Cap. I Consideraţii introductive

Concurenţa este un element definitoriu al economiei de piaţă şi reprezintă motorul

dezvoltării economico-sociale. În general, prin concurenţă se înţelege o confruntare între

tendinţe adverse, care converg spre acelaşi scop. Prin concurenţă, în sens juridic înţelegem

confruntarea dintre agenţii economici cu activităţi similare sau asemănătoare, exercitate în

domeniile deschise pieţei pentru câştigarea şi conservarea clientelei, în scopul rentabilizării

propriei întreprinderi.

Concurenţa, pentru a fi posibilă presupune o piaţă organizată pe baza următoarelor

reguli: independenţa şi descentralizarea activităţii de producţie, de distribuţie şi de consum,

libertatea de iniţiativă fără constrângeri sau limitări, de ordin administrativ şi proprietatea

privată asupra unui procent semnificativ din totalitatea mijloacelor de producţie.

Concurenţa neloială apare în domeniul în care competiţia este permisă prin lege dar

trebuie desfăşurată cu mijloace oneste. În concluzie, aşa cum s-a observat, ne aflăm în cazul

concurenţei interzise atunci când se săvârşeşte un act fără drept (interzis de lege) şi în cazul

concurenţei neloiale atunci când un act, în principiu permis este realizat printr-un exerciţiu

abuziv al unui drept.

Prin concurenţă neloială trebuie să înţelegem săvârşirea în domeniile deschise

competiţiei economice, a unor fapte contrare legii sau uzanţelor cinstite ale activităţii

comerciale, în scopul captării clientelei unor rivali de pe piaţa relevantă, producându-se astfel

prejudicii materiale şi/sau morale, prezente sau eventuale. Concurenţa neloială nu trebuie

confundată cu activităţile pe care le poate desfăşura titularul unui drept de proprietate

industrială, cu practicile monopoliste, sau cu anumite măsuri ce se iau pentru protecţia

consumatorului.

Legea 11/1991 1 privind combaterea concurenței neloiale defineşte notiunea de

concurenţă neloială în art. 2 alin 1. “Constituie concurenta neloiala, in sensul prezentei legi,

practicile comerciale ale intreprinderii care contravin uzantelor cinstite si principiului

general al bunei-credinte si care produc sau pot produce pagube oricaror participanti la

piata.”

În doctrina exista mai multe clasificări ale actelor de concurenţă neloială, menţionăm

una dintre clasificările acceptate de majoritatea autorilor:

1 Actualizată prin Ordonanţa nr. 12 din 31 iulie 2014 publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 586 din 6 august 2014

1

-mijloacele de confuzie, care pot purta asupra numelor şi firmelor comerciale,

semnelor distinctive ale produselor, prezentării exterioare a unui local comercial, imitării unui

concurent;

-mijloace de denigrare;

-mijloacele de dezorganizare internă a unei întreprinderi concurente, prin divulgarea

secretelor de fabrică, coruperea salariaţilor, suprimarea semnelor distinctive ale mărfurilor,

distrugerea publicităţii

-mijloacele de dezorganizare generală a pieţei, prin reclama mincinoasă, false

indicaţii sau uzurpare de titluri şi calităţi, vânzare sub preţurile pieţei.

Secţiunea 1- Denigrarea ca act de concurenţă neloială

1.1. Noţiune

Denigrarea (fr. dénigrer, lat. Denigrare) consta în răspândirea de informaţii

peiorative şi răuvoitoare cu privire la persoană, întreprinderea sau produsele unui concurent

ori la produsele unui grup determinat de concurenţi.

Scopul denigrării este diminuarea forţei concurentului şi, simetric, creşterea

propriului prestigiu.

Legea 11/1991 reglementează noţiunea de denigrare în art. 2 alin. 2 lit. a “denigrarea

unui competitor sau a produselor/serviciilor sale, realizată prin comunicarea ori răspândirea

de către o întreprindere sau reprezentantul/angajatul său de informaţii care nu corespund

realităţii despre activitatea unui concurent sau despre produsele acestuia, de natură să îi

lezeze interesele;”

Denigrarea nu are caracter neloial atunci când se prezintă sub o formă umoristică și

caricaturală. Astfel, nu a fost considerat ca denigrator mesajul unei societăți de transport cu

ferryboat-ul la adresa unei societăți de exploatare a tunelului de sub Manche (Franța), în care

se spunea: " anul este un tunel lung și de aceea trebuie parcurs la suprafață; acesta a fost și

este prețul pentru care noi intrăm sub pământ, nu pasagerii". Acest mesaj a fost considerat de

instanță ca "fiind exprimat mai mult umoristic decât agresiv, având un caracter moderat".

Denigrarea se poate clasifica în:

Denigrare directă - răspândirea de afirmaţii mincinoase cu privire la

concurent

2

Denigrarea indirectă – atribuirea unor calităţi despre care se afirmă că partea

concurentă nu le posedă.

1.2. Obiect

Denigrarea poate avea ca obiect:

- concurentul însuși ca persoană fizică sau juridică; de exemplu: incompetența

profesională, afirmații defăimătoare de utilizare a unor copii ilegale, piratate, afirmații de

genul " mari probleme financiare apărute în urma unui control";

- elemente ale personalității concurentului: apartenența la o religie, sectă sau

organizație, naționalitate, rasă a sa ori a clienților. Atunci când nu există raport de concurență

între denigrator și denigrat, acest din urmă poate apela la dispozițiile Codului penal în materia

insultei sau calomniei.

- activitatea întreprinderii, a produsele, a serviciile, a prețurile și a metodele

comerciale.

1.3. Condiţii

Pentru săvârşirea unui act de concurenţă neloială sub forma denigrării solicita

îndeplinirea următoarelor condiţii:

între denigrator şi denigrat să existe un raport de concurenţă;

să existe o discreditare conţinută într-un mesaj;

ţinta discreditării să fie un concurent identificat sau identificabil;

mesajul să fie difuzat

Existenta unui raport de concurenta. Intreprinderea vizata prin acţiunea de denigrare

trebuie sa fie într-un raport de concurenţa direct sau indirect cu autorul faptului ilicit.

Odinioara, jurisprudenţa pretindea ca atât comerciantul culpabil cât si victima sa să aibă

aceeaşi specialitate şi să ofere publicului produse analoage. Astazi, se consideră că ei se pot

situa la nivele economice diferite, de pildă un producator si un distribuitor. Este obligatoriu

însa ca cele doua intreprinderi să se adreseze, cel putin parţial, aceleiaşi clientele. În

consecinţa, nu există denigrare când, de pilda, părtile sunt doua laboratoare farmaceutice care

produc medicamente diferite sau doi editori care se adreseaza unor cititori de varste diferite.

3

Continutul mesajului: discreditarea. Diversitatea afirmatiilor calomnioase sau numai

răutacioase imaginate de competitorii neloiali impune ca unica modalitate de analiză cea

cazuistica. Exemplificam:

- afirmaţii care aduc atingere onorabilitaţii, reputaţiei comerciale sau situaţiei

economice a victimei;

- afirmaţii care prezintă întreprinderea concurentă ca desfaşurând o activitate

periculoasa şi că produsele ei sunt apte sa cauzeze grave accidente;

- afirmaţii prin care se contestă orice aptitudine profesională unui concurent;

- difuzarea de informaţii de ordin privat cu privire la: religia sau rasa concurentului ori

a clienţilor săi;

- publicitate cu caracter laudativ in favoarea propriilor produse, cu subîntelesul ca

produsele concurente sunt de slabă calitate sau nocive etc.

