proiect fractura de antebrat

≈ Îngrijirea pacienţilor cu fractură de antebraţ ≈

1

ARGUMENT

Pentru a sintetiza lucrarea de faţă, dar şi la orele de nursing în cei trei

ani de şcoală sanitară, am învăţat că este necesar ca personalul medical să

suplinească la bolnavi ceea ce acestora le lipseşte pentru a fi "complet", un

"întreg" sau un individ "independent", calităţi ce-i lipsesc pacientului fie din

cauza pierderii forţei fizice în cazul bolilor organice, fie din cauza lipsei de

voinţă în cazul bolilor psihice, fie din lipsa de cunoştinţe de specialitate necesare

îngrijirii lui.

Lucrarea prezentă reuneşte noţiuni de anatomie ale sistemului osos, în

special cele ale antebraţului, noţiuni generale despre fractura de antebraţ, noţiuni

despre îngrijirea pacientului cu fractură şi pregătirea pentru explorările clinice şi

paracilinice a pacienţiilor, aplicate în stagiul practic urmând un plan nursing.

În lucrarea de faţă am reunit cunoştiinţele teoretice, deprinderile

practice, noţiunile de farmacologie, de anatomie şi fiziologie a omului, de

medicină internă, pe care le-am înglobat în tehnicile de Nursing după modelul

conceptual al Virginiei Henderson.

Pentru o bună realizare a atribuţiilor sale, asistenta medicală trebuie să

întocmească un plan de îngrijire prin:

- Culegerea datelor discutând cu bolnavul, indentificarea antecedentelor

personale şi hetero-colaterale, măsurarea tensiunii arteriale, a temperaturii;

- Planificaea îngrijirilor în funcţie de necesităţi, prin cunoaşterea celor 14 nevoi

fundamentale ale omului;

- Realizarea îngrijirilor prin supravegherea, colaborarea între asistentă medicală,

pacient şi medicul care tratează pacientul;

- Evaluarea obiectivelor propuse permite evaluarea procesului de îngrijire şi

aducerea de modificări pe întreaga evoluţie a stării de sănătate a pacientului.


2

Din planul de îngrijire a bolnavului desfăşurat în paginile urmatoare,

dar şi practicând meseria la patul bolnavului reiese faptul că nursingul îşi are

rădăcinile în nevoile fundamentale ale individului şi am învăţat că orice fiinţă

umană sănătoasă sau bolnavă este animată de dorinţa de a mânca, de a avea

condiţii de locuit, de a se îmbrăca, are nevoie de afecţiune şi înţelegere în

relaţiile cu semenii săi şi de a avea sentimentul că este folositor familiei şi

prietenilor.

Lucrarea conţine şase capitole, în care au fost prezentate trei cazuri ai

unor pacienţi diagnosticaţi cu fractură de antebraţ, fiind examinaţi şi supuşi

tuturor etapelor de determinare a acestui diagnostic, începând cu grila de

culegere a datelor, continuând cu anamneza asistentei medicale şi terminând cu

planul nursing/fişa rolului delegat în care se conturează şi diagnosticul.

Am ales această temă, deoarece fracturile de antebraţ sunt foarte

frecvente şi cunosc multe persoane care au suferit acest gen de fractură, câteva

fiindu-mi apropiate şi am fost profund impresionată de suferinţa lor.


3

INTRODUCERE

Fracturile reprezintă o întrerupere a continuităţii osoase, produsă

printr-un dezechilibru între rezistenţa intrinsecă a osului şi solicitările la care

este supus osul.

De cele mai multe ori fractura se produce pe un os cu structură

normală dar în anumite situaţii fractura poate să se producă pe un os în prealabil

fragilizat printr-o suferinţă anterioară.

În această din urmă situaţie simptomatologia este mai puţin

zgomotoasă iar fracturile sunt numite impropiu fracturi patologice.

Sub denumirea de fracturi ale oaselor antebraţului sunt încadrate acele

întreruperi ale continuităţii celor două oase care formează antebraţul, radiusul şi

ulna, ca urmare a acţiunii unui agent vulnerant. Acest agent vulnerant are o forţă

mai mare decât rezistenţa osului .

