Dreptul Concurentei

II.2.Abuzul de pozitie dominanta- titularul pozitiei dominante poate fi atat un agent ec., cat si un grup de agenti ec. Cu alte cuvinte, putem intalni pozitie dominanta individuala sau colectiva.

a) notiunea de "pozitie dominanta"- legea nu defineste pozitia dominanta. In schimb, Regulamentul CC din 13.05.2004 privind aplicarea prevederilor art. 5 si 6 din L 21/ 1996 defineste pozitia dominanta ca situatia in care un agent ec. (Regulamentul nu mentioneaza si grupul de ag.ec., dar cred ca definitia se aplica tale quale si grupului) este capabil, intr-o masura apreciabila, sa se comporte independent fata de concurentii (inclusiv concurentii potentiali) si clientii sai de pe piata relevanta. Cu alte cuvinte, agentul economic in pozitie dominanta are posibilitatea de a determina propriul comportament pe piata relevanta facand abstractie de concurenti si de clientii sai (se observa ca definitia pozitiei dominante nu difera de cea a monopolului).

b) criterii folosite in practica pentru stabilirea existentei pozitiei dominante1) profiturile - daca un ag.ec. are pt. o perioada suficient de lunga de timp, profituri care exced media profitului in industria (adica, piata relevanta) din care face parte, acesta este un indiciu privind existenta unei pozitii dominante. Argument: un ag.ec. fara pozitie dominanta nu ar putea sa-si mentina pe o perioda de timp aceste profituri in exces, deoarece alti ag.ec. ar intra intre timp pe piata, oferind preturi mai scazute (sau aceleasi preturi, dar calitate superioara care presupune costuri mai mari si deci reducerea marjei de profit) si ar cuceri in acest fel parte sau toata piata primului ag.ec. Reciproca insa nu este adevarata (adica, lipsa profitului nu exclude existenta pozitiei dominante). Bilantul contabil al unui monopolist poate prezenta profituri normale sau chiar sub medie pentru mai multe motive: (i) monopolistul poate avea, pe langa activitatea monopolizata, si alte activitati care produc pierderi, astfel incat profiturile in exces vor acoperi pierderile, (ii) monopolistul opereaza in mod neeficient, costurile ineficientei sunt platite de consumatori dar monopolistul nu isi poate permite sa includa in pret si o marja mare de profit sau (iii) daca ag.ec. care are pozitia de monopol a fost vandut recent, pretul vanzarii este de regula exagerat de mare, incluzand si valoarea data de posibilitatea exploatarii consumatorilor. In bilantul contabil al cumparatorului, nu vor apare profituri mari deoarece profiturile de monopol sunt folosite pentru a plati dobanzile si restitui sumele imprumutate pentru cumpararea ag.ec. monopolist.

2) comportamentul monopolistului - acest comportament nu este tipic unui ag.ec. care este supus unei puternice competitii.

Acest comportament nu trebuie sa fie ilegal, el poate fi si legal. De ex., in SUA Du Pont de Nemours a marit preturile la unul din produsele sale pentru ca din veniturile obtinute sa isi finanteze construirea unei noi capac. de productie pentru un alt produs (care nu era intersanjabil cu primul). Marirea preturilor a fost considerata legala, dar instanta a decis ca acest fapt dovedeste existenta puterii de monopol deoarece in absenta ei, o altfel de decizie ar fi dus la pierderea clientilor pentru produsul al carui pret a fost majorat.

3) structura pietei cu alte cuvinte, ce procent din piata relevanta trebuie sa fie ocupat de agentul economic pentru ca acesta sa fie considerat in pozitie de monopol? In SUA, jurisprudenta a considerat ca o cota de 30% din piata prezuma lipsa unei pozitii de monopol, 60% din piata creeaza o prezumtie puternica in favoarea existentei unei pozitii de monopol, iar 90% din piata creeaza o prezumtie absoluta de existenta a pozitiei de monopol. De regula, cand un ag.ec. detine sub 50% din piata, prezumtia in sensul lipsei pozitiei dominante este relativa, instantele analizand situatia de fapt pentru a determina daca activitatea paratului dovedeste existenta pozitiei de monopol (in general, daca agentul economic investigat este un "lider al preturilor" -in sensul ca politica sa de preturi este urmata indeaproape de concurentii sai- atunci avem dovada existentei pozitiei dominante chiar daca acel ag.ec. detine intre 20 si 30% din piata. In EU, s-a decis ca Hoffman-La Roche nu detine o pozitie dominanta pe piata anumitor vitamine, deoarece cota sa de piata era de 20-30% iar un alt concurent avea o cota similara. In aceasta speta nu a fost insa identificat nici un lider al preturilor). In speta United Brands (EU) s-a decis ca ag.ec., desi detinea aprox. 45% din piata, avea totusi pozitie dominanta deoarece ceilalti concurenti aveau fiecare mult mai putin (10-15% al doilea).

b) notiunea de "abuz" de pozitie dominanta- L 21/ 1996 nu sanctioneaza pozitia dominanta prin ea insasi, ci numai abuzul ei. Pozitia dominanta nu are nimic ilicit in sine (exceptand cazul in care a fost dobandita in mod illicit). - nu exista o definitie legala a abuzului de pozitie dominanta. Este o situatie care se apreciaza de la caz la caz. In principiu, exista abuz in cazul in care titularul pozitiei dominante recurge la practici ce au ca obiect sau pot avea ca efect afectarea concurentei pe piata relevanta (ex.: eliminarea concurentei; impiedicarea intrarii unui ag.ec. pe piata relevanta; adoptarea de practici ce i-ar afecta interesele in situatia in care nu s-ar bucura de pozitia dominanta, de ex.vanzarea sub costurile de productie) sau prejudicierea consumatorilor. Dupa cum se observa, prejudicierea consumatorilor reprezinta (actuala sau potentiala) reprezinta o conditie alternativa pentru atragerea raspunderii monopolistului. - din punct de vedere economic, nu este contestat de nimeni ca practicile monopoliste se rasfrang negativ si asupra consumatorilor. Insa aceasta prejudiciere este numai indirecta si rezulta din atingerile aduse concurentei dintre ag.ec. (afectarea concurentei inseamna ca ag.ec. nu mai sunt capabili sa ofere consumatorilor produse la preturi atractive sau pur si simplu se ingusteaza sfera de alegere a consumatorilor). De aceea, mi se pare anormal sa consideri ca un abuz de pozitie dominanta este sanctionabil daca prejudiciaza consumatorii, desi nu a adus sau nu are potentialul de a aduce atingere concurentei pe piata relevanta (de ex., un agent ec. care are 45% din piata ridica pretul la un produs cu 10%. O parte mica din clientii sai se orienteaza catre ceilalti concurenti, care pastreaza preturile neschimbate, in conditii de calitate similara a produselor, ceea ce duce la pierderea unor procente de piata de catre ag.ec. dominant. Evident, consumatorii care ii raman fideli vor suferi datorita cresterii pretului, dar ceilalti concurenti nu au fost afectati). Referirea la consumatori ar avea oarecare sens in cazul unui monopol natural, cand monopolistul nu a savarsit un act de natura sa aduca atingere concurentei (deoarece concurenta nu exista practice pe piata relevanta) dar totusi a luat o masura care afecteaza consumatorii (reducerea calitatii produsului, inasprirea conditiilor de credit, etc.). Dar in acest caz, de ce trebuie Cons.Conc. sa investigheze acest fapt, cand exista organe si legislatie speciala privind protectia consumatorilor?

Art.6 enumera cateva practici de abuz de pozitie dominanta, concretizari ale conceptelor deja discutate (in practica Consiliului Concurentei, cel mai des se intalnesc situatiile in care un client sau furnizor al unui agent economic dominant il acuza pe acesta din urma ca ii aplica un tratament discriminatoriu in ce priveste politica de preturi sau de discount-uri ori ca denunta in mod unilateral contractul cu clientul/ furnizorul, fara motive obiective).

corelatia intre abuzul de pozitie dominanta si intelegerile monopoliste In principiu, se considera ca daca acelasi fapt poata fi calificat atat ca intelegere monopolista, cat si ca abuz de pozitie dominanta, nu pot fi aplicate simultan ambele categorii de sanctiuni. Totusi, organul de supraveghere poate aplica oricare din ele, in functie de caracterizarea pe care a dat-o practicii respective. Pe de alta parte, in cazul in care un agent economic ajunge la o pozitie dominanta pe baza unor intelegeri monopoliste si ulterior abuzeaza de pozitia dominanta, atunci agentul economic poate fi sanctionat atat pentru abuz de pozitie dominanta, cat si pentru participare la intelegeri monopoliste. De asemenea, in principiu -adica, exceptand categoriile de intelegeri mentionate in art.8(2)- nu este sanctionabila o intelegere intre agenti ec. concurenti care la data incheierii sale si nici ulterior nu afecteaza semnificativ concurenta (desi elementele intelegerii sunt din cele enumerate in art. 5 alin.1) si care duce in timp la dobandirea unei pozitii dominante (de ex., un acord de cooperare in producerea -prin folosirea in comun a capacitatilor de productie- sau desfacerea -prin efectuarea unei publicitati comune- unui anumit produs, asemenea acord continand clauze anticoncurentiale de ex., interzicerea publicitatii separate, schimbul de informatii cu privire la strucutura de cost a produselor). Daca insa dupa dobandirea pozitiei dominante concurenta este afectata semnificativ prin practicile acelor agenti ec. desfasurate pe baza unei noi intelegeri (sau a intelegerii initiale), atunci intelegerea in cauza va deveni ilicita si va sanctionata ca o intelegere monopolista.

III. Concentrarea economica excesivaSpre deosebire de praticile monopoliste analizate anterior, unde sanctiunea intervine post-factum, in cazul conc.ec. excesive are loc o analiza a organului de supraveghere in lipsa savarsirii unui fapt monopolist si in ideea prevenirii unui asemenea fapt in viitor. Cu alte cuvinte, in acest caz prevaleaza caracterul preventiv al dreptului concurentei si nu cel sanctionator, Consiliul Concurentei urmarind sa impiedice aparitia unei pozitii dominante care afecteaza sau poate afecta semnificativ concurenta pe piata relevanta.

