţă medicală în unităţile sanitare de stat, la ajutor de şomaj şi la alteforme de asigurări sociale publice sau private, prevăzute de lege. Cetăţeniiau dreptul şi la măsuri de asistenţă socială, potrivit legii.

ARTICOLUL 48Familia

(1) Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, peegalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asiguracreşterea, educaţia şi instruirea copiilor.(2) Condiţiile de încheiere, de desfacere şi de nulitate a căsătoriei sestabilesc prin lege. Căsătoria religioasă poate fi celebrată numai dupăcăsătoria civilă.(3) Copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie.

202

ARTICOLUL 49Protecţia copiilor şi a tinerilor

(1) Copiii şi tinerii se bucură de un regim special de protecţie şi de asistenţăîn realizarea drepturilor lor.(2) Statul acordă alocaţii pentru copii şi ajutoare pentru îngrijirea copiluluibolnav ori cu handicap. Alte forme de protecţie socială a copiilor şi atinerilor se stabilesc prin lege.(3) Exploatarea minorilor, folosirea lor în activităţi care le-ar dăunasănătăţii, moralităţii sau care le-ar pune în primejdie viaţa ori dezvoltareanormală sunt interzise.(4) Minorii sub vârsta de 15 ani nu pot fi angajaţi ca salariaţi.(5) Autorităţile publice au obligaţia să contribuie la asigurarea condiţiilorpentru participarea liberă a tinerilor la viaţa politică, socială, economică,culturală şi sportivă a ţării.

ARTICOLUL 50Protecţia persoanelor cu handicap

Persoanele cu handicap se bucură de protecţie specială. Statul asigurărealizarea unei politici naţionale de egalitate a şanselor, de prevenire şi detratament ale handicapului, în vederea participării efective a persoanelor cuhandicap în viaţa comunităţii, respectând drepturile şi îndatoririle ce revinpărinţilor şi tutorilor.

ARTICOLUL 51Dreptul de petiţionare

(1) Cetăţenii au dreptul să se adreseze autorităţilor publice prin petiţiiformulate numai în numele semnatarilor.(2) Organizaţiile legal constituite au dreptul să adreseze petiţii exclusiv înnumele colectivelor pe care le reprezintă.(3) Exercitarea dreptului de petiţionare este scutită de taxă.(4) Autorităţile publice au obligaţia să răspundă la petiţii în termenele şi încondiţiile stabilite potrivit legii.

ARTICOLUL 52Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică

(1) Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de oautoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea întermenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaştereadreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi reparareapagubei.

203

(2) Condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin legeorganică.(3) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorilejudiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlăturărăspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă saugravă neglijenţă.

ARTICOLUL 53Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi

(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prinlege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţiinaţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi alibertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenireaconsecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistrudeosebit de grav.(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societatedemocratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care adeterminat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduceatingere existenţei dreptului sau a libertăţii.

CAPITOLUL IIIÎndatoririle fundamentale

ARTICOLUL 54Fidelitatea faţă de ţară

(1) Fidelitatea faţă de ţară este sacră.(2) Cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi militarii,răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le revin şi, în acestscop, vor depune jurământul cerut de lege.

ARTICOLUL 55Apărarea ţării

(1) Cetăţenii au dreptul şi obligaţia să apere România.(2) Condiţiile privind îndeplinirea îndatoririlor militare se stabilesc prinlege organică.(3) Cetăţenii pot fi încorporaţi de la vârsta de 20 de ani şi până la vârsta de35 de ani, cu excepţia voluntarilor, în condiţiile legii organice.

204

ARTICOLUL 56Contribuţii financiare

(1) Cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe, lacheltuielile publice.(2) Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilorfiscale.(3) Orice alte prestaţii sunt interzise, în afara celor stabilite prin lege, însituaţii excepţionale.

ARTICOLUL 57Exercitarea drepturilor şi a libertăţilor

Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercitedrepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalcedrepturile şi libertăţile celorlalţi.

CAPITOLUL IVAvocatul Poporului

ARTICOLUL 58Numirea şi rolul

(1) Avocatul Poporului este numit pe o durată de 5 ani pentru apărareadrepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice. Adjuncţii Avocatului Poporuluisunt specializaţi pe domenii de activitate.(2) Avocatul Poporului şi adjuncţii săi nu pot îndeplini nici o altă funcţiepublică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământulsuperior.(3) Organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului se stabilescprin lege organică.

ARTICOLUL 59Exercitarea atribuţiilor

(1) Avocatul Poporului îşi exercită atribuţiile din oficiu sau la cerereapersoanelor lezate în drepturile şi în libertăţile lor, în limitele stabilite delege.(2) Autorităţile publice sunt obligate să asigure Avocatului Poporuluisprijinul necesar în exercitarea atribuţiilor sale.

ARTICOLUL 60Raportul în faţa Parlamentului

Avocatul Poporului prezintă celor două Camere ale Parlamentului rapoarte,anual sau la cererea acestora. Rapoartele pot conţine recomandări privind

205

legislaţia sau măsuri de altă natură, pentru ocrotirea drepturilor şi alibertăţilor cetăţenilor.

TITLUL IIIAutorităţile publice

CAPITOLUL IParlamentul

SECŢIUNEA 1Organizare şi funcţionare

ARTICOLUL 61Rolul şi structura

(1) Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şiunica autoritate legiuitoare a ţării.(2) Parlamentul este alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat.

ARTICOLUL 62Alegerea Camerelor

(1) Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese prin vot universal, egal, direct,secret şi liber exprimat, potrivit legii electorale.(2) Organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, care nuîntrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament,au dreptul la câte un loc de deputat, în condiţiile legii electorale. Cetăţeniiunei minorităţi naţionale pot fi reprezentaţi numai de o singură organizaţie.(3) Numărul deputaţilor şi al senatorilor se stabileşte prin legea electorală,în raport cu populaţia ţării.

ARTICOLUL 63Durata mandatului

(1) Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese pentru un mandat de 4 ani,care se prelungeşte de drept în stare de mobilizare, de război, de asediu saude urgenţă, până la încetarea acestora.(2) Alegerile pentru Camera Deputaţilor şi pentru Senat se desfăşoară în celmult 3 luni de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului.(3) Parlamentul nou ales se întruneşte, la convocarea PreşedinteluiRomâniei, în cel mult 20 de zile de la alegeri.

206

(4) Mandatul Camerelor se prelungeşte până la întrunirea legală a nouluiParlament. În această perioadă nu poate fi revizuită Constituţia şi nu pot fiadoptate, modificate sau abrogate legi organice.(5) Proiectele de legi sau propunerile legislative înscrise pe ordinea de zi aParlamentului precedent îşi continuă procedura în noul Parlament.

ARTICOLUL 64Organizarea internă

(1) Organizarea şi funcţionarea fiecărei Camere se stabilesc prinregulament propriu. Resursele financiare ale Camerelor sunt prevăzute înbugetele aprobate de acestea.(2) Fiecare Cameră îşi alege un birou permanent. Preşedintele CamereiDeputaţilor şi preşedintele Senatului se aleg pe durata mandatuluiCamerelor. Ceilalţi membri ai birourilor permanente sunt aleşi la începutulfiecărei sesiuni. Membrii birourilor permanente pot fi revocaţi înainte deexpirarea mandatului.(3) Deputaţii şi senatorii se pot organiza în grupuri parlamentare, potrivitregulamentului fiecărei Camere.(4) Fiecare Cameră îşi constituie comisii permanente şi poate instituicomisii de anchetă sau alte comisii speciale. Camerele îşi pot constituicomisii comune.(5) Birourile permanente şi comisiile parlamentare se alcătuiesc potrivitconfiguraţiei politice a fiecărei Camere.

ARTICOLUL 65Şedinţele Camerelor

(1) Camera Deputaţilor şi Senatul lucrează în şedinţe separate.(2) Camerele îşi desfăşoară lucrările şi în şedinţe comune, potrivit unuiregulament adoptat cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, pentru:a) primirea mesajului Preşedintelui României;b) aprobarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat;c) declararea mobilizării totale sau parţiale;d) declararea stării de război;e) suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare;f) aprobarea strategiei naţionale de apărare a ţării;g) examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;h) numirea, la propunerea Preşedintelui României, a directorilor serviciilorde informaţii şi exercitarea controlului asupra activităţii acestor servicii;i) numirea Avocatului Poporului;

207

j) stabilirea statutului deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şia celorlalte drepturi ale acestora;k) îndeplinirea altor atribuţii care, potrivit Constituţiei sau regulamentului,se exercită în şedinţă comună.

ARTICOLUL 66Sesiuni

(1) Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc în două sesiuni ordinare pean. Prima sesiune începe în luna februarie şi nu poate depăşi sfârşitul luniiiunie. A doua sesiune începe în luna septembrie şi nu poate depăşi sfârşitullunii decembrie.(2) Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc şi în sesiuni extraordinare, lacererea Preşedintelui României, a biroului permanent al fiecărei Camere oria cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al senatorilor.(3) Convocarea Camerelor se face de preşedinţii acestora.

ARTICOLUL 67Actele juridice şi cvorumul legal

Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă legi, hotărâri şi moţiuni, în prezenţamajorităţii membrilor.

ARTICOLUL 68Caracterul public al şedinţelor

(1) Şedinţele celor două Camere sunt publice.(2) Camerele pot hotărî ca anumite şedinţe să fie secrete.

SECŢIUNEA a 2-aStatutul deputaţilor şi al senatorilor

ARTICOLUL 69Mandatul reprezentativ

(1) În exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în serviciulpoporului.(2) Orice mandat imperativ este nul.

ARTICOLUL 70Mandatul deputaţilor şi al senatorilor

(1) Deputaţii şi senatorii intră în exerciţiul mandatului la data întruniriilegale a Camerei din care fac parte, sub condiţia validării alegerii şi adepunerii jurământului. Jurământul se stabileşte prin lege organică.

208

(2) Calitatea de deputat sau de senator încetează la data întrunirii legale aCamerelor nou alese sau în caz de demisie, de pierdere a drepturilorelectorale, de incompatibilitate ori de deces.

ARTICOLUL 71Incompatibilităţi

(1) Nimeni nu poate fi, în acelaşi timp, deputat şi senator.(2) Calitatea de deputat sau de senator este incompatibilă cu exercitareaoricărei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de membru alGuvernului.(3) Alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege organică.

ARTICOLUL 72Imunitatea parlamentară

(1) Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentruvoturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.(2) Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentrufapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate înexercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţifără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor.Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de cătreParchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa dejudecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.(3) În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şisupuşi percheziţiei. Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pepreşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în careCamera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispuneimediat revocarea acestei măsuri.

SECŢIUNEA a 3-aLegiferarea

ARTICOLUL 73Categorii de legi

(1) Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare.(2) Legile constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei.(3) Prin lege organică se reglementează:a) sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea Autorităţii ElectoralePermanente;b) organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice;

209

c) statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlaltedrepturi ale acestora;d) organizarea şi desfăşurarea referendumului;e) organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;f) regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi al stăriide război;g) regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă;h) infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;i) acordarea amnistiei sau a graţierii colective;j) statutul funcţionarilor publici;k) contenciosul administrativ;l) organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, ainstanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi;m) regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii;n) organizarea generală a învăţământului;o) organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şiregimul general privind autonomia locală;p) regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şiprotecţia socială;r) statutul minorităţilor naţionale din România;s) regimul general al cultelor;t) celelalte domenii pentru care în Constituţie se prevede adoptarea de legiorganice.

ARTICOLUL 74Iniţiativa legislativă

(1) Iniţiativa legislativă aparţine, după caz, Guvernului, deputaţilor,senatorilor sau unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot.Cetăţenii care îşi manifestă dreptul la iniţiativă legislativă trebuie săprovină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare din acestejudeţe, respectiv în municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin5.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative.(2) Nu pot face obiectul iniţiativei legislative a cetăţenilor problemelefiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea.(3) Guvernul îşi exercită iniţiativa legislativă prin transmiterea proiectuluide lege către Camera competentă să îl adopte, ca primă Cameră sesizată.(4) Deputaţii, senatorii şi cetăţenii care exercită dreptul la iniţiativălegislativă pot prezenta propuneri legislative numai în forma cerută pentruproiectele de legi.

210

(5) Propunerile legislative se supun dezbaterii mai întâi Camereicompetente să le adopte, ca primă Cameră sesizată.

ARTICOLUL 75Sesizarea Camerelor

(1) Se supun spre dezbatere şi adoptare Camerei Deputaţilor, ca primăCameră sesizată, proiectele de legi şi propunerile legislative pentruratificarea tratatelor sau a altor acorduri internaţionale şi a măsurilorlegislative ce rezultă din aplicarea acestor tratate sau acorduri, precum şiproiectele legilor organice prevăzute la articolul 31 alineatul (5), articolul40 alineatul (3), articolul 55 alineatul (2), articolul 58 alineatul (3), articolul73 alineatul (3) literele e), k), l), n), o), articolul 79 alineatul (2), articolul102 alineatul (3), articolul 105 alineatul (2), articolul 117 alineatul (3),articolul 118 alineatele (2) şi (3), articolul 120 alineatul (2), articolul 126alineatele (4) şi (5) şi articolul 142 alineatul (5). Celelalte proiecte de legisau propuneri legislative se supun dezbaterii şi adoptării, ca primă Camerăsesizată, Senatului.(2) Prima Cameră sesizată se pronunţă în termen de 45 de zile. Pentrucoduri şi alte legi de complexitate deosebită termenul este de 60 de zile. Încazul depăşirii acestor termene se consideră că proiectele de legi saupropunerile legislative au fost adoptate.(3) După adoptare sau respingere de către prima Cameră sesizată, proiectulsau propunerea legislativă se trimite celeilalte Camere care va decidedefinitiv.(4) În cazul în care prima Cameră sesizată adoptă o prevedere care, potrivitalineatului (1), intră în competenţa sa decizională, prevederea este definitivadoptată dacă şi cea de-a doua Cameră este de acord. În caz contrar, numaipentru prevederea respectivă, legea se întoarce la prima Cameră sesizată,care va decide definitiv în procedură de urgenţă.(5) Dispoziţiile alineatului (4) referitoare la întoarcerea legii se aplică înmod corespunzător şi în cazul în care Camera decizională adoptă oprevedere pentru care competenţa decizională aparţine primei Camere.

ARTICOLUL 76Adoptarea legilor şi a hotărârilor

(1) Legile organice şi hotărârile privind regulamentele Camerelor se adoptăcu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere.(2) Legile ordinare şi hotărârile se adoptă cu votul majorităţii membrilorprezenţi din fiecare Cameră.

211

(3) La cererea Guvernului sau din proprie iniţiativă, Parlamentul poateadopta proiecte de legi sau propuneri legislative cu procedură de urgenţă,stabilită potrivit regulamentului fiecărei Camere.

ARTICOLUL 77Promulgarea legii

(1) Legea se trimite, spre promulgare, Preşedintelui României. Promulgarealegii se face în termen de cel mult 20 de zile de la primire.(2) Înainte de promulgare, Preşedintele poate cere Parlamentului, o singurădată, reexaminarea legii.(3) Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii ori dacă s-a cerutverificarea constituţionalităţii ei, promulgarea legii se face în cel mult 10zile de la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primireadeciziei Curţii Constituţionale, prin care i s-a confirmat constituţionalitatea.