În mod traditional, in legislaţiile europene şi in jurisprudentă care sanctionează

denigrarea, împrejurarea că informaţia adusă la cunoştinţa publicului poate fi exactă şi,

eventual, de notorietate, este indiferenta. Exceptio veritatis nu exonerează de raspundere. Nu

divulgarea adevarului este condamnată, ci circumstanţele care o acompaniază, maniera

răuvoitoare, neloială în care este facută. De pildă, jurisprudenţa franceză a considerat ca este

constitutivă de denigrare dezvăluirea publică a faptului ca a fost intentată împotriva

concurentului o acţiune în contrafacere, însotită de o copie a cererii de chemare in judecată, în

termeni de natura să pre judece soluţia.

La o primă vedere, legea româna ne apare din perspectiva comparativă mult mai

restrictivă, denigrarea consacrată legal fiind legată, în principal, de conţinutul "mincinos” al

afirmaţiilor. Or, minciuna reprezintă mai mult decat o inexactitate. Ea implică atenţia

calificată: comerciantul culpabil face afirmaţii neadevarate, fiind în deplină cunoştinţa de

cauză asupra acestui aspect. Apreciem însa că definiţia legală limitativă a denigrarii nu este

aplicabilă decât pentru reţinerea contravenţiei prevăzute de text. Nimic nu-l împiedica pe

comerciantul lezat să promoveze o acţiune în concurenţa neloiala pentru denigrare, întemeiată

pe dispoziţiile art. 1 si 2 din Legea nr. 11/1991, fară a i se putea pretinde să dovedească

altceva decât modalitatea neloială, contrară unei minime morale între "confraţi”, prin care au

fost făcute publice unele aspecte privind persoana sau întreprinderea sa, prin ipoteze

adevarate, de natura sa-i prejudicieze activitatea.

4

Discreditarea unui concurent determinat. Pentru a fi constitutive de denigrare,

informaţiile trebuie sa vizeze persoana, întreprinderea sau produsele unui concurent sau grup

de concurenţi – identificat sau identificabil.

Cel mai adesea, este pus în cauză un comerciant individual, dar nu este necesar ca

desemnarea sa să fie expresă; aceasta poate să nu fie decât implicită, dar suficient de clară şi

transparentă. De pildă, într-o epocă în care nu există decât o singură firmă care fabrică maşini

cu tracţiune pe fată, s-a considerat că un alt constructor de automobile a denigrat-o, fară să o

numească, atrăgând atenţia eventualilor cumparatori asupra pericolului acestui mod de

tracţiune. Nu există în schimb denigrare în prezentarea unui spot publicitar în care o masină

care rulează pierde pe drum câteva din elementele sale esenţiale, din moment ce vizualizarea

acestui spot, de foarte scurtă durată, nu permite identificarea mărcii vehiculului utilizat.

Este posibilă şi denigrarea colectivă, prin care se aduce atingere unui ansamblu de

comercianţi sau de producători dintr-un sector economic determinat. Punctul de plecare in

jurisprudenţa franceză l-a constituit hotararea prin care a fost condamnată societatea Carrefour

care, intr-o publicitate regională, nu se sfiise sa califice metodele tradiţionale de punere în

vanzare a produselor alimentare curente drept "capcane pentru prosti”.

Mesajul trebuie sa fie difuzat. Mesajul denigrator trebuie adus la cunoştinta clientelei

prezente sau potentiale a concurentului, prin orice mijloc, public sau confidential: cuvânt,

scris, imagine. Nu există denigrare, de pilda, in cazul unei scrisori adresate de o societate

numai vanzatorilor din propria reţea de distribuţie. Dar este suficient ca scrisoarea să fie

adresată chiar si unui singur client.

5

Cap. II Denigrarea prin publicitate

Publicitate este definită ca orice formă de prezentare a unei activităţi comerciale,

industriale, artizanale sau liber-profesioniste, având ca scop promovarea vânzării de bunuri şi

servicii, de drepturi şi obligaţii.

Prin publicitate comercială clientela unui vad comercial poate fi deturnată, provocând

declinul economic al competitorilor şi chiar eliminarea acestora de pe piaţa relevantă.

Acţiunile privind combaterea publicităţii comerciale sunt, prin natura lor, acţiuni de

concurenţă. Menţionăm faptul că publicitatea comercială se înscrie în limite legale atunci

când urmăreşte informarea consumatorilor si nu are caracter incitativ2.

Din ce în ce mai des concurenţa neloială prin discreditare se manifestă sub forma

mesajelor publicitare sau se strecoară, în varii proporţii, în acestea. Întâlnim cu un astfel de

conţinut afise lipite în locuri publice, manifeste sau circulare distribuite clientelei, anunţuri

inserate în ziare sau difuzate prin radio, spoturi de televiziune. Aceste practici sunt cu atât mai

periculoase cu cât este mai mare numărul de persoane care le recepţionează si pe care le pot

influenţa.

Legea nr. 148/2000 privind publicitatea recunoaşte existenţa a trei tipuri de publicitate

interzisă: publicitatea subliminală, publicitatea înşelătoare şi publicitatea comparativă.

Publicitatea subliminală este definită de articolul 4 litera (d) din Legea nr. 148/20003

ca fiind " orice publicitate care utilizează stimuli prea slabi pentru a fi percepuţi în mod

conştient, dar care pot influenţa ".

Publicitatea subliminală se foloseşte cu succes de orice tabu sexual, rasial sau cultural

atunci când subconştientul caută să se apere de orice atacuri prea explicite venite din partea

unui tip de produs. Atunci are loc o respingere involuntară a mesajului dar deja am asociat

mesajul cu produsul şi când vom vedea acest produs pe raft, la o dată ulterioară,

subconştientul şi-ar aminti ceva despre el şi ne-am trezi că-l achiziţionăm fără să ştim sigur de

ce. În acest caz de reprimare a sentimentelor şi de amintire involuntară avem de a face cu

memoria memoriei.

Agenţiile de publicitate, prin utilizarea tehnicilor subliminale caută să influenţeze cel

de-al doilea şi al treilea nivel de conştiinţă ţintind temerile şi dorinţele consumatorilor. Pe de

2 Lucia Irinescu - Dreptul concurenţei. Suport de curs, Universitatea " Alexandru Ioan Cuza" Iaşi, Facultatea de Drept, 2012-2013, p. 56;3 Legea nr.148 din 26 iulie 2000 privind publicitatea , publicată în  Monitorul Oficial nr. 359/2 August 2000

6

altă parte, aceste agenţii trebuie să prezinte consumatorilor anunţuri atrăgătoare la un nivel de

siguranţă, conştient, neutru, natural, pentru a preîntâmpina rezistenţa automată la publicitatea

subliminală. Pentru a fi eficientă, propaganda trebuie să scurt-circuiteze toate gândurile şi

deciziile. Acesta trebuie să acţioneze asupra individului la nivel de subconştient. Agenţii de

publicitate au făcut ample studii privind modul în care creierul nostru percepe imaginile şi au

constatat că cel mai mare impact asupra creierului îl au imaginile repetate şi de durată foarte

mică.