Precizare: organul de supraveghere (Consiliul Concurentei) nu interzice conc. ec. minore (care nu sunt excesive). In ipoteza in care exista un grup de ag.ec. avand initial o putere ec. redusa pe piata relevanta, iar ulterior acest grup dobandeste o pozitie dominanta pe piata relevanta, org. de supraveghere nu va putea interveni decat daca exista un abuz de pozitie dominanta. Cu alte cuvinte, conc. ec. sunt interzise sau cel putin acceptate in mod conditionat de org. de supraveghere numai daca la momentul constituirii lor prezinta un caracter excesiv. Ulterior momentului constituirii si dupa ce au fost acceptate de organul de supraveghere, conc. ec. sunt analizate din punct de vedere al caracterului excesiv al puterii lor numai in contextul anchetarii abuzului de pozitie dominanta.

a) Notiunea de "concentrare economica"- inseamna operatiunea prin care doi sau mai multi agenti economici se grupeaza fie intr-un singur ag.ec., fie sub un control unic sau comun, ori prin care o persoana sau grup de persoane dobandeste controlul asupra unui sau mai multor agenti economici. Regulamentul Consiliului Concurentei din 31 martie 2004 privind autorizarea conc. ec. prevede in Partea I, Cap. I pct. 1 ca o conc. ec. se refera la situatia in care un numar redus de ag.ec. detin o pondere ridicata a activitatii economice pe o anumita piata. Dar aceasta nu este o definitie a operatiunii de concentrare economica, ci a rezultatului operatiunii (adica, a realitatii economice create in urma concentrarii).- esential pentru existenta unei concentrarii ec. (in sensul de realitate economica) este controlul. Dar notiunea de "control" nu este aceeasi cu "pozitia de control" din L 297/ 2004 privind piata de capital (adica, 33% din totalul drepturilor de vot), ci inseamna dreptul si /sau puterea de a determina, in mod direct sau indirect, managementul si politica de afaceri a unui comerciant (Regulamentul vorbeste de dreptul si/sau posibilitatea de a exercita o influenta determinanta, direct sau indirect, asupra unuia sau mai multor agenti economici). Datorita existentei controlului, ag.ec. participantii la conc. formeaza un grup de ag.economici.b) Criterii de apreciere a caracterului "excesiv" al conc.- nu orice conc.ec. are efecte anti-concurentiale, ci numai una excesiva. In multe cazuri, conc.ec. este expresia unei cooperari/ specializari intre ag.ec. concurenti concurenti sau a dorintei/ necesitatii de a eficientiza activitatea participantilor la concentare, ceea ce poate fi benefic d.p.d.v. al participantilor si al consumatorilor

- pt. a caracteriza conc.ec. ca fiind excesiva, doua cerinte trebuie intrunite cumulativ:

(i) operatiunea de concentrare duce la crearea sau intarirea unei pozitii dominante pe piata relevanta (aici este vorba numai de efect, nu si de obiect). Conform Instructiunilor Cons. Conc. din 1.04.2004 privind definirea pietei relevante, in cazul conc. ec. nu vorbim de piata relevanta, ci de piata afectata, ceea ce inseamna detinerea de catre participantii la conc. ec. a unei cote in comun de cel putin 15% din piata relevanta a produsului (daca este o concentrare orizontala) sau de cel putin 25% din piata relevanta a produsului (daca este o concentrare pe verticala). Rezulta ca o conc.ec. care este sub cota minima de piata afectata nu ar trebui sa fie considerata ca fiind excesiva. Dar determinarea pietei afectate nu inlatura obligatia de notificare a concentrarii daca s-au atins pragurile obiective (valorice) prevazute in art. 15 din L 21/ 1996; si

(ii) concentrarea afecteaza sau poate afecta semnificativ concurenta pe piata relevanta. Art.14 (1) ofera si cateva criterii pentru aprecierea existentei sau nu a caracterului excesiv. Aceste criterii pot fi grupate (i) in criterii economice, de ex. structura pietei relevante din punct de vedere al concurentei si raporturile dintre piata relevanta si cea derivate din amonte sau aval (de ex., piata relevanta este cea a confectiilor, cea derivata este piata firelor si fibrelor textile), evolutia pietei relevante (din punct de vedere al ofertei dar si al cererii), ciclul economic in care se afla piata (expansiune sau restrangere), cerinte impuse de promovarea progresului tehnic, protectia consumatorilor, si (ii) criterii de natura cantitativa, de ex. cota de piata detinuta de participantii la concentrare, puterea lor economica si financiara, etc.

- sunt admisibile conc. ec. care sunt benefice, chiar daca la prima vedere par excesive (recte, cele care indeplinesc cumulativ criteriile aratate in art. 14(2) - contribuie la cresterea eficientei economice, a progresului tehnic, competitivitatea la export, efectele favorabile compenseaza efectele nefavorabile ale restrangerii concurentei si consumatorii sunt beneficiari ai conc.ec.) si cele care nu indeplinesc conditiile pentru a fi notificate Consiliului Concurentei (v. art. 15 din L 21/ 1996) - in ultimul caz, conc. ec. este automat exceptata de la aplicarea legii, in primul caz ea este exceptata numai dupa efectuarea unei analize de catre Consiliul Concurentei cu privire la compatibilitatea concentrarii cu o concurenta normala pe piata relevanta.

Forme de realizare a conc.ec.

- in esenta, sunt doua modalitati de realizare a unei conc. ec. prin (i) transfer dreptului de proprietate/ de folosinta asupra activelor sau actiunilor/ titlurilor de participare ale unui ag.ec. sau (ii) prin contract, dar in ambele modalitati se ajunge in final la dobandirea si exercitarea controlului asupra ag.ec. participanti. Cu alte cuvinte, indiferent de forma in care se realizeaza, efectul este acelasi: ag.ec. anterior concentrarii erau independenti economic, dupa realizarea concentrarii cel putin o parte dintre participantii la concentrare isi pierde independenta economica.

- cel mai frecvent conc. ec. se realizeaza prin participarea la capitalul social al agentilor economici participanti. Insa aceasta participare trebuie sa rezulte in exercitarea (efectiva sau potentiala) pe termen lung a unui control asupra mecanismului decizional al ag.ec. participanti in vederea determinarii comportamentului concurential al acestora (concluzie din interpretarea per a contrario a art.12, mai ales lit. (b), care are in vedere participarile la capitalul social de catre investitorii pasivi de portofoliu). - cazuri in care o dobandirea controlului asupra unui agent economic nu reprezinta concentrare economica (art. 12 din L 21/ 1996) - agentul economic este supus unei proceduri de executare silita in favoarea creditorilor;

- controlul este dobandit de un investitor de portofoliu. Investitorul pasiv de portofoliu cumpara valori mobiliare emise de un agent economic in scopul de a le revinde ulterior cu profit, nu intentioneaza sa detina aceste valori pe termen nedefinit si prin urmare nu ar trebui sa intervina in determinarea comportamentului concurential al agentului economic respectiv. Daca investitorul de portofoliu are totusi o pozitie de control si ajunge totusi in situatia de a-si exercitarea controlul asupra unui agent economic in scopul determinarii comportamentului sau concurential, ii este permis acest lucru numai daca il face in principal in scopul maximizarii valorii titlurilor de participare pentru a le putea revinde in decurs de un an de la data dobandirii. In ce priveste art. 12 lit. (b) din L 21/ 1996, exercitarea controlului asupra agentului economic se face prin exercitarea dreptului de vot in adunarea generala sau in consiliul de administratie/ comitetul de directie. Dreptul de vot trebuie inteles in sens larg, ca incluzand si drepturi de veto cu impact concurential (adica, dreptul de veto permite blocarea unei decizii cu impact asupra pozitiei concurentiale, permitand astfel titularului sa isi impuna pozitia sa). Din perspectiva art.12 lit.b, un investitor de portofoliu pt. a nu intra sub incidenta L 21, trebuie sa detina valori mobiliare conferind drept de vot care sa nu ii permita sa numeasca majoritatea membrilor CA si/sau sa determine AGA sa adopte deciziile investitorului respectiv. Pornind de la date cantitative, exista posibilitatea de control daca investitorul are o participare de 25 -30% cand mai este cel putin un actionar avand aceasi cota de participare iar restul actionarilor au cote foarte mici, sau o cota de 10-15% cand actionariatul este foarte fragmentat (ceilalti actionari avand cote foarte mici din capitalul social) iar cota investitorului respectiv este cea mai mare.

Societati in comun concentrative si societati in comun concentrativeArt. 11 alin.3 face distinctia intre asocierea dintre agenti economici care nu duce la pierderea autonomiei economice a participantilor, chiar daca se creeaza in acest fel entitati comune (detinute in comun) si concentrarea economica propriu-zisa sub forma crearii unei societati in comun se pierde autonomia decizionala a participantilor la acea societate. In primul caz avem o societate in comun cooperativa, in al doilea caz este o societate in comun concentrativa. Regulamentul privind concentrarilor economice detaliaza aceasta diferentiere. Astfel, o societate in comun este concentrative daca indeplineste in mod cumulativ urmatoarele conditii: exista un control in comun, societatea in comun are autonomie structurala (adica, are toate resursele financiare, umane si tehnice necesare pe termen lung pentru desfasurarea tuturor activitatilor sau functiilor indeplinite in mod normal de orice alt agent economic care actioneaza pe piata relevanta) si societatea in comun nu are ca obiect sau ca efect coordonarea comportamentului concurential al societatilormama si /sau al agentilor economici controlati de acestea (cu alte cuvinte, societatile mama isi pierd autonomia decizionala in ceea ce priveste comportamentul lor concurential). Notificarea conc.ec.

- independent daca este excesiva sau nu, realizarea oricarei conc.ec. intre agenti economici cu o anumita putere economica, trebuie notificata Consiliului Conc. inainte de a incepe sa isi produca efectele. Pentru a fi notificata, trebuie sa fie atinse cumulativ doua praguri valorice (ambele praguri sunt raportate la anul anterior celui in care se realizeaza concentrarea): (a) cifra globala de afaceri cumulata a tuturor participantilor la concentrare este de cel putin 10 milioane Euro (sau echivalentul in lei) si (b) cel putin doi dintre participantii la concentrare au fiecare o cifra de afaceri aferenta pietei romanesti de cel putin 4 milioane Euro (sau echivalent in lei).

- Consiliul Concurentei este obligat sa se pronunte asupra concentrarii economice in termen de 30 zile de la depunerea dosarului (in forma sa completa din punct de vedere al Consiliului Concurentei), respectiv in termen de 5 luni de la depunerea dosarului (daca in termenul de 30 zile Cons.Conc. decide deschiderea unei investigatii). Daca Cons.Conc. nu raspunde in aceste termene, se considera acceptata concentrarea economica. In termenul de 30 zile, Cons.Conc. poate emite o decizie de neinterventie (daca este de parere ca operatiunea de concentrare economica nu cade sub incidenta legii) sau o decizie de neobiectiune (daca este de acord cu concentrarea economica). In termenul de 5 luni, Cons.Conc. poate emite o decizie de refuz a concentrarii economice, o decizie de autorizare sau o decizie de autorizare conditionata (a se vedea in acest sens si Instructiunile Cons.Conc. din 31.03.2004 privind unele masuri corective acceptabile in cazul autorizarii conditonate a unor concentrari economice).

SANCTIONAREA FAPTELOR MONOPOLISTESectiunea I

Consideratii generale privind sanctionarea in dreptul roman a

faptelor prin care se incalca normele dreptului concurentei

1.1Daca analizam mecanismul santionator al incalcarii normelor dreptului concurentei, putem distinge doua mari conceptii de politica legislativa relativ la sanctionarea incalcarii dreptului concurentei. Ambele conceptii iau in considerare atat rolul pe care trebuie sa-l joace statul intr-o economie de piata, cat si promovarea unor valori economice si sociale generale, care nu intotdeauna sunt si valori generate de competitia intre agentii economici pe piata.