ARTICOLUL 78Intrarea în vigoare a legii

Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei.

ARTICOLUL 79Consiliul Legislativ

(1) Consiliul Legislativ este organ consultativ de specialitate alParlamentului, care avizează proiectele de acte normative în vedereasistematizării, unificării şi coordonării întregii legislaţii. El ţine evidenţaoficială a legislaţiei României.(2) Înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ sestabilesc prin lege organică.

CAPITOLUL IIPreşedintele României

ARTICOLUL 80Rolul Preşedintelui

(1) Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantulindependenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării.(2) Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la bunafuncţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercităfuncţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.

212

ARTICOLUL 81Alegerea Preşedintelui

(1) Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şiliber exprimat.(2) Este declarat ales candidatul care a întrunit, în primul tur de scrutin,majoritatea de voturi ale alegătorilor înscrişi în listele electorale.(3) În cazul în care nici unul dintre candidaţi nu a întrunit aceastămajoritate, se organizează al doilea tur de scrutin, între primii doi candidaţistabiliţi în ordinea numărului de voturi obţinute în primul tur. Este declaratales candidatul care a obţinut cel mai mare număr de voturi.(4) Nici o persoană nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte al Românieidecât pentru cel mult două mandate. Acestea pot fi şi succesive.

ARTICOLUL 82Validarea mandatului şi depunerea jurământului

(1) Rezultatul alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al României estevalidat de Curtea Constituţională.(2) Candidatul a cărui alegere a fost validată depune în faţa CamereiDeputaţilor şi a Senatului, în şedinţă comună, următorul jurământ:"Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spiritualăşi materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apărdemocraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor,suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României.Aşa să-mi ajute Dumnezeu!".

ARTICOLUL 83Durata mandatului

(1) Mandatul Preşedintelui României este de 5 ani şi se exercită de la datadepunerii jurământului.(2) Preşedintele României îşi exercită mandatul până la depunereajurământului de Preşedintele nou ales.(3) Mandatul Preşedintelui României poate fi prelungit, prin lege organică,în caz de război sau de catastrofă.

ARTICOLUL 84Incompatibilităţi şi imunităţi

(1) În timpul mandatului, Preşedintele României nu poate fi membru alunui partid şi nu poate îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată.(2) Preşedintele României se bucură de imunitate. Prevederile articolului 72alineatul (1) se aplică în mod corespunzător.

213

ARTICOLUL 85Numirea Guvernului

(1) Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat deParlament.(2) În caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului,Preşedintele revocă şi numeşte, la propunerea primului-ministru, pe uniimembri ai Guvernului.(3) Dacă prin propunerea de remaniere se schimbă structura sau compoziţiapolitică a Guvernului, Preşedintele României va putea exercita atribuţiaprevăzută la alineatul (2) numai pe baza aprobării Parlamentului, acordatăla propunerea primului-ministru.

ARTICOLUL 86Consultarea Guvernului

Preşedintele României poate consulta Guvernul cu privire la problemeurgente şi de importanţă deosebită.

ARTICOLUL 87Participarea la şedinţele Guvernului

(1) Preşedintele României poate lua parte la şedinţele Guvernului în care sedezbat probleme de interes naţional privind politica externă, apărarea ţării,asigurarea ordinii publice şi, la cererea primului-ministru, în alte situaţii.(2) Preşedintele României prezidează şedinţele Guvernului la careparticipă.

ARTICOLUL 88Mesaje

Preşedintele României adresează Parlamentului mesaje cu privire laprincipalele probleme politice ale naţiunii.

ARTICOLUL 89Dizolvarea Parlamentului

(1) După consultarea preşedinţilor celor două Camere şi a liderilorgrupurilor parlamentare, Preşedintele României poate să dizolveParlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formareaGuvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai dupărespingerea a cel puţin două solicitări de învestitură.(2) În cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată.(3) Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni ale mandatuluiPreşedintelui României şi nici în timpul stării de mobilizare, de război, deasediu sau de urgenţă.

214

ARTICOLUL 90Referendumul

Preşedintele României, după consultarea Parlamentului, poate cerepoporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la probleme deinteres naţional.

ARTICOLUL 91Atribuţii în domeniul politicii externe

(1) Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României,negociate de Guvern, şi le supune spre ratificare Parlamentului, într-untermen rezonabil. Celelalte tratate şi acorduri internaţionale se încheie, seaprobă sau se ratifică potrivit procedurii stabilite prin lege.(2) Preşedintele, la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamăreprezentanţii diplomatici ai României şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sauschimbarea rangului misiunilor diplomatice.(3) Reprezentanţii diplomatici ai altor state sunt acreditaţi pe lângăPreşedintele României.

ARTICOLUL 92Atribuţii în domeniul apărării

(1) Preşedintele României este comandantul forţelor armate şi îndeplineştefuncţia de preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.(2) El poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizareaparţială sau totală a forţelor armate. Numai în cazuri excepţionale,hotărârea Preşedintelui se supune ulterior aprobării Parlamentului, în celmult 5 zile de la adoptare.(3) În caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării, PreşedinteleRomâniei ia măsuri pentru respingerea agresiunii şi le aduce neîntârziat lacunoştinţă Parlamentului, printr-un mesaj. Dacă Parlamentul nu se află însesiune, el se convoacă de drept în 24 de ore de la declanşarea agresiunii.(4) În caz de mobilizare sau de război Parlamentul îşi continuă activitateape toată durata acestor stări, iar dacă nu se află în sesiune, se convoacă dedrept în 24 de ore de la declararea lor.

ARTICOLUL 93Măsuri excepţionale

(1) Preşedintele României instituie, potrivit legii, starea de asediu sau stareade urgenţă în întreaga ţară ori în unele unităţi administrativ-teritoriale şisolicită Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate, în cel mult 5 zile dela luarea acesteia.

215

(2) Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în celmult 48 de ore de la instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă şifuncţionează pe toată durata acestora.

ARTICOLUL 94Alte atribuţii

Preşedintele României îndeplineşte şi următoarele atribuţii:a) conferă decoraţii şi titluri de onoare;b) acordă gradele de mareşal, de general şi de amiral;c) numeşte în funcţii publice, în condiţiile prevăzute de lege;d) acordă graţierea individuală.

ARTICOLUL 95Suspendarea din funcţie

(1) În cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederileConstituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie deCamera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţiideputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale.Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i seimpută.(2) Propunerea de suspendare din funcţie poate fi iniţiată de cel puţin otreime din numărul deputaţilor şi senatorilor şi se aduce, neîntârziat, lacunoştinţă Preşedintelui.(3) Dacă propunerea de suspendare din funcţie este aprobată, în cel mult 30de zile se organizează un referendum pentru demiterea Preşedintelui.

ARTICOLUL 96Punerea sub acuzare

(1) Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, cu votul a cel puţindouă treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor, pot hotărî punerea subacuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare.(2) Propunerea de punere sub acuzare poate fi iniţiată de majoritateadeputaţilor şi senatorilor şi se aduce, neîntârziat, la cunoştinţă PreşedinteluiRomâniei pentru a putea da explicaţii cu privire la faptele ce i se impută.(3) De la data punerii sub acuzare şi până la data demiterii Preşedintele estesuspendat de drept.(4) Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.Preşedintele este demis de drept la data rămânerii definitive a hotărârii decondamnare.

216

ARTICOLUL 97Vacanţa funcţiei

(1) Vacanţa funcţiei de Preşedinte al României intervine în caz de demisie,de demitere din funcţie, de imposibilitate definitivă a exercitării atribuţiilorsau de deces.(2) În termen de 3 luni de la data la care a intervenit vacanţa funcţiei dePreşedinte al României, Guvernul va organiza alegeri pentru un nouPreşedinte.

ARTICOLUL 98Interimatul funcţiei

(1) Dacă funcţia de Preşedinte devine vacantă ori dacă Preşedintele estesuspendat din funcţie sau dacă se află în imposibilitate temporară de a-şiexercita atribuţiile, interimatul se asigură, în ordine, de preşedinteleSenatului sau de preşedintele Camerei Deputaţilor.(2) Atribuţiile prevăzute la articolele 88-90 nu pot fi exercitate pe duratainterimatului funcţiei prezidenţiale.

ARTICOLUL 99Răspunderea preşedintelui interimar

Dacă persoana care asigură interimatul funcţiei de Preşedinte al Românieisăvârşeşte fapte grave, prin care se încalcă prevederile Constituţiei, seaplică articolul 95 şi articolul 98.

ARTICOLUL 100Actele Preşedintelui

(1) În exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele României emite decrete carese publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrageinexistenţa decretului.(2) Decretele emise de Preşedintele României în exercitarea atribuţiilor saleprevăzute în articolul 91 alineatele (1) şi (2), articolul 92 alineatele (2) şi(3), articolul 93 alineatul (1) şi articolul 94 literele a), b) şi d) secontrasemnează de primul-ministru.

ARTICOLUL 101Indemnizaţia şi celelalte drepturi

Indemnizaţia şi celelalte drepturi ale Preşedintelui României se stabilescprin lege.

217

CAPITOLUL IIIGuvernul

ARTICOLUL 102Rolul şi structura

(1) Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament,asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducereagenerală a administraţiei publice.(2) În îndeplinirea atribuţiilor sale, Guvernul cooperează cu organismelesociale interesate.(3) Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţiprin lege organică.

ARTICOLUL 103Învestitura

(1) Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru, în urma consultării partidului care are majoritatea absolută înParlament ori, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelorreprezentate în Parlament.(2) Candidatul pentru funcţia de prim-ministru va cere, în termen de 10 zilede la desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra programului şia întregii liste a Guvernului.(3) Programul şi lista Guvernului se dezbat de Camera Deputaţilor şi deSenat, în şedinţă comună. Parlamentul acordă încredere Guvernului cuvotul majorităţii deputaţilor şi senatorilor.

ARTICOLUL 104Jurământul de credinţă

(1) Primul-ministru, miniştrii şi ceilalţi membri ai Guvernului vor depuneindividual, în faţa Preşedintelui României, jurământul de la articolul 82.(2) Guvernul în întregul său şi fiecare membru în parte îşi exercitămandatul, începând de la data depunerii jurământului.

ARTICOLUL 105Incompatibilităţi

(1) Funcţia de membru al Guvernului este incompatibilă cu exercitarea alteifuncţii publice de autoritate, cu excepţia celei de deputat sau de senator. Deasemenea, ea este incompatibilă cu exercitarea unei funcţii de reprezentareprofesională salarizate în cadrul organizaţiilor cu scop comercial.(2) Alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege organică.

218

ARTICOLUL 106Încetarea funcţiei de membru al Guvernului

Funcţia de membru al Guvernului încetează în urma demisiei, a revocării, apierderii drepturilor electorale, a stării de incompatibilitate, a decesului,precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.

ARTICOLUL 107Primul-ministru

(1) Primul-ministru conduce Guvernul şi coordonează activitateamembrilor acestuia, respectând atribuţiile ce le revin. De asemenea,prezintă Camerei Deputaţilor sau Senatului rapoarte şi declaraţii cu privirela politica Guvernului, care se dezbat cu prioritate.(2) Preşedintele României nu îl poate revoca pe primul-ministru.(3) Dacă primul-ministru se află în una dintre situaţiile prevăzute laarticolul 106, cu excepţia revocării, sau este în imposibilitate de a-şiexercita atribuţiile, Preşedintele României va desemna un alt membru alGuvernului ca prim-ministru interimar, pentru a îndeplini atribuţiileprimului-ministru, până la formarea noului Guvern. Interimatul, peperioada imposibilităţii exercitării atribuţiilor, încetează dacă primul-ministru îşi reia activitatea în Guvern.(4) Prevederile alineatului (3) se aplică în mod corespunzător şi celorlalţimembri ai Guvernului, la propunerea primului-ministru, pentru o perioadăde cel mult 45 de zile.

ARTICOLUL 108Actele Guvernului

(1) Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe.(2) Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor.(3) Ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limiteleşi în condiţiile prevăzute de aceasta.(4) Hotărârile şi ordonanţele adoptate de Guvern se semnează de primul-ministru, se contrasemnează de miniştrii care au obligaţia punerii lor înexecutare şi se publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicareaatrage inexistenţa hotărârii sau a ordonanţei. Hotărârile care au caractermilitar se comunică numai instituţiilor interesate.

ARTICOLUL 109Răspunderea membrilor Guvernului

(1) Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreagasa activitate. Fiecare membru al Guvernului răspunde politic solidar cuceilalţi membri pentru activitatea Guvernului şi pentru actele acestuia.

219

(2) Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptulsă ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşiteîn exerciţiul funcţiei lor. Dacă s-a cerut urmărirea penală, PreşedinteleRomâniei poate dispune suspendarea acestora din funcţie. Trimiterea înjudecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din funcţie.Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.(3) Cazurile de răspundere şi pedepsele aplicabile membrilor Guvernuluisunt reglementate printr-o lege privind responsabilitatea ministerială.

ARTICOLUL 110Încetarea mandatului

(1) Guvernul îşi exercită mandatul până la data validării alegerilorparlamentare generale.(2) Guvernul este demis la data retragerii de către Parlament a încrederiiacordate sau dacă primul-ministru se află în una dintre situaţiile prevăzutela articolul 106, cu excepţia revocării, ori este în imposibilitatea de a-şiexercita atribuţiile mai mult de 45 de zile.(3) În situaţiile prevăzute în alineatul (2) sunt aplicabile prevederilearticolului 103.(4) Guvernul al cărui mandat a încetat potrivit alineatelor (1) şi (2)îndeplineşte numai actele necesare pentru administrarea treburilor publice,până la depunerea jurământului de membrii noului Guvern.

CAPITOLUL IVRaporturile Parlamentului cu Guvernul

ARTICOLUL 111Informarea Parlamentului

(1) Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice, în cadrulcontrolului parlamentar al activităţii lor, sunt obligate să prezinteinformaţiile şi documentele cerute de Camera Deputaţilor, de Senat sau decomisiile parlamentare, prin intermediul preşedinţilor acestora. În cazul încare o iniţiativă legislativă implică modificarea prevederilor bugetului destat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat, solicitarea informării esteobligatorie.(2) Membrii Guvernului au acces la lucrările Parlamentului. Dacă li sesolicită prezenţa, participarea lor este obligatorie.

220

ARTICOLUL 112Întrebări, interpelări şi moţiuni simple

(1) Guvernul şi fiecare dintre membrii săi au obligaţia să răspundă laîntrebările sau la interpelările formulate de deputaţi sau de senatori, încondiţiile prevăzute de regulamentele celor două Camere ale Parlamentului.(2) Camera Deputaţilor sau Senatul poate adopta o moţiune simplă princare să-şi exprime poziţia cu privire la o problemă de politică internă sauexternă ori, după caz, cu privire la o problemă ce a făcut obiectul uneiinterpelări.