În luna ianuarie a anului 2007, în timpul emisiunii “Iron Chef America” de pe canalul

Food Network, a apărut pentru o fracţiune de secundă logoul McDonald’s. Canalul a fost

acuzat de publicitate subliminală, dar Food Network susţine că a fost vorba de o simplă

greşeală din partea producătorilor. Alte companii de fast food şi-au asumat însă publicitatea

subliminală.

În 2006, KFC a utilizat un spot video pentru sandvişul Buffalo Snacker ce cuprindea

un număr de cod, care, folosit pe site-ul companiei, îţi asigura dreptul la un sandviş gratuit.

Codul nu putea fi detectat de ochiul uman decât dacă urmăreai înregistrarea mesajului video

la o viteză redusă. Scopul mesajului era acela ca telespectatorii să fie obligaţi să acorde atenţie

spotului publicitar şi nu să îl trateze ca pe o simplă reclamă pe care o pot ignora4.

Interdicţia de a folosi publicitatea subliminală nu mai există în SUA sau în Marea

Britanie, dar ea este trecută în Legea română a audiovizualului, la articolul 27, alineatul (3):

“Tehnicile subliminale sunt interzise în publicitate şi teleshopping”.

Legea nr. 148/2000 privind publicitatea înşelătoare şi comparativă prevede că această

lege are drept scop protecţia consumatorilor de produse şi servicii, protecţia persoanelor care

desfăşoara o activitate de producţie, de comerţ, prestează un serviciu sau practică o meserie

ori o profesie, precum şi protecţia interesului public general împotriva publicitaţii înşelătoare,

a consecinţelor negative ale publicităţii şi stabileste condiţiile în care este permisă publicitatea

comparativă.

Publicitatea înşelătoare este definită de articolul 3 litera (b) din Legea 158/2008 şi

reprezintă aceea publicitate care, în orice mod, inclusiv prin modul de prezentare, induce sau

poate induce în eroare persoanele cărora i se adresează ori care iau contact cu această şi care,

din cauza caracterului înşelător, poate afecta comportamentul economic al acestora sau care,

din acest motiv, prejudiciază ori poate prejudicia un concurent.

4

7

Publicitatea comparativă este definită de articolul 3 litera (c) din Legea 158/2008 şi

reprezintă publicitatea care identifică în mod explicit sau implicit un concurent ori bunuri sau

servicii oferite de acesta.

Scopul esenţial al publicitătii este tocmai acela de a influenţa alegerile făcute de

consumatori în procesul de achiziţie în vederea creşterii cererii produsului promovat, iar acela

al publicitătii comparative în special constă în general în determinarea transferului cererii

referitoare la un produs al unei alte întreprinderi la produsul persoanei care publică reclama.

Publicitatea comparativă este privită favorabil de către legiuitorul comunitar în măsura în

care, în anumite conditii, poate informa consumatorii şi poate stimula concurenţa între

furnizorii de bunuri si servicii în interesul consumatorilor. Totuşi, publicitatea comparativă

este supusă de legiuitorul comunitar unei serii de conditii pentru a evita, în special, ca aceasta

să denatureze concurenta, să fie în detrimentul concurenţilor şi să aibă un efect negativ asupra

alegerii consumatorilor.

Subsecţiunea 1- Publicitatea înşelătoare

Legea nr. 148 din 26/07/2000 actualizată la data de 01/01/2005 privind

publicitatea înşelătoare şi comparativă5 prevede ca această lege are drept scop protecţia

consumatorilor de produse şi servicii, protecţia persoanelor care desfăşoară o activitate de

producţie, de comert, prestează un serviciu sau practică o meserie ori o profesie, precum şi

protecţia interesului public general împotriva publicităţii înşelătoare, a consecinţelor negative

ale publicităţii şi stabileşte condiţiile în care este permisă publicitatea comparativă.

Publicitatea înselătoare este aceea care, în orice mod, inclusiv prin modul de

prezentare, induce sau poate induce în eroare persoanele cărora li se adresează ori care iau

contact cu aceasta şi care, din cauza caracterului înselător, poate afecta comportamentul

economic al acestora sau care, din acest motiv, prejudiciază sau poate prejudicia un

concurent6. Cu alte cuvinte, publicitatea înşelătoare este actul unui comerciant sau producător

care, pentru a câștiga clientelă, face afirmații contrare adevărului, cu privire la firma sa,

produsele sau serviciile sale.

Conform art. 4 lit. d al Legii nr. 11/1991 este act neloial și contravenție: "comunicarea

sau răspândirea în public de către un comerciant de afirmații asupra întreprinderii sale sau

5 Legea nr. 148/ 2000 privind publicitatea înşelătoare şi comparativă, publicată în Monitorul Oficial nr. 359/ 2 august 2000. 6 Art. 3 lit. (b) din Legea 158/2008

8

activității acesteia, menite să inducă în eroare și să îi creeze o situație de favoare în dauna

unor concurenți".

Legea nr. 158/2008 privind publicitatea înşelătoare şi publicitatea comparativă7

interzice în art. 4 publicitatea înşelătoare.

Pentru determinarea caracterului înselător al publicitătii, trebuie analizate toate

elementele care o compun. Prevederile art. 5 din Legea nr. 158/2008 arată că se poate

determina caracterul înselător al publicitătii numai dacă se ţine cont de toate aspectele

acesteia, în special de informaţiile referitoare la:

a. caracteristicile bunurilor şi serviciilor, cum ar fi: disponibilitatea, natura, modul de

execuţie şi de ambalare, compoziţia, metoda şi data fabricaţiei sau a aprovizionării, măsura în

care acestea corespund scopului destinat, destinaţia, cantitatea, parametrii tehnicofuncţionali,

producătorul, originea geografică sau comercială ori rezultatele testelor şi încercărilor asupra

bunurilor sau serviciilor, precum şi rezultatele care se aşteaptă de la acestea;

b.preţul sau modul de calcul al preţului, precum şi condiţiile în care sunt distribuite

produsele sau prestate serviciile;

c.natura, atribuţiile şi drepturile comerciantului care îşi face publicitate, cum ar fi:

identitatea şi bunurile sale, calificările şi deţinerea drepturilor de proprietate industrială,

comercială sau intelectuală ori premiile şi distincţile acestuia.

Enumerarea elementelor luate în considerare de art. 5 în vederea determinării

caracterului înselător al publicitătii nu are caracter limitativ. O reglementare cu caracter

special este Codul de reglementare a continutului audiovizualului8. Potrivit art. 114 alin. (1)

din Cod, informaţiile prezentate în spoturi publicitare sau în emisiuni de teleshopping nu

trebuie să inducă în eroare publicul, direct ori prin omisiune, cu privire la:

a. caracteristicile produsului în special, natura, identitatea, proprietătile, compoziţia,

cantitatea, durabilitatea, originea sau provenienţa şi metodele de fabricaţie ori de producţie,

b. atribuirea de efecte sau de proprietăţi pe care produsul nu le posedă;

c. preţul produselor sau tarifele serviciilor, care trebuie să includă taxa pe valoarea

adăugată si toate taxele suplimentare;

d. condiţiile în care sunt distribuite produsele sau sunt prestate serviciile.