Astfel, exista pe de o parte conceptia care considera ca procedura de sanctionare a faptelor anticoncurentiale trebuie sa fie preponderent administrativa iar masurile de sanctionare cele mai eficiente sunt cele administrative si penale, statul fiind garantul libertatii comertului si drept urmare avand tot interesul si chiar obligatia de a interveni in mod activ in scopul depistarii, sanctionarii si prevenirii savarsirii faptelor de incalcare a normelor (juridice si/ sau deontologice) care guverneaza concurenta onesta intre agentii economici. Desigur, actiunea statului este supusa controlului judiciar. As numi aceasta abordare conceptia europeana.

Pe de alta parte, exista abordarea conform careia pentru prevenirea savarsirii faptelor anticoncurentiale, sanctiunile cele mai eficiente sunt cele civile (in special, sub forma daunelor-interese) aplicate de catre instantele judecatoresti la cererea justificata a agentilor economici afectati. O asemenea conceptie nu neaga rolul statului de garant al libertatii comertului, dar porneste de la prezumtia ca in chestiuni de apreciere legate de incalcarea dreptului concurentei (care sunt delicate in genere), mecanismul justitiei este mai bine echipat pentru a descoperi si sanctiona culpele in aceasta materie. In plus, o punere in executare a legislatiei concurentei de catre persoane private poate fi mai eficienta dacat o interventie administrativa, aceasta din urma fiind supusa in mod natural unui anume arbitrariu si in orice caz unui anume birocratism in declansarea investigatiei si in luarea deciziilor. As numi aceasta abordare conceptia americana.

Independent de modul in care este conceput si structurat mecansimul santionator al faptelor anticoncurentiale, aplicarea lui practica este puternic influentata de ideologia economica si sociala dominanta in societate la un moment dat. Aceasta afirmatie este valabila in principal in legatura cu dreptul anti-monopol, deoarece modul de punere in executare a dreptului concurentei neloiale este prea putin determinat de consideratii macro-economice si sociale, ci de traditiile jurisprudentiale si legislative ale fiecarui sistem de drept national. Cu toate ca in ultimele decenii abordarile privind aplicarea dreptului anti-monopol au devenit tot mai apropiate in Europa de vest si S.U.A., totusi inca persista o anumita diferenta de principiu intre cele doua principale sisteme de drept anti-monopol ale lumii. Astfel, conceptia americana favorizeaza in mod traditional alocarea eficienta a resurselor in economie, aceasta alocare urmand sa directioneze satisfacerea intereselor consumatorilor si relatiile dintre agentii economici concurenti. Este drept ca, sub influenta conceptiile socializante din anii 30 si poate ca o reactie de aparare la tentatia exercitata de sistemul socialist in primii sai ani de existenta, conceptia americana a renuntat partial la promovarea unui liberalism traditional si a inceput sa puna in valoare si alte obiective (valori), in special cele vizand distribuirea echitabila (a se citi in favoarea consumatorilor) a resurselor economice si dispersarea puterii economice a agentilor economici astfel incat sa se faciliteze accesul si supravietuirea pe piata a cat mai multor intreprinzatori (in perioada anilor 50-70 s-a ajuns astfel la o pozitie extrema, care considera ca, de principiu, orice monopol sau piata oligopolista nu face decat sa submineze bazele democratiei americane). Incepand cu anii 80, se constata in practica administrativa si jurisprudentiala a S.U.A. o tendinta de revenire la tratamentul liberal aplicat practicilor monopoliste. In schimb, conceptia europeana a urmarit dintotdeauna (cu variatii de la o tara la alta) idealul promovarii unei economii sociale de piata, ceea ce presupune egalitatea sanselor pentru toti agentii economici si in acelasi timp, luarea in considerare a intereselor utilizatorilor, consumatorilor si fortei de munca. Incepand cu anii 90, aceasta abordare incepe sa fie pusa sub semnul intrebarii, in special datorita costurilor economice (si implicit sociale) pe care le implica.

Revenind la analiza legislatiilor concurentei din Europa de vest si S.U.A., se observa ca actualmente sistemele de drept respective contin norme care dau expresie ambelor conceptii, dar procedura europeana se bazeaza in principal pe interventia administrativa in timp ce procedura din S.U.A. se bazeaza pe activismul agentilor economici afectati. Afirmatia precedenta este valabila cu precadere in ce priveste incalcarea normelor anti-monopol si a normelor anti-dumping la import. In ce priveste incalcarea normelor dreptului concurentei neloiale, in ambele cazuri locul principal il ocupa actiunile individuale in justitiei ale agentilor economici afectati.

Legislatia romana a concurentei se incadreaza pe deplin in conceptia europeana, cu anumite particularitati pe care le voi arata in continuare. Ca o apreciere de ansamblu, se poate remarca predilectia legiuitorului roman pentru mecanismul administrativ de sanctionare a unor fapte contrare dreptului concurentei, fiind evidenta grija acestuia de a defini drept contraventii, faptele anticoncurentiale considerate de acesta ca fiind cele mai grave. Incriminarile penale specifice sunt putine numeric (si numai pentru faptele anti-concurentiale de cea mai mare gravitate) iar sanctiunile penale sunt relativ blande (durata inchisorii nedepasind 4 ani, in conditiile in noul Cod penal care va intra in vigoare in anul 2005, regimul pedepselor penale s-a innasprit considerabil).

Independent de interventia administrativa, agentii economici victime ale faptelor anticoncurentiale pastreaza insa recursul si la caile de drept civil, respectiv la posibilitatea de a cere condamnarea agresorului la plata de despagubiri sau de a obtine din partea instantei o hotarare de condamnare la obligatia de a nu face si/sau de a inceta actul vatamator. Posibilitatea unor asemenea actiuni civile este recunoscuta prin texte exprese de lege incluse in legile privind protectia concurentei (Legea nr. 11/ 1991 privind combaterea concurentei neloiale, Legea concurentei nr. 21/ 1996), mai putin in cazul faptelor de dumping la importul produselor in Romania, unde actuala reglementare face greu de conceput aplicarea unor sanctiuni civile la cererea agentilor economici afectati. In ce priveste regimul actiunii civile in despagubiri, textele respective de lege nu deroga expresis verbis de la normele de drept comun, insa din economia normelor juridice romane in materie si analizand jurisprudenta de drept comparat se poate afirma ca in ceea ce priveste raspunderea pentru fapte anticoncurentiale, exista deosebiri fata de regimul general al raspunderii civile.

Sectiunea a II-a

Mecanismul sanctionator administrativ in materia dreptului anti-monopol

2.1Aplicarea sanctiunilor contraventionale in materia dreptului concurentei consideratii generale

Dupa cum s-a aratat deseori si in doctrina dreptului administrativ, nu exista in Romania o teorie a contraventiei care sa delimiteze net aceasta forma de raspundere de alte forme de raspundere juridica. Desigur, aceasta situatie se poate explica pe baza unor considerente istorice, care au mai putina importanta in contextul nostru. Ceea ce trebuie remarcat insa este ca, asa cum este definita de legislatia romana in vigoare, raspunderea contraventionala nu este decat o forma derivata a raspunderii penale sub raportul substantei, dar a carei procedura de aplicare are ca drept comun procedura civila. De unde rezulta ca raspunderea contraventionala ar putea fi cumulata cu alte forme de raspundere juridica, dar dupa cum voi arata mai jos este discutabil daca ea poate fi cumulata cu raspunderea penala (daca, prin absurd aceeasi fapta ar fi sanctionata si contraventional si penal) datorita afinitatilor dintre cele doua forme de raspundere. Nu ne aflam insa in fata unui cumul a celor doua forme de raspundere in cazul aplicarii unei sanctiuni penale si luarea unor masuri de constrangere administrativa in urma stabilirii raspunderii penale.

Trasaturile contraventiei, ca element fundamental al raspunderii contraventionale, sunt determinate de art. 1 din Ordonanta Guvernului nr. 2/ 2001 privind regimul juridic al contraventiilor, fiind interpretate si dezvoltate de catre doctrina. Astfel, contraventia este (i) o fapta savarsita cu vinovatie, ceea ce face ca o fapta de concurenta neloiala sanctionata civil chiar in lipsa oricarei culpe sa nu poata fi sanctionata si contraventional. Formele vinovatiei sunt intentia si culpa, cele doua forme de vinovatie avand semnificatiile date de dreptul penal; (ii) spre deosebire de infractiune, fapta contraventionala are un pericol social mai redus (determinarea pericolului social mai redus este optiunea legiuitorului, nu se poate deduce din interpretare). Oricum, si in materie contraventionala se aplica principiul nullum crimen sine lege, deci nu se poate crea o contraventie pe cale de interpretare si nu pot fi extinse pe cale de interpretare contraventiile deja incriminate; (iii) fapta contraventionala este sanctionata prin legi si alte acte normative, ceea ce reprezinta consacrarea expresa in materia contraventionalului a principiului din dreptul penal nulla poena sine lege.

In legatura cu subiectul pasiv al raspunderii contraventionale, exista o discutie in doctrina de specialitate cu privire la posibilitatea ca persoana juridica sa poata fi sanctionata contraventional. Se constata ca, desi Ordonanta Guvernului nr. 2/ 2001 (prin art. 3 alin.2) prevede expres aceasta posibilitate, sanctionarea persoanei juridice apare si in noua reglementare ca o situatie de exceptie (vezi art. 4 alin.2). Acest lucru contravine cumva practicii stabilite mai ales dupa anul 1989, cand s-a ajuns uniformizarea aplicarii legislatiei in ce priveste raspunderea contraventionala a ambelor categorii de persoane. Spre deosebire de reglementarea anterioara, actualmente este insa posibil sa fie stabilite contraventii si sanctiuni contraventionale pentru persoana juridica si prin Hotarari de Guvern si hotarari ale organelor locale ale puterii de stat, nu numai numai prin lege si ordonante guvernamentale.

Referitor la cauzele care inlatura raspunderea contraventionala, ele sunt prevazute in art. 11 din Ordonanta Guvernului nr. 2/ 2001. In doctrina dreptului administrativ, se considera ca asemenea cauze sunt similare cu cele care inlatura raspunderea penala, de aceea pentru interpretarea lor trebuie sa se recurga la textele Codului penal care definesc situatiile respective. Aceeasi analogie trebuie folosita privitor la prescriptia aplicarii sanctiunii contraventionale, reglementata de art. 13 din Ordonanta Guvernului nr. 2/ 2001 privind regimul juridic al contraventiilor (care este distincta de prescriptia executarii sanctiunii, cand nu mai putem vorbi de exonerare de raspundere, de vreme ce raspunderea contraventionala a fost deja stabilita a se vedea art.14 din aceeasi reglementare). Unii autori de drept administrativ considera ca poate exista o contraventie continuata, fara insa a se ajunge in acest fel la imprescriptibilitatea constatarii contraventiei. In aceasta optica, in cazul contraventiilor continuate momentul savarsarii faptei coincide cu cel al incetarii ei (deoarece in aceasta situatia, savarsirea efectiva a faptei presupune scurgerea unei perioade de timp, ceea ce ar face dificila stabilirea momentului de la care incepe sa curga termenul de prescriptie).