ARTICOLUL 113Moţiunea de cenzură

(1) Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, pot retrageîncrederea acordată Guvernului prin adoptarea unei moţiuni de cenzură, cuvotul majorităţii deputaţilor şi senatorilor.(2) Moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărultotal al deputaţilor şi senatorilor şi se comunică Guvernului la datadepunerii.(3) Moţiunea de cenzură se dezbate după 3 zile de la data când a fostprezentată în şedinţa comună a celor două Camere.(4) Dacă moţiunea de cenzură a fost respinsă, deputaţii şi senatorii care ausemnat-o nu mai pot iniţia, în aceeaşi sesiune, o nouă moţiune de cenzură,cu excepţia cazului în care Guvernul îşi angajează răspunderea potrivitarticolului 114.

ARTICOLUL 114Angajarea răspunderii Guvernului

(1) Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi aSenatului, în şedinţă comună, asupra unui program, a unei declaraţii depolitică generală sau a unui proiect de lege.(2) Guvernul este demis dacă o moţiune de cenzură, depusă în termen de 3zile de la prezentarea programului, a declaraţiei de politică generală sau aproiectului de lege, a fost votată în condiţiile articolului 113.(3) Dacă Guvernul nu a fost demis potrivit alineatului (2), proiectul de legeprezentat, modificat sau completat, după caz, cu amendamente acceptate deGuvern, se consideră adoptat, iar aplicarea programului sau a declaraţiei depolitică generală devine obligatorie pentru Guvern.(4) În cazul în care Preşedintele României cere reexaminarea legii adoptatepotrivit alineatului (3), dezbaterea acesteia se va face în şedinţa comună acelor două Camere.

221

ARTICOLUL 115Delegarea legislativă

(1) Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernuluipentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice.(2) Legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu, domeniul şi data pânăla care se pot emite ordonanţe.(3) Dacă legea de abilitare o cere, ordonanţele se supun aprobăriiParlamentului, potrivit procedurii legislative, până la împlinirea termenuluide abilitare. Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor ordonanţei.(4) Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţiiextraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia dea motiva urgenţa în cuprinsul acestora.(5) Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea sa spredezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şidupă publicarea ei în Monitorul Oficial al României. Camerele, dacă nu seaflă în sesiune, se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau,după caz, de la trimitere. Dacă în termen de cel mult 30 de zile de ladepunere, Camera sesizată nu se pronunţă asupra ordonanţei, aceasta esteconsiderată adoptată şi se trimite celeilalte Camere care decide deasemenea în procedură de urgenţă. Ordonanţa de urgenţă cuprinzând normede natura legii organice se aprobă cu majoritatea prevăzută la articolul 76alineatul (1).(6) Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilorconstituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului,drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturileelectorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietatepublică.(7) Ordonanţele cu care Parlamentul a fost sesizat se aprobă sau se respingprintr-o lege în care vor fi cuprinse şi ordonanţele ale căror efecte au încetatpotrivit alineatului (3).(8) Prin legea de aprobare sau de respingere se vor reglementa, dacă estecazul, măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioadade aplicare a ordonanţei.

222

CAPITOLUL VAdministraţia publică

SECŢIUNEA 1Administraţia publică centrală de specialitate

ARTICOLUL 116Structura

(1) Ministerele se organizează numai în subordinea Guvernului.(2) Alte organe de specialitate se pot organiza în subordinea Guvernului oria ministerelor sau ca autorităţi administrative autonome.

ARTICOLUL 117Înfiinţarea

(1) Ministerele se înfiinţează, se organizează şi funcţionează potrivit legii.(2) Guvernul şi ministerele, cu avizul Curţii de Conturi, pot înfiinţa organede specialitate, în subordinea lor, numai dacă legea le recunoaşte aceastăcompetenţă.(3) Autorităţi administrative autonome se pot înfiinţa prin lege organică.

ARTICOLUL 118Forţele armate

(1) Armata este subordonată exclusiv voinţei poporului pentru garantareasuveranităţii, a independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale aţării şi a democraţiei constituţionale. În condiţiile legii şi ale tratatelorinternaţionale la care România este parte, armata contribuie la apărareacolectivă în sistemele de alianţă militară şi participă la acţiuni privindmenţinerea sau restabilirea păcii.(2) Structura sistemului naţional de apărare, pregătirea populaţiei, aeconomiei şi a teritoriului pentru apărare, precum şi statutul cadrelormilitare, se stabilesc prin lege organică.(3) Prevederile alineatelor (1) şi (2) se aplică, în mod corespunzător, şicelorlalte componente ale forţelor armate stabilite potrivit legii.(4) Organizarea de activităţi militare sau paramilitare în afara unei autorităţistatale este interzisă.(5) Pe teritoriul României pot intra, staţiona, desfăşura operaţiuni sau trecetrupe străine numai în condiţiile legii sau ale tratatelor internaţionale la careRomânia este parte.

223

ARTICOLUL 119Consiliul Suprem de Apărare a Ţării

Consiliul Suprem de Apărare a Ţării organizează şi coordonează unitaractivităţile care privesc apărarea ţării şi securitatea naţională, participarea lamenţinerea securităţii internaţionale şi la apărarea colectivă în sistemele dealianţă militară, precum şi la acţiuni de menţinere sau de restabilire a păcii.

SECŢIUNEA a 2-aAdministraţia publică locală

ARTICOLUL 120Principii de bază

(1) Administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale seîntemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale şideconcentrării serviciilor publice.(2) În unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând uneiminorităţi naţionale au o pondere semnificativă se asigură folosirea limbiiminorităţii naţionale respective în scris şi oral în relaţiile cu autorităţileadministraţiei publice locale şi cu serviciile publice deconcentrate, încondiţiile prevăzute de legea organică.

ARTICOLUL 121Autorităţi comunale şi orăşeneşti

(1) Autorităţile administraţiei publice, prin care se realizează autonomialocală în comune şi în oraşe, sunt consiliile locale alese şi primarii aleşi, încondiţiile legii.(2) Consiliile locale şi primarii funcţionează, în condiţiile legii, ca autorităţiadministrative autonome şi rezolvă treburile publice din comune şi dinoraşe.(3) Autorităţile prevăzute la alineatul (1) se pot constitui şi în subdiviziunileadministrativ-teritoriale ale municipiilor.

ARTICOLUL 122Consiliul judeţean

(1) Consiliul judeţean este autoritatea administraţiei publice pentrucoordonarea activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti, în vederearealizării serviciilor publice de interes judeţean.(2) Consiliul judeţean este ales şi funcţionează în condiţiile legii.

224

ARTICOLUL 123Prefectul

(1) Guvernul numeşte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti.(2) Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduceserviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe aleadministraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale.(3) Atribuţiile prefectului se stabilesc prin lege organică.(4) Între prefecţi, pe de o parte, consiliile locale şi primari, precum şiconsiliile judeţene şi preşedinţii acestora, pe de altă parte, nu existăraporturi de subordonare.(5) Prefectul poate ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ, unact al consiliului judeţean, al celui local sau al primarului, în cazul în careconsideră actul ilegal. Actul atacat este suspendat de drept.

CAPITOLUL VIAutoritatea judecătorească

SECŢIUNEA 1Instanţele judecătoreşti

ARTICOLUL 124Înfăptuirea justiţiei

(1) Justiţia se înfăptuieşte în numele legii.(2) Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi.(3) Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.

ARTICOLUL 125Statutul judecătorilor

(1) Judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili, încondiţiile legii.(2) Propunerile de numire, precum şi promovarea, transferarea şisancţionarea judecătorilor sunt de competenţa Consiliului Superior alMagistraturii, în condiţiile legii sale organice.(3) Funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sauprivată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.

225

ARTICOLUL 126Instanţele judecătoreşti

(1) Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi princelelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.(2) Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată suntprevăzute numai prin lege.(3) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicareaunitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţeisale.(4) Compunerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi regulile de funcţionarea acesteia se stabilesc prin lege organică.(5) Este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare. Prin lege organicăpot fi înfiinţate instanţe specializate în anumite materii, cu posibilitateaparticipării, după caz, a unor persoane din afara magistraturii.(6) Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice,pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor careprivesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cucaracter militar. Instanţele de contencios administrativ sunt competente săsoluţioneze cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau, după caz, prindispoziţii din ordonanţe declarate neconstituţionale.

ARTICOLUL 127Caracterul public al dezbaterilor

Şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege.ARTICOLUL 128Folosirea limbii materne şi a interpretului în justiţie

(1) Procedura judiciară se desfăşoară în limba română.(2) Cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să seexprime în limba maternă în faţa instanţelor de judecată, în condiţiile legiiorganice.(3) Modalităţile de exercitare a dreptului prevăzut la alineatul (2), inclusivprin folosirea de interpreţi sau traduceri, se vor stabili astfel încât să nuîmpiedice buna administrare a justiţiei şi să nu implice cheltuielisuplimentare pentru cei interesaţi.(4) Cetăţenii străini şi apatrizii care nu înţeleg sau nu vorbesc limba românăau dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de avorbi în instanţă şi de a pune concluzii, prin interpret; în procesele penaleacest drept este asigurat în mod gratuit.

226

ARTICOLUL 129Folosirea căilor de atac

Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Publicpot exercita căile de atac, în condiţiile legii.

ARTICOLUL 130Poliţia instanţelor

Instanţele judecătoreşti dispun de poliţia pusă în serviciul lor.

SECŢIUNEA a 2-aMinisterul Public

ARTICOLUL 131Rolul Ministerului Public

(1) În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generaleale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţilecetăţenilor.(2) Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi înparchete, în condiţiile legii.(3) Parchetele funcţionează pe lângă instanţele de judecată, conduc şisupraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, încondiţiile legii.

ARTICOLUL 132Statutul procurorilor

(1) Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, alimparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei.(2) Funcţia de procuror este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sauprivată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.

SECŢIUNEA a 3-aConsiliul Superior al Magistraturii

ARTICOLUL 133Rolul şi structura

(1) Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei.(2) Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din 19 membri, din care:a) 14 sunt aleşi în adunările generale ale magistraţilor şi validaţi de Senat;aceştia fac parte din două secţii, una pentru judecători şi una pentru

227

procurori; prima secţie este compusă din 9 judecători, iar cea de-a doua din5 procurori;b) 2 reprezentanţi ai societăţii civile, specialişti în domeniul dreptului, carese bucură de înaltă reputaţie profesională şi morală, aleşi de Senat; aceştiaparticipă numai la lucrările în plen;c) ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şiprocurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şiJustiţie.(3) Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii este ales pentru unmandat de un an, ce nu poate fi reînnoit, dintre magistraţii prevăzuţi laalineatul (2) litera a).(4) Durata mandatului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii estede 6 ani.(5) Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii se iau prin vot secret.(6) Preşedintele României prezidează lucrările Consiliului Superior alMagistraturii la care participă.(7) Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii sunt definitive şiirevocabile, cu excepţia celor prevăzute la articolul 134 alineatul (2).

ARTICOLUL 134Atribuţii

(1) Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui Românieinumirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celorstagiari, în condiţiile legii.(2) Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă dejudecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare ajudecătorilor şi a procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea saorganică. În aceste situaţii, ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi deCasaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă ÎnaltaCurte de Casaţie şi Justiţie nu au drept de vot.(3) Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinarăpot fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.(4) Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte şi alte atribuţii stabiliteprin legea sa organică, în realizarea rolului său de garant al independenţeijustiţiei.

228

TITLUL IVEconomia şi finanţele publice

ARTICOLUL 135Economia

(1) Economia României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativăşi concurenţă.(2) Statul trebuie să asigure:a) libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadruluifavorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie;b) protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şivalutară;c) stimularea cercetării ştiinţifice şi tehnologice naţionale, a artei şiprotecţia dreptului de autor;d) exploatarea resurselor naturale, în concordanţă cu interesul naţional;e) refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinereaechilibrului ecologic;f) crearea condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii;g) aplicarea politicilor de dezvoltare regională în concordanţă cuobiectivele Uniunii Europene.

ARTICOLUL 136Proprietatea

(1) Proprietatea este publică sau privată.(2) Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţinestatului sau unităţilor administrativ-teritoriale.(3) Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cupotenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, mareateritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platouluicontinental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectulexclusiv al proprietăţii publice.(4) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legiiorganice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilorpublice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date înfolosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică.(5) Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice.

229

ARTICOLUL 137Sistemul financiar

(1) Formarea, administrarea, întrebuinţarea şi controlul resurselorfinanciare ale statului, ale unităţilor administrativ-teritoriale şi aleinstituţiilor publice sunt reglementate prin lege.(2) Moneda naţională este leul, iar subdiviziunea acestuia, banul. Încondiţiile aderării la Uniunea Europeană, prin lege organică se poaterecunoaşte circulaţia şi înlocuirea monedei naţionale cu aceea a UniuniiEuropene.

ARTICOLUL 138Bugetul public naţional

(1) Bugetul public naţional cuprinde bugetul de stat, bugetul asigurărilorsociale de stat şi bugetele locale ale comunelor, ale oraşelor şi ale judeţelor.(2) Guvernul elaborează anual proiectul bugetului de stat şi pe cel alasigurărilor sociale de stat, pe care le supune, separat, aprobăriiParlamentului.(3) Dacă legea bugetului de stat şi legea bugetului asigurărilor sociale destat nu au fost adoptate cu cel puţin 3 zile înainte de expirarea exerciţiuluibugetar, se aplică în continuare bugetul de stat şi bugetul asigurărilorsociale de stat ale anului precedent, până la adoptarea noilor bugete.(4) Bugetele locale se elaborează, se aprobă şi se execută în condiţiile legii.(5) Nici o cheltuială bugetară nu poate fi aprobată fără stabilirea sursei definanţare.

ARTICOLUL 139Impozite, taxe şi alte contribuţii

(1) Impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi alebugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege.(2) Impozitele şi taxele locale se stabilesc de consiliile locale sau judeţene,în limitele şi în condiţiile legii.(3) Sumele reprezentând contribuţiile la constituirea unor fonduri sefolosesc, în condiţiile legii, numai potrivit destinaţiei acestora.

ARTICOLUL 140Curtea de Conturi

(1) Curtea de Conturi exercită controlul asupra modului de formare, deadministrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi alesectorului public. În condiţiile legii organice, litigiile rezultate dinactivitatea Curţii de Conturi se soluţionează de instanţele judecătoreştispecializate.

230

(2) Curtea de Conturi prezintă anual Parlamentului un raport asupraconturilor de gestiune ale bugetului public naţional din exerciţiul bugetarexpirat, cuprinzând şi neregulile constatate.(3) La cererea Camerei Deputaţilor sau a Senatului, Curtea de Conturicontrolează modul de gestionare a resurselor publice şi raportează desprecele constatate.(4) Consilierii de conturi sunt numiţi de Parlament pentru un mandat de 9ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit. Membrii Curţii de Conturi suntindependenţi în exercitarea mandatului lor şi inamovibili pe toată durataacestuia. Ei sunt supuşi incompatibilităţilor prevăzute de lege pentrujudecători.(5) Curtea de Conturi se înnoieşte cu o treime din consilierii de conturinumiţi de Parlament, din 3 în 3 ani, în condiţiile prevăzute de legeaorganică a Curţii.(6) Revocarea membrilor Curţii de Conturi se face de către Parlament, încazurile şi condiţiile prevăzute de lege.