În practică, regăsim numeroase cazuri în care operatorii economici recurg la

publicitate înselătoare pentru a atrage clienţii. Consiliul Naţional al Audiovizualului a constat

7 Legea nr. 158/2008 privind publicitatea înşelatoare şi publicitatea comparativă, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 559 din 24/07/2008. 8 Decizia nr. 187 din 3 aprilie 2006 a Consiliului National al Audiovizualului, www.cna.ro.

9

că un spot transmis pe posturile de televiziune constituie publicitate înşelătoare întrucât

induce în eroare consumatorii cu privire la condiţiile concrete de achiziţionare a serviciilor

oferite. Mesajul al cărui conţinut era: Un calcul corect arată că 4 servicii ori 4 luni gratuite

duce la cea mai bună ofertă: 16 luni de servicii gratuite. Vino la sediile RCS&RDS si primeşti

luni gratuite la fiecare serviciu nou contractat: televiziune, internet, telefonie fixă si mobilă,

DIGI! inducea telespectatorilor ideea greşită că RCS&RDS oferă potenţialilor săi clienti 16

luni de gratuitate pentru achiziţionarea celor patru servicii.

În Germania, Oficiul pentru Concurenţă Neloială (Wettbewerbszentrale) s-a sesizat cu

privire la spotul publicitar lansat de Opel, care promitea garanţie pe viaţă, făcând apel în acest

sens la simbolul matematic pentru infinit “∞”. Spotul a fost criticat pentru publicitate

înşelătoare pentru că Opel nu oferă de fapt garantie pe viată, ci o limitează la 160.000 de

kilometri, iar după pragul de 50.000 de kilometri costurile pentru reparaţiile efectuate în

garanţie se împart între Opel si proprietarul masinii.

Potrivit articolului 38 al Legii nr. 32/2000 privind societățile de asigurare și

supravegherea asigurărilor9: "Activitatea de publicitate sau de reclamă nu va putea fi folosită

de către sau în numele unui asigurător ori intermediar în asigurări, dacă, direct sau indirect,

induce în eroare sau poate induce în eroare ori ascunde sau prezintă denaturat adevărul față de

asigurați ori față de potențialii asigurați, în ceea ce privește activele asigurătorului, structura

sa organizatorică, situația financiară, vechimea, poziția pe piața asigurărilor, condițiile de

asigurare sau orice alt aspect relevant."

Persoanele fizice sau juridice, asociaţiile şi organizaţiile care au un interes legitim,

Consiliul Naţional al Audiovizualului pot sesiza Ministerul Economiei şi Finanţelor care are

atribuţii de constatare şi sancţionare a contravenţiilor în materie de publicitate inselatoare şi

comparativă.

În situaţia în care Ministerul Economiei şi Finanţelor dispune încetarea publicităţii

înşelătoare comunică decizia CNA care poate să oprească de la difuzare spotul publicitar.

Decizia dată de MEF poate fi contestată în contencios administrativ.

Dreptul de a sesiza eventuala săvârşire a unei fapte ce reprezintă publicitate înşelătoare

se prescrie în 3 luni de la data la care persoanele care au un interes legitim au luat cunoştinţă

de anunţul publicitar, dar nu mai târziu de 6 luni de la data apariţiei acesteia.

În dreptul francez, cele mai întâlnite cazuri de inducere în eroare sunt indicații

inexacte cu privire la: natura și calitățile produselor sau serviciilor, prețurile și circumstanțele

9 Legea nr. 32/2000 privind societățile de asigurare și supravegherea asigurărilor, publicata in Monitorul Oficial nr. 148 din 10/04/ 2000.

10

vânzării, importanța și vechimea întreprinderii, obținerea de titluri și medalii etc. În astfel de

cazuri este la aprecierea judecătorului dacă un consumator obișnuit, cu cunoștințe de nivel

mediu și imparțial, ar putea fi indus în eroare de publicitatea inselatoare (se poate recurge la

avizul camerelor de comerț și industrie).

În analiza unor astfel de fapte sunt utilizate următoarele două prezumții:

a. clientela este influențată de afirmațiile publicitare inselatoare; atunci când

afirmația este în mod evident falsă această prezumție are caracter absolut; dacă afirmația este

ambiguă, se analizează impactul acesteia asupra consumatorului.

b. o afirmație de natură a induce în eroare presupune culpa celui ce o face.

Metoda cea mai frecvent întâlnită în jurisprudența străină este afișarea prețului lângă

un preț fictiv barat ca semn de reducere a prețului, ori utilizarea formulei "la preț de fabrică".

Dacă astfel de date sunt exacte, ele nu reprezintă concurență neloială. Deși astfel de exemple

sunt numeroase în activitatea comercială românească, acțiunile în instanță sunt aproape

inexistente.

La nivel internaţional exista Directiva 2006/114/CE a Parlamentului European și a

Consiliului din 12 decembrie 2006 privind publicitatea înșelătoare și comparativă care a

codificat Directiva 97/55/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 6 octombrie 1997.

Există mari neconcordanțe între legislațiile în vigoare în statele membre în materie de

publicitate înșelătoare

Întrucât publicitatea depășește frontierele statelor membre, are un efect direct asupra

bunei funcționări a pieței interne.

Publicitatea înșelătoare poate duce la denaturarea concurenței în cadrul pieței interne.

Publicitatea, indiferent dacă determină sau nu încheierea unui contract, afectează situația

economică a consumatorilor și a comercianților. Diferențele între legislația statelor membre

privind publicitatea înșelătoare împiedică realizarea de campanii publicitare în afara granițelor

naționale, afectând prin aceasta libera circulație a mărfurilor și a prestării de servicii.

Realizarea pieței interne presupune o gamă largă de posibilități de alegere. Deoarece

comercianții și consumatorii pot și trebuie să beneficieze cât mai mult posibil de piața internă

dispozițiile de fond care reglementează forma și conținutul publicității ar trebui să fie

uniforme iar condițiile pentru utilizarea acesteia în statele membre ar trebui armonizate.

Secţiunea 2- Publicitatea comparativă

11

Publicitatea comparativă presupune confruntarea între propriile produse sau servicii cu

cele ale unui concurent, într-o manieră care să pună în evidență, față de public, avantajele

produselor proprii în raport cu celelalte produse.

Publicitatea comparativă reprezintă o deningrare indirectă, care presupune

identificarea în mod explicit sau implicit a concurentului sau serviciilor sale potrivit art. 3 lit.

c) din Legea nr. 158/2008 . Aceasta îmbracă de regulă forma unei confruntări, a unei

comparări, a prețurilor și calității produselor. De exemplu, caracterul comparativ ilicit a fost

reținut într-o sentință a Tribunalului comercial din Bruxelles în 1980, care a decis că sloganul

publicitar "Un litru și jumătate la prețul unui litru" folosit de Pepsi-Cola, implică o comparație

datorită faptului că în Belgia sunt mai cunoscute sticlele de un litru de Coca-Cola.