Cat priveste procedura sanctionatorie prevazuta de Ordonanta Guvernului nr. 2/ 2001, acest act normativ consacra principiul ablatiunii (recte, posibilitatea pentru contravenient de a achita jumatate din cuantumul amenzii in termen 48 de ore de la data actului de constatare si sanctionare a contraventiei). Exista insa tot mai numeroase exemple de acte normative prin care legiuitorul deroga de la aplicare principiului ablatiunii in cazul anumitor contraventii (o astfel de dispozitie exista si in Legea nr.21/ 1996, art. 61).

2.2Probleme de contencios administrativ in materia dreptului concurentei- consideratii generale

In doctrina de specialitate din tara noastra, prin contencios administrativ se inteleg litigiile de competenta instantelor judecatoresti, dintre un organ al administratiei publice, respectiv un functionar public, sau, dupa caz, o structura autorizata sa presteze un serviciu public, pe de o parte, si alt subiect de drept, pe de alta parte, in care organul public sau functionarul public apare ca purtator al autoritatii publice. Ceea ce este important de retinut este ca actul atacat sa fie al unei autoritati administrative, emis in exercitarea autoritatii publice, ceea ce include (cu exceptiile aratate de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ), si actele administrative normative, precum si actele administrativ-jurisdictionale. O alta conditie de fond, esentiala pentru exercitarea actiunii in contencios administrativ, este ca prin actul atacat sa fie vatamat un drept sau interes recunoscut de lege (interes legitim). Cu toate acestea, exista autori care afirma ca si in cazul in care nu se incalca un interes legitim sau un drept subiectiv al reclamantului, instanta ar trebui sa anuleze actul atacat daca a fost emis printr-un exces de putere.

Conform art. 2 lit. c din Legea nr. 29/ 1990, nu se aplica prevederile ei cand printr-o lege speciala se prevede o alta procedura de modificare sau desfiintare a actului administrativ atacat teoria recursului paralel. Desigur, procedura alternativa de modificare sau desfiintare trebuie sa fie tot o procedura judiciara. Pentru a putea invoca recursul paralel ca o cauza de neprimire a actiunii intemeiate pe Legea nr. 29/ 1990, trebuie indeplinite urmatoarele conditii: sa fie vorba de un adevarat recurs jurisdictional si nu de un simplu recurs ierarhic, sa fie vorba de o actiune directa si reclamantul sa obtina prin calea de atac speciala o satisfactie echivalenta cu cea a actiunii in contencios. Un exemplu de asemenea procedura in recurs paralel il ofera Ordonanta Guvernului nr. 2/ 2001 privind regimul juridic al contraventiilor, care apare ca o lege speciala in raport cu dreptul comun care este Legea nr. 29/ 1990. In schimb, procedura din Legea nr. 21/ 1996 nu exclude aplicarea Legii nr. 29/ 1990, Legea nr. 21 facand parte din regimul contenciosului administrativ (chiar daca exista unele derogari de la dispozitiile Legii nr. 29/ 1990).

In materie de contencios administrativ privind actele emise de Consiliul Concurentei, instanta competenta de drept comun este Curtea de Apel Bucuresti. Trebuie precizat ca instanta competenta nu poate emite un act in locul actului administrativ desfiintat, deoarece s-ar incalca in acest fel principiul separatiei puterilor in stat.

2.3 Procedura sanctionatorie administrativa prevazuta de Legea nr. 21/ 1996

Procedura sanctionatorie cuprinde doua etape: investigarea practicii (presupus) monopoliste si luarea unei masuri sau mai multor masuri corective in cazul in care rezultatul investigatiei duce la concluzia existentei unei incalcari aduse Legii nr 21/ 1990.

2.3.1

Procedura de investigare

Organul de supraveghere (Consiliul Concurentei) declanseaza ancheta din oficiu, la plangerea unei persoane fizice sau juridice "afectate in mod real si direct", la cererea organizatiilor pentru protectia consumatorilor, instantelor judecatoresti si a altor categorii de persoane enumerate in art. 40. Organul de supraveghere are puteri de ancheta mai mari decat cele acordate in mod obisnuit unui organ administrativ. Astfel, el poate face perchezitii (atat la sediul sau punctele de lucru ale agentului economic, cat si la domiciliul conducatorilor sau salariatilor acestuia), are dreptul de a ridica documente, de a pune de sigilii. Aceste atributii care in sistemul actual sunt acordate numai organelor de urmarire penala sau Garzii Financiare, pot fi exercitate numai de anumiti functionari ai Consiliului Concurentei (inspectori de concurenta), autorizati de Ministerul Justitiei. Mai mult, indeplinirea acestor acte care infrang dreptul de proprietate privata si inviolabilitatea domiciliului se pot face numai in baza unui ordin emis de Presedintele Consiliului Concurentei si cu autorizarea judiciara prealabila data prin incheiere de catre presedintele tribunalului in raza caruia se afla locul controlat sau de un judecator delegat de acesta (este interesant de remarcat ca daca actiunea de investigare trebuie sa se desfasoare simultan in circumscriptii judecatoresti diferite, oricare presedinte al unuia din tribunalele competente poate emite o incheiere unica). O ultima precizare privind procedura de investigare: Legea nr. 21/ 1996 prevede expresis verbis ca investigatia nu se poate incheia fara audierea agentilor economici participanti la faptul monopolist, sau cel putin convocarea acestora pentru a fi audiati, exceptand cazul in care investigatia nu a condus la descoperirea unor dovezi suficiente pentru incalcarea legii care sa justifice impunerea de masuri sau sanctiuni art. 47 L 21/ 1996).

2.3.2

Luarea de masuri corective

Masurile ce pot fi luate de Consiliul Concurentei dupa ce, in baza investigatiei, acesta a decis in sensul existentei practicii monopoliste, sunt urmatoarele:

(i) sa ordone incetarea practicii monopoliste (de regula, impreuna cu alte masuri) sau suspendarea ei art. 50 lit.a) din Legea nr. 21/ 1996. Pana la emiterea unei decizii privind luarea acestor masuri, Consiliul Concurentei poate impune printr-o decizie privind masuri interimare- luarea oricarei masuri necesare pentru restabilirea mediului concurential si repunerea partilor in situatia anterioara Aceste masuri interimare sau finale- se iau pentru a preveni sau stopa de indata un prejudiciu "grav si cert" si numai pentru o durata limitata de timp, necesara pentru restabilirea liberei concurente. Cred ca suntem in prezenta unei sanctiuni administrative, respectiv a unei masuri contraventionale complementare.

(ii) sa impuna anumite obligatii sau conditii agentilor economici anchetati, atunci cand accepta practica monopolista / concentrarea economica sub conditia ca ea sa fie modificata astfel incat sa fie in acord cu Legea nr. 21/ 1996 art. 50 lit.a), art. 51 alin.2 lit.c) (pentru autorizarea conditionata a concentrarilor economice). Impunerea acestor obligatii/ conditii reprezinta un act administrativ individual si nu un contract intre Consiliul Concurentei si agentii economici anchetati.

(iii) in cazul abuzului de pozitie dominanta, sa ceara Curtii de Apel Bucuresti, sa ia una sau mai multe din masurile stabilite in art.7 din Legea nr. 21/ 1996. Aceste masuri sunt foarte grave, ele infrang principiul libertatii de asociere si principiul libertatii contractuale, de aceea ele pot fi adoptate numai in conditii extreme. Astfel, ele pot fi luate daca (1) agentul economic monopolist a fost deja sanctionat pentru abuz de pozitie dominanta, dar pericolul pentru libera concurenta continua sa existe si (2) pozitia dominanta respectiva afecteaza grav un "interes public major". Consiliul Concurentei are sarcina probei in ce priveste afectarea interesului public major iar instanta, dupa ce se va stradui sa determine existenta interesului public major si sa aprecieze incalcarea grava a acestuia, poate lua, la cererea Consiliului Concurentei, una sau mai multe -dar nu toate- din masurile specificate in art. 7 alin.1 din Legea nr. 21/ 1996 (oricare din aceste masuri avand drept scop sa conduca la lichidarea pozitie dominante si nu la simpla incetare a abuzului de pozitie dominanta), sub conditia ca aceasta masura sa fi fost inclusa in cererea introductiva. In luarea masurii, instanta este limitata de urmatoarele considerente: evitarea cresterii preturilor sau respectarea drepturilor tertilor in baza contractelor incheiate cu agentul monopolist.

(iv) sa ceara instantei declararea nulitatii actelor juridice incheiate in baza unei intelegeri monopoliste sau ca urmare a unui abuz de pozitie dominanta, sau declararea nulitatii a insasi intelegerii monopoliste - art.54 din Legea nr. 21/ 1996. aceasta nu este o masura administrativa, ci consacrarea unei calitati procesuale active.

(v) sa aplice amenzi contraventionale -art. 55-56 din Legea nr. 21/ 1996. Cuantumul acestora este de pana la 1% din cifra totala de afaceri (art.55), respectiv de pana la 10% din cifra totala de afaceri din anul financiar anterior sactionarii (art.56). Contraventiile prevazute in art.55 pot fi cumulate cu cele din art. 56, deoarece cele doua articole au in vedere fapte distincte (in practica, in foarte multe cazuri o actiune anti-monopolista duce la savarsirea ambelor categorii de contraventii). De asemenea, Consiliul poate aplica si amenzi cominatorii care pot ajunge pana la 5% din cifra de afaceri zilnica medie din anul financiar anterior sanctionarii, pe fiecare zi din intarziere.

2.3.3Prescriptia actiunii contraventionale

Dreptul de prescriptie privind aplicarea sanctiunilor contraventionale se prescrie in termen de 3 ani in cazul in care au fost furnizate informatii inexacte sau incomplete, refuzul de a se supune unei inspectii sau furnizarea de informatii sau documente incomplete in timpul inspectiilor Consiliului Concurentei. In cazul celorlalte contraventii, termenul de prescriptie este de 5 ani. Art. 62 din Legea nr.21/1996 prevede cazurile de intrerupere ale termenului de prescriptie.

Sectiunea a III-a

Mecanismul sanctionator penal in materia dreptului anti-monopol

3.1Infractiuni prevazute in Legea nr. 21/ 1996

Legea nr. 21/ 1996 contine o singura incriminare penala, si anume cea prevazuta in art. 63.

Obiectul juridic generic al acestei infractiuni il constituie relatiile sociale care asigura desfasurarea normala a unor activitati economice al caror regim este reglementat de lege. Obiectul juridic special il constituie relatiile sociale care apara dreptul agentilor economici de a accede in mod liber pe piata si de a-si desfasura activitatea pe piata relevanta intr-un mediu concurential liber (exceptand ingradirile aduse concurentei in baza unor norme legale adoptate de Parlament), dreptul acestora de a-si apara relatiile cu clientela proprie si pozitia dobandita pe piata impotriva actelor abuzive de putere economica si contrare uzantelor comerciale cinstite ale concurentilor. In opinia mea, aceasta infractiune nu are un obiect material, ea fiind o infractiune care contine o stare de pericol social.