ARTICOLUL 141Consiliul Economic şi Social

Consiliul Economic şi Social este organ consultativ al Parlamentului şi alGuvernului în domeniile de specialitate stabilite prin legea sa organică deînfiinţare, organizare şi funcţionare.

TITLUL VCurtea Constituţională

ARTICOLUL 142Structura

(1) Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei.(2) Curtea Constituţională se compune din nouă judecători, numiţi pentruun mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit.(3) Trei judecători sunt numiţi de Camera Deputaţilor, trei de Senat şi treide Preşedintele României.(4) Judecătorii Curţii Constituţionale aleg, prin vot secret, preşedinteleacesteia, pentru o perioadă de 3 ani.(5) Curtea Constituţională se înnoieşte cu o treime din judecătorii ei, din 3în 3 ani, în condiţiile prevăzute de legea organică a Curţii.

231

ARTICOLUL 143Condiţii pentru numire

Judecătorii Curţii Constituţionale trebuie să aibă pregătire juridicăsuperioară, înaltă competenţă profesională şi o vechime de cel puţin 18 aniîn activitatea juridică sau în învăţământul juridic superior.

ARTICOLUL 144Incompatibilităţi

Funcţia de judecător al Curţii Constituţionale este incompatibilă cu oricarealtă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice dinînvăţământul juridic superior.

ARTICOLUL 145Independenţa şi inamovibilitatea

Judecătorii Curţii Constituţionale sunt independenţi în exercitareamandatului lor şi inamovibili pe durata acestuia.

ARTICOLUL 146Atribuţii

Curtea Constituţională are următoarele atribuţii:a) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgareaacestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţiicelor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aAvocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de celpuţin 25 de senatori, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire aConstituţiei;b) se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduriinternaţionale, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, aunui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;c) se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, lasesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grupparlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin25 de senatori;d) hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şiordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitrajcomercial; excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct deAvocatul Poporului;e) soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintreautorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintrepreşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a preşedinteluiConsiliului Superior al Magistraturii;

232

f) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea PreşedinteluiRomâniei şi confirmă rezultatele sufragiului;g) constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitareafuncţiei de Preşedinte al României şi comunică cele constatateParlamentului şi Guvernului;h) dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie aPreşedintelui României;i) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurareareferendumului şi confirmă rezultatele acestuia;j) verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislativede către cetăţeni;k) hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unuipartid politic;l) îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii.

ARTICOLUL 147Deciziile Curţii Constituţionale

(1) Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele dinregulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectelejuridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, înacest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acordprevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestuitermen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate dedrept.(2) În cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte depromulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiilerespective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale.(3) În cazul în care constituţionalitatea tratatului sau acordului internaţionala fost constatată potrivit articolului 146 litera b), acesta nu poate faceobiectul unei excepţii de neconstituţionalitate. Tratatul sau acordulinternaţional constatat ca fiind neconstituţional nu poate fi ratificat.(4) Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial alRomâniei. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi auputere numai pentru viitor.

233

TITLUL VIIntegrarea euroatlantică

ARTICOLUL 148Integrarea în Uniunea Europeană

(1) Aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, înscopul transferării unor atribuţii către instituţiile comunitare, precum şi alexercitării în comun cu celelalte state membre a competenţelor prevăzute înaceste tratate, se face prin lege adoptată în şedinţa comună a CamereiDeputaţilor şi Senatului, cu o majoritate de două treimi din număruldeputaţilor şi senatorilor.(2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale UniuniiEuropene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracterobligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, curespectarea prevederilor actului de aderare.(3) Prevederile alineatelor (1) şi (2) se aplică, în mod corespunzător, şipentru aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale UniuniiEuropene.(4) Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritateajudecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate dinactul aderării şi din prevederile alineatului (2).(5) Guvernul transmite celor două Camere ale Parlamentului proiecteleactelor cu caracter obligatoriu înainte ca acestea să fie supuse aprobăriiinstituţiilor Uniunii Europene.

ARTICOLUL 149Aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord

Aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord se face prin legeadoptată în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, cu omajoritate de două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor.

234

TITLUL VIIRevizuirea Constituţiei

ARTICOLUL 150Iniţiativa revizuirii

(1) Revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de Preşedintele României lapropunerea Guvernului, de cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor saual senatorilor, precum şi de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot.(2) Cetăţenii care iniţiază revizuirea Constituţiei trebuie să provină din celpuţin jumătate din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe sau înmunicipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin 20.000 desemnături în sprijinul acestei iniţiative.

ARTICOLUL 151Procedura de revizuire

(1) Proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată de CameraDeputaţilor şi de Senat, cu o majoritate de cel puţin două treimi dinnumărul membrilor fiecărei Camere.(2) Dacă prin procedura de mediere nu se ajunge la un acord, CameraDeputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, hotărăsc cu votul a cel puţin treipătrimi din numărul deputaţilor şi senatorilor.(3) Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizatîn cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii derevizuire.

ARTICOLUL 152Limitele revizuirii

(1) Dispoziţiile prezentei Constituţii privind caracterul naţional,independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană deguvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismulpolitic şi limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii.(2) De asemenea, nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultatsuprimarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau agaranţiilor acestora.(3) Constituţia nu poate fi revizuită pe durata stării de asediu sau a stării deurgenţă şi nici în timp de război.

235

TITLUL VIIIDispoziţii finale şi tranzitorii

ARTICOLUL 153Intrarea în vigoare

Prezenta Constituţie intră în vigoare la data aprobării ei prin referendum.La aceeaşi dată, Constituţia din 21 august 1965 este şi rămâne în întregimeabrogată.

ARTICOLUL 154Conflictul temporal de legi

(1) Legile şi toate celelalte acte normative rămân în vigoare, în măsura încare ele nu contravin prezentei Constituţii.(2) Consiliul Legislativ, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare alegii sale de organizare, va examina conformitatea legislaţiei cu prezentaConstituţie şi va face Parlamentului sau, după caz, Guvernului, propunericorespunzătoare.

ARTICOLUL 155Dispoziţii tranzitorii

(1) Proiectele de legi şi propunerile legislative în curs de legiferare sedezbat şi se adoptă potrivit dispoziţiilor constituţionale anterioare intrării învigoare a legii de revizuire.(2) Instituţiile prevăzute de Constituţie, existente la data intrării în vigoare alegii de revizuire, rămân în funcţiune până la constituirea celor noi.(3) Prevederile alineatului (1) al articolului 83 se aplică începând cuurmătorul mandat prezidenţial.(4) Dispoziţiile cu privire la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie vor fi adusela îndeplinire în cel mult 2 ani de la data intrării în vigoare a legii derevizuire.(5) Judecătorii în funcţie ai Curţii Supreme de Justiţie şi consilierii deconturi numiţi de Parlament îşi continuă activitatea până la data expirăriimandatului pentru care au fost numiţi. Pentru asigurarea înnoirii Curţii deConturi din 3 în 3 ani, la expirarea mandatului actualilor consilieri deconturi aceştia vor putea fi numiţi pentru încă un mandat de 3 ani sau de 6ani.(6) Până la constituirea instanţelor judecătoreşti specializate, litigiilerezultate din activitatea Curţii de Conturi vor fi soluţionate de cătreinstanţele judecătoreşti ordinare.

236

ARTICOLUL 156Republicarea Constituţiei

Legea de revizuire a Constituţiei se publică în Monitorul Oficial alRomâniei în termen de 5 zile de la data adoptării. Constituţia, modificată şicompletată, după aprobarea prin referendum, se republică de către ConsiliulLegislativ, cu reactualizarea denumirilor, dându-se textelor o nouănumerotare.

237

Legea nr. 429 din 23 octombrie 2003 de revizuire aConstituţiei României

EMITENT: PARLAMENTULPUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 758 din 29 octombrie2003

ARTICOL UNICConstituţia României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,nr. 233 din 21 noiembrie 1991, aprobată prin referendumul naţional din 8decembrie 1991, se modifică şi se completează astfel:

1. Articolul 1 se modifică şi se completează astfel:

Alineatul (3) se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(3) România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitateaomului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţiiumane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritultradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei dindecembrie 1989, şi sunt garantate."

După alineatul (3) se introduc două noi alineate, (4) şi (5), cu următorulcuprins:

"(4) Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibruluiputerilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţieiconstituţionale.

(5) În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor esteobligatorie."

2. Alineatul (1) al articolului 2 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(1) Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prinorganele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şicorecte, precum şi prin referendum."

3. Alineatul (1) al articolului 4 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(1) Statul are ca fundament unitatea poporului român şi solidaritateacetăţenilor săi."

238

4. Articolul 9 se modifică astfel:

Denumirea articolului va fi: "Sindicatele, patronatele şi asociaţiileprofesionale"

Cuprinsul articolului va fi:

"ART. 9

Sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale se constituie şi îşidesfăşoară activitatea potrivit statutelor lor, în condiţiile legii. Elecontribuie la apărarea drepturilor şi la promovarea intereselor profesionale,economice şi sociale ale membrilor lor."

5. La articolul 11 se introduce un nou alineat, (3), cu următorul cuprins:

"(3) În cazul în care un tratat la care România urmează să devină partecuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea locnumai după revizuirea Constituţiei."

6. Alineatul (2) al articolului 15 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(2) Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale saucontravenţionale mai favorabile."

7. Articolul 16 se modifică şi se completează astfel:

Alineatul (3) se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(3) Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, încondiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară.Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentruocuparea acestor funcţii şi demnităţi."

După alineatul (3) se introduce un nou alineat, (4), cu următorul cuprins:

"(4) În condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţeniiUniunii care îndeplinesc cerinţele legii organice au dreptul de a alege şi dea fi aleşi în autorităţile administraţiei publice locale."

8. După alineatul (1) al articolului 19 se introduce un nou alineat, (1^1), cuurmătorul cuprins:

"(1^1) Prin derogare de la prevederile alineatului (1), cetăţenii români pot fiextrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, încondiţiile legii şi pe bază de reciprocitate."

239

9. Alineatul (2) al articolului 20 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare ladrepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legileinterne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului încare Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile."

10. La articolul 21 se introduc două noi alineate, (3) şi (4), cu următorulcuprins:

"(3) Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.

(4) Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite."

11. Articolul 23 se modifică şi se completează astfel:

Alineatul (4) se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(4) Arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în cursulprocesului penal."

După alineatul (4) se introduc trei noi alineate, (4^1), (4^2) şi (4^3), cuurmătorul cuprins:

"(4^1) În cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispunepentru cel mult 30 de zile şi se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile,fără ca durata totală să depăşească un termen rezonabil, şi nu mai mult de180 de zile.

(4^2) În faza de judecată instanţa este obligată, în condiţiile legii, săverifice periodic, şi nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeiniciaarestării preventive şi să dispună, de îndată, punerea în libertate ainculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă auîncetat sau dacă instanţa constată că nu există temeiuri noi care să justificemenţinerea privării de libertate.

(4^3) Încheierile instanţei privind măsura arestării preventive sunt supusecăilor de atac prevăzute de lege."

Alineatul (6) se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(6) Punerea în libertate a celui reţinut sau arestat este obligatorie, dacămotivele acestor măsuri au dispărut, precum şi în alte situaţii prevăzute delege."

240

După alineatul (9) se introduce un nou alineat, (9^1), cu următorul cuprins:

"(9^1) Sancţiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală."

12. Articolul 27 se modifică astfel:

Alineatul (2) va avea următorul cuprins:

"(2) De la prevederile alineatului (1) se poate deroga prin lege pentruurmătoarele situaţii:

a) executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti;

b) înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurileunei persoane;

c) apărarea securităţii naţionale sau a ordinii publice;

d) prevenirea răspândirii unei epidemii."

Alineatul (3) va avea următorul cuprins:

"(3) Percheziţia se dispune de judecător şi se efectuează în condiţiile şi înformele prevăzute de lege."

Alineatul (4) va avea următorul cuprins:

"(4) Percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise, în afară de cazulinfracţiunilor flagrante."

13. Alineatul (3) al articolului 31 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(3) Dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecţie atinerilor sau securitatea naţională."

14. Articolul 32 se modifică astfel:

Alineatul (4) va avea următorul cuprins:

"(4) Învăţământul de stat este gratuit, potrivit legii. Statul acordă bursesociale de studii copiilor şi tinerilor proveniţi din familii defavorizate şicelor instituţionalizaţi, în condiţiile legii."

Alineatul (5) va avea următorul cuprins:

"(5) Învăţământul de toate gradele se desfăşoară în unităţi de stat,particulare şi confesionale, în condiţiile legii."

241

15. După articolul 32 se introduce un nou articol, 32^1, cu următorulcuprins:

Denumirea articolului va fi: "Accesul la cultură"

Cuprinsul articolului va fi:

"ART. 32^1

(1) Accesul la cultură este garantat, în condiţiile legii.

(2) Libertatea persoanei de a-şi dezvolta spiritualitatea şi de a accede lavalorile culturii naţionale şi universale nu poate fi îngrădită.

(3) Statul trebuie să asigure păstrarea identităţii spirituale, sprijinireaculturii naţionale, stimularea artelor, protejarea şi conservarea moşteniriiculturale, dezvoltarea creativităţii contemporane, promovarea valorilorculturale şi artistice ale României în lume."

16. După articolul 33 se introduce un nou articol, 33^1, cu următorulcuprins:

Denumirea articolului va fi: "Dreptul la mediu sănătos"

Cuprinsul articolului va fi:

"ART. 33^1

(1) Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurătorsănătos şi echilibrat ecologic.

(2) Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept.

(3) Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi a amelioramediul înconjurător."

17. Alineatul (2) al articolului 35 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(2) Candidaţii trebuie să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârstade cel puţin 23 de ani pentru a fi aleşi în Camera Deputaţilor sau înorganele administraţiei publice locale, vârsta de cel puţin 33 de ani pentru afi aleşi în Senat şi vârsta de cel puţin 35 de ani pentru a fi aleşi în funcţia dePreşedinte al României."

18. După articolul 35 se introduce un nou articol, 35^1, cu următorulcuprins:

242

Denumirea articolului va fi: "Dreptul de a fi ales în Parlamentul European"

Cuprinsul articolului va fi:

"ART. 35^1

În condiţiile aderării României la Uniunea Europeană, cetăţenii români audreptul de a alege şi de a fi aleşi în Parlamentul European."

19. Alineatul (1) al articolului 37 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(1) Cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, înpatronate şi în alte forme de asociere."

20. Alineatele (1) şi (2) ale articolului 38 se modifică şi vor avea următorulcuprins:

"(1) Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meserieisau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este liberă.

(2) Salariaţii au dreptul la măsuri de protecţie socială. Acestea privescsecuritatea şi sănătatea salariaţilor, regimul de muncă al femeilor şi altinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe ţară, repausul săptămânal,concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii deosebite sauspeciale, formarea profesională, precum şi alte situaţii specifice, stabiliteprin lege."

21. La alineatul (2) al articolului 39, litera a) va avea următorul cuprins:

"a) activităţile pentru îndeplinirea îndatoririlor militare, precum şi celedesfăşurate, potrivit legii, în locul acestora, din motive religioase sau deconştiinţă;"

22. Articolul 41 se modifică şi se completează astfel:

Denumirea articolului va fi: "Dreptul de proprietate privată"

Alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(2) Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege,indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul deproprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate dinaderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale lacare România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzuteprin lege organică, precum şi prin moştenire legală."

