Universitatea din OradeaFacultatea de Ştiinte Socio – UmaneSpecializarea: Sociologie, an III

Urbanizarea, fenomen socio-economic global

Student: Pătroi Camelia

Oradea2010

CUPRINS

CAP. I……………………………………………………………………Note introductive

CAP. II………………………………………………………...Urbanizarea la nivel global

CAP. III…………………………..Evoluţia urbanizării din Antichitate spre zilele noastre

CAP. IV……………………………….……….Modele ale urbanizării în ţările capitaliste

CAP. V……………………………………..Particularităţi ale urbanizării în estul Europei

CAP. VI………………………………………Dezvoltarea urbană în ţările “lumii a treia”

CAP. VII…………………………...Tendinţe ale fenomenului urbanistic pe plan mondial

BIBLIOGRAFIE

Cap I. Note introductive

Viaţa socială a captat dintotdeauna interesul celor care-i trăiau efectele, adică

oamenii. Diversificarea continuă a societăţii şi creşterea nivelului de complexitate au

condus la apariţia unor ştiinţe de sine stătătoare al căror obiectiv este de a reda cu

exectitate modul de funcţionare a sistemului social. Evoluţia industrială, economică a fost

scânteia ce a declanşat o adevărată explozie de interes privind relaţiiile dintre indivizi,

structurile, grupurile şi instituţiile ce guvernează traiul cotidian. Aşa au apărut sociologia

şi mai apoi, ramurile ei.

Sociologia economică se identifică drept o parte mai specială a sociologiei.

Orientarea ei acoperă un aspect mai practic al vieţii, cercetând aspectele socio-culturale

ale subsistemului economic al societăţii. Ea se limitează nu numai la analiza legăturilor

structurale, ci se străduieşte să realizeze cercetarea proceselor, modurilor de

comportament şi fenomenelor de schimbare pe o perioadă mai lungă de timp. Prin

intermediul acestei ramuri ştiinţifice se poate observa mai bine interdependenţa dintre

economie, societate şi cultură, elementele, problemele şi consecinţele dezvoltării

economice.

Aria de acoperire a acestui domeniu este variată plecând, spre exemplu, de la

comportamentul din cadrul unei întreprinderi, la sociologia sectorului terţiar sau

prezentarea din punct de vedere istoric a formelor corespunzătoare ale economiei din

trecut şi modul în care au influenţat aceste aspecte evoluţia omenirii.

Economia este o ştiinţă dădătoare de soluţii şi concluzii, care-l îmbogăţesc pe cel

care o practică. Totul are legătură cu realitatea, cu viaţa de zi cu zi. Cifrele ascund în

spatele lor activitatea oamenilor. În economie cifrele arată cum evoluează o ţară sau

cum trăiesc oamenii acelei ţări. Apare relaţia strânsă dintre sociologie şi economie.

Cunoaşterea faptului că o mulţime de probleme sociologice sunt, în ultimă instanţă,

determinante din punct de vedere economic, permite o delimitare mai exactă a

problematicii socilologice. Relevarea legăturilor economice şi sociologice din cadrul

teoriei permite o tratare sociologică mai consecventă a problemelor vieţii economice a

societăţii în interesul utilităţii practice-economice nemijlocite. Rezultă stimularea

cercetării sociologice şi nicidecum împiedicarea acesteia.

Cap II. Urbanizarea la nivel global

Privind evoluţia umanităţii, fenomenul de urbanizare apare drept unul principal,

cu efecte dintre cele mai active asupra vieţii sociale. Curiozitatea oamenilor în ceea ce

priveşte structura şi consecinţele acestui fenomen nu cunoaşte limite, ritmul alert de

transformare a lumii într-un imens conglomerat urban neputând fi parcă oprit. Dinamica

şi amploarea dezvoltării urbane atestă că acest fenomen reprezintă un dat fundamental al

lumii actuale, devenind, prin implicaţiile sale în plan economic, dar şi în structurile so-

cial-politice, un fenomen social global de însemnătate majoră.

Nimic nu poate vorbi mai bine despre această direcţie decât cifrele. Cercetările

demografice au arătat că înainte de 1850 nici o ţară nu era predominant urbană. În 1900

numai Marea Britanie depăşea acest prag. Chiar Statele Unite nu au atins un astfel de

nivel decât în 1920. De fapt, în 1920 numai aproximativ 14% din populaţia Terrei putea

fi considerată urbană, iar în 1970 se atinsese un procent de 37,1%. Conform prognozelor

O.N.U. evoluţia ponderii populaţiei urbane va fi de 54,8% în 2015, 57,7% în 2020 şi

60,5% în 2025. Bineînţeles, există variaţii considerabile privind nivelul şi ritmul urban-

izării. Astfel, în regiunile dezvoltate din punct de vedere economic precum Europa,

America de Nord, Japonia ori Australia, jumătate din populaţie trăia în arii urbane încă de

la mijlocul secolului al XX-lea. În 1985, ponderea populaţiei urbane din aceste ţări

atinge, pe total, 71,5% şi se prognozează că va creşte la aproape 80% în anul 2025. În

regiunile mai puţin dezvoltate din Asia, Africa, America Latină şi Oceania ponderea pop-

ulaţiei urbane era de 31% în 1985, estimându-se că va creşte la circa 57% în 2025. Un as-

pect sociologic relevant de această diferenţă implică ratele relative ale creşterii populaţiei

rurale şi urbane ce atestă ritmuri de creştere urbană mai înalte de trei ori în ţările în curs

de dezvoltare decât în ţările dezvoltate.