Antebraţul este astfel structurat încât să permită efectuarea mişcării de

pronaţie-supinaţie, mişcare care reprezintă o importantă componenta a

mişcărilor membrelor superioare. În supinaţie antebraţul se răsuceşte înafară iar

în pronaţie antebraţul se răsuceşte înauntru.

Pentru păstrarea acestei mişcări reducerea fracturii trebuie să fie

anatomică pentru a menţine lungimea celor două oase precum şi forma în special

curbura pronatorie a radiusului.

Mecanismul de producere a acestor fracturi este unul indirect prin

cădere pe mînă sau mecanism direct "fractura de apărare" când agentul traumatic

acţionează direct asupra osului, iar focarul de fractură corespunde cu locul

acţiunii agentului traumatic.


4

CAPITOLUL I

NOŢIUNI DE ANATOMIE A ANTEBRAŢULUI

1.1. Sistemul osos

Sistemul osos este alcătuit din totalitatea oaselor organismului uman şi

a articulaţiilor dintre ele.

Totalitate oaselor constituie scheletul.

Oasele sunt organe dure, rezistente, de culoare albă-gălbuie.

Ansamblul lor constituie scheletul.


5

La om, oasele sunt situate în interiorul părţilor moi cărora le servesc

de sprijin, uneori ele formează cavităţi pentru adăpostirea unor organe delicate,

ele servesc la inserţii musculare, devenind astfel pârghii acţionate de diverse

grupe musculare.

Funcţiunile oaselor :

- determină forma, dimensiunile, proporţiile corpului şi diferitelor sale segmente

- servesc ca sprijin pentru întregul corp şi pentru părţile moi;

- alcătuiesc cavităţi ce protejează anumite organe delicate (creier);

- servesc ca element de inserţie pentru muşchi, devenind astfel pârghii pentru

funcţiunea de locomoţie

- constituie rezerva calcică a organismului.

1.1.1. Structura microscopică a osului

Ţesutul osos este un ţesut de natură conjunctivă. El se compune dintr-

o substanţă interstiţială protidică, impregnată cu săruri de Ca şi din celule

osoase.


6

Se descriu două feluri de ţesut osos :

osul fibros plexiform: celulele şi fibrilele sunt aşezate fără nici o ordine,

îndreptându-se în diferite direcţii. Întreg scheletul fătului şi al copilului

până la l an sunt formate din acest gen de os.

osul lamelar: substanţa fundamentală e dispusă în lamele, iar fibrilele au o

direcţie anumită în interiorul acestora. Scheletul adultului este format din

astfel de oase.

1.1.2. Proprietăţiile fizice ale oaselor

Principalele proprietăţi sunt rezistenţa şi elasticitatea.

Datorită acestor proprietăţi, oasele nu se rup atunci când asupra lor

acţionează unele forţe de presiune sau de tracţiune.

Aceste proprietăţi sunt datorate compoziţiei chimice a osului, precum

şi structurii sale macromicroscopice, arhitecturii sale interne.

1.1.3. Compoziţia chimică a oaselor

În compoziţia osului intră substanţe organice (oseina) şi substanţe

minerale (fosfaţi, carbonaţi, cantităţi mici de florură şi clorură de calciu).

Se poate spune că substanţele organice dau elasticitatea, iar sărurile

minerale, rezistenţa.

Dacă materia organică se distruge, osul devine friabil.

Proporţia celor două materiale variază de la un os la altul, variază în

raport cu vârsta.


7

1.1.4. Dezvoltarea oaselor. Osteogeneza

Este procesul prin care nasc şi se formează oasele, adică dobândesc în

mod progresiv forma şi dimensiunile ce le caracterizează.

În perioada intrauterină, unele piese scheletice sunt formate din

membrane conjunctive. Marea majoritate însă a aparatului de susţinere e

alcătuită din cartilaj hialin. Primele procese osteogenetice apar în săptămânile 6-

7, în claviculă.