243

După alineatul (3) se introduce un nou alineat, (3^1), cu următorul cuprins:

"(3^1) Sunt interzise naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită înproprietate publică a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice,religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor."

23. După articolul 41 se introduce un nou articol, 41^1, cu următorulcuprins:

Denumirea articolului va fi: "Libertatea economică"

Cuprinsul articolului va fi:

"ART. 41^1

Accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera iniţiativă şiexercitarea acestora în condiţiile legii sunt garantate."

24. Alineatul (2) al articolului 43 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(2) Cetăţenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, laasistenţă medicală în unităţile sanitare de stat, la ajutor de şomaj şi la alteforme de asigurări sociale publice sau private, prevăzute de lege. Cetăţeniiau dreptul şi la măsuri de asistenţă socială, potrivit legii."

25. Alineatul (2) al articolului 45 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(2) Statul acordă alocaţii pentru copii şi ajutoare pentru îngrijirea copiluluibolnav ori cu handicap. Alte forme de protecţie socială a copiilor şi atinerilor se stabilesc prin lege."

26. Articolul 46 se modifică şi va avea următorul cuprins:

Denumirea articolului va fi: "Protecţia persoanelor cu handicap"

Cuprinsul articolului va fi:

"ART. 46

Persoanele cu handicap se bucură de protecţie specială. Statul asigurărealizarea unei politici naţionale de egalitate a şanselor, de prevenire şi detratament ale handicapului, în vederea participării efective a persoanelor cuhandicap în viaţa comunităţii, respectând drepturile şi îndatoririle ce revinpărinţilor şi tutorilor."

27. Articolul 48 se modifică astfel:

244

Alineatul (1) va avea următorul cuprins:

"(1) Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de oautoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea întermenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaştereadreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi reparareapagubei."

Alineatul (3) va avea următorul cuprins:

"(3) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorilejudiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlăturărăspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă saugravă neglijenţă."

28. Articolul 49 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"ART. 49

(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prinlege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţiinaţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi alibertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenireaconsecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistrudeosebit de grav.

(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societatedemocratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care adeterminat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduceatingere existenţei dreptului sau a libertăţii."

29. Articolul 51 se abrogă.

30. Articolul 52 se modifică astfel:

Alineatul (2) va avea următorul cuprins:

"(2) Condiţiile privind îndeplinirea îndatoririlor militare se stabilesc prinlege organică."

Alineatul (3) va avea următorul cuprins:

"(3) Cetăţenii pot fi încorporaţi de la vârsta de 20 de ani şi până la vârsta de35 de ani, cu excepţia voluntarilor, în condiţiile legii organice."

245

31. Articolul 55 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"ART. 55

(1) Avocatul Poporului este numit pe o durată de 5 ani pentru apărareadrepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice. Adjuncţii Avocatului Poporuluisunt specializaţi pe domenii de activitate.

(2) Avocatul Poporului şi adjuncţii săi nu pot îndeplini nici o altă funcţiepublică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământulsuperior.

(3) Organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului se stabilescprin lege organică."

32. Alineatul (1) al articolului 60 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(1) Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese pentru un mandat de 4 ani,care se prelungeşte de drept în stare de mobilizare, de război, de asediu saude urgenţă, până la încetarea acestora."

33. Articolul 62 se modifică şi se completează astfel:

Denumirea articolului va fi: "Şedinţele Camerelor"

Alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(1) Camera Deputaţilor şi Senatul lucrează în şedinţe separate."

Partea introductivă a alineatului (2) se modifică şi va avea următorulcuprins:

"(2) Camerele îşi desfăşoară lucrările şi în şedinţe comune, potrivit unuiregulament adoptat cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, pentru:"

Litera f) a alineatului (2) se modifică şi va avea următorul cuprins:

"f) aprobarea strategiei naţionale de apărare a ţării;"

După litera f) a alineatului (2) se introduce o nouă literă, f^1), cu următorulcuprins:

"f^1) examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;"

Litera g) a alineatului (2) se modifică şi va avea următorul cuprins:

"g) numirea, la propunerea Preşedintelui României, a directorilor serviciilorde informaţii şi exercitarea controlului asupra activităţii acestor servicii;"

246

După litera g) a alineatului (2) se introduc două noi litere, g^1) şi g^2), cuurmătorul cuprins:

"g^1) numirea Avocatului Poporului;

g^2) stabilirea statutului deputaţilor şi al senatorilor, stabilireaindemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora;"

34. Alineatul (1) al articolului 67 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(1) Deputaţii şi senatorii intră în exerciţiul mandatului la data întruniriilegale a Camerei din care fac parte, sub condiţia validării alegerii şi adepunerii jurământului. Jurământul se stabileşte prin lege organică."

35. Articolul 69 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"ART. 69

(1) Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentruvoturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului.

(2) Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentrufapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate înexercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţifără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor.Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de cătreParchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa dejudecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

(3) În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şisupuşi percheziţiei. Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pepreşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în careCamera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispuneimediat revocarea acestei măsuri."

36. Articolul 70 se abrogă.

37. Articolul 71 se abrogă.

38. Alineatul (3) al articolului 72 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(3) Prin lege organică se reglementează:

a) sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea Autorităţii ElectoralePermanente;

247

b) organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice;

c) statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlaltedrepturi ale acestora;

d) organizarea şi desfăşurarea referendumului;

e) organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;

f) regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi al stăriide război;

g) regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă;

h) infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;

i) acordarea amnistiei sau a graţierii colective;

j) statutul funcţionarilor publici;

k) contenciosul administrativ;

l) organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, ainstanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi;

m) regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii;

n) organizarea generală a învăţământului;

o) organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şiregimul general privind autonomia locală;

p) regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şiprotecţia socială;

r) statutul minorităţilor naţionale din România;

s) regimul general al cultelor;

t) celelalte domenii pentru care în Constituţie se prevede adoptarea de legiorganice."

39. Articolul 73 se modifică astfel:

Alineatul (1) va avea următorul cuprins:

"(1) Iniţiativa legislativă aparţine, după caz, Guvernului, deputaţilor,senatorilor sau unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot.Cetăţenii care îşi manifestă dreptul la iniţiativă legislativă trebuie să

248

provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare din acestejudeţe, respectiv în municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin5.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative."

Alineatul (3) va avea următorul cuprins:

"(3) Guvernul îşi exercită iniţiativa legislativă prin transmiterea proiectuluide lege către Camera competentă să îl adopte, ca primă Cameră sesizată."

Alineatul (5) va avea următorul cuprins:

"(5) Propunerile legislative se supun dezbaterii mai întâi Camereicompetente să le adopte, ca primă Cameră sesizată."

40. După articolul 73 se introduce un nou articol, 73^1, cu următorulcuprins:

Denumirea articolului va fi: "Sesizarea Camerelor"

Cuprinsul articolului va fi:

"ART. 73^1

(1) Se supun spre dezbatere şi adoptare Camerei Deputaţilor, ca primăCameră sesizată, proiectele de legi şi propunerile legislative pentruratificarea tratatelor sau a altor acorduri internaţionale şi a măsurilorlegislative ce rezultă din aplicarea acestor tratate sau acorduri, precum şiproiectele legilor organice prevăzute la articolul 31 alineatul (5), articolul37 alineatul (3), articolul 52 alineatul (2), articolul 55 alineatul (3), articolul72 alineatul (3) literele e), k), l), n), o), articolul 79 alineatul (2), articolul101 alineatul (3), articolul 104 alineatul (2), articolul 116 alineatul (3),articolul 117 alineatele (2) şi (3), articolul 119 alineatul (2), articolul 125alineatele (4) şi (5) şi articolul 140 alineatul (4). Celelalte proiecte de legesau propuneri legislative se supun dezbaterii şi adoptării, ca primă Camerăsesizată, Senatului.

(2) Prima Cameră sesizată se pronunţă în termen de 45 de zile. Pentrucoduri şi alte legi de complexitate deosebită termenul este de 60 de zile. Încazul depăşirii acestor termene se consideră că proiectele de legi saupropunerile legislative au fost adoptate.

(3) După adoptare sau respingere de către prima Cameră sesizată, proiectulsau propunerea legislativă se trimite celeilalte Camere care va decidedefinitiv.

249

(4) În cazul în care prima Cameră sesizată adoptă o prevedere care, potrivitalineatului (1), intră în competenţa sa decizională, prevederea este definitivadoptată dacă şi cea de-a doua Cameră este de acord. În caz contrar, numaipentru prevederea respectivă, legea se întoarce la prima Cameră sesizată,care va decide definitiv în procedură de urgenţă.

(5) Dispoziţiile alineatului (4) referitoare la întoarcerea legii se aplică înmod corespunzător şi în cazul în care Camera decizională adoptă oprevedere pentru care competenţa decizională aparţine primei Camere."

41. Articolul 75 se abrogă.

42. Articolul 76 se abrogă.

43. Articolul 78 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"ART. 78

Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei."

44. Alineatul (1) al articolului 83 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(1) Mandatul Preşedintelui României este de 5 ani şi se exercită de la datadepunerii jurământului."

45. Articolul 84 se modifică astfel:

Alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(2) Preşedintele României se bucură de imunitate. Prevederile articolului69 alineatul (1) se aplică în mod corespunzător."

Alineatul (3) se abrogă.

46. La articolul 85 se introduce un nou alineat, (3), cu următorul cuprins:

"(3) Dacă prin propunerea de remaniere se schimbă structura saucompoziţia politică a Guvernului, Preşedintele României va putea exercitaatribuţia prevăzută la alineatul (2) numai pe baza aprobării Parlamentului,acordată la propunerea primului-ministru."

47. Alineatul (3) al articolului 89 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(3) Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni ale mandatuluiPreşedintelui României şi nici în timpul stării de mobilizare, de război, deasediu sau de urgenţă."

250

48. Alineatul (1) al articolului 91 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(1) Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României,negociate de Guvern, şi le supune spre ratificare Parlamentului, într-untermen rezonabil. Celelalte tratate şi acorduri internaţionale se încheie, seaprobă sau se ratifică potrivit procedurii stabilite prin lege."

49. După alineatul (3) al articolului 92 se introduce un nou alineat, (4), cuurmătorul cuprins:

"(4) În caz de mobilizare sau de război Parlamentul îşi continuă activitateape toată durata acestor stări, iar dacă nu se află în sesiune, se convoacă dedrept în 24 de ore de la declararea lor."

50. Alineatul (1) al articolului 93 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(1) Preşedintele României instituie, potrivit legii, starea de asediu saustarea de urgenţă în întreaga ţară ori în unele unităţi administrativ-teritorialeşi solicită Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate, în cel mult 5 zilede la luarea acesteia."

51. După articolul 95 se introduce un nou articol, 95^1, cu următorulcuprins:

Denumirea articolului va fi: "Punerea sub acuzare"

Cuprinsul articolului va fi:

"ART. 95^1

(1) Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, cu votul a cel puţindouă treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor, pot hotărî punerea subacuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare.

(2) Propunerea de punere sub acuzare poate fi iniţiată de majoritateadeputaţilor şi senatorilor şi se aduce, neîntârziat, la cunoştinţă PreşedinteluiRomâniei pentru a putea da explicaţii cu privire la faptele ce i se impută.

(3) De la data punerii sub acuzare şi până la data demiterii Preşedintele estesuspendat de drept.

(4) Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.Preşedintele este demis de drept la data rămânerii definitive a hotărârii decondamnare."

251

52. Articolul 106 se modifică astfel:

După alineatul (1) se introduce un nou alineat, (1^1), cu următorul cuprins:

"(1^1) Preşedintele României nu îl poate revoca pe primul-ministru."

Alineatul (2) va avea următorul cuprins:

"(2) Dacă primul-ministru se află în una dintre situaţiile prevăzute laarticolul 105, cu excepţia revocării, sau este în imposibilitate de a-şiexercita atribuţiile, Preşedintele României va desemna un alt membru alGuvernului ca prim-ministru interimar, pentru a îndeplini atribuţiileprimului-ministru, până la formarea noului Guvern. Interimatul, peperioada imposibilităţii exercitării atribuţiilor, încetează dacă primul-ministru îşi reia activitatea în Guvern."

53. Alineatul (2) al articolului 109 va avea următorul cuprins:

"(2) Guvernul este demis la data retragerii de către Parlament a încrederiiacordate sau dacă primul-ministru se află în una dintre situaţiile prevăzutela articolul 105, cu excepţia revocării, ori este în imposibilitatea de a-şiexercita atribuţiile mai mult de 45 de zile."

54. Articolul 111 se modifică şi se completează astfel:

Denumirea articolului va fi: "Întrebări, interpelări şi moţiuni simple"

Cuprinsul articolului va fi:

"ART. 111

(1) Guvernul şi fiecare dintre membrii săi au obligaţia să răspundă laîntrebările sau la interpelările formulate de deputaţi sau de senatori, încondiţiile prevăzute de regulamentele celor două Camere ale Parlamentului.

(2) Camera Deputaţilor sau Senatul poate adopta o moţiune simplă princare să-şi exprime poziţia cu privire la o problemă de politică internă sauexternă ori, după caz, cu privire la o problemă ce a făcut obiectul uneiinterpelări."

55. Alineatul (3) al articolului 113 se modifică şi va avea următorulcuprins:

"(3) Dacă Guvernul nu a fost demis potrivit alineatului (2), proiectul delege prezentat, modificat sau completat, după caz, cu amendamente

252

acceptate de Guvern, se consideră adoptat, iar aplicarea programului sau adeclaraţiei de politică generală devine obligatorie pentru Guvern."

56. Articolul 114 se modifică şi se completează astfel:

Alineatul (4) se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(4) Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţiiextraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia dea motiva urgenţa în cuprinsul acestora."

După alineatul (4) se introduc două noi alineate, (4^1) şi (4^2), cuurmătorul cuprins:

"(4^1) Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea sa spredezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şidupă publicarea ei în Monitorul Oficial al României. Camerele, dacă nu seaflă în sesiune, se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau,după caz, de la trimitere. Dacă în termen de cel mult 30 de zile de ladepunere, Camera sesizată nu se pronunţă asupra ordonanţei, aceasta esteconsiderată adoptată şi se trimite celeilalte Camere care decide deasemenea în procedură de urgenţă. Ordonanţa de urgenţă cuprinzând normede natura legii organice se aprobă cu majoritatea prevăzută la articolul 74alineatul (1).

(4^2) Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilorconstituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului,drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturileelectorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietatepublică."

Alineatul (5) se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(5) Ordonanţele cu care Parlamentul a fost sesizat se aprobă sau se respingprintr-o lege în care vor fi cuprinse şi ordonanţele ale căror efecte au încetatpotrivit alineatului (3)."

După alineatul (5) se introduce un nou alineat, (5^1), cu următorul cuprins:

"(5^1) Prin legea de aprobare sau de respingere se vor reglementa, dacăeste cazul, măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse peperioada de aplicare a ordonanţei."