Analiza dinamicii nivelului de urbanizare oferă o imagine relevantă asupra de-

calajelor care apar în evoluţia urbană între diferite regiuni sau ţări ale lumii. Impli-

caţiile sociodemografice previzibile ale tendinţelor urbanizării sunt semnificative pentru

modul în care societatea se transformă de la una preponderent rurală la una preponderent

urbană.. Africa este în prezent cea mai slab urbanizată zonă a lumii şi este probabil ca şi

în anul 2025 să rămână cel mai puţin urbanizat continent. Însă America Latină, cu un

ritm mai rapid de urbanizare decât Europa sau America de Nord, va avea în anul 2025

cel mai înalt nivel de urbanizare din lume, continentul american devenind astfel cel

mai urbanizat, întrecând Asia şi Europa.

Principalele surse ale creşterii urbane vor fi asigurate în continuare de migraţia

populaţiei din rural şi de sporul natural. Evoluţia populaţiei urbane va fi determinată

în mare parte de faptul că, în prezent, încă multe ţări deţin ponderi importante de popu-

laţie rurală.

Nivelul urbanizării unei ţări are o importanţă deosebită nu numai pentru că este

relevant în studiile comparative interţări, ci şi pentru faptul că este strâns legat de in-

dicele care exprimă dezvoltarea economică şi, într-o oarecare măsură, chiar nivelul de

trai. În acelaşi sens, el este semnificativ şi pentru politicile de dezvoltare rurală. În

general, se acceptă că între nivelul urbanizării şi dez voltarea economică există o strânsă

legătură, în sensul că există o corelaţie pozitivă între nivelul de dezvoltare economică şi

gradul de urbanizare, de obicei, calculat prin procentul populaţiei care locuieşte în oraşe

cu peste 20.000 locuitori. O astfel de relaţie nu se confirmă însă în situaţia ţărilor în care

procesul de urbanizare nu este dublat de cel de industrializare. Alte analize au evidenţiat

dependenţa nivelului de urbanizare de dezvoltarea şi diversificarea industrială şi

relaţiile acestora cu dezvoltarea tehnologică şi multitudinea schimbărilor exterioare soci-

etăţii. Sunt doar câteva elemente ce arată strânsa legătură între explozia urbană şi efectele

sale la nivel social.

Un rol important în analiza evoluţiei şi consecinţelor urbanizării îl are dinamica

marilor oraşe, cu peste 2 milioane de locuitori. Extinderea şi puterea de influenţă a aces-

tora va deveni, pentru multe ţări, şi mai mare în perioada următoare. O mare parte a

omenirii trăieşte deja în asemenea oraşe, considerate deseori de specialişti ca fiind îngri-

jorătoare din punct de vedere al patologiei urbane pe care o creează. Suprafeţele

enorme pe care se intend aglomerările urbane au uneori efecte la fel de negative sub ra -

portul convieţuirii urbane ca şi creşterea galopantă a numărului populaţiei.

Din analiza unor astfel de date rezultă că, deşi urbanizarea poate fi considerată un

proces global, cu multe trăsături generale, realizarea sa prezintă variaţii semnificative în

funcţie de regiuni, ţări şi chiar în cadrul unor ţări. Factorii care influenţează structura

urbanizării şi forma sistemului de aşezări urbane pot fi grupaţi în mai multe categorii:

comportamentul demografic, mobilitatea socio-spaţială, scala geografică, cadrul

fizic sau natural, cadrul istoric, densitatea modelului de aşezări preurbane, modul

sau tipul de producţie dominant, stadiul de dezvoltare, gradul de dependenţă

politică sau economică, atitudinile populaţiei în raport cu tipurile de aşezări. Pe de

altă parte, în raport cu nivelul economic şi sistemul politic, însuşi procesul de urbanizare

este semnificativ diferit, modelele de urbanizare nefiind aceleaşi în ţările din vestul Eu-

ropei, dezvoltate din punct de vedere economic sau fostele state socialiste.

Cap III. Evoluţia urbanizării din Antichitate spre zilele noastre

Teoria pe care se bazează importanţa urbanizării este una simplă. Ideea potrivit

căreia oraşul exprimă imaginea vizuală a societăţii este acceptată cam de toată lumea.