În toate țările U.E. a existat în timp o reglementare a diferitelor forme de publicitate, în

vederea protejării interesului public. În unele țări, precum Anglia, Danemarca, Franța, Olanda

reclama comparativă a fost licită. Astfel, dreptul britanic și irlandez nu interzice decât

publicitatea defăimătoare, legea daneză permite din 1974 publicitatea comparativă în măsura

în care este respectat adevărul și loialitatea, iar jurisprudența olandeză a făcut dovada unei

atitudini pozitive vis-à-vis de publicitatea comparativă.

Legiuitorul francez, reglementând permisiv publicitatea comparativă, a avut în vedere

o comparație obiectivă care să nu privească decât caracterele esențiale, semnificative,

pertinente și verificabile ale bunurilor de aceeași natură aflate pe piață. În acest sens s-au

prevăzut și condițiile de valabilitate a publicității comparative:

1. nu este autorizată decât dacă e loială, veridică și nu e de natură să inducă în

eroare. Nici o comparare nu poate avea drept obiect principal atragerea de avantaje din

notorietatea altei mărci și nici nu poate prezenta produsele sau serviciile ca o imitare a altora

înregistrate.

2. comunicarea prealabilă a publicității comparative; înainte de orice difuzare,

anunțul comparativ trebuia transmis către cei vizați cu o perioadă cel puțin egală cu aceea

prevăzută de lege, pentru a putea permite acestora o ripostă comercială sau sesizarea instanței.

Ordonanața din 23 august 2001 a suprimat obligația de a comunica înaintea difuzării anunțul

comparativ.

3. compararea prețurilor este permisă dacă publicitatea privește produse identice,

vândute în aceleași condiții, cu indicarea perioadei în care prețul rămâne neschimbat.

În dreptul român publicitatea comparativă a avut caracter ilicit sub regimul Legii nr.

11/1991 doar atunci când se încadra în limitele art.4 lit.d) și e) al Legii nr. 11/1991. Potrivit

12

literaturii de specialitate reclama comparativă a fost permisă în România în următoarele

cazuri:

- legitimă apărare , ce presupune riposta indispensabilă la un atac al concurentului;

dacă victima poate apela la instanță, se admite că legitima apărare nu e un motiv pentru a

permite reclama comparativă;

- informația este oferită la cererea clientului cu condiția să fie corectă și conformă

adevărului;

- este necesară în vederea prezentării avantajelor ofertei proprii.

Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 158/2008 privind publicitatea înşelătoare şi

comparativă s-au reglementat, implementând o directivă a U.E., şi cazurile în care publicitatea

comparativă este permisă, stabilind că este legală când:

    a) nu este înşelătoare, potrivit dispoziţiilor art. 3 lit. b) şi ale art. 5 din prezenta lege,

precum şi ale art. 5-7 din Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale

comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia

europeană privind protecţia consumatorilor;

    b) compară bunuri sau servicii care răspund aceloraşi nevoi ori sunt destinate

aceloraşi scopuri;

    c) compară, în mod obiectiv, una sau mai multe caracteristici esenţiale, relevante,

verificabile şi reprezentative ale respectivelor bunuri ori servicii, care pot include şi preţul;

    d) nu discreditează sau denigrează mărcile, denumirile comerciale, alte semne

distinctive, bunuri, servicii, activităţi ori situaţia unui concurent;

    e) în cazul produselor cu denumire de origine, se referă, în fiecare caz, la produse cu

aceeaşi denumire;

    f) nu profită în mod neloial de reputaţia unei mărci, a unei denumiri comerciale sau

a altor semne distinctive ale unui concurent ori a denumirii de origine a produselor

concurente;

    g) nu prezintă bunuri sau servicii ca imitaţii ori reproduceri ale bunurilor sau

serviciilor purtând o marcă ori o denumire comercială protejată;

    h) nu creează confuzie între comercianţi, între cel care îşi face publicitate şi un

concurent sau între mărci, denumiri comerciale, alte semne distinctive, bunuri ori servicii ale

celui care îşi face publicitate şi cele ale unui concurent.

Legea română transpune, în totalitate, dispozițiile art. 4 al Directivei 2006/114/CE.

Jurisprudența a apreciat că reclama comparativă care implică elemente de neloialitate în

13

scopul obținerii unor avantaje de piață, este ilicită atunci când comparația este inexactă și

neobiectivă.

În cazurile în care publicitatea depășește limitele stabilite de lege, publicitatea

comparativă poate fi sursă a denigrării. Într-adevar, de multe ori, publicitatea comparativă

depășește limitele unei informări echilibrate și obiective a publicului asupra caracteristicilor și

calităților produselor sau serviciilor propuse spre vânzare, în comparație cu alte bunuri sau

servicii similare, alunecând în persiflare, ironie, chiar batjocură, într-un cuvânt, în denigrare.

O reclamă comparativă care nu se încadrează în prevederile art. 6 al Legii nr.

158/2008 este sancţionată de aceasta ca fiind contravenţie. Constatarea acesteia se face de

către reprezentanţii Ministerului Economiei Şi Finanţelor la sesizarea oricărei persoane care

are un interes legitim, inclusiv C.N.A. . Dreptul a sesiza o presupusă existenţa a unei reclame

comparative ilegale se prescrie în termen de 3 luni de la data la care persoanele care au un

interes legitim au luat cunoştinţă de anunţul publicitar, dar nu mai târziu de 6 luni de la data

apariţiei acesteia.

Fiind vorba de sancţionarea unui act contrar uzanţelor cinstite, credem că partea

prejudiciată se poate adresa instanţei judecătoreşti pe calea acţiunii în concurenţă neloială,

respectând însă termenul de prescripţie stabilit de Legea nr.11/1991, de un an de la data la

care a fost cunoscută fapta, dar nu mai mult de 3 ani de la data săvârşirii.

Publicitatea comparativă, atunci când compară caracteristici esențiale, relevante,

verificabile și reprezentative, și nu este înșelătoare, poate reprezenta un mijloc legitim de

informare a consumatorilor, în avantajul acestora. Este preferabilă elaborarea unui concept

larg de publicitate comparativă care să includă toate formele din acest tip de publicitate.

Condițiile publicității comparative permise, în ceea ce privește comparația, trebuie

stabilite în vederea determinării acelor practici legate de publicitatea comparativă care pot

denatura concurența, pot fi în detrimentul concurenților și pot avea un efect negativ asupra

alegerii consumatorului. Respectivele condiții pentru publicitatea permisă trebuie să includă

criterii de comparație obiectivă a caracteristicilor bunurilor și serviciilor.