57. Articolul 117 se modifică astfel:

253

Alineatul (1) va avea următorul cuprins:

"(1) Armata este subordonată exclusiv voinţei poporului pentru garantareasuveranităţii, a independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale aţării şi a democraţiei constituţionale. În condiţiile legii şi ale tratatelorinternaţionale la care România este parte, armata contribuie la apărareacolectivă în sistemele de alianţă militară şi participă la acţiuni privindmenţinerea sau restabilirea păcii."

Alineatul (2) va avea următorul cuprins:

"(2) Structura sistemului naţional de apărare, pregătirea populaţiei, aeconomiei şi a teritoriului pentru apărare, precum şi statutul cadrelormilitare, se stabilesc prin lege organică."

Alineatul (3) va avea următorul cuprins:

"(3) Prevederile alineatelor (1) şi (2) se aplică, în mod corespunzător, şicelorlalte componente ale forţelor armate stabilite potrivit legii."

Alineatul (5) va avea următorul cuprins:

"(5) Pe teritoriul României pot intra, staţiona, desfăşura operaţiuni sau trecetrupe străine numai în condiţiile legii sau ale tratatelor internaţionale la careRomânia este parte."

58. Articolul 118 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"ART. 118

Consiliul Suprem de Apărare a Ţării organizează şi coordonează unitaractivităţile care privesc apărarea ţării şi securitatea naţională, participarea lamenţinerea securităţii internaţionale şi la apărarea colectivă în sistemele dealianţă militară, precum şi la acţiuni de menţinere sau de restabilire a păcii."

59. Articolul 119 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"ART. 119

(1) Administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale seîntemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale şideconcentrării serviciilor publice.

(2) În unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând uneiminorităţi naţionale au o pondere semnificativă se asigură folosirea limbiiminorităţii naţionale respective în scris şi oral în relaţiile cu autorităţile

254

administraţiei publice locale şi cu serviciile publice deconcentrate, încondiţiile prevăzute de legea organică."

60. Articolul 122 se modifică şi se completează astfel:

Alineatele (1), (2) şi (3) vor avea următorul cuprins:

"(1) Guvernul numeşte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiulBucureşti.

(2) Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduceserviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe aleadministraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale.

(3) Atribuţiile prefectului se stabilesc prin lege organică."

După alineatul (3) se introduce un nou alineat, (3^1), cu următorul cuprins:

"(3^1) Între prefecţi, pe de o parte, consiliile locale şi primari, precum şiconsiliile judeţene şi preşedinţii acestora, pe de altă parte, nu existăraporturi de subordonare."

61. După alineatul (1) al articolului 123 se introduce un nou alineat, (1^1),cu următorul cuprins:

"(1^1) Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi."

62. Articolul 124 se modifică şi se completează astfel:

Alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(1) Judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili, încondiţiile legii."

După alineatul (1) se introduce un nou alineat, (1^1), cu următorul cuprins:

"(1^1) Propunerile de numire, precum şi promovarea, transferarea şisancţionarea judecătorilor sunt de competenţa Consiliului Superior alMagistraturii, în condiţiile legii sale organice."

63. Articolul 125 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"ART. 125

(1) Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi princelelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.

255

(2) Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată suntprevăzute numai prin lege.

(3) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicareaunitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţeisale.

(4) Compunerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi regulile de funcţionarea acesteia se stabilesc prin lege organică.

(5) Este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare. Prin lege organicăpot fi înfiinţate instanţe specializate în anumite materii, cu posibilitateaparticipării, după caz, a unor persoane din afara magistraturii.

(6) Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice,pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor careprivesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cucaracter militar. Instanţele de contencios administrativ sunt competente săsoluţioneze cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau, după caz, prindispoziţii din ordonanţe declarate neconstituţionale."

64. Articolul 127 se modifică şi se completează astfel:

Denumirea articolului va fi: "Folosirea limbii materne şi a interpretului înjustiţie"

Alineatul (2) se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(2) Cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să seexprime în limba maternă în faţa instanţelor de judecată, în condiţiile legiiorganice."

După alineatul (2) se introduc două noi alineate, (3) şi (4), cu următorulcuprins:

"(3) Modalităţile de exercitare a dreptului prevăzut la alineatul (2), inclusivprin folosirea de interpreţi sau traduceri, se vor stabili astfel încât să nuîmpiedice buna administrare a justiţiei şi să nu implice cheltuielisuplimentare pentru cei interesaţi.

(4) Cetăţenii străini şi apatrizii care nu înţeleg sau nu vorbesc limba românăau dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de avorbi în instanţă şi de a pune concluzii, prin interpret; în procesele penaleacest drept este asigurat în mod gratuit."

256

65. La articolul 130 se introduce un nou alineat, (3), cu următorul cuprins:

"(3) Parchetele funcţionează pe lângă instanţele de judecată, conduc şisupraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, încondiţiile legii."

66. Articolul 132 se modifică astfel:

Denumirea articolului va fi: "Rolul şi structura"

Cuprinsul articolului va fi:

"ART. 132

(1) Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei.

(2) Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din 19 membri, din care:

a) 14 sunt aleşi în adunările generale ale magistraţilor şi validaţi de Senat;aceştia fac parte din două secţii, una pentru judecători şi una pentruprocurori; prima secţie este compusă din 9 judecători, iar cea de-a doua din5 procurori;

b) 2 reprezentanţi ai societăţii civile, specialişti în domeniul dreptului, carese bucură de înaltă reputaţie profesională şi morală, aleşi de Senat; aceştiaparticipă numai la lucrările în plen;

c) ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şiprocurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şiJustiţie.

(3) Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii este ales pentru unmandat de un an, ce nu poate fi reînnoit, dintre magistraţii prevăzuţi laalineatul (2) litera a).

(4) Durata mandatului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii estede 6 ani.

(5) Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii se iau prin vot secret.

(6) Preşedintele României prezidează lucrările Consiliului Superior alMagistraturii la care participă.

(7) Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii sunt definitive şiirevocabile, cu excepţia celor prevăzute la articolul 133 alineatul (2)."

67. Articolul 133 se modifică şi va avea următorul cuprins:

257

"ART. 133

(1) Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui Românieinumirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celorstagiari, în condiţiile legii.

(2) Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă dejudecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare ajudecătorilor şi a procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea saorganică. În aceste situaţii, ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi deCasaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă ÎnaltaCurte de Casaţie şi Justiţie nu au drept de vot.

(3) Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinarăpot fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

(4) Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte şi alte atribuţii stabiliteprin legea sa organică, în realizarea rolului său de garant al independenţeijustiţiei."

68. Articolul 134 se modifică şi se completează astfel:

Alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(1) Economia României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativăşi concurenţă."

Litera c) a alineatului (2) va avea următorul cuprins:

"c) stimularea cercetării ştiinţifice şi tehnologice naţionale, a artei şiprotecţia dreptului de autor;"

La alineatul (2) se introduce o nouă literă, g), cu următorul cuprins:

"g) aplicarea politicilor de dezvoltare regională în concordanţă cuobiectivele Uniunii Europene."

69. Articolul 135 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"ART. 135

(1) Proprietatea este publică sau privată.

(2) Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţinestatului sau unităţilor administrativ-teritoriale.

258

(3) Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cupotenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, mareateritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platouluicontinental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectulexclusiv al proprietăţii publice.

(4) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legiiorganice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilorpublice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date înfolosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică.

(5) Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice."

70. Alineatul (2) al articolului 136 se completează, în final, astfel:

"În condiţiile aderării la Uniunea Europeană, prin lege organică se poaterecunoaşte circulaţia şi înlocuirea monedei naţionale cu aceea a UniuniiEuropene."

71. Articolul 138 se modifică şi se completează astfel:

Denumirea articolului va fi: "Impozite, taxe şi alte contribuţii"

După alineatul (2) se introduce un nou alineat, (3), cu următorul cuprins:

"(3) Sumele reprezentând contribuţiile la constituirea unor fonduri sefolosesc, în condiţiile legii, numai potrivit destinaţiei acestora."

72. Articolul 139 se modifică şi se completează astfel:

Alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(1) Curtea de Conturi exercită controlul asupra modului de formare, deadministrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi alesectorului public. În condiţiile legii organice, litigiile rezultate dinactivitatea Curţii de Conturi se soluţionează de instanţele judecătoreştispecializate."

Alineatul (4) se modifică şi va avea următorul cuprins:

"(4) Consilierii de conturi sunt numiţi de Parlament pentru un mandat de 9ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit. Membrii Curţii de Conturi suntindependenţi în exercitarea mandatului lor şi inamovibili pe toată durataacestuia. Ei sunt supuşi incompatibilităţilor prevăzute de lege pentrujudecători."

259

După alineatul (4) se introduc două noi alineate, (5) şi (6), cu următorulcuprins:

"(5) Curtea de Conturi se înnoieşte cu o treime din consilierii de conturinumiţi de Parlament, din 3 în 3 ani, în condiţiile prevăzute de legeaorganică a Curţii.

(6) Revocarea membrilor Curţii de Conturi se face de către Parlament, încazurile şi condiţiile prevăzute de lege."

73. După articolul 139 se introduce un nou articol, 139^1 , cu următorulcuprins:

Denumirea articolului va fi: "Consiliul Economic şi Social"

Cuprinsul articolului va fi:

"ART. 139^1

Consiliul Economic şi Social este organ consultativ al Parlamentului şi alGuvernului în domeniile de specialitate stabilite prin legea sa organică deînfiinţare, organizare şi funcţionare."

74. Înaintea alineatului (1) al articolului 140 se introduce un nou alineat cuurmătorul cuprins:

"(1) Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei."

75. Articolul 144 se modifică şi se completează astfel:

Litera a) se modifică şi va avea următorul cuprins:

"a) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgareaacestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţiicelor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aAvocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de celpuţin 25 de senatori, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire aConstituţiei;"

După litera a) se introduce o nouă literă, a^1), cu următorul cuprins:

"a^1) se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduriinternaţionale, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, aunui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;"

Litera c) se modifică şi va avea următorul cuprins:

260

"c) hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şiordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitrajcomercial; excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct deAvocatul Poporului;"

După litera c) se introduce o nouă literă, c^1), cu următorul cuprins:

"c^1) soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintreautorităţile publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintrepreşedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a preşedinteluiConsiliului Superior al Magistraturii;"

După litera i) se introduce o nouă literă, i^1), cu următorul cuprins:

"i^1) îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii."

76. Articolul 145 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"ART. 145

(1) Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele dinregulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectelejuridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, înacest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acordprevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestuitermen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate dedrept.

(2) În cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte depromulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispoziţiilerespective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale.

(3) În cazul în care constituţionalitatea tratatului sau acordului internaţionala fost constatată potrivit articolului 144 litera a^1), acesta nu poate faceobiectul unei excepţii de neconstituţionalitate. Tratatul sau acordulinternaţional constatat ca fiind neconstituţional nu poate fi ratificat.

(4) Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial alRomâniei. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi auputere numai pentru viitor."

77. După articolul 145 se introduce un nou titlu, V^1, cu denumirea"Integrarea euroatlantică", cuprinzând două noi articole, 145^1 şi 145^2, cuurmătorul cuprins:

261

Denumirea articolului 145^1 va fi: "Integrarea în Uniunea Europeană"

Cuprinsul articolului va fi:

"ART. 145^1

(1) Aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, înscopul transferării unor atribuţii către instituţiile comunitare, precum şi alexercitării în comun cu celelalte state membre a competenţelor prevăzute înaceste tratate, se face prin lege adoptată în şedinţa comună a CamereiDeputaţilor şi Senatului, cu o majoritate de două treimi din număruldeputaţilor şi senatorilor.

(2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale UniuniiEuropene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracterobligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, curespectarea prevederilor actului de aderare.

(3) Prevederile alineatelor (1) şi (2) se aplică, în mod corespunzător, şipentru aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale UniuniiEuropene.

(4) Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritateajudecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate dinactul aderării şi din prevederile alineatului (2).

(5) Guvernul transmite celor două Camere ale Parlamentului proiecteleactelor cu caracter obligatoriu înainte ca acestea să fie supuse aprobăriiinstituţiilor Uniunii Europene."

Denumirea articolului 145^2 va fi: "Aderarea la Tratatul Atlanticului deNord"

Cuprinsul articolului va fi:

"ART. 145^2

Aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord se face prin legeadoptată în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, cu omajoritate de două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor."

78. Articolul 151 se modifică şi va avea următorul cuprins:

Denumirea articolului va fi: "Dispoziţii tranzitorii"

Cuprinsul articolului va fi:

262

"ART. 151

(1) Proiectele de legi şi propunerile legislative în curs de legiferare sedezbat şi se adoptă potrivit dispoziţiilor constituţionale anterioare intrării învigoare a legii de revizuire.

(2) Instituţiile prevăzute de Constituţie, existente la data intrării în vigoare alegii de revizuire, rămân în funcţiune până la constituirea celor noi.

(3) Prevederile alineatului (1) al articolului 83 se aplică începând cuurmătorul mandat prezidenţial.

(4) Dispoziţiile cu privire la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie vor fi adusela îndeplinire în cel mult 2 ani de la data intrării în vigoare a legii derevizuire.

(5) Judecătorii în funcţie ai Curţii Supreme de Justiţie şi consilierii deconturi numiţi de Parlament îşi continuă activitatea până la data expirăriimandatului pentru care au fost numiţi. Pentru asigurarea înnoirii Curţii deConturi din 3 în 3 ani, la expirarea mandatului actualilor consilieri deconturi aceştia vor putea fi numiţi pentru încă un mandat de 3 ani sau de 6ani.

(6) Până la constituirea instanţelor judecătoreşti specializate, litigiilerezultate din activitatea Curţii de Conturi vor fi soluţionate de cătreinstanţele judecătoreşti ordinare."

79. Articolul 152 se modifică şi va avea următorul cuprins:

Denumirea articolului va fi: "Republicarea Constituţiei"

Cuprinsul articolului va fi:

"ART. 152

Legea de revizuire a Constituţiei se publică în Monitorul Oficial alRomâniei în termen de 5 zile de la data adoptării. Constituţia, modificată şicompletată, după aprobarea prin referendum, se republică de către ConsiliulLegislativ, cu reactualizarea denumirilor, dându-se textelor o nouănumerotare."

Această lege a fost adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat în şedinţeledin 18 septembrie 2003, cu respectarea prevederilor articolului 147alineatul (1) din Constituţia României, şi aprobată prin referendumul

263

naţional din 18 - 19 octombrie 2003, ale cărui rezultate sunt confirmate prinHotărârea Curţii Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003, prezentată înşedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului din 23 octombrie 2003.

264

Legea nr.3/2000 privind organizarea şi desfăşurareareferendumului

CAPITOLUL I

Dispoziţii generale

Art. 1. - În România suveranitatea naţională aparţine poporuluiromân, care o exercită prin organele sale reprezentative şi prin referendum.

Art. 2. - (1) Referendumul naţional constituie forma şi mijlocul deconsultare directă şi de exprimare a voinţei suverane a poporului român cuprivire la:

a) revizuirea Constituţiei;

b) demiterea Preşedintelui României;

c) probleme de interes naţional.