Dat fiind rolul jucat de oraşe de-a lungul istoriei, în dinamica lor sunt reflectate caracter-

isticile esenţiale ale evoluţiei societăţii, putând fi relativ uşor marcate principalele etape

ale dezvoltării economice şi social-culturale. Deşi oraşele, raportate la suprafaţa Terrei,

nu reprezintă decât nişte insule în mijlocul peisajului, ele au dominat şi domină lumea.

În prezent cercetătorii încearcă să descopere legităţile dezvoltării urbane, pe

baza cărora să deducă direcţiile de evoluţie ale oraşelor. Există două modele importante

pe această linie. Primul model îi aparţine lui Constantinos Doxiadis, un cercetător al

aşezărilor umane, care identifică cinci faze principale în evoluţia aşezărilor, ultimele

trei aparţinând aşezărilor urbane. Prima fază, cea a aşezărilor umane primitive neorgani-

zate, începe odată cu evoluţia omului. Îi urmează faza aşezărilor primitive organizate, pe-

rioada satelor – eopolis - care a început în urmă cu circa 10.000 ani. După aceea vin cele

trei etape ale aşezărilor urbane. Faza aşezărilor urbane statice sau a oraşelor (polis – care

durează de aproximativ 5.000–6.000 ani), faza aşezărilor urbane dinamice (dynapolis –

care durează de 200 ani şi poate dura 400 ani în total) şi faza oraşului universal (ecume-

nopolis – care începe acum).

În faza aşezărilor urbane dinamice, oraşele cunosc o continuă creştere, implicând

în timp mai multe tipuri de oraşe. Din punct de vedere economic, acest tip de oraş este

legat de industrializare, iar din punct de vedere tehnologic, de apariţia căilor ferate. Pen-

tru Anglia, înseamnă mijlocul secolului al XVIII -lea, iar pentru alte ţări cum sunt cele

din „lumea a treia” de-abia a doua jumătate a secolului al XX-lea. Acum aproape toate

ţările au intrat în această fază a aşezărilor urbane dinamice datorită expansiunii industriei

şi automobilismului. Oraşul de acest tip influenţează toate aşezările din jurul său, creând

noi centre urbane dinamice, care la rândul lor influenţează alte aşezări.

Un al doilea model îi aparţine sociologului Patrick Geddes a elaborat, la în-

ceputul secolului trecut, o paradigmă a dezvoltării oraşelor potrivit căreia ascensi-

unea şi decăderea unei metropole are cinci faze: polis – reprezentând oraşul la începu-

turile sale; metropolis – semnificând oraşul mare şi sănătos; megalopolis – denumind

oraşul foarte mare, cu tendinţe spre „grandomanie ” şi dimensiuni nesănătoase (Roma,

înainte de începutul erei noastre, sau lanţul oraşelor Boston-New York-Washington de

astăzi); parasitopolis – sugerând oraşul parazitar, care domină şi exploatează întreaga ţară

(Roma, pe vremea Imperiului); pathopolis – reflectând oraşul morbid, care se atrofiază şi

e pe cale de dispariţie (cum au fost oraşele Babilonului după moartea lui Alexandru cel

Mare şi Roma în secolele al IV-lea şi al V-lea e.n.).

Această variantă a fost modificată de urbanistul şi sociologul american Lewis

Mumford care atrage atenţia asupra faptului că dus la extrem, neîncetând cucerirea şi

mai ales acumularea, oraşul industrial ajunge să împiedice orice posibilitate de exis-

tenţă umană şi s-ar autodistruge. Este exact imaginea Romei antice transpusă astăzi

prin numărul tot mai mare al celor ce locuiesc pe verticală, suprasolicitarea simţurilor

cauzată de sex, violenţă şi alcool, înmulţirea şoselelor şi dezvoltarea excesivă a tehnicii

şi, mai ales, concentrarea colectivă pe lucruri trecătoare, neînsemnate.

Legat de evoluţia propriu zisă a oraşului şi ce a însemnat aceasta pentru societate,

fiecare epocă în parte are caracteristicile sale. E clar că odată cu diviziunea muncii a

apărut, la nivel incipient, separaţia rural-urban. Primele nume vehiculate astăzi sunt

cele ale Babilonului antic: Ur, Nipur, Lagash, Umma. Alături de acestea, Ierihonul

(Palestina), oraşele din Mesopotamia (Irak), valea Nilului (Egipt), valea Indului (Pak-

istan) sau China sunt de notorietate. Dacă satul însemna muncă agricolă şi locuire, aceste

noi forme aduceau plusuri la nivelul funcţiilor de interes colectiv precum de

apărare, religioase sau politice. Practic, atunci s-a declanşat geneza claselor sociale, a

ierarhizării şi relaţiilor de asuprire. Odată cu oraşul s-a ivit necesitatea administraţiei, a

poliţiei, a impozitelor, aceste aşezări devenind centre ale comerţului, civilizaţiei, dez-

voltării economice, sociale şi culturale.