Condițiile publicității comparative ar trebui să fie cumulative și respectate în

totalitatea lor. Alegerea formei și a metodelor de punere în aplicare a respectivelor condiții

rămâne la latitudinea statelor membre, în măsura în care această formă și respectivele metode

nu sunt deja stabilite de Directiva 2006/114/CE. Statele membre se asigură de existența

mijloacelor adecvate și eficiente pentru combaterea publicității înșelătoare și în vederea

respectării dispozițiilor privind publicitatea comparativă, în interesul comercianților și al

concurenților

14

Respectivele mijloace includ dispozițiile legale în conformitate cu care persoane sau

organizații considerate, în temeiul legislației naționale, ca având un interes legitim în

interzicerea publicității înșelătoare sau în reglementarea publicității comparative pot:

(a) introduce acțiune în justiție împotriva acestui tip de publicitate

(b) aduce acest tip de publicitate în fața unei autorități administrative competente fie să

decidă asupra reclamațiilor, fie să inițieze procedurile juridice corespunzătoare.

Fiecare stat membru decide care dintre proceduri o va reține și dacă este necesar să

permită instanțelor sau autorităților administrative să recurgă, în prealabil, la alte căi de

soluționare a reclamațiilor.

Fiecare stat membru decide:

(a) dacă respectivele mijloace juridice pot fi îndreptate separat sau comun împotriva

unui număr de comercianți din același sector economic

(b) dacă respectivele mijloace juridice pot fi îndreptate împotriva responsabilului unui

cod în cazul în care respectivul cod promovează nerespectarea cerințelor legale.

Statele membre conferă instanțelor sau autorităților administrative competențe care le

abilitează, în cazurile în care consideră necesare astfel de măsuri, ținând seama de toate

interesele implicate și, în special, de interesul general:

(a) să dispună încetarea sau să inițieze acțiuni în justiție corespunzătoare pentru un

ordin de încetare a publicității înșelătoare sau a publicității comparative ilegale

(b) în cazul în care publicitatea înșelătoare sau publicitatea comparativă ilegală nu a

fost încă adusă la cunoștința publicului, dar acest lucru este iminent, să hotărască interzicerea

acesteia sau să inițieze acțiunile în justiție necesare pentru un ordin de interzicere a unei

asemenea publicități.

Dacă persoana care își face publicitate nu are sediul în Romania sau dacă nu poate fi

identificată, răspunderea revine, dupa caz, reprezentantului său legal în România, autorului,

realizatorului de publicitate sau reprezentantului legal al mijlocului de difuzare. Persoana

care își face publicitate trebuie să fie în măsură să probeze exactitatea afirmațiilor, indicațiilor

sau prezentărilor din anunțul publicitar și este obligată, la solicitarea reprezentanților

instituțiilor și autorităților prevăzute la art. 24, să furnizeze documentele care să probeze

exactitatea.

În cazul în care documentele nu sunt furnizate în termen de maximum 7 zile de la

solicitare sau dacă sunt considerate insuficiente, afirmațiile din anunțul publicitar în cauză vor

fi considerate inexacte.

15

IV. Sancţiune

Potrivit art. 4 lit. (d) din Legea nr. 11/1991, faptele de concurenţă neloială care vizează

publicitatea mincinoasă constituie contravenţie. Elementul material al contravenţiei constă în

comunicarea sau răspândirea în public de către un comerciant de afirmaţii asupra

întreprinderii sale sau activităţii acesteia, menite să inducă în eroare şi să îi creeze o situaţie de

favoare în dauna unor concurenţi.

Denigrarea, ca act de concurenţă neloială este considerată contravenţie de către art. 4

lit. (e) din Legea nr. 11/1991. Această contravenţie constă în comunicarea, chiar făcută

confidenţial, sau răspândirea de către un comerciant de afirmaţii mincinoase asupra unui

concurent sau asupra mărfurilor şi serviciilor sale, afirmaţii de natură să dăuneze bunului mers

al întreprinderii concurente.

Dispoziţiile Legii nr. 11/1991 se completează cu cele din Legea nr. 158/2008.

Nerespectarea de către comercianţi a prevederilor privind publicitatea înşelătoare şi

comparativă constituie contravenţie (art. 4-6 din Legea nr. 158/2008).

Aplicarea sancţiunii contravenţionale poate fi însoţită si de o serie de măsuri

complementare: încetarea publicităţii înşelătoare sau a publicităţii comparative ilegale sau

interzicerea publicităţii înşelătoare sau a publicităţii comparative care nu a fost încă adusă la

cunoştinţa publicului, însă acest lucru este iminent. Sancţiunile se aplică cu celeritate fără să

existe o dovadă a unui prejudiciu real, a intenţiei ori a neglijenţei celui care îşi face

publicitate.

Pentru eliminarea efectelor de durată ale publicităţii înşelătoare sau ale publicităţii

comparative ilegale, comerciantul este obligat să publice, pe cheltuiala sa, procesul-verbal de

constatare şi sancţionare a contravenţiei sau a hotărârii judecătoreşti, integral ori în extras.

Publicarea se va face atât prin intermediul unui ziar de largă circulaţie, cât şi prin

intermediul mijlocului de comunicare folosit pentru difuzarea anunţului publicitar interzis.

Potrivit noilor reglementări, OG nr.12/2014, din oficiu sau la sesizarea persoanelor

fizice sau juridice care au un interes legitim, Consiliul Concurenţei constă şi, după caz,

sancţionează concurenţa neloială. În acest sens, poate decide, după caz:

încetarea practicilor de concurenţă neloială, pe durata soluţionării sesizării;

interzicerea practicilor de concurenţă neloială;

aplicarea amenzilor contravenţionale, dacă practica de concurenţă neloială

constituie contravenţie.

16

De asemenea, Consiliul Concurenţei va stabili prin regulament procedura de

soluţionare a sesizărilor cu privire la practicile de concurenţă neloială.

Autorii sesizărilor au obligaţia să furnizeze elemente de probă în legătură atât cu

posibila practică de concurenţă neloială, interesul legitim, cât şi cu riscul producerii unui

prejudiciu. La cererea scrisă a Consiliului Concurenţei, aceştia au obligaţia de a pune la

dispoziţia autorităţii de concurenţă toate informaţiile şi documentele solicitate. Sesizarea va fi

declarată ca fiind completă la data depunerii tuturor documentelor şi informaţiilor solicitate.

Efectele unei practici de concurenţă neloială se determină cu luarea în considerare, dar

fără a se limita la acestea, a gradului de pericol social, a împrejurărilor în care a fost savârşită,

precum şi a importanţei sectorului economic în care s-a produs fapta în ansamblul economiei

naţionale.

În cazul în care Consiliul Concurenţei apreciază că efectele unei practici de

concurenţă neloială sunt minore sau că sesizarea este neîntemeiată, în termen de 30 de zile de

la înregistrare va comunica autorilor un răspuns motivat, se arată în noile dispoziţii.

Termenul de soluţionare a sesizarilor care îndeplinesc condiţiile menţionate anterior

este de 60 de zile de la data la care sesizarea este completă.

În plus, OG nr. 12/2014 stabileşte şi constituirea Consiliului interinstituţional în

domeniul combaterii concurenţei neloiale, ca organism nepermanent, care va fi constituit din:

a)Ministerul Finanţelor Publice;

b) autoritatea naţională de concurenţă;

c) autoritatea responsabilă de protecţia drepturilor în domeniul audiovizualului;

d) autoritatea naţională pentru protecţia consumatorilor;

e) autoritatea responsabilă de protecţia proprietăţii industriale;

f) autoritatea responsabilă de protecţia drepturilor de autor şi a drepturilor conexe.