(2) În condiţiile prezentei legi se poate organiza şi desfăşura şireferendum local asupra unor probleme de interes deosebit pentru unităţileadministrativ-teritoriale.

(3) În cadrul referendumului populaţia poate fi consultată cu privirela una sau la mai multe probleme, precum şi cu privire la o problemă deinteres naţional şi o problemă de interes local, pe buletine de vot separate.

Art. 3. - Problemele care, potrivit art. 148 din Constituţie, nu pot fisupuse revizuirii nu pot face obiectul

referendumului.

Art. 4. - Au dreptul de a participa la referendum toţi cetăţeniiromâni care au împlinit vârsta de 18 ani până în ziua referendumuluiinclusiv, cu excepţia debililor sau a alienaţilor mintal puşi sub interdicţie,precum şi a persoanelor condamnate prin hotărâre judecătorească definitivăla pierderea drepturilor electorale.

Art. 5. - (1) Referendumul naţional şi referendumul local seorganizează şi se desfăşoară potrivit prevederilor prezentei legi.

(2) Referendumul este valabil dacă la acesta participă cel puţinjumătate plus unul din numărul persoanelor înscrise în listele electorale.

265

CAPITOLUL II

Organizarea referendumului naţional

SECŢIUNEA 1

Referendumul privind revizuirea ConstituţieiArt. 6. - (1) Iniţiativa şi procedura revizuirii Constituţiei sunt

supuse normelor prevăzute la art. 146 şi 147 din Constituţie, iar organizareaşi desfăşurarea referendumului se stabilesc prin lege.

(2) Organizarea şi desfăşurarea referendumului cu privire larevizuirea Constituţiei, precum şi rezultatul acestuia sunt obligatorii.

Art. 7. - (1) Cetăţenii care participă la referendum au dreptul să sepronunţe prin „DA” sau „NU” la următoarea întrebare înscrisă pe buletinulde vot: „Sunteţi de acord cu legea de revizuire a Constituţiei României înforma aprobată de Parlament?”

(2) Rezultatul referendumului se stabileşte în funcţie de majoritateavoturilor valabil exprimate pe întreaga ţară, astfel: Cifre absolute Procente

a) Numărul persoanelor înscrise în listele pentru referendum

b) Numărul participanţilor

c) Numărul voturilor valabil exprimate la răspunsul "DA"

d) Numărul voturilor valabil exprimate la răspunsul "NU"

e) Numărul voturilor nule

SECŢIUNEA a 2-a

Referendumul privind demiterea Preşedintelui României

Art. 8. - Referendumul pentru demiterea Preşedintelui Românieieste obligatoriu şi se stabileşte prin hotărâre a Parlamentului, în condiţiileprevăzute la art. 95 din Constituţie.

Art. 9. - Cetăţenii care participă la referendum au dreptul să sepronunţe prin „DA” sau „NU” la următoarea întrebare înscrisă pe buletinulde vot: „Sunteţi de acord cu demiterea Preşedintelui României?”

Art. 10. - Demiterea Preşedintelui României este aprobată, dacă aîntrunit majoritatea voturilor cetăţenilor înscrişi în listele electorale.

266

SECŢIUNEA a 3-a

Referendumul cu privire la probleme de interes naţional

Art. 11. - (1) Preşedintele României, după consultareaParlamentului, poate cere poporului să îşi exprime

voinţa prin referendum cu privire la probleme de interes naţional.

(2) Problemele care se supun referendumului şi data desfăşurăriiacestuia se stabilesc de Preşedintele României, prin decret.

(3) Punctul de vedere al Parlamentului asupra referendumuluiiniţiat de Preşedintele României urmează să fie exprimat, printr-o hotărâreadoptată în şedinţa comună a celor două Camere, cu votul majorităţiideputaţilor şi senatorilor.

Art. 12. - (1) Sunt considerate probleme de interes naţional însensul art. 11: A. Adoptarea unor măsuri privind reforma şi strategiaeconomică a ţării B. Adoptarea unor decizii politice deosebite cu privire la:

a) regimul general al proprietăţii publice şi private;

b) organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precumşi regimul general privind

autonomia locală;

c) organizarea generală a învăţământului;

d) structura sistemului naţional de apărare, organizarea armatei,participarea forţelor armate la unele operaţiuni internaţionale;

e) încheierea, semnarea sau ratificarea unor acte internaţionale pedurată nedeterminată sau pe o perioadă mai mare de 10 ani;

f) integrarea României în structurile europene şi euroatlantice;

g) regimul general al cultelor.

(2) Cetăţenii sunt chemaţi să se pronunţe prin „DA” sau „NU”asupra problemei supuse referendumului, decizând cu majoritatea voturilorvalabil exprimate la nivelul ţării.

267

CAPITOLUL III

Referendumul local

Art. 13. - (1) Problemele de interes deosebit din unităţileadministrativ-teritoriale şi subdiviziunile administrativ-teritoriale alemunicipiilor pot fi supuse, în condiţiile prezentei legi, aprobării locuitorilor,prin referendum local.

(2) Referendumul local se poate organiza în toate satele şilocalităţile componente ale comunei sau oraşului ori numai în unele dintreacestea. În cazul referendumului la nivel judeţean, acesta se poate desfăşuraîn toate comunele şi oraşele din judeţ ori numai în unele dintre acestea, caresunt direct interesate.

(3) Proiectele de lege sau propunerile legislative privindmodificarea limitelor teritoriale ale comunelor, oraşelor şi judeţelor seînaintează Parlamentului spre adoptare numai după consultarea prealabilă acetăţenilor din unităţile administrativ-teritoriale respective, prinreferendum. În acest caz organizarea referendumului este obligatorie.

Art. 14. - (1) Problemele supuse referendumului local se stabilescde consiliile locale sau judeţene, după caz, la propunerea primarului,respectiv a preşedintelui consiliului judeţean.

(2) Cetăţenii sunt chemaţi să se pronunţe prin „DA” sau „NU”asupra problemei supuse

referendumului, decizând cu majoritatea voturilor valabil exprimatela nivelul unităţii administrativ teritoriale respective.

CAPITOLUL IV

Dispoziţii comune cu privire la desfăşurarea referendumului

Art. 15. - (1) Obiectul şi data referendumului naţional se stabilescdupă cum urmează:

a) prin lege, în cazul referendumului privind revizuireaConstituţiei, cu respectarea art. 147 alin. (3) din Constituţie;

b) prin hotărâre a Parlamentului, în cazul referendumului privinddemiterea Preşedintelui României, cu respectarea art. 95 alin. (3) dinConstituţie;

268

c) prin decret al Preşedintelui României, în cazul referendumuluicu privire la probleme de interes naţional.

(2) Aducerea la cunoştinţă publică a datei referendumului naţionalse face prin Monitorul Oficial al

României, Partea I, şi prin presă, radio şi televiziune.

Art. 16. - (1) Obiectul şi data referendumului local se stabilesc şise aduc la cunoştinţă publică cu cel puţin 20 de zile înainte de ziuadesfăşurării acestuia.

(2) Referendumul local se poate organiza într-o singură zi, carepoate fi numai duminica.

(3) Aducerea la cunoştinţă publică a datei referendumului local seface prin orice mijloace de informare în masă.

269

Legea cetăţeniei române nr. 21/1991 modificată şicompletată potrivit prevederilor Ordonanţei de Urgenţă aGuvernului nr. 43 din 29 mai 2003

CAPITOLUL I

Dispoziţii generale

Art. 1. - (1) Cetăţenia română este legătura şi apartenenţa uneipersoane fizice la statul român.

(2) Cetăţenii români sunt egali în faţa legii; numai ei vor fi admişiîn funcţiile publice civile şi militare.

(3) Cetăţenii României se bucură de protecţia statului român.

CAPITOLUL II

Dobândirea cetăţeniei române

Art. 2. - (1) Modurile de dobândire şi de pierdere a cetăţenieiromâne sunt cele prevăzute în prezenta lege.

Art. 3. - (1) Încheierea, declararea nulităţii, anularea sau desfacereacăsătoriei între un cetăţean român şi un străin nu produce efecte asupracetăţeniei soţilor.

Art. 4. - (1) Cetăţenia română se dobândeşte prin:

a) naştere;

b) adopţie;

c) acordare al cerere.

A. Prin naştere

Art. 5. - (1) Copiii născuţi pe teritoriul României, din părinţicetăţeni români, sunt cetăţeni români.

(2) Sunt, de asemenea, cetăţeni români cei care:

a) s-au născut pe teritoriul statului român, chiar dacă numai unuldintre părinţi este cetăţean român;

270

b) s-au născut în străinătate şi ambii părinţi sau numai unul dintreei are cetăţenia română.

(3) Copilul găsit pe teritoriul statului român este cetăţean român,dacă nici unul dintre părinţi nu este cunoscut.

B. Prin adopţie

Art. 6. - (1) Cetăţenia română se dobândeşte de către copilulcetăţean străin sau fără cetăţenie prin adopţie, dacă adoptatorii sunt cetăţeniromâni, iar adoptatul nu a împlinit vârsta de 18 ani.

(2) În cazul în care numai unul dintre adoptatori este cetăţeanromân, cetăţenia adoptatului minor va fi hotărâtă, de comun acord, de cătreadoptatori. În situaţia în care adoptatorii nu cad de acord, instanţajudecătorească competenţa să încuviinţeze adopţia va decide asupracetăţeniei minorului, ţinând seama de interesele acestuia. În cazul copiluluicare a împlinit vârsta de 14 ani este necesar consimţământul acestuia.

(3) Dacă adopţia se face de către o singură persoană, iar aceastaeste cetăţean român, minorul dobândeşte cetăţenia adoptatorului.

Art. 7. - (1) În cazul declarării nulităţii sau anulării adopţiei,copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani este considerat că nu a fostniciodată cetăţean român, dacă domiciliază în străinătate sau dacă părăseşteţara pentru a domicilia în străinătate.

(2) În cazul desfacerii adopţiei copilul care nu a împlinit vârsta de18 ani pierde cetăţenia română pe data desfacerii adopţiei, dacă acestadomiciliază în străinătate sau dacă părăseşte ţara pentru a domicilia înstrăinătate.

C. Prin acordare la cerere

Art. 8. - (1) Cetăţenia română se poate acorda, la cerere, persoaneifără cetăţenie sau cetăţeanului străin, dacă îndeplineşte următoarelecondiţii:

a) s-a născut şi domiciliază, la data cererii, pe teritoriul Românieisau, deşi nu s-a născut pe acest teritoriu, domiciliază în condiţiile legii peteritoriul statului român de cel puţin 8 ani sau, în cazul în care este căsătoritşi convieţuieşte cu un cetăţean român, de cel puţin 5 ani de la datacăsătoriei;

271

b) dovedeşte, prin comportament, acţiuni şi atitudine, loialitate faţăde statul român şi declară că nu întreprinde sau sprijină şi nici în trecut nu aîntreprins sau sprijinit acţiuni împotriva ordinii de drept ori a siguranţeinaţionale;

c) a împlinit vârsta de 18 ani;

d) are asigurate în România mijloace legale pentru o existenţădecentă, în condiţiile stabilite de legislaţia privind regimul străinilor;

e) este cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost condamnat înţară sau în străinătate pentru o infracţiune care îl face nedemn de a ficetăţean român;

f) cunoaşte limba română şi posedă noţiuni elementare de cultură şicivilizaţie românească, în măsură suficientă pentru a se integra în viaţasocială;

g) cunoaşte prevederile Constituţiei României şi imnul naţional.

(2) Termenele prevăzute la alin.(1) lit. a) pot fi reduse până lajumătate în cazul în care solicitantul este o personalitate recunoscută peplan internaţional ori a investit în România sume ce depăşesc 500.000 euro.

(3) Dacă cetăţeanul străin său persoană fără cetăţenie care asolicitat să i se acorde cetăţenia română se află în afara teritoriului statuluiromân o perioadă mai mare de 6 luni în cursul unui an, anul respectiv nu seia în calcul la stabilirea perioadei prevăzute la alin.(1) lit. a).

Art. 9. - (1) Copilul născut din părinţi cetăţeni străini sau fărăcetăţenie şi care nu a împlinit vârsta de 18 ani dobândeşte cetăţenia românăo dată cu părinţii săi.

(2) În cazul în care numai unul dintre părinţi dobândeşte cetăţeniaromână, părinţii vor hotărî, de comun acord, cu privire la cetăţeniacopilului. În situaţia în care părinţii nu cad de acord, tribunalul de ladomiciliul minorului va decide, ţinând seama de interesele acestuia. Încazul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani este necesar consimţământulacestuia.

(3) Copilul dobândeşte cetăţenia română pe aceeaşi dată cupărintele său.

272

Art. 10. - (1) Cetăţenia română se poate acorda şi persoanei care apierdut această cetăţenie şi care cere redobândirea ei, cu păstrarea cetăţenieistrăine şi stabilirea domiciliului în ţară sau cu menţinerea acestuia înstrăinătate, dacă îndeplineşte în mod corespunzător condiţiile prevăzute laArt. 8 alin. (1) lit. b), c), d) şi e).

(2) Dispoziţiile alin.(1) se aplică în mod corespunzător şiapatrizilor foşti cetăţeni români.

(3) Părinţii care solicită redobândirea cetăţeniei române hotărăsc şiîn privinţa cetăţeniei copiilor lor minori. În situaţia în care părinţii nu cadde acord, tribunalul de la domiciliul minorului va decide, ţinând seama deinteresele acestuia. În cazul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani estenecesar consimţământul acestuia.

(4) Redobândirea cetăţeniei de către unul dintre soţi nu are nici oconsecinţă asupra cetăţeniei celuilalt soţ. Soţul cetăţean străin sau fărăcetăţenie al persoanei care redobândeşte cetăţenia română poate ceredobândirea cetăţeniei române în condiţiile prezentei legi.

Art. 10¹ - (1) Foştii cetăţeni români care înainte de data de 22decembrie 1989 au pierdut cetăţenia română din motive neimputabile lorsau această cetăţenie le-a fost ridicată fără voia lor, precum şi descendenţiiacestora până la gradul II pot redobândi ori li se poate acorda cetăţeniaromână, la cerere, cu păstrarea cetăţeniei străine şi stabilirea domiciliului înţară sau cu menţinerea acestuia în străinătate, dacă îndeplinesc condiţiileprevăzute la art.8 alin (1) lit. b), c), e) şi f).

(2) Dispoziţiile art.10 alin (2)-(4) se aplică în mod corespunzător.

Art. 10² - (1) Persoanele prevăzute la art.10¹ care au domiciliul saureşedinţa în România pot depune la Ministerul Justiţiei o cerere deredobândire a cetăţeniei române după împlinirea unui termen de 4 ani de lamomentul obţinerii dreptului de şedere, respectiv al stabilirii domiciliului înRomânia.

CAPITOLUL III

Procedura acordării cetăţeniei româneArt. 11. - (1) Aprobarea cererilor de acordare ori de redobândire a

cetăţeniei române se face prin hotărâre a Guvernului care apreciază, înacest sens, asupra propunerilor ministrului justiţiei.

273

(2) Hotărârea Guvernului se publică în Monitorul Oficial alRomâniei, Partea I.