Trecând la oraşele cu adevărat mari, precum Teba, Babilon ori Ninive apar

schimbări de ordin tehnic în modul de viaţă care au dinamizat facultăţile creatoare ale

omului, au mobilizat forţa de muncă, au organizat mijloacele de comunicaţie, au ţesut în

timp şi spaţiu o reţea de schimburi comerciale şi culturale favorizând invenţia, construcţi-

ile şi creşterea conside rabilă a productivităţii agricole. O caracteristică fundamentală a

constituit-o dialogul oraşelor cu zona rurală, faţă de care a avut, în general, relaţii de

dominaţie întărind puterea grupurilor conducătoare. Marii feudali, proprietari ai pămân-

turilor, au creat oraşe pentru a-şi asigura dominaţia asupra satului.

Oraşul medieval era static din punct de vedere al evoluţiei populaţiei, întin-

derii şi structurii sale. Identic pentru majoritatea oraşelor Evului Mediu a fost înconju-

rarea acestora cu ziduri de apărare, fortificarea în vederea unei mai bune protejări. Prac-

tic, se iveşte o imagine a unui grup de oameni cu interese comune împotriva oricărui fac-

tor extern. Din punct de vedere legislative este vorba de o asociaţie economică de com-

ercianţi care se autoguvernau. Autonomia oraşului însemna de fapt autonomia claselor

comerciante, care, bazându-se pe puterea lor economică, au stabilit anumite reglementări

juridice şi politice cu restul societăţii, în special cu regele şi nobilimea. Aceasta a făcut ca

oraşul medieval să se caracterizeze prin: identitatea strictă între interesele individuale

şi interesele grupului ca întreg; lipsa separării drepturilor de proprietate individu-

ală de cele de suveranitate a oraşului; un caracter mixt al politicii economice; prote-

jarea muncitorului de competiţie şi exploatare; reglementări privind condiţiile de

muncă, salarii, preţuri, pedepsirea fraudelor, apărarea intereselor oraşului de com-

petitorii vecini.

Oraşul Renaşterii capătă în plus valenţe nobiliare, în sensul că vor concentra şi

centraliza puterea în interiorul lor, dezvoltând totodată birocraţia, atât de nedorită astăzi.

Faza revoluţionară în urbanism s-a declanşat cu peste 200 de ani în urmă, în mo-

mentul în care revoluţia industrială a schimbat şi ştiinţa, filosofia ori cultura. Factorii

determinanţi ai urbanizării moderne pot fi grupaţi în două mari categorii: socioeconomici

şi socioculturali. În prima categorie intră în principal noile cuceriri tehnologice de tip

industrial şi agricol, mijloacele de transport şi comunicaţie, politica socială de „liber-

alizare” a intrărilor în mediul industrial-urban, care au determinat o creştere continuă a

cererii de forţă de muncă, satisfăcută în cea mai mare parte prin reducerea necesarului

de personal muncitor în agricultură. Factorii socioculturali includ în esenţă facilităţile de

învăţământ, superioare celor din rural, condiţiile de sănătate, calitatea locuinţelor şi

dotărilor tehnico-edilitare, serviciile publice, facilităţile culturale şi recreative (teatru,

cinema, bibliotecă), legislaţia relativă la condiţiile de muncă, sănătate şi programe de aju-

tor. Un rol deosebit de important în creşterea oraşelor, în special a metropolelor moderne

bazate pe comerţ, l-au avut mijloacele de transport.

În plan sociologic, apariţia oraşului industrial a condus la schimbări importante în

modelele de organizare socială. Cel puţin pentru o primă etapă, instituţiile economice şi

politice au dobândit un rol dominant, în timp ce religia era în relativ declin. Stratifi-

carea socială se amplifică odată cu proliferarea organizaţiilor birocratice. Modelele

spaţiale ca şi cele culturale se modifică treptat. Centrul oraşului încetează, mai ales în

cazul oraşelor de tip occidental, să fie aria de cel mai înalt prestigiu, populaţia bogată

mutându-se spre periferii, în timp ce centrul se învecheşte. Problemele de echilibru ale

dezvoltării urbane, care erau adesea ignorate, în vechile oraşe, trec acum pe primul plan.

Noi mijloace de control social, adaptabile la schimbările rapide intervenite în special în

domeniul segregării sociale, în dimensionarea oraşelor moderne, devin necesare.

Fenomenul de accelerare a urbanizării s-a manifestat în diferite moduri. Dezvoltarea

oraşelor mici şi creşterea metropolelor naţionale depind nu atât de procesul de ur-

banizare propriu-zis, cât de condiţiile istorice din ţara respectivă, de gradul de cen-

tralizare sau de descentralizare politică şi de înclinaţia unei regiuni sau unui oraş

pentru industrializare. Printre factorii care influenţează politica de urbanizare se

numără: circumstanţele sociale, facilităţile pentru oferta de materii prime şi desfacerea

produselor finite, politica de industrializare.. Polarizarea dezvoltării centrelor urbane în

această etapă a condus la o relativă stagnare în evoluţia zonei înconjurătoare. Forma

spaţială a oraşelor este determinată în mare măsură de facilităţile de transport şi de rez-

ervele disponibile de trafic.