Latura obiectiva a infractiunii reglementate in art. 63 consta in realizarea unei intelegeri monopoliste sau a unui abuz de pozitie dominanta, in modalitatile prevazute in art. 5 alin.1 si 6 din Legea nr. 21/ 1996. Cu toate acestea, chiar daca o fapta intruneste elementele laturii obiective, ea nu va fi sanctionata in cazul in care s-a savarsit in conditiile stabilite prin art. 5 alin.2, cele prevazute in reglementarile Consiliului Concurentei emise in baza art. 5 alin.5 sau cele reglementate de art. 8 alin.1 (in aceste cazuri, legiuitorul a considerat ca faptele respective, chiar daca aparent intrunesc trasaturile faptelor monopoliste, in realitate sunt lipsite de acel pericol social care sa necesite sanctionarea lor). Infractiunea din art. 63 este susceptibila de a fi infaptuita in forma unica continua, unica continuata sau unica continua-continuata. Pentru existenta laturii obiective, se cere intrunirea cumulativa a urmatoarelor conditii: savarsirea unei sau multor fapte monopoliste (sub forma de intelegere monopolista si/sau abuz de pozitie dominanta) si aceste fapte sa aiba drept obiect (ceea ce inseamna ca fapta este incriminata chiar daca nu a avut o urmare imediata) sau drept efect (actual sau potential) afectarea semnificativa a concurentei pe piata relevanta sau pe o parte semnificativa a acesteia. Dupa cum se observa, structura laturii obiective a acestei infractiuni se abate de la structura clasica: element material legatura de cauzalitate- urmare imediata.

Latura subiectiva a infractiunii consta in intentie frauduloasa, termen care dupa stiinta mea nu este consacrat in dreptul penal. Cred ca prin aceasta formulare legiuitorul a dorit sa se refere la o forma de intentie directa calificata, in sensul ca faptuitorul a dorit producerea rezultatului socialmente periculos al actiunilor sale in vederea atingerii unui scop prohibit de lege, si anume intarirea pozitie sale pe piata intr-un mod contrar uzantelor comerciale cinstite. Exista insa o cerinta esentiala atasata laturii subiective, si anume ca faptuitorul sa fi participat in mod determinant la savarsirea infractiunii. Ceea ce inseamna determinant va ramane sa fie stabilit de practica judiciara. Ca un criteriu de apreciere a caracterului determinant al participarii, sugerez luarea in considerare a locului ocupat de faptuitor in ierarhia decizionala a agentului economic monopolist, coroborat cu participarea sa la savarsirea faptului monopolist.

Art. 63 alin.3 din Legea nr. 21/ 1996 contine o prevedere intalnita mai rar in dreptul penal romanesc, si anume posibilitatea instantei judecatoresti de a dispune publicarea in presa, pe cheltuiala celui vinovat, a hotararii definitive (de condamnare). O dispozitie asemanatoare exista si in cazul hotararilor judecatoresti penale de condamnare pentru savarsirea infractiunii de concurenta neloiala (art. 11 din Legea nr.11/ 1991). Asemenea dispozitii se justifica, de regula, prin aceea ca publicarea hotararii aduce o reparatie morala persoanei vatamate, reabilitand-o in ochii publicului (in cazul nostru, in ochii propriei clientele). In cazul art. 63 alin.3, functia de reabilitare a imaginii victimei este mai putin importanta (de multe ori, faptul monopolist nu a adus nici o atingere reputatiei agentului economic agresat si nici nu are un impact cert asupra clientelei acestuia). Cred insa ca mai multa importanta prezinta aici intentia legiuitorului de a notifica publicul cu privire la caracterul profund nociv al practicilor monopoliste si modul in care statul intervine pentru a pedepsi asemenea fapte (ceea ce da expresie functiei preventiv-educative a sanctiunii penale, mai accentuata in aceasta situatie decat in cazul raspunderii penale pentru alte infractiuni).

Subiectul activ al infractiunii este o persoana fizica care are calitatea de agent economic sau care lucreaza pentru un agent economic persoana juridica. Desigur, acea persoana trebuie sa fie responsabila penal. Infractiunea din art. 63 este susceptibila de participatie sub orice forma.

Subiectul pasiv al infractiunii poate fi orice agent economic (si/ sau un consumator, atunci cand fapta monopolista ia forma unui abuz de pozitie dominanta).

Cat priveste punerea in miscare a actiunii penale, trebuie observat ca numai Consiliul Concurentei este abilitat sa sesizeze organele de urmarire penala (art. 63 alin.2). Ratiunea acestei dispozitii este, cred eu, una de eficienta: Consiliul Concurentei fiind un organ abilitat sa faca investigatii asupra incalcarii Legii nr.21/ 1996 si avand pregatirea de specialitate necesara pentru a aprecia daca se afla in fata unei fapte monopoliste, este mult mai economic sa aprecieze el (in mod preliminar) daca exista elementele constitutive ale infractiunii, degrevand astfel organele de urmarire penala de o activitate pentru care nu sunt pregatite.

Sectiunea a IV-a

Mecanismul sanctionator civil in materia dreptului anti-monopol

4.1Ca si in cazul altor fapte prin care se incalca dispozitii legale, si in dreptul concurentei sanctiunile civile cel mai frecvent folosite si care au impactul cel mai mare sunt raspunderea civila si constatarea nulitatii actelor juridice. Privitor la nulitatea actelor juridice, este de remarcat ca nulitatea actelor juridice prin care se incalca dispozitiile Legii nr. 21/ 1996 este o nulitate expresa (mentionata in art. 54). O alta diferenta de regim al nulitatii provine din aceea ca nulitatile invocate in baza Legii nr. 21/ 1996 sunt nulitati absolute. Imi argumentez aceasta concluzie pornind de la o interpretare teleologica (bazata pe scopul acestei legi de a promova interese generale si de a sanctiona fapte ce prezinta un grav pericol social si care aduc atingere acelor interese) si o interpretare gramaticala art. 54 foloseste sintagma nulitate de drept, utilizata in general pentru a indica un caz de nulitate absoluta.

In continuare, voi discuta unele probleme legate de raspunderea civila pentru fapte antimonopoliste. In speta, voi analiza modul in care aplicarea elementelor raspunderii civile delictuale se particularizeaza in cazul faptelor antimonopoliste. Trebuie insa spus in prealabil ca desi obligatiile care se nasc intre agentii economici concurenti in legatura cu savarsirea unor fapte antimonopoliste au o natura comerciala (fiind, de regula, fapte obiective sau subiective de comert), indiferent ca sunt obligatii delictuale sau contractuale, totusi nu exista reglementari speciale in legislatia comerciala privind raspunderea civila a comerciantilor si nici doctrina din tara noastra nu a dezvoltat o teorie separata a raspunderii civile in materie comerciala. Astfel incat elementele raspunderii civile la care voi face referire sunt cele prevazute de Codul civil, astfel cum sunt analizate in cadrul teoriei generale a obligatiilor civile.

In doctrina dreptului concurentei din tara noastra, problema raspunderii civile pentru savarsirea faptelor monopoliste nu a facut obiectul unei dezbateri sau al unui studiu aprofundat. Atunci cand exista referiri la aceasta forma de raspundere, autorii recunosc posibilitatea existentei ei dar isi indreapta analiza asupra conditiilor procedurale de introducere a actiunii in raspundere si asupra masurilor procedurale adiacente ce pot fi luate de instanta de judecata, fara a aborda insa modul in care se particularizeaza conditiile raspunderii civile determinata de producerea faptelor monopoliste. Cred ca pozitia actuala a doctrinei romane in materie are mai multe justificari: (i) dificultatile de natura teoretica-juridica in a stabili existenta unui raport de raspundere civila generat de producerea faptelor monopoliste, dat fiind ca de principiu faptul monopolist este indreptat impotriva si afecteaza piata relevanta in intregul ei si nu un agent economic individualizat, ceea ce pune sub semnul intrebarii existenta unui legitimari procesuale civile active a unuia din agentii economici afectati de actul monopolist si (ii) Legea nr. 21/ 1996 contine un mecanism de prevenire si sanctionare a faptelor monopoliste, care functioneaza numai prin interventia organelor administratiei publice. Acest mecanism exclude sau cel putin reduce mult din importanta actiunilor private indreptate impotriva agentilor economici monopolisti.

Totusi, in ciuda argumentelor de mai sus, consider ca o actiune civila in raspundere indreptata impotriva agentului economic monopolist este nu numai posibila, dar poate indeplini si un rol important in prevenirea repetarii unor fapte monopoliste. In plus, in timp ea poate deveni o alternativa eficienta la interventia statului in monitorizarea faptelor monopoliste, agentii economici agresati dispunand astfel de o actiune directa impotriva agentului economic monopolist si nu prin intermediul inteventiei statului (aceasta din urma este nu numai greoaie, dar in multe cazuri nici nu tine cont de interesele agentilor economici direct afectati, ci de considerente de politica macroeconomica, abstracte si care nu satisfac obiectivele acestora).

In prezent, o asemenea actiune in raspundere civila isi gaseste temeiul chiar in textul Legii nr. 21/ 1996. Conform art. 64, persoanele care au suferit un prejudiciu ca urmare a savarsirii unei practici monopoliste au drept la actiune pentru repararea integrala a prejudiciului, independent de sanctiunile administrative si penale aplicate in baza Legii nr. 21/ 1996. Ca o observatie prealabila, trebuie precizat ca Legea nr. 21/ 1996 foloseste sintagma de rezervare a dreptului la actiune civila, ceea ce denota o traducere literala a unui text redactat initial in limba engleza (the right of action being reserved, aceasta fiind o formulare obsinuita in multe texte legale anglo-americane) si inseamna practic ca, indiferent de sanctiunile administrative, penale sau civile (anularea actelor juridice incheiate cu incalcarea legii) aplicate agentului economic monopolist, partile lezate prin faptul monopolist (care pot fi competitori, furnizori sau clienti ai agentului monopolist) au dreptul de a cere plata unor daune-interese de la acesta din urma.

Inainte de a analiza conditiile introducerii acestei actiuni, cred ca ar trebuie facute cateva precizari in legatura cu posibilitatea promovarii unei asemenea actiuni, precum si cu natura ei juridica. In ce priveste posibilitatea introducerii, am aratat anterior ca exista o obiectie de principiu intemeiata pe lipsa existentei unui raport juridic intre agentul economic monopolist si agentul economic agresat (obiectia respectiva nu trebuie confundata cu dificultatile practice de probare a existentei prejudiciului si a legaturii de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu, care vor fi discutate in continuare). Cred insa ca invocarea inexistentei unui raport juridic direct intre agentul economic monopolist si ceilalti agenti concurenti, cu motivarea ca actiunea monopolistului este indreptata impotriva pietei ca atare si nu impotriva unor concurenti determinati, constituie un argument contestabil. In fond, prin actele sale ilicite agentul monopolist incalca un drept al fiecarui (sau cel putin al majoritatii) concurent al sau protejat prin lege: dreptul la clientela. Agentul economic monopolist poate nu urmareste, prin actele sale, sa dobandeasca in mod ilicit clientela unui anume concurent, dar in mod cert el urmareste sa dobandeasca o cota mai mare din piata relevanta, ceea ce se traduce prin atragerea unei parti din clientela celorlalti concurenti. In acest context, nu cred ca are relevanta pentru stabilirea raspunderii civile, faptul ca tinta monopolistului a fost piata si nu un concurent determinat, de vreme ce prejudiciul s-a localizat in patrimoniul unui sau unor concurenti concreti. In fond, ne aflam in fata unei situatii asemanatoare cu aceea cand o uzina deverseaza substante toxice in apa unui rau, agentul economic care administreaza uzina raspunzand delictual fata de toti cei care vor suferi prejudicii datorita poluarii (a caror identitate este nedeterminata si in multe cazuri nedeterminabila la data savarsirii actului de poluare), fara a avea relevanta scopul urmarit de agentul poluant prin producerea deversarii. Mai mult, nu trebuie pierdut din vedere si un alt aspect: sanctiunile de drept public (administrative si penale) cuprinse in legislatia anti-monopol au drept scop restabilirea echilibrului pietei, eliminarea barierelor in calea liberei concurente ridicate de agentul economic monopolist. Ele nu au (si nici nu ar putea avea) drept obiect acoperirea prejudiciilor suferite de agentii economici concurenti. Ar fi insa absurd ca prin aplicarea acestor sanctiuni sa se recunoasca existenta unei incalcari a legii, fara ca in acelasi timp sa existe posibilitatea concurentilor lezati de a-si acoperi prejudiciile suferite datorita acestei incalcari.