Sunt două modalităţi de osteogeneză :

- conjunctivă: în acest mod se dezvoltă majoritatea oaselor feţei;

- cartilaginoasă: după acest tip se edifică oasele lungi, cele scurte şi unele oase

plane.

1.1.4.1. Procesul de osteogeneză la oasele lungi

Formarea diafizei, se face atât pe cale periostală cât şi pe cale cartilaginoasă.

În osteogeneză periostală, rolul principal revine pericondrului. Celulele stratului

intern al acestuia devin osteogene: osteoblaste. Ele elaborează un manşon osos

periferic, subpericondrial.

Formarea epifizelor: în general, epifizele oaselor lungi sunt cartilaginoase la

nou născut. în decursul procesului de osteogeneză, tot cartilajul este treptat


8

înlocuit cu os. Nu mai rămâne decât o pătură subţire de cartilaj pe suprafeţele

articulare, precum şi câte un disc cartilaginos la limita dintre diafiză şi epifize.

Creşterea în lungime a oaselor: are loc datorită cartilajului diafizo-epifizar

numit şi cartilaj de conjugare. Discul de cartilaj proliferează mereu în partea sa

centrală, în timp ce feţele sale, suferă un proces de osificare.

Prin acest proces, osul creşte în lungime, până atinge dimensiunile sale

obişnuite, în acest moment, cartilajul încetează să mai prolifereze, se osifică şi se

produce sudarea diafizei cu epifizele.

Tulburările în evoluţia acestui cartilaj, care duc la dispariţia lui

prematură, determină o sudare precoce a epifizelor respective şi deci oprirea din

creştere a osului. Creşterea în grosime se face datorită periostului. Acesta

elaborează pături succesive de ţesut osos, care se depun la periferia manşonului

osos periostic.

Osificarea secundară: în urma proceselor enumerate, oasele sunt formate

dintr-un ţesut spongios. Ele sunt lipsite de cavitate medulară, după care nu

prezintă nici substanţă osoasă compactă. Piesa osoasă definitivă se formează

prin fenomene succesive de resorbţie şi de reconstrucţie osoasă.

1.1.4.2. Factorii care influenţează osteogeneza şi creşterea

Atât în creşterea lor normală cât şi în diferitele stări patologice oasele

stau sub influenţa a numeroşi factori. Cel mai de seamă este rolul trofic general

exercitat de sistemul nervos direct, fie pe cale umorală, respectiv vitaminele.

1.1.5. Conformaţia exterioară a oaselor

Oasele au trei dimensiuni: lungimea, lăţimea şi grosimea. Lor li se

descriu: feţe, margini, unghiuri.

Oasele se clasifică, după raporturile şi dimensiunile lor în: lungi, plane

şi scurte. Forma unor oase este însă foarte neregulată. De aceea se utilizează şi

alte criterii de clasificare, adăugându-se celor trei categorii de oase amintite alte

trei tipuri: oase pneumatice, oase sesamoide şi oase suturale.


9

Oasele lungi (os longum)

La aceste oase, lungimea depăşeşte lăţimea şi grosimea. Un os lung

este format dintr-un corp sau diafiză şi două extremităţi sau epifize. Oasele lungi

se găsesc mai ales la nivelul membrelor, ele îndeplinesc rolul de pârghii de

viteză în diferite mişcări.

Oasele plane

La aceste oase, lungimea şi lăţimea sunt aproape egale între ele, dar

depăşesc grosimea, sunt turtite şi prezintă de studiat două feţe şi un număr

variabil de margini şi unghiuri, ele îndeplinesc două funcţiuni:

a) servesc la edificarea cavităţii de protecţie

b) dau inserţie unui mare număr de muşchi

Oasele scurte

Sunt acele oase care au cele trei dimensiuni aproape egale, forma lor

se apropie de cea cubică.

Oasele scurte se găsesc în acele regiuni, unde este necesară o mare

soliditate şi unde există mişcări foarte variate, însă cu amplitudine mică.