Anual, Consiliul interinstituţional în domeniul combaterii concurenţei neloiale va

emite un raport asupra implementării legislaţiei în domeniul combaterii concurenţei neloiale,

care va fi înaintat Guvernului prin grija Ministerului Finanţelor. Raportul va cuprinde o

analiză cu privire la principalele aspecte în materia combaterii concurenţei neloiale şi

propuneri privind politicile publice în domeniu.

17

Cap.V. Jurisprudenţă

1. Faptele aflate la originea acțiunii principale, astfel cum rezultă acestea din decizia

de trimitere, pot fi rezumate după cum urmează.  De Landtsheer, societate pe acțiuni cu sediul

în Belgia, produce și comercializează mai multe tipuri de bere sub marca Malheur. În 200l,

aceasta a lansat pe piață, sub denumirea „Malheur Brut Réserve”, o bere al cărei proces de

elaborare este inspirat din metoda de producere a vinurilor spumoase și căreia a urmărit să îi

imprime caracterul de produs excepțional, rezervându-i o imagine diferită de aceea obișnuită,

a berii ca băutură populară. În cursul anului 2002, un asemenea produs era vândut cu prețul de

aproximativ 8 euro sticla de 750 ml.

  Pe sticlă, pe pliantul atașat sticlei și pe ambalajul din carton al acesteia apăreau,

printre altele, mențiunile BRUT RÉSERVE, La première bière BRUT au monde (Prima bere

BRUT din lume), Bière blonde à la méthode traditionnelle (Bere blondă conform metodei

tradiționale) și Reims-France, precum și o referire la viticultorii din Reims și Épernay. În

plus, în contextul prezentării produsului, administratorul lui De Landtsheer a utilizat expresia

„Champagnebier”, pentru a sublinia că era într-adevăr vorba de o bere, dar care fusese

produsă urmând metoda champenoise.

În sfârșit, De Landtsheer a lăudat și cu alte ocazii originalitatea berii sale, evocând

caracteristicile vinului spumos și, mai ales, pe cele ale șampaniei, ca, de exemplu, în cadrul

unui interviu acordat unui cotidian („Marea originalitate a acestei beri constă în gustul său

acid care amintește în mod clar de șampanie”; „Spre deosebire de vinurile spumoase, își

păstrează spuma timp îndelungat”) sau în cadrul anumitor emisiuni televizate („Este produsă

în același mod ca și șampania,dar este totusi o bere”).

La data de 8 mai 2002, CIVC și Veuve Clicquot au formulat o acțiune împotriva De

Landtsheer, la tribunal de commerce de Nivelles (Tribunalul Comercial din Nivelles),

solicitând să se constate în special că, prin utilizarea mențiunilor arătate anterior în privința

unei beri, societatea în cauză ar fi încălcat articolele 23 punctul 1 și 23a punctul 3 din LPCC

referitoare la publicitatea înșelătoare, respectiv la publicitatea comparativă, precum și să se

dispună interzicerea utilizării în continuare a acestor mențiuni.(„Fără a contraveni altor acte

cu putere de lege, este interzisă orice publicitate:  care conține afirmații, indicații sau

reprezentări susceptibile de a induce în eroare asupra identității, naturii, compoziției, originii,

cantității, disponibilității, modului și datei fabricării sau asupra caracteristicilor unui produs

sau efectelor asupra mediului înconjurător; prin caracteristici trebuie să se înțeleagă avantajele

unui produs, în special în privința proprietăților sale, a posibilităților sale de utilizare, a

18

rezultatelor care pot fi așteptate din utilizarea sa, a condițiilor în care poate fi obținut, în

special prețul sau modul în care este stabilit prețul și caracteristicile esențiale ale testelor sau

controalelor efectuate asupra produsului și serviciilor care il înso-ţesc”).

Prin hotărârea din 26 iulie 2002, tribunalul menționat a obligat De Landtsheer să

înceteze orice utilizare a indicației de proveniență „Reims-France”, a denumirii de origine

„Champagne”, a mențiunii „méthode traditionnelle”, precum și a oricărei referiri la

producători, la gustul sau la metoda de producere a șampaniei. Cererea formulată de CIVC și

Veuve Clicquot a fost respinsă în ceea ce privește utilizarea mențiunilor „BRUT”,

„RÉSERVE”, „BRUT RÉSERVE” și „La première bière BRUT au monde”.

La data de 13 septembrie 2002, De Landtsheer a formulat apel împotriva acestei hotărâri la

cour d’appel de Bruxelles (Curtea de Apel din Bruxelles), cu excluderea acelei părți din

hotărâre prin care i se interzicea utilizarea denumirii de origine „Champagne” în expresia

„Champagnebier”. La rândul lor, CIVC și Veuve Clicquot au declarat un apel incidental cu

privire la respingerea în parte a cererii formulate.  În decizia de trimitere se precizează, pe de

altă parte, că De Landtsheer a declarat că renunță definitiv la utilizarea, pentru berea pe care o

produce, a indicației de proveniență „Reims-France”, precum și la referirea la viticultorii din

Reims.

În fața cour d’appel de Bruxelles, CIVC și Veuve Clicquot au susținut că utilizarea,

pentru berea produsă de De Landtsheer, a mențiunilor „BRUT”, „RÉSERVE”, „BRUT

RÉSERVE”, „La première bière BRUT au monde” și „méthode traditionnelle”, precum și

evocarea, în cadrul comunicărilor menite să promoveze vânzarea berii respective, a vinului

spumos și a șampaniei, a gustului sau a metodei de producere a acesteia din urmă, dincolo de

a contraveni interdicției publicității înșelătoare în sensul articolului 23 punctul 1 LPCC,

configurează o publicitate comparativă ilicită în sensul articolelor 22 și 23 lit. a LPCC. De

Landtsheer a contestat în schimb atât caracterul înșelător, cât și caracterul comparativ al unor

asemenea practici.

Pentru a soluționa litigiul, cour d’appel de Bruxelles a apreciat necesar să pună Curții

următoarele întrebări preliminare, toate purtând asupra interpretării dispozițiilor Directivei

84/450 referitoare la publicitatea comparativă:

1) Definiția publicității comparative include mesajele publicitare în care persoana

care publică reclama face referire numai la un tip de produs, astfel că ar fi necesar să se

considere în această ipoteză că un asemenea mesaj face referire la toate întreprinderile care

oferă acest tip de produs și cu care fiecare dintre acestea poate pretinde că a fost identificată?

19

2)  Rezultă din compararea articolului 2 punctul (2a) din directivă pe de o parte, și

a articolului 3a din această directivă, pe de altă parte: fie că este ilicită orice publicitate

comparativă care permite identificarea unui tip de produs, în ipoteza în care mențiunea nu

permite identificarea unui concurent sau a bunurilor pe care le oferă?   fie că trebuie examinat

caracterul licit al comparației numai în lumina dispozițiilor naționale, altele decât cele care

transpun dispozițiile directivei privind publicitatea comparativă, ceea ce ar putea conduce la o

protecție mai redusă a consumatorului sau a întreprinderilor care oferă tipul de produs la care

se raportează produsul oferit de persoana care publică reclama?