Art. 64 nu precizeaza ce fel de actiune pentru repararea prejudiciului poate introduce persoana afectata de faptul monopolist. Reiese insa clar din formularea lui ca o asemenea actiune nu ar putea fi decat o actiune in raspundere civila. In consecinta, ramane de raspuns la intrebarea daca este vorba de o actiune in raspundere delictuala sau in raspundere contractuala si corelativ, daca art. 64 reglementeaza o forma de raspundere civila derogatorie de la raspunderea statuata de Codul civil. Personal, consider ca cel mai adesea un agent monopolist care incalca legislatia anti-monopol va raspunde delictual, fara a exclude insa posibilitatea existentei in anumite cazuri si a unei raspunderi civile contractuale. In acelasi timp, desi art. 64 nu reglementeaza o forma de raspundere civila derogatorie de la cea existenta in Codul civil, cred totusi ca datorita specificului raporturilor juridice generate de savarsirea unui fapt monopolist, raspunderea civila in acest caz are o serie de particularitati fata de reglementarea generala din Codul civil, ceea ce creeaza in fapt un regim special de raspundere. In plus, aceste particularitati exclud, in materie delictuala, aplicarea in contextul faptelor monopoliste, a majoritatii formele de raspundere prevazute de art. 1000-1001 C.civ. (practic, numai raspunderea comitentului pentru faptele prepusului ar avea sens si in ceea ce priveste faptele monopoliste, celelalte forme de raspundere delictuala fie ca nu se pot aplica de loc, fie ca aplicarea lor s-ar face exclusiv in temeiul regulilor din Codul civil si nu sunt influentate de particularitatile raportului juridic rezultat din savarsirea faptului monopolist).

4.2

Subiectele raportului juridic de raspundere civila in cazul faptelor monopoliste

In ce priveste subiectul activ al raportului juridic, acesta este agentul economic monopolist. Termenul de agent economic monopolist este un termen generic, prin care desemnez atat detinatorul unei pozitii dominante pe piata relevanta, cat si grupul de agenti economici participanti la o intelegere monopolista. Pentru scopurile acestei lucrari, nu includ insa in aceasta categorie agentii economici rezultati in urma unei concentrari economice excesive, deoarece in opinia mea simpla constituire a concentrarii nu poate produce un prejudiciu concurentilor (fie el si eventual) atat timp cat agentul economic care a initiat concentrarea nu abuzeaza de pozitia sa pe piata sau agentul economic rezultat in urma concentrarii nu abuzeaza de pozitia sa pe piata sau concentrarea nu ascunde in realitate o intelegere monopolista.

In legatura cu subiectele pasive ale raportului juridic generat de faptul monopolist, este evident ca aici se includ in primul rand agentii economici concurenti. Problema este daca intotdeauna sunt afectati toti concurentii agentului monopolist, sau numai o parte dintre ei. Desigur, in mod concret unii dintre acestia vor suferi un prejudiciu mai mare decat altii, unii vor suferi un prejudiciu actual in timp ce altii numai unul eventual. Dar, este posibil ca unii agenti concurenti sa nu fie afectati in nici un fel sau sa nu poata fi prejudiciati prin derularea actelor monopoliste? Se pare ca, cel putin in intentia legiuitorului roman, raspunsul la aceasta intrebare este afirmativ. Atat art. 5 alin.1, cat si art. 6 si 13 vorbesc de impactul faptului monopolist asupra pietei ca atare sau a unei parti din aceasta. Desi nu se spune expres, printr-o parte a pietei se intelege numai o parte a pietei geografice, de vreme ce piata produsului nu poate fi divizata in parti (chiar daca exista pe piata produsului bunuri diferite, nu trebuie uitat ca ele sunt considerate intersanjabile, ceea ce face de neconceput sectorializarea pietei din acest punct de vedere). In consecinta, daca numai o parte din piata relevanta este afectata, a fortiori numai o parte din concurentii agentii monopolist sunt sau ar putea fi prejudiciati.

Art. 64 nu se limiteaza insa la agentii economici concurenti atunci cand precizeaza care sunt persoanele indreptatite la repararea prejudiciului cauzat prin faptul monopolist. El are de fapt o formulare foarte generala: dreptul la actiune apartine persoanelor fizice si/sau juridice. Tinand cont ca participantii la piata relevanta sunt nu numai agentii economici concurenti, dar si utilizatorii/ consumatorii produselor, precum si furnizorii agentilor economici aflati in raporturi de concurenta, apare intrebarea daca si aceste persoane pot cere repararea prejudiciilor cauzate de agentul monopolist. Cred ca raspunsul la intrebare nu poate fi decat in sensul recunoasterii unui drept la actiune din partea persoanelor de mai sus, cu urmatoarea precizare: raspunderea civila a agentului monopolist fata de persoanele respective va fi o raspundere comuna, guvernata de prevederile Codului civil si nu va avea particularitatile raspunderii civile la care ma voi referi in continuare. Aceasta deoarece intre agentul monopolist si utilizatori/ consumatori, respectiv furnizorii care nu au si calitatea de concurenti nu exista raporturi de concurenta, iar incalcarea dispozitiilor Legii nr. 21/ 1996 nu reprezinta un act anticoncurential fata de aceste persoane (incalcarea legislatiei anti-monopol este oricum un act ilicit, dar da dreptul la actiune acestor persoane numai daca le-a produs un prejudiciu actual sau viitor).

4.3

Elementele raspunderii civile in cazul in care faptul monopolist are caracter delictualElementele raspunderii civile a agentului monopolist pentru faptele sale delictuale savarsite impotriva concurentilor sunt aceleasi ca in cazul raspunderii civile delictuale: existenta unui prejudiciu, existenta unei fapte ilicite, existenta unui raport de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu si existenta vinovatiei celui care a cauzat prejudiciul. Insa, unele din elementele respective prezinta trasaturi specifice.

(i)In ce priveste cerinta prejudiciului, este un loc comun afirmatia ca acesta poate fi actual sau viitor (recte, un prejudiciu care nu s-a produs la data acordarii despagubirii, dar este sigur ca se va produce). Atat prejudiciul actual, cat si cel viitor sunt certe, cu alte cuvinte sunt susceptibile de evaluare. Caracterul cert al prejudiciului este o conditie sine qua non pentru existenta raspunderii civile in dreptul comun, ceea ce exclude posibilitatea acordarii de despagubiri atunci cand prejudiciul este eventual (respectiv, este acel prejudiciu a carui producere este numai ipotetica, ceea ce face ca el sa nu fie susceptibil de evaluare atat timp cat nu s-a produs sau nu exista elemente certe privind producerea sa in viitor). In cazul raspunderii delictuale pentru savarsirea unui fapt monopolist, este totusi de conceput acoperirea si a prejudiciului eventual? Intrebarea porneste de textele din Legea nr. 21/ 1996 care definesc principalele categorii de fapte monopoliste, acestea utilizand formularea pot avea ca efect atunci cand determina impactul faptului monopolist asupra concurentei. Cum corect a aratat un autor, o asemenea formulare duce la concluzia ca un fapt monopolist este sanctionabil chiar si numai daca prezinta un efect anticoncurential potential. Insa, este suficienta aceasta formulare a Legii nr. 21/ 1996 pentru a considera ca legiuitorul a reglementat posibilitatea acoperirii prejudiciilor civile eventuale suferite de agentii economici concurenti? Cred ca raspunsul ar trebui sa fie afirmativ, pe baza a cel putin doua argumente:

(1) art. 64 recunoaste dreptul la actiune in raspundere civila atunci cand un fapt monopolist prohibit de Legea nr.21/ 1996 produce un prejudiciu. Legea nr.21/ 1996 defineste faptele monopoliste, printre altele, prin referire la obiectul sau efectul lor, actual or potential. Or, daca un fapt monopolist este incriminat pentru ca are potentialul de afecta concurenta in mod semnificativ, aceasta inseamna ca si prejudiciul suferit de concurenti este un prejudiciu potential. Dar, nu este niciunde in lege un text care sa prevada ca existenta unui prejudiciu potential este incompatibil cu aplicarea tuturor sanctiunilor prevazute in Legea nr. 21 (inclusiv cele civile, care dupa cum am aratat anterior au un rol foarte important in asigurarea respectarii Legii nr. 21/ 1996), in scopul restabilirii echilibrului pietei relevante. Ceea ce duce la concluzia ca raspunderea civila ca forma de sanctiune- poate fi aplicata in cazul savarsirii de fapte monopoliste chiar daca prejudiciul este numai eventual;

(2) un argument de analogie doctrina si jurisprudenta (din alte tari) au recunoscut posibilitatea exercitarii actiunii in concurenta neloiala chiar si atunci cand prejudiciul este eventual. Nu vad de ce aceeasi solutie nu s-ar aplica si in cazul raspunderii civile pentru fapte monopoliste, deosebirile dintre cele doua categorii de fapte reducandu-se in realitate la o singura diferenta de esenta: marimea agentului economic agresor.

Daca se admite posibilitatea acoperirii prejudiciului eventual, ramane deschisa discutia privind modalitatea evaluarii sale. Fara a avea intentia de a propune o solutie definitiva si care in mod cert nu este suficient de elaborata, cred ca dificultatile de evaluare a prejudiciului eventual (care par de nesurmontat, cel putin in viziunea doctrinei de drept civil din Romania) ar putea fi mult diminiuate daca am schimba perspectiva din care privim acest prejudiciu, recte ca un fel de gaura neagra in patrimoniul victimei, cu o marime necuantificabila. Cu alte cuvinte, daca am muta accentul de la latura reparatorie la latura sanctionatorie a raspunderii civile, nu ar mai fi probleme legate de evaluarea prejudiciului si atunci instanta ar putea acorda agentului economic agresat o despagubire al carui cuantum sa reprezinte in realitate o amenda civila pentru agentul economic monopolist. Desigur, in aceasta viziune termenul de prejudiciu (eventual) devine impropriu, dat fiind ca victima colecteaza, prin intermediul instantei, o amenda de la agentul monopolist si nu o veritabila despagubire.