Art. 12. - (1) Cererea de acordare sau, după caz, de redobândire acetăţeniei române se face personal sau, în cazuri temeinic justificate, prinmandatar cu procură specială şi autentică şi va fi însoţită de acte caredovedesc îndeplinirea condiţiilor prevăzute de prezenta lege.

(2) Foştii cetăţeni români sau, după caz, descendenţii acestora pânăla gradul II, cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate, care solicităredobândirea, respectiv dobândirea cetăţeniei române potrivit art.10 şiart.10¹, pot depune cererile la misiunile diplomatice şi oficiile consulare aleRomâniei, care le înaintează de îndată comisiei prevăzute la art.13

Art. 13. - (1) Cererea de acordare a cetăţeniei române se adreseazăcomisiei pentru constatarea condiţiilor de acordare a cetăţeniei, carefuncţionează pe lângă Ministerul Justiţiei.

(2) Comisia, formată din 5 magistraţi de la Tribunalul Bucureşti,este desemnată, pe o perioadă de 4 ani, de preşedintele acestei instanţe.

(3) Preşedintele comisiei este magistratul cu funcţia cea mai maresau, la funcţii egale, magistratul cu cea mai mare vechime în funcţie.

(4) Comisia are un secretariat condus de un consilier din MinisterulJustiţiei, desemnat de ministru.

Art. 14. - (1) Comisia dispune, pe cheltuiala petiţionarului,publicarea în extras a cererii de acordare a cetăţeniei române în MonitorulOficial al României, Partea a III-a.

(2) Examinarea cererii de către comisie se va putea face numaidupă trecerea a 30 de zile de la data publicării acesteia.

Art. 15. - (1) În vederea soluţionării cererii, comisia poate dispune:

a) invitarea petiţionarului pentru completarea actelor, pentru oriceexplicaţii, precum şi la interviu. Neprezentarea nejustificată a acestuia ladouă termene consecutive atrage respingerea cererii ca nesusţinută;

b) solicitarea de relaţii de la orice autorităţi;

c) citarea oricărei persoane care ar putea da informaţii folositoare.

274

Art. 16. - (1) Autorităţile publice care deţin date sau informaţii dincare rezultă că solicitantul nu întruneşte condiţiile legale pentru acordareacetăţeniei sunt obligate să le comunice comisiei.

(2) Orice persoană poate face întâmpinare la comisia prevăzută laArt. 13, cu privire la cererea de obţinere a cetăţeniei române, în cazulprevăzut la alin. (1).

Art. 17. - (1) După examinarea cererii, comisia va întocmi unraport pe care îl va înainta, împreună cu cererea de acordare a cetăţenieiromâne, ministrului justiţiei.

(2) În raport se va menţiona, în mod obligatoriu, dacă sunt sau nusunt întrunite condiţiile legale pentru acordarea cetăţeniei.

Art. 18. - (1) Pe baza raportului comisiei, ministrul justiţiei vaprezenta Guvernului proiectul de hotărâre pentru acordarea cetăţenieiromâne ori, după caz, pentru redobândirea cetăţeniei române.

(2) În cazul în care nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de legepentru acordarea ori redobândirea cetăţeniei, comisia, prin încheieremotivată, dispune respingerea cererii.

(3) Încheierea de respingere poate fi atacată cu recurs la Curtea deApel Bucureşti, în termen de 15 zile de la comunicarea acesteia.

(4) O nouă cerere de acordare a cetăţeniei române se poate depunedupă 6 luni de la respingerea cererii anterioare.

Art. 19. - (1) Persoana căreia i se acordă cetăţenia română, potrivitart. 8, 10 şi 10¹, cu stabilirea domiciliului în ţară, depune în termen de 6luni, în faţa ministrului justiţiei sau a secretarului de stat delegat anume înacest scop, jurământul de credinţă faţă de România.

(2) Jurământul are următorul conţinut: „Jur să fiu devotat patriei şipoporului român, să apăr drepturile şi interesele naţionale, să respectConstituţia şi legile României.”

(3) Persoana care a obţinut cetăţenia română în condiţiile prevăzutela art. 10 şi 10¹, cu menţinerea domiciliului în străinătate, va depunejurământul de credinţă în faţa şefului misiunii diplomatice sau al oficiuluiconsular al României din ţară în care domiciliază, în termenul prevăzut laalin. (1).

275

Art. 20. - (1) Cetăţenia română se dobândeşte pe data depuneriijurământului de credinţă.

(2) După depunerea jurământului, ministrul justiţiei ori şefulmisiunii diplomatice sau al oficiului consular va elibera persoanei căreia is-a acordat cetăţenia română un certificat constatator pe care se aplicăfotografia titularului. În situaţia în care copiii minori dobândesc cetăţeniaromână împreună cu părinţii, aceştia vor fi înscrişi în certificatulconstatator.

(3) Nedepunerea jurământului de credinţă faţă de România întermenul prevăzut la art.19 alin. (1), din vina persoanei căreia i s-a acordatcetăţenia română, conduce la încetarea efectelor hotărârii Guvernului deacordare a cetăţeniei română faţă de persoana în cauză.

CAPITOLUL IV

Dovada cetăţeniei româneArt. 21. - (1) Dovada cetăţeniei române se face cu buletinul de

identitate sau, după caz, cu cartea de identitate, paşaportul ori cu certificatulprevăzut la Art. 20 alin. (2).

(2) Cetăţenia copilului până la vârsta de 14 ani se dovedeşte cucertificatul sau de naştere, însoţit de buletinul ori cartea de identitate, dupăcaz, sau paşaportul oricăruia dintre părinţi.

(3) În cazul în care copilul este înscris în buletinul său în cartea deidentitate, după caz, ori în paşaportul unuia dintre părinţi, dovada cetăţenieise face cu oricare dintre aceste acte.

(4) Dacă dovada cetăţeniei copilului până la vârsta de 14 ani nu sepoate face în condiţiile alineatului precedent, dovada se va putea face cucertificatul eliberat de organele de evidenţă a populaţiei.

(5) Dovada cetăţeniei copiilor găsiţi se face, până la vârsta de 14ani, cu certificatul de naştere.

Art. 22. - (1) În caz de nevoie misiunile diplomatice sau oficiileconsulare ale României eliberează, la cerere, dovezi de cetăţenie pentrucetăţenii români aflaţi în străinătate.

276

CAPITOLUL V

Pierderea cetăţeniei române

Art. 23. - (1) Cetăţenia română se pierde prin:

a) retragerea cetăţeniei române;

b) aprobarea renunţării la cetăţenia română;

c) în alte cazuri prevăzute de lege.

A. Prin retragerea cetăţeniei româneArt. 24. - (1) Cetăţenia română se poate retrage persoanei care:

a) aflată în străinătate, săvârşeşte fapte deosebit de grave prin carevatămă interesele statului român sau lezează prestigiul României;

b) aflată în străinătate, se înrolează în forţele armate ale unui stat cucare România a rupt relaţiile diplomatice sau cu care este în stare de război;

c) a obţinut cetăţenia română prin mijloace frauduloase. Cetăţeniaromână nu poate fi retrasă persoanei care a dobândit-o prin naştere.

d) este cunoscută ca având legături sau a sprijinit, sub orice formă,grupări teroriste ori a săvârşit alte fapte care pun în pericol siguranţanaţională.

Art. 25. - (1) Retragerea cetăţeniei române nu produce efecteasupra cetăţeniei soţului său copiilor persoanei căreia i s-a retras cetăţenia.

B. Prin aprobarea renunţării la cetăţenia română

Art. 26. - (1) Pentru motive temeinice se poate aproba renunţareala cetăţenia română persoanei care a împlinit vârsta de 18 ani şi care:

a) nu este învinuită sau inculpată într-o cauză penală ori nu are deexecutat o pedeapsă penală;

b) nu este urmărită pentru debite către stat, persoane fizice saujuridice din ţară sau, având astfel de debite, le achită ori prezintă garanţiicorespunzătoare pentru achitarea lor;

c) a dobândit ori a solicitat şi are asigurarea că va dobândi o altăcetăţenie.

277

Art. 27. - (1) Pierderea cetăţeniei române prin aprobarea renunţăriinu produce nici un efect asupra cetăţeniei soţului său copiilor minori.

(2) Cu toate acestea, în cazul în care ambii părinţi obţin aprobarearenunţării la cetăţenia română, iar copilul minor se află împreună cu ei înstrăinătate ori părăseşte împreună cu ei ţara, minorul pierde cetăţeniaromână o dată cu părinţii săi, iar dacă aceştia au pierdut cetăţenia română ladate diferite, pe ultima dintre aceste date. Copilul minor care, pentru adomicilia în străinătate, părăseşte ţara după ce ambii părinţi au pierdutcetăţenia română pierde cetăţenia română pe data plecării sale din ţară.

(3) Dispoziţiile alineatului precedent se aplică în modcorespunzător şi în cazul în care numai unul dintre părinţi este cunoscut saueste în viaţă.

(4) Copilul minor, încredinţat prin hotărâre judecătoreascăpărintelui care are domiciliul în străinătate şi care renunţă la cetăţenie,pierde cetăţenia română pe aceeaşi dată cu părintele căruia i-a fostîncredinţat şi la care locuieşte, cu condiţia obţinerii acordului celuilaltpărinte, cetăţean român.

(5) În situaţiile prevăzute la alin. (2), (3) şi (4) copilului care aîmplinit vârsta de 14 ani i se cere consimţământul.

C. Alte cazuri de pierdere a cetăţeniei române

Art. 28. - (1) Copilul minor, cetăţean român, adoptat de un cetăţeanstrăin, pierde cetăţenia română, dacă, la cererea adoptatorului sau, după caz,a adoptatorilor, dobândeşte cetăţenia acestora în condiţiile prevăzute delegea străină. Minorului care a împlinit vârsta de 14 ani i se cereconsimţământul.

(2) Data pierderii cetăţeniei române în condiţiile alin. 1 este datadobândirii de către minor a cetăţeniei adoptatorului. În cazul declarăriinulităţii sau anulării adopţiei, copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani esteconsiderat că nu a pierdut niciodată cetăţenia română.

Art. 29. - (1) În situaţia prevăzută la Art. 5 alin. (3), copilul găsitpierde cetăţenia română, dacă până la împlinirea vârstei de 18 ani i s-astabilit filiaţia faţă de ambii părinţi, iar aceştia sunt cetăţeni străini.

278

(2) Cetăţenia română se pierde şi în cazul în care filiaţia s-a stabilitnumai faţă de un părinte cetăţean străin, celălalt părinte rămânândnecunoscut.

(3) Data pierderii cetăţeniei române în condiţiile alin. (1) şi (2) estedata stabilirii filiaţiei copilului.

CAPITOLUL VI

Procedura retragerii cetăţeniei române şi aprobării renunţăriila cetăţenia română

Art. 30. - (1) Guvernul României dispune prin hotărâre retragereacetăţeniei române sau, după caz, aprobarea renunţării la cetăţenia română,apreciind asupra propunerii ministrului justiţiei, făcută potrivit proceduriiprevăzute la Art. 13-18.

Art. 31. - (1) Orice autoritate său persoană care are cunoştinţă deexistenţa unui motiv pentru retragerea cetăţeniei române poate sesiza, înscris, comisia de pe lângă Ministerul Justiţiei, având obligaţia să producădovezile de care dispune.

(2) Comisia sesizată poate cere date sau informaţii de la oriceautoritate său persoană care are cunoştinţă despre existenţa situaţieiprevăzute la Art. 24.

Art. 32. - (1) Cererea de renunţare la cetăţenia română se facepersonal sau prin mandatar cu procură specială şi autentică şi se depune lacomisia care funcţionează pe lângă Ministerul Justiţiei, care va procedapotrivit prevederilor Art. 13-18.

(2) Cetăţenii români cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate potdepune cererile de renunţare la cetăţenia română la misiunile diplomaticeori la oficiile consulare ale României din ţară în care locuiesc.

Art. 33. - (1) Data pierderii cetăţeniei române prin retragere sauprin aprobarea renunţării la aceasta este data publicării în Monitorul Oficialal României, Partea I, a hotărârii Guvernului.

(2) Dovada renunţării la cetăţenia română se face cu adeverinţăeliberată de secretarul comisiei care funcţionează pe lângă MinisterulJustiţiei, pentru persoanele cu domiciliul în România, ori de misiunile

279

diplomatice sau oficiile consulare ale României, pentru persoanele cudomiciliul în străinătate.

CAPITOLUL VII

Dispoziţii finale şi tranzitoriiArt. 34. - (1) Sunt şi rămân cetăţeni români persoanele care au

dobândit şi au păstrat această cetăţenie potrivit legislaţiei anterioare.

Art. 35. - Abrogat

Art. 36. - (1) Cererile privind acordarea cetăţeniei române şiaprobarea renunţării la cetăţenia română sunt supuse unei taxe prevăzute delege.

(2) Prin derogare de la prevederile alin. (1), redobândirea cetăţenieiromâne potrivit prevederilor Art. 10 alin. (2) şi art. 10¹ este scutită de platataxelor prevăzute de lege.

Art. 37. - (1) Persoanele cărora li s-a acordat cetăţenia română,potrivit legii, au toate drepturile şi libertăţile, precurm şi obligaţiileprevăzute prin Constituţie şi prin legile ţării pentru cetăţenii români.

Art. 37¹ - (1) Persoanele prevăzute la art.10¹ care au redobânditcetăţenia română cu stabilirea domiciliului în România sau care şi-austabilit ulterior domiciliul în România nu vor putea exercita dreptul la liberacirculaţie în baza paşaportului emis de autorităţile române pentru a călătoriîn alte state decât statul de origine timp de 4 ani de la data stabilirii,respectiv a schimbării domiciliului.

(2) Ministerul de Interne poate acorda dispensă pentru exercitareadreptului la libera circulaţie, prin derogare de la prevederile alin. (1), înurmătoarele situaţii:

a) reîntregirea familiei sau vizitarea soţului ori a unei rude până lagradul II inclusiv;

b) vizitarea unei rude până la gradul IV grav bolnave;

c) realizarea unei intervenţii medicale în lipsa căreia sănătateapersoanei ar fi în pericol;

d) efectuarea unui stagiu de perfecţionare sau ca urmare a obţineriiunei burse;

280

e) deplasări determinate de natura ocupaţiei exercitate în România.

Art. 38. - (1) Cetăţenia română cu titlu de „cetăţenie de onoare” sepoate acorda unor străini, pentru servicii deosebite aduse ţării şi naţiuniiromâne, la propunerea Guvernului, fără nici o altă formalitate, de cătreParlamentul României.

(2) Persoanele care au dobândit cetăţenia de onoare se bucură detoate drepturile civile şi politice recunoscute cetăţenilor români, cu excepţiadreptului de a alege şi de a fi ales şi de a ocupa o funcţie publică.

Art. 39. - (1) Pentru situaţiile în care se cere consimţământulceluilalt părinte sau al minorului care a împlinit vârsta de 14 ani, acestatrebuie făcut în forma unei declaraţii autentice date în faţa notarului publicsau, în străinătate, la misiunile diplomatice ori oficiile consulare aleRomâniei.

Art. 40 - (1) Cererile aflate în curs de soluţionare la data intrării învigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă se vor rezolva în conformitate cuprevederile acesteia.