Dezvoltarea ulterioară a implicat o consolidare. Deşi oraşele continuă să crească

şi să atragă populaţie din afară, se produce o îmbunătăţire calitativă privind locuinţele,

serviciile şi mai ales facilităţile de transport. Dezvoltarea mijloacelor de transport în co-

mun şi private permite o mobilitate rezidenţială, în noi cartiere spaţioase în împrejurimi

mai atrăgătoare. În locurile goale sunt proiectate şi construite spaţii verzi, muzee, teatre,

şcoli şi spitale. Spaţiul central al oraşului este rezervat pentru locuri de muncă în sectorul

terţiar. Fabricile sunt împinse, pe cât posibil, spre periferia oraşului. Aşa apar renu-

mitele megalopolisuri, oraşele-mamut ale Statelor Unite: Boston-Washington

(Boswash), Chicago-Pittsburg (Chippits), San Francisco-San Diego (Sansan) zona Ruhr

în Germania, regiunea Liverpool – Manchester în Anglia, Tokyo – Yokohama în Japonia.

Extinderea spaţială a oraşului a condus la disocierea funcţiilor sale, transfor-

mând strada, care avusese o funcţie socială, într-o simplă cale de trecere, şi la dis-

trugerea multor spaţii verzi. Efectele negative pe care le provoacă creşterea exagerată a

oraşelor existente sau a împrejurimilor acestora au de terminat apariţia a nenumărate pre-

ocupări şi încercări de stăvilire a expansiunii urbane, de remodelare a structurilor pro-

funde ale oraşului şi de planificare a dezvoltării acestora. Din punct de vedere sociologic,

tipul ideal de megalopolis corespunde procesului de dezintegrare a oraşului, fiind

efectul liberalismului economic dus la extrem, ce nu a putut fi decât relativ limitat de in-

tervenţiile puterii centrale, care tinde să controleze dinamica vieţii urbane. Dezintegrarea

urbană se datorează şi slabului control social, mobilităţii excesive a populaţiei, com-

portamentului agenţilor privaţi. Această situaţie se explică prin aceea că în marele oraş

industrial clasa burgheză locală este o clasă depăşită, burghezia devenind o clasă naţion-

ală, având interese pe un plan mai general, nu numai locale. Studiile sociologice arată că

în asemenea condiţii oraşul este în mare măsură un instrument de acumulare şi

profit, el este un loc de desfăşurare a forţei de muncă, a obiectivelor industriale, a

speculaţiei financiare asupra mărfurilor (în principal a terenurilor şi locuinţelor), pre-

cum şi de reunire a statelor majore ale întreprinderilor angajate în lupta economică.

Oraşul este o realitate spaţială, organizarea sa în spaţiu depinzând de legile economiei de

mărfuri, care duc în final la o mare segregare socială. Delicvenţa juvenilă, prostituţia,

gansgterismul sunt într-un fel efecte ale acestui tip de oraş. Perspectiva şi efectele

creşterii mobilităţii excesive a populaţiei asupra integrării colectivităţilor urbane obligă la

a gândi planificarea oraşului şi sub un unghi sociologic.

Cap IV. Modele ale urbanizării în ţările capitaliste

Statele capitaliste sunt cele mai dezvoltate din punct de vedere urban, atingând

cifre de minim 75% în ceea ce priveşte ponderea populaţiei urbane în totalul populaţiei.

Principalele schimbări care însoţesc procesul de urbanizare şi evoluţia sistemelor de

aşezări urbane, aşa cum rezultă din studii de specialitate (M. Castells, J. Kasarda, L. S.

Bourne) sunt profunde în structura familiei şi compoziţiei gospodăriei, având ca efect

reducerea mediei familiei şi a mărimii gospodăriei. Scăderea dimensiunii gospodăriilor

este asociată cu creşterea cererii pentru alte locuinţe şi dotări urbane.

Schimbări în structura forţei de muncă, mai ales în ceea ce priveşte încadrarea

femeilor, asigurând creşterea corespunzătoare a familiilor cu doi sau mai mulţi salariaţi, a

dus la redefinirea resurselor, stilurilor de viaţă şi comportamentului multor gospodării.

Aceasta a determinat, printre altele, creşterea cererii de spaţii pentru locuire şi

recreaţionale, pentru servicii comerciale şi personale.

Schimbarea structurii economice de bază în ceea ce priveşte repartizarea popu-

laţiei ocupate pe sectoare (cu proliferarea instituţiilor în sectoarele de resurse, servicii şi

comunicaţionale şi reducerea populaţiei ocupate în indus trie) a modificat structura eco-

nomică de bază a multor aşezări urbane. Chiar în cadrul sectorului industrial a crescut

proporţia echipamentelor destinate producerii de înalte tehnologii şi produse orientate

spre consum. Aceste schimbări am fost acompaniate de perfecţionarea continuă a

tehnologiei comunicaţionale, având implicaţii spaţiale, în sensul unei mai mari mobilităţi

locative şi al reducerii puterii de atracţie a vechilor metropole industriale.