O alta problema in legatura cu prejudiciul generat de un fapt monopolist consta in posibilitatea producerii unui prejudiciu moral care sa fie acoperit prin acordarea de despagubiri banesti agentului economic agresat. Avand in vedere ca unele fapte monopoliste se realizeaza in modalitati care sunt incriminate si ca fapte de concurenta neloiala (dar ele sunt calificate drept fapte monopoliste datorita pozitiei pe piata a agentului economic agresor si/sau pentru ca vizeaza un numar nedeterminat de concurenti), iar legea romana recunoaste expres posibilitatea acordarii de daune morale victimelor faptelor de concurenta neloiala, cred ca savarsirea faptelor monopoliste poate determina aparitia unui prejudiciu moral reparabil prin plata unei compensatii in bani. Daca aceasta este solutia de principiu, exista totusi o dubla dificultate in ce priveste aplicarea ei practica. Pe de o parte, este vorba de o problema dificila obisnuita in asemenea cazuri, si anume determinarea cuantumului reparatiei banesti pentru atingerile personale nepatrimoniale aduse victimei. Pe de alta parte, exista o alta dificultate, as numi-o de principiu, in privinta stabilirii existentei prejudiciilor morale create agentilor economici persoane juridice. In doctrina noastra cel putin, prejudiciul moral a fost intotdeauna definit prin raportare la atingerile aduse unor relatii sociale si familiale ale persoanelor fizice, care au produs o suferinta acestora. O asemenea abordare nu cred insa ca mai are relevanta in cazul persoanei juridice. Persoana juridica (si cu atat mai mult agentul economic persoana juridica) este o masina sociala, un vehicul prin care vointele si interesele unor persoane fizice se armonizeaza in scopul atingerii unor obiective comune. Mi-e greu sa imi imaginez, in acest context, cum s-ar putea simti jignit un agent economic persoana juridica, mi-e greu sa imi imaginez suferinta unei asemenea persoane datorita afirmatiilor denigratoare pronuntate la adresa ei de un concurent, de ex. Sigur, folosind mai departe exemplul denigrarii, este indiscutabil ca afirmatiile denigratoare afecteaza reputatia pe piata a agentului economic persoana juridica. In fapt, acest impact asupra reputatiei nu se traduce printr-o suferinta, ci printr-o pierdere de clientela. Dar pierderea de clientela este un prejudiciu material, relativ usor cuantificabil in bani. De aceea, concluzionand la acest punct, consider ca desi de principiu daunelor morale pot fi compensate baneste si in cazul agentilor economici persoane juridice, in cvasi-totalitatea cazurilor este aproape imposibil sa fie distinse de daune materiale produse acestor agenti economici.

Art. 64 foloseste sintagma de reparare integrala a prejudiciului cauzat printr-un fapt monopolist. O atare formulare nu face decat se reia un principiu al reparatiei civile a daunelor cauzate prin fapte delictuale, in sensul ca nu exista limite privind intinderea reparatiei. Astfel, trebuie acoperite atat prejudiciul efectiv suferit, cat si beneficiul nerealizat de victima, se repara atat prejudiciul previzibil, cat si cel imprevizibil la data savarsirii faptei monopoliste. Nu se repara insa decat daunele cauzate in mod direct de fapta monopolista, nu si daunele indirecte.

Pentru alte observatii privind prejudiciul, solutiile din Codul civil si cele propuse de doctrina pornind de la prevederile Codului civil isi pastreaza aplicabilitatea si in cazul daunelor generate de fapte monopoliste de natura delictuala.

(ii)In legatura cu fapta ilicita, nu am de facut observatii care sa reprezinte abordari de principiu diferite fata de ceea ce s-a discutat in doctrina de drept civil. Totusi, sunt de facut cateva precizari.

Ca si in dreptul comun, prin fapta ilicita monopolista se incalca atat norme legale, cat si drepturi si interese subiective ale agentilor economici concurenti. In cazul faptelor monopoliste, este insa greu de imaginat ca ar exista interese subiective ale agentilor economici care sa nu fie protejate prin norme legale (devenind astfel drepturi subiective). De exemplu, chiar si interesul fiecarui comerciant de a beneficia de o piata deschisa liberei concurente isi gaseste o expresie legislativa, si anume art. 134 alin.2 lit.a din Constitutie.

Fapta monopolista ilicita se savarseste in anumite modalitati, o parte din ele fiind prevazute de lege cu titlu de exemplu, iar altele urmand a fi sanctionate daca intrunesc trasaturile definitorii ale faptelor monopoliste stabilite de asemenea prin Legea nr. 21/ 1996. In cazul intelegerilor monopoliste, ceea ce este inedit este posibilitatea ca un organ administrativ Consiliul Concurentei sa decida ca o fapta monopolista care in mod obiectiv intruneste trasaturile faptelor incriminate de Legea nr. 21/ 1196, sa poata fi totusi derulata in continuare daca intruneste conditiile prevazute in art. 5 alin.2 din Legea nr.21/ 1996 (exceptari individuale). Ar insemna in acest caz ca, desi organul administrativ permite continuarea faptei monopoliste respective, agentii economici concurenti care sufera un prejudiciu au dreptul de a cere in instanta repararea prejudiciului? Cred ca instanta ar trebui sa respinga o asemenea actiune, cu urmatorul argument:

- art. 5 alin.2 dezincrimineaza faptele interzise prin art. 5 alin.1, daca sunt savarsite in anumite conditii prevazute de lege. In consecinta, intelegerea intre agentii economici inceteaza sa mai aiba un caractre ilicit, organul administrativ avand functia doar de a verifica daca o asemenea intelegere respecta toate conditiile impuse de art. 5 alin.2.

Referitor la cauzele care inlatura caracterul ilicit al faptei, ele sunt valabile numai in cazul intelegerilor monopoliste, fiind exclusa posibilitatea existentei lor in privinta abuzului de pozitie dominanta. In cazul intelegerilor monopoliste, trebuie aratat ca spre deosebire de dreptul comun, legitima aparare si starea de necesitate nu pot justifica savarsirea unei practici monopoliste. In ce priveste indeplinirea unor activitati impuse de lege ori a ordinului superiorului, toate aceste cauze de inlaturare a caracterului ilicit al faptei imbraca o forma specifica in dreptul concurentei, si anume aceea a cauzelor de impunitate.

(iii)In privinta legaturii de cauzalitate intre fapta monopolista si prejudiciu, consider ca solutiile la care s-au oprit doctrina si practica judecatoreasca sunt pe deplin aplicabile si in ipoteza faptelor monopoliste, cu precizarea ca mi se pare mai adecvata aplicarea in aceasta materie a sistemului bazat pe teza indivizibilitatii cauzei cu conditiile.

(iv)Privitor la vinovatia agentului economic monopolist care a cauzat prejudiciul, consider ca este extrem de greu de conceput savarsirea unei fapte monopoliste in absenta oricarui element intelectiv si volitiv al agentului economic monopolist fata de fapta si de urmarile acesteia. O fapta monopolista ilicita, care afecteaza semnificativ piata relevanta si pe agentii economici concurenti, nu se poate savarsi in mod inconstient sau din ignoranta. In fond, standardul de diligenta la care sunt supusi agentii economici este mult mai ridicat decat in cazul persoanelor fizice obisnuite, astfel incat imi vine foarte greu sa accept ideea ca un agent economic a savarsit o fapta monopolista fara sa-si fi dat seama de conescintele actiunilor sale. In orice caz, el ar fi trebuit sa isi dea seama de caracterul ilicit al faptei si de consecintele pagubitoare ale acesteia. In concluzie, indraznesc sa afirm ca in ce priveste latura subiectiva a raspunderii delictuale a agentului economic monopolist, exista intotdeauna o prezumtia foarte puternica de vinovatie a autorului faptei. Simpla intrunire a elementelor materiale ale faptei monopoliste (in lipsa existentei conditiilor prevazute de art. 5 alin.2 in cazul intelegerilor monopoliste) este suficienta pentru a antrena prezumtia de vinovatie a autorului faptului monopolist. Agentul economic monopolist se poate apara, cred eu, numai prin invocarea unor vicii de consimtamant (in cazul intelegerilor monopoliste), precum si prin invocarea exercitarii unui control economic asupra sa care il lipseste de capacitatea de a lua decizii economice in mod autonom. Alte cazuri de inlaturare a vinovatiei intalnite in dreptul comun (de ex., forta majora si cazul fortuit) nu cred ca pot fi luate in considerare in aceasta materie.

In finalul acestei sub-sectiuni, cred ca merita discutata o problema care are relevanta practica pentru exercitarea actiunii in raspundere civila delictuala: in ipoteza cand agentul economic agresat a introdus in instanta actiunea in raspundere civila dar anterior sau ulterior introducerii actiunii, Consiliul Concurentei declanseaza o investigatie asupra aceluiasi fapt monopolist, instanta civila poate suspenda judecata pana la data finalizarii investigatiei (care poate include si perioada in care decizia de condamnare emisa de Consiliul Concurentei este atacata de agentul monopolist in contencios administrativ)? Opinez ca intr-un asemenea caz, suntem in ipoteza prevazuta de art. 244 pct.1 Cod procedura civila, pentru urmatoarele considerente:

- investigarea faptelor monopoliste de catre Consiliul Concurentei reprezinta o procedura jurisdictional-administrativa. Aparent, art. 244 pct.1 se refera la o procedura judecatoreasca in curs de desfasurare la data luarii de catre instanta a deciziei de suspendare voluntara a judecatii. In realitate, cred ca termenul de judecata poate fi luat intr-un sens mai larg in cazul de fata, pentru a include si alte proceduri jurisdictionale care nu se desfasoara insa in in fata organelor judecatoresti. Este de necontestat ca solutia la care va ajunge Consiliul Concurentei are capacitatea de a influenta modul de rezolvare a actiunii in raspundere civila. In plus, instanta civila este mult mai putin echipata pentru a analiza un fapt monopolist si implicatiile sale, in comparatie cu Consiliul Concurentei. De aceea, cred ca solutionarea actiunii in raspundere civila depinde in mare masura de stabilirea existentei sau inexistentei faptului monopolist (si implicit a dreptului la actiune al agentului economic agresat) in cadrul procedurii administrativ-jurisdictionale derulate in fata Consilului Concurentei;

- daca nu s-ar admite posibilitatea suspendarii voluntare a judecarii actiunii in raspundere, exista riscul ca, cele doua proceduri derulandu-se in paralel, instanta civila sa constate savarsirea de catre parat a unui fapt monopolist producator de prejudicii, in timp ce Consiliul Concurentei sa decida ca nu a avut loc savarsirea unui fapt monopolist sau ca exista exista o cauza de impunitate, etc. In conditiile in care este discutabila posibilitatea agentului economic agresat (chiar daca a sesizat Consiliul Concurentei) de a ataca decizia acestuia de admitere a faptului presupus monopolist si cum instanta civila nu este tinuta de concluziile la care a ajuns Consiliul Concurentei, am fi in fata unei situatii nu numai inechitabile pentru agentul economic parat, dar si care ar pune in discutie intregul mecanism de monitorizare a liberei concurente pe piata, imaginat de legiuitor (ar insemna ca atributiile Consiliului Concurentei sa fie preluate si exercitate de instanta civila).