3)    În ipoteza în care trebuie să se concluzioneze că există publicitate

comparativă în sensul articolului 2 punctul (2a), [este] necesar să se deducă din articolul 3a

punctul (1) litera (f) din directivă că este ilicită orice comparație care, pentru produse fără

denumire de origine, se referă la produse cu denumire de origine.

 În lumina celor ce precedă, propunem Curtii să răspundă la întrebările preliminare

puse de cour d’appel de Bruxelles după cum urmează:

„1)      Referirea într-un mesaj publicitar la un tip de produs nu îndeplineste în sine

cerinta privind identificarea prevăzută de articolul 2 punctul 2 lit. a din Directiva 84/450 a

Consiliului din 10 septembrie 1984 privind publicitatea înselătoare si comparativă, astfel cum

a fost modificată de Directiva 97/55/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 6

octombrie 1997, în sensul că aceasta ar însemna identificarea fiecărei întreprinderi care oferă

acel tip de produs sau acele bunuri. O referire similară va putea fi considerată drept

identificare implicită a unui concurent sau a bunurilor oferite de acesta, în sensul dispoziţiei

amintite, numai în cazul în care aceasta, având în vedere toate împrejurările speţei, permite

unui consumator mediu, normal informat, suficient de atent şi de avizat să identifice una sau

mai multe întreprinderi determinate ori bunuri sau servicii oferite de acestea.

3)      O publicitate care, deşi conţine o comparaţie, nu îndeplineşte condiţiile pentru a

fi calificată drept comparativă în sensul articolului 2 punctul 2 lit. a din Directiva 84/450, nu

face parte din sfera de aplicare a prevederilor aceleiaşi directive referitoare la publicitatea

comparativă. Caracterul licit al acesteia trebuie prin urmare evaluat pe baza dispoziţiilor

naţionale aplicabile, distincte de acelea care transpun prevederile sus-menţionate, precum şi

pe baza altor prevederi de drept comunitar eventual relevante, chiar dacă gradul de protecţie a

intereselor consumatorilor şi furnizorilor aceluiaşi tip de produs care ar rezulta astfel este mai

redus.

20

4)      Din cuprinsul articolului 3 alineatul (1) litera (f) din Directiva 84/450 rezultă

caracterul ilicit al oricărei comparaţii care, pentru produse fără denumire de origine, se referă

la produse cu denumire de origine”.

2. Art.4 şi art5 din Legea nr11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale:

Faptele pe care legea le consideră acte de concurenţă neloială sunt cele care urmăresc

crearea unei confuzii, tinzând să producă în viziunea consumatorului ideea că

întreprinderea,produsele sau serviciile provin de la concurent sau există legături strânse între

oferte. De aceea,reclama comparativă,implicând elemente de neloialitate în scopul obţinerii

unor avantaje de piaţă,este ilicită,când comparaţia este inexactă şi neobiectivă.

 Reclamanta SC ” R.” SA a chemat în judecată pe pârâta SC „E.C.” SRL solicitând

încetarea şi interzicerea faptelor care constituie concurenţă neloială, publicarea hotărârii

privind constatarea unor fapte de concurenţă neloială, timp de o săptămână în ziarele

„Adevărul”, „România Liberă” şi „Ziarul Financiar”.

Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa civilă nr.2739 din 6 aprilie 2001, a respins acţiunea,

considerând că scrisoarea semnată de directorul de proiect al pârâtei face câteva comparaţii

faţă de activitatea reclamantei, care, fără a fi denigratoare, cuprind informaţii obiective şi

precise în legătură cu scopul organizării „România Internaţional Travel Show.”

Publicarea unor articole de presă nu a fost considerată o practică neloială câtă vreme

afirmaţiile proveneau de la persoane care au participat la manifestarea expoziţională reflectate

în mass-media.

Prin decizia nr.1377 din 5 noiembrie 2001, Curtea de Apel Bucureşti a respins apelul

declarat de reclamantă ca nefondat. Instanţa a reţinut inexistenţa afirmaţiilor peiorative, lipsa

de favorizare a intereselor agentului economic agresiv, simpla efectuare a comparaţiilor între

servicii fiind insuficientă pentru caracterizarea acţiunii denigratoare.

Reclamanta a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art.304 pct.8 şi 9 C.proc..

civ.,susţinând că instanţele au interpretat greşit dispoziţiile art.4 lit.e şi g din Legea nr.11/1999

modificată şi  nu au avut în vedere Convenţia de la Paris, privind protecţia proprietăţii

industriale.

Recursul este nefondat.

Scrisoarea, ce face obiectul analizei activităţii de concurenţă neloială, prezintă câteva

aspecte referitoare la două evenimente expoziţionale RITS şi TNT, afirmând comparativ că

unul este un târg independent care beneficiază de prezentare internaţională şi are tarife pentru

expoziţii române mai mici, iar celălalt este un târg mixt cu tarife preferenţiale pentru membrii

21

asociaţiei. Acesta susţine, în final, că vine în sprijinul clientului pentru luarea unei decizii de a

participa la unul din cele două târguri.

Concurenţa se defineşte ca ansamblu de reguli care cârmuiesc competiţia

întreprinderilor pentru câştigarea sau conservarea clientelei, în condiţii oneste, cu reprimarea

modalităţilor abuzive. Libertatea de a participa la schimburile economice, constituie un drept

recunoscut de lege, care nu poate fi discreţionar şi impune satisfacerea unor condiţii

economice, legale, morale, compatibile .           

De aceea riscul întreprinzătorului inactiv sau insuficient dotat de a pierde clientela,

când concurenţa a decurs potrivit normelor bunei-credinţe şi a uzanţelor cinstite, există fără a

atrage caracterul ilicit al concurenţei se face în funcţie de un ansamblu de elemente, care

cuprind conţinutul actului, mijloacele folosite, influenţa asupra vieţii economice. Faptele, pe

care legea le consideră acte de concurenţă neloială (art.4 şi 5 din Legea 11/1991 modificată),

sunt cele care urmăresc crearea unei confuzii, mijloacele folosite tinzând să producă în

viziunea consumatorului ideea că întreprinderea, produsele sau serviciile provin de la

concurent sau există legături strânse între oferte.

Riscul de confuzie apare astfel ca eroare asupra identăţii întreprinderii produselor sau

serviciilor.

Dacă, în principiu, reclama comparativă, chiar dacă nu este denigratoare, implică

elemente de neloialitate, jurisprudenţa a exceptat comparaţia necesară, care pune în discuţie

avantajele ofertei personale, dându-i o valoare publicitară. Ilicită este numai comparaţia

inexactă şi neobiectivă care încearcă obţinerea unor avantaje inexacte şi neobiective, sau

încearcă fraudulos obţinerea unor avantaje de piaţă.

Caracterizând scrisoarea din septembrie 2000  ca un act de  comparaţie necesară, fără

a fi îndreptat împotriva bunului renume al concurentului, pentru a-i prejudicia reputaţia,

instanţele au pronunţat soluţii legale şi temeinice.

 În temeiul dispoziţiilor art.312 C.proc.civ., Curtea a respins ca nefondat recursul.

22

23