Creşterea dominaţiei marilor organizaţii şi corporaţii solicitatoare de mână de

lucru, au impus practici de investire în amplasamente ce joacă un rol crescut în restruc-

turarea sistemelor naţionale de aşezări.

Sporirea importanţei factorilor favorizanţi pentru un anumit stil de viaţă şi a

unor amenajări de mediu în ceea ce priveşte modelele de migraţie internă. Sistemul de

aşezări al multor ţări occidentale este influenţat de sursele de atracţie a populaţiei pen-

sionare, de îmbunătăţire a sănătăţii populaţiei.

Cercetarea fenomenelor şi proceselor de creştere urbană, a crizei urbane pe care o

generează ca şi a celor conexe urbanizării reclamă, într-o tot mai mare măsură, o perspec-

tivă teoretică, larg sociologică, recursul la contextul relaţiilor sociale, la structurile so-

ciale, la dinamica raporturilor între clasele, straturile, grupurile şi diferitele categorii de

populaţie, între care apar contradicţii şi conflicte şi care se înscriu în fluxul marilor

mişcări sociale din epoca contemporană. Datorită faptului că cele mai importante

efecte ale acumulării capitaliste sunt localizate în sectorul urban, tot aici pot fi iden-

tificate şi cele mai active forme ale mişcărilor sociale şi politice. Partidele de stânga,

grupările şi asociaţii comunitare, organizaţiile ecologice, asociaţiile diferitelor categorii

de populaţie marginalizate, toate sunt de găsit în această situaţie.

Statul nu este un arbitru al tendinţelor de creştere urbană, după cum nu este

numai un apărător al unui grup de interese al cla sei politice dominante în ansamblul ei .

Politica sau politicile urbane ale statului reflectă în mod active contradicţiile de interese

între diferitele categorii sociale, exprimă cele mai puternice interes e sau combinaţii de

interese.

Procesul de urbanizare în ţările capitaliste dezvoltate evidenţiază, de multe ori

în pofida proiectelor şi modelelor, a politicilor şi programelor de dezvoltare echilibrate,

imaginea unei realităţi caracterizată de o serie de tendinţe contradictorii. Urbanizarea

excesivă actuală a antrenat atât progresul tehnic, economic şi confortul urban cât şi criza

oraşului, exprimată în disfunctionalităţile economice şi patologia socială urbană.

Cap V. Particularităţi ale urbanizării în estul Europei

Vorbind despre Europa de Est, conceptual impus de publicaţiile Naţiunilor Unite

se referă la Bulgaria, Polonia, Ungaria, România, fosta Germanie Democrată şi ex Ce-

hoslovacia dar, blocul socialist ar implica Albania, fost Iugoslavie şi blocul sovietic.

Strategiile de urbanizare a ţărilor din estul european s-au bazat pe principiile egali-

tarismului şi urbanizării planificate, în scopul realizării omogenizării sociale şi a re-

ducerii decalajelor dintre sat şi oraş.

Creşterea urbană a acestor ţări poate fi explicată în principal prin migraţia

rural -urban. Ponderea migraţiei nete din rural în urban în totalul populaţiei urbane a

fost de peste 70% în cazul României în perioada 1960-1980 şi a variat între 53% la

98,9% pentru oraşele municipii din unele ţări est europene în perioada 1960 – 1975.

Un factor important este legat de evoluţia istorică şi economică a acestor ţări. Ex-

ceptând într-o anumită măsură Germania Democrată şi Cehoslovacia, dezvoltarea eco-

nomică a ţărilor din Europa de Est până la cel de-al doilea război mondial a fost redusă,

în ciuda faptului că din perspectivă culturală şi a modului de viaţă ele tindeau să urmeze

modelul urban occidental. Dar urbanizarea modernă este legată de procesul de indus-

trializare. După al doilea război mondial strategiile economice şi politice ale acestor ţări

s-au îndreptat spre acceptarea socialismului de tip sovietic adică preluarea de către

stat a principalelor mijloace de producţie şi la înlocuirea economiei de piaţă cu o

economie central planificată. Principala cale urmată pentru atingerea acestui scop a fost

industrializarea forţată, în principal dezvoltarea industriei grele, chiar dacă nu în toate

cazurile şi-a dovedit eficienţa. În practică, datorită faptului că investiţiile economice erau

limitate, ele au fost concentrate în principal în anumite regiuni şi oraşe, implicând o mai

rapidă creştere a oraşelor medii şi mari şi o relativă stagnare a oraşelor mici şi a satelor.