Stabilirea cifrei de afaceri in contextul L 21/ 1996

Cifra de afaceri nu este totuna cu venitul brut. Conform art.67 (1) din L 21/ 1996 astfel cum este pus in aplicare prin Instructiunile Cons. Conc. din 17.05.2004 cu privire la calculul cifrei de afaceri, cifra de afaceri este data de venitul brut (adica, din care nu s-au scazut cheltuielile) reflectat in situatiile financiare anuale, din care se scad obligatiile fiscale datorate (mai precis, accizele) si valoarea exporturilor (efectuate direct, prin mandatar sau comisionar). Valoarea rezultata se numeste cifra de afaceri ajustata. Valoarea ajustata este aferenta anului financiar anterior celui in care are loc faptul monopolist/ concentrarea economica. In cazul in care unul dintre agentii economici analizati face parte dintr-un, pentru a stabili incadrarea in pragurile prevazute de lege se va calcula cifra de afaceri ajustata a grupului (specific acestui caz este ca cifra de afaceri interna a grupului recte, valoarea vanzarilor intre entitatile membre ale grupului- nu se ia in calculul cifrei de afaceri ajustate a grupului).

Din analiza acestei formule, deducem urmatoarele:

- legea vorbeste de deducerea obligatiilor fiscale din cifra de afaceri, fara a face distinctie dupa natura obligatiei fiscale. Daca la TVA lucrurile sunt clare (TVA nu face parte din cifra de afaceri inregistrata in situatiile financiare), in ceea ce priveste celelalte impozite (mai ales impozitul de profit) ar trebui ca ele sa poata fi deduse din cifra de afaceri. In practica, prin interpretarea abuziva a legii CC deduce numai valoarea accizelor.- prin scaderea valorii exporturilor, cred ca legiuitorul si-a exprimat intentia de a nu sanctiona practicile monopoliste care isi produc majoritatea efectelor in exteriorul tarii (de ex., daca exista o intelegere de specializare in productie cu clauze anticoncurentiale incheiata in agenti economici care opereaza in Romania, dar majoritatea veniturilor din aceasta intelegere sunt obtinute din export, atunci cifra de afaceri va fi foarte mica si intelegerea nu va cadea sub incidenta art. 8 ali.1 din L 21/ 1996). Pentru institutiile de credit si societatile de asigurari exista un alt mod de calcul al cifrei de afaceri (v.art.68 din L 21/1996 si Instructiunile mentionate mai sus).

In acest context, nu se poate nega o tendinta de armonizare intre sistemele de drept nationale a modului in care sunt incriminate si sanctionate faptele de concurenta neloiala, dar inca exista o mare discrepanta intre sistemul european si cel american, ultimul fiind in unele privinte mai flexibil decat primul, lucru explicabil prin aceea ca nu exista in S.U.A. o legislatie speciala care sa sanctioneze faptele de concurenta neloiala, fie la nivel federal, fie la nivelul statelor, astfel cum exista in Europa, astfel incat dreptul concurentei neloiale este practic un drept de common law. In sensul absentei unei teorii si legislatii structurate a concurentei neloiale, a se vedea L. Altman, in Callaman on Unfair Competition, Trademarks and Monopolies, vol. 1, editia a 4-a, Ed. Clark Boardman Callaghan, New York, 1997, Cap.1, p.2-34.

Pentru prezentarea acestor considerente istorice, a se vedea A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. II, Ed. NEMIRA, Bucuresti, 1996, pp.235- 244

Pentru o analiza a trasaturilor raspunderii contraventionale si pentru modului in care este reglementata in Romania, a se vedea I. Poenaru, Problemele legislatiei contraventionale, in Revista Dreptul, nr. 2/ 1998, pp.46-57; A. Iorgovan, op.cit., vol.II, pp. 235-236; 242-244; 292.

A se vedea si art. 13 alin.3 din Ordonanta Guvernului nr. 2/ 2001 privind regimul juridic al contraventiilor, care implica ideea unei incompatibilitati a cumulului celor doua forme de raspundere.

Nu se concepe o raspundere obiectiva in materia raspunderii contraventionale (A. Iorgovan, op.cit., vol.II, p.245).

A se vedea C. Bulai, Manual de drept penal. Partea generala, Ed. ALL, Bucuresti, 1997, pp. 154-164.

Multe din legile si ordonantele guvernamentale adoptate dupa 1989 prevad sanctiuni contraventionale, fara a preciza daca ele se aplica si persoanelor juridice. In practica, ele sunt aplicate si persoanelor juridice, ceea ce reprezinta o interpretare extensiva a fostului art. 5 alin.3 din Legea nr. 32/ 1968 si a actualului art. 4 alin.2 din Ordonanta Guvernului nr. 2/ 2001 privind regimul juridic al contraventiilor.

A se vedea A. Iorgovan, op.cit., vol. II, p. 264 si autorii acolo citati.

A. Iorgovan, op.cit., vol. I, p. 382.

A. Iorgovan, op.cit., vol. I, p. 408. In cazul actelor emise de Consiliul Concurentei, aceasta implica posibilitatea de a contesta in fata instantei de contencios administrativ atat regulamentele si instructiunile sale, cat si deciziile de sanctionare a actelor anticoncurentiale (care reprezinta actele finale al unei proceduri jurisdictional-administrative) si deciziile de refuz de autorizare a concentrarilor economice.

Pentru conditiile de exercitare ale recursului paralel, a se vedea C.G. Rarincescu, op.cit., pp.330-331.

A. Iorgovan, op.cit., vol. I, pp. 491-493.

V. art. 17 din Legea nr. 30/ 1991 privind organizarea si functionarea controlului financiar si a Garzii financiare (publicata in M.O. nr. 64/ 27.03.1991).

Din pacate, legea si practica Consiliului Concurentei ofera prea putine elemente pentru a determina elementele unui prejudiciu grav si cert. In orice caz, nu este vorba de un prejudiciu eventual, desi fapta monopolista asa cum voi arata in continuare este sanctionabila si cand are numai un efect potential (poate avea ca efect afectarea semnificativa a concurentei).

A se vedea A.Iorgovan, op. cit., vol. I, pp.289-291.

Nu prezinta relevanta natura sau gravitatea masurii/ sanctiunii anterioare luate impotriva agentului monopolist, ceea ce conteaza este faptul ca nu s-a conformat acelei masuri/ sanctiuni. Astfel, art. 58 din Legea nr. 21/ 1996 prevede dreptul Consiliului Concurentei de a cere instantei luarea uneia din masurile prevazute in art. 7 alin.1 in cazul in care, in termen de 45 zile, agentul economic nu se conformeaza uneia din masurile luate anterior impotriva sa de Consiliu.

Interesul public major este definit in art. 7 alin.5 din Legea nr. 21/ 1996, prin raportare la cateva concepte la fel de vagi ca si cel de interes public major: securitatea publica, pluralitatea de agenti economici independenti, bunastarea consumatorilor si "regulile prudentiale". De fapt, definitia in sine este absurda, deoarece s-ar traduce astfel: interesul public major este securitatea publica sau bunastarea consumatorilor sau regulile prudentiale, etc. Ce inseamna pluralitatea de agenti economici independenti: poate insemna mentinerea pe piata si numai a doi agenti economici? Ale cui sunt regulile prudentiale (ale pietei relevante; provin din politica macroeconomica a statului?) si ce contin ele? etc.

Art. 7 mi se pare ca o incalcare fatisa a principiului separatiei puterilor in stat, deoarece impune unui organ judecatoresc sa ia masuri bazate pe considerente de oportunitate economica, dar subordoneaza decizia acestuia de aprecierea unui organ administrativ cu privire la tipul de masura ce trebuie luat.

Pentru calificarea conceptelor de intelegere monopolista si abuz de pozitie dominata, precum si pentru analiza modalitatilor de infaptuire a intelegerilor monopoliste si abuzului de pozitie dominanta, a se vedea O. Capatina, Dreptul concurentei comerciale. Concurenta patologica. Monopolismul, Ed. LUMINA LEX, Bucuresti, 1993, pp. 40-105 si 122-143; G. Boroi, Dreptul concurentei [Note de curs], 1996, pp. 72-100 si 103-116.

Cu privire la formele intentei ca modalitate a vinovatiei penale, a se vedea C. Bulai, Manual de drept penal. Partea generala, Ed. ALL, Bucuresti, 1997, pp.157-162.

Pentru o analiza succinta a caracterului nulitatii prevazute de art. 54 din Legea nr. 21/ 1996, a se vedea O.Capatina, Noua reglementare antimonopolista in dreptul concurentei, in Revista Dreptul, nr. 7/ 1996, pp.16-17

Prevederea legala cea mai des invocata care deosebeste obligatiile comerciale de cele civile este prezumtia de solidaritate pasiva in cazul obligatiilor comerciale (mai putin in cazul obligatiilor comerciale unilaterale), reglementata de art. 42 C.com. In fapt, aceasta prezumtie de solidaritate pasiva opereaza numai in ceea ce priveste obligatiile comerciale contractuale, solidaritatea fiind prezumata prin lege (art. 1003 C.civ.) in materia obligatiilor civile delictuale. Pentru analiza prezumtiei de solidaritate pasiva in dreptul comercial, a se vedea D.D. Gerota, Teoria generala a obligatiunilor comerciale in raport cu tehnica obligatiunilor civile, Imprimeria Nationala, Bucuresti, 1932, pp. 123-137; St. D. Carpenaru, Drept comercial roman, editia a III-a, Ed. ALL BECK, Bucuresti, 2001, pp.368-370; M. Nicolae, Discutii in legatura cu raspunderea in materia obligatiilor comerciale, in Revista de drept comercial, nr. 12/ 1997, pp.112-125. Alte deosebiri importante intre cele doua regimuri juridice obligationale sunt date de interdictia acordarii termenului de gratie in materie comerciala (art. 44 C.com.) si curgerea de drept a dobanzilor pentru obligatiile comerciale platibile in bani si exigibile (art. 43 C.com.), ceea ce ar putea justifica concluzia generala ca in cazul obligatiilor comerciale contractuale debitorul este de drept in intarziere. Aceeasi prezumtie exista si pentru obligatiile delictuale civile. De unde rezulta ca in dreptul comercial, deosebirile dintre raspunderea delictuala si cea contractuala sunt mai reduse decat in materie civila (pentru o analiza comparativa a celor doua forme de raspundere, a se vedea C. Statescu, in C. Statescu, C. Birsan, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, editia a III-a, Ed. ALL BECK, Bucuresti, 2000, pp. 132-136).

A se vedea O. Capatina, op. cit., pp.169-170.

Pentru caracterizarea acestui drept, a se vedea Capitolul I, subsectiunea A).c).2.

Raspunderea civila consta in obligatia civila a autorului faptei de a repara prejudiciul cauzat prin fapta sa ilicita. A se vedea C. Statescu, in C. Statescu, C. Birsan, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, editia a III-a, Ed. ALL BECK, Bucuresti, 2000, p. 122; M. Eliescu, Raspunderea civila delictuala, Ed. Academiei R.S.R., Bucuresti, 1972, pp. 5-7.