Totuşi unele regiuni mult rămase în urmă au cunoscut pe această cale o relativă dez-

voltare economică ce a necesitat o infrastructură adecvată dar a existat mai puţin capital

şi interes pentru acest sector, infrastructura fiind considerată ca neproductivă în com-

paraţie cu industria şi rămânând astfel mai puţin dezvoltată. Cu toate acestea, în aceste

ţări a avut loc un intens proces de construcţie de noi clădiri de locuit, chiar dacă prin

aceasta nu s-a acoperit în totalitate nevoia de locuinţe a populaţiei atrase în urban prin

dezvoltarea industriei.

Procesul de urbanizare a ţărilor din Europa de Est a fost asociat cu puternice

procese de migraţie şi navetism din rural spre urban. O consecinţă a fluxului principal

de migraţie în oraşe a fost aşa-numita „ruralizare a oraşelor”. Acest fenomen de migraţie

a populaţiei din mediul rural, în special a forţei de muncă tinere, în oraşe a avut şi alte

consecinţe, precum creşterea ratei natalităţii în mediul urban, îmbunătăţirea condiţiilor de

viaţă comparativ cu zonele rurale şi dobândirea unei calificări profesionale. Dar

navetismul a avut anumite efecte pozitive, facilitând o îmbunătăţire a calităţii vieţii

familiilor navestiste prin salarii adăugate venitului din munca în agricultură, comparativ

cu populaţia care lucra numai în agricultură şi a căror calitate a vieţii s-a înrăutăţit în

multe privinţe, în principal din cauza organizării socialiste a marilor proprietăţi agricole.

Pe de altă parte, navetiştii au devenit un agent de schimb de valori între zonele ur-

bane şi cele rurale şi au constituit o cale de tranziţie de la ţărănime la clasa munci-

toare.

În timp ce în societatea capitalistă proprietatea şi utilizarea pământului sunt obiec-

tul comercializării prin piaţă în ţările Europei de Est pământul şi principalele mijloace de

producţie au fost dominate de proprietatea statului şi reglementate de către stat. Soci-

etatea civilă în Europa de Est a fost, din cauza tipului socialist de dezvoltare, la rându-i

dominată şi profund influenţată de către stat, ceea ce nu i -a permis să exercite un rol

hotărâtor în modelarea spaţiului urban.

Principala cale de expansiune a oraşelor din această regiune nu are loc prin

pierderea absolută de populaţie în zonele din interiorul oraşului, ci prin descentralizarea

unor întreprinderi în afara zonei urbane construite, prin construirea de locuinţe si

noi unităţi industriale în zona dimprejurul centrului urban, prin crearea de zone de

agrement în jurul oraşului precum şi prin includerea unor sate şi orăşele în zonele

metropolitane. Centrul oraşului nu şi-a pierdut funcţiile sale sociale şi economice

nicăieri în aceste ţări.

În ceea ce priveşte viitorul urban al acestor ţări, nu se poate neglija faptul că

dezvoltarea urbană va fi legată de sistemele economice şi politice aflate în plin proces

de transformare şi experimentare. Este de aşteptat ca pe măsură ce aceste ţări vor câştiga

în planul democraţiei şi economiei de piaţă să dezvolte cu prioritate sectorul agricol şi în

consecinţă oraşele mici şi suburbiile. Sectorul terţiar se va dezvolta în oraşele mari şi lo-

calităţile turistice.

Cap VI. Dezvoltarea urbană în ţările “lumii a treia”

În aceste zone s-au întâlnit cele mai crescute ritmuri medii anuale de creştere

urbană. Numărul absolut de persoane implicate în creşterea urbană este mult mai mare

decât în cazurile celelalte. Aici, contribuţia sporului natural la creşterea urbană este foarte

ridicată, comparabilă cu cea a migraţiei nete iar cele mari preiau din sporul urban o pon-

dere disproporţionată faţă de restul reţelei urbane.

O serie de sociologi, economişti, geografi şi istorici au arătat că fenomenul de

colonizare occidentală a schimbat caracterul procesului de urbanizare în multe părţi

ale Asiei, Africii şi Americii de Sud prin alterarea structurii oraşelor existente şi stimula-

rea creşterii altora, care să faciliteze extracţia şi exportul de resurse naturale. Mai recent ,

penetrarea economiilor ţărilor „subdezvoltate” de către corporaţiile internaţionale

şi difuziunea tehnologiilor şi stilului de viaţă occidental au condus la continuarea

modelului de dominaţie, la un nou tip de relaţii „centru–periferie”, având ca efect în-

grădirea unei industrializări urbane independente.

Relaţiile de dominare-subordonare dintre ţările dezvoltate şi cele subdezvoltate au

contribuit la menţinerea unor inegalităţi specifice, cu efecte nefavorabile asupra pro-

cesului de urbanizare din ţările sărace: dezechilibrul rural/urban în standardele de

viaţă şi amplasarea activităţilor productive; migraţia rural–urban excesivă;

creşterea disproporţionată a oraşelor-capitală şi absenţa unor oraşe de mărime in-

termediară în zonele înconjurătoare; proliferarea oraşelor cu economii dualiste

(sectorul modern al marelui capital pe de o parte, şi sectorul particular-familial, expansi-

unea mahalalelor, pe de altă parte); alocarea disproporţionată de fonduri guverna-

mentale în zonele urbane. Procesul de urbanizare nu poate fi înţeles separat de procesul

social, care, la nivel mondial şi naţional, generează inegalitate.

Cap VII. Tendinţe ale fenomenului urbanistic pe plan mondial

După cum aminteam în capitolul al treilea, cu privire la evoluţia urbanismului, ne

putem îndrepta spre un oraş mondial, numit de către Constantinos Doxiadis, ecumenop-

olis. Populaţia totală a aşezărilor viitorului va fi de 100 de ori mai mare decât în prezent

dar concentrată pe un teritoriu mult crescut. Un exemplu de astfel de oraş în curs de for-

mare ar fi ceea ce se cheamă europolis, care ar lega Marea Britanie, Belgia, Olanda şi ar

ajunge până în Germania. El ar cuprinde circa 45 milioane de locuitori, înglobând mari

aglomerări urbane de sine stătătoare: Liverpool, Manchester, Leeds, Birmingham, Lon-

dra, Bruxelles, Amsterdam, Rotterdam, Utrecht, Rin, Ruhr, Frankfurt pe Main, Stuttgart.

Printre alte caracteristici ale unui asemenea tip de oraş va fi şi reducerea

înălţimii medii a clădirilor, mai ales din cauza proliferării suburbiilor rezidenţiale cu

case joase, înconjurate de grădini, precum şi a densităţii medii a populaţiei datorită faptu-

lui că zona urbanizată a planetei va creşte mai rapid decât populaţia sa urbană.

Dintr-o astfel de perspectivă globală, oraşele viitorului sunt considerate oraşe

postindustriale. Funcţiile lor economice vor fi strâns legate de schimbările în structura

populaţiei ocupate. Dacă în oraşele preindustriale populaţia era ocupată cu precădere în

sectorul primar, iar în oraşele industriale în sectorul secundar, populaţia oraşelor post

industriale va active preponderent în sectoarele terţiar si cuaternar, adică manipu-

larea informaţiilor şi nu producerea de bunuri.

Din punct de vedere arhitectural sunt vehiculate o mulţime de variante geometrice

sau neregulate, bazate pe energii neconvenţionale sau adaptate numărului în creştere de

locuitori, întinse pe verticală ori aplecate spre multă verdeaţă şi zone de agrement. Ne-

maivorbind despre structurile cu adevărat “extraterestre” şi utopice.

Pentru a proiecta oraşul viitorului trebuie văzut cine sunt oamenii care vor locui în

el şi care sunt aspiraţiile acestora. Ideea dominantă propusă de sociologie este că oa-

menii care vor locui oraşul viitorului nu vor fi nici nişte abstracţii statistice rezultate

din recensăminte şi, nici nişte frustraţi sau speriaţi, ci fiinţe umane cu viaţă com-

plexă. O idee lansată în acest sens aminteşte de modelele „culturaliste ” şi se referă la

faptul că planificarea urbană trebuie să revină la scară umană, sub forma unor aşezări

pentru un număr redus de oameni şi nu de proiecte urbane generale.

De dorit este un oraş care corespunde, în mai mare măsură decât cele existente,

aşteptărilor umane, asigurând menţinerea unor valori locale, îmbunătăţirea par-

ticipării, securităţii şi ,simţului comunitar, şi nu în ultimul rând calitatea mediului

construit. Oraşul ar urma să faciliteze o sociabilitate optimă a omului, realizată prin con-

tacte, schimburi, cooperare, concurenţă, control, posibilităţi de exprimare. În plus, oraşul

trebuie să transmită o experienţă de viaţă, o bogăţie de evenimente, să fie ospitalier

şi agreabil. În mod complementar, anonimatul pe care îl creează marile oraşe nu trebuie

să excludă participarea la viaţa în comun.

Rezultatele cercetărilor sociologice nu permit prevederea cu certitudine a

evoluţiei vieţii sociale într-un spaţiu încă necunoscut, dar converg spre ideea că soci-

etatea viitoare, chiar dacă va fi influenţată de progresul tehnic, nu va fi produsul struc-

turilor tehnologice urbane, ci a evoluţiei nevoilor, exigenţelor umane şi a modurilor de

viaţă ale diferitelor grupuri sociale, prin proiectarea sa urmărindu-se evitarea efectelor

negative ale spaţiului construit şi realizarea omului ca fiinţă biologică şi ca personalitate

socio-culturală.

Bibliografie

Abraham, Dorel, Introducere în sociologia urbană , Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991

Marin, Ion, Geografie regională. Europa & Asia, Editura Fundaţiei „România de Mâine”,

Bucureşti, 1999

Roman, Toma, Sociologie economică rurală, Editura ASE, Bucureşti, 2004

Tantau, Rodica, Sociologie economică, Editura ASE, Bucureşti, 2002

Trebici, Vladimir, Populaţia Terrei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991