Oasele pneumatice

Sunt oase neregulate care conţin în interiorul lor cavităţi pline cu aer.

Oasele sesamoide

Sunt oase de obicei lentiforme, mici ce se dezvoltă în vecinătatea unor

articulaţii sau chiar în tendoanele unor muşchi.

Oasele suturale

Se numesc oase wormiene. Sunt oase mici, plane şi inconstante. Se pot

dezvolta din puncte de osificare speciale, fie la nivelul suturilor craniului, în

special în sutura lambdoidă fie la nivelul fontanelelor.


10

1.1.6. Elemente descriptive ale oaselor

Oasele deşi atât de rezistente, suferă influenţa organelor învecinate:

tracţiunea muşchilor, presiunea unor organe, pulsaţiile arterelor şi acţiunea forţei

de gravitaţie.

De aceea, suprafaţa lor exterioară poate fi descompusă dintr-un număr

de elemente morfologice, care se numesc: feţe, margini şi unghiuri, care cuprind

la rândul lor, detalii importante din punct de vedere morfologic şi aplicativ.

Detaliile morfologice de pe oase se grupează în: proeminenţe, cavităţi, găuri şi

canale.

Proeminenţele sunt de două feluri: articulare şi nearticulare.

Proeminenţele articulare sunt modelate în raport cu suprafaţa articulară opusă

lor şi acoperite de un strat de cartilaj care le înlesneşte alunecarea în timpul

mişcărilor.

Proeminenţele nearticulare sunt determinate în majoritatea cazurilor de

tracţiunea exercitată de muşchi. Dezvoltarea acestor proeminenţe este în raport

cu forţa muşchilor ce se insera pe os, fiind mai pronunţate la bărbaţi şi la indivizi

robuşti. Numirile proeminenţelor sunt foarte variate, unele, bine conturate şi

puternice, detaşate de pe suprafaţa osului se numesc procese sau apofize

(processus). Alte proeminenţe, puternice şi neregulate, dar nedetaşate de

suprafaţa osului se numesc tuberozităţi. Dacă suprafaţa acestor proeminenţe

nedetaşate este mai netedă, ele se numesc eminenţe, iar dacă sunt neregulate, dar

mai mici, se numesc tuberculi. Spina este un alt tip de proeminenţă, mai ascuţită,

iar creasta o proeminenţă liniară, de obicei tăioasă.

Cavităţile sunt determinate de forţe de presiune, se divid ca şi

proeminenţele, în articulare şi nearticulare.

Cavităţile articulare: iau parte la formarea articulaţiilor şi răspund unor

proeminenţe invers conformate ca de exemplu, acetabulul coxalului în care

pătrunde capul proeminent al femurului. Cavităţile articulare se pot prezenta în


11

unele cazuri ca suprafeţe plane, ca de exemplu, feţele articulare ale sacrului şi

ale osului iliac care formează împreună articulaţia sacroiliacă.

Cavităţile nearticulare sunt variate ca formă, dimensiuni şi rol, pot servi fie

pentru inserţii tendinoase sau ligamentare, fie pentru adăpostirea şi protejarea

unor elemente anatomice. Alteori se prezintă sub forma unor şanţuri pe unde

alunecă tendoane, nervi sau vase sanguine.

Găurile şi canalele sunt de două feluri:

- de trecere

- de nutriţie.

Găurile şi canalele de trecere sunt străbătute de diferite elemente

anatomice (vase sanguine, nervi) din cauza formei lor au diferite denumiri

menţinute prin tradiţie: hiat = orificiu neregulat, în care se deschid mai multe

canale; foramen = gaură, orificiu; sulcus = şanţ; ductus = canal; fossa = groapă;

fossula = gropiţă; incisura = scobitură, ştirbitură a unor margini; apertura =

deschizătură.

Găurile şi canalele nutritive servesc în marea lor majoritate pentru

trecerea vaselor sanguine. După dimensiunile lor, se împart în 4 grupe sau

ordine:

găurile de ordinul I, cele mai mari şi mai importante, sunt situate pe diafiza

oaselor lungi şi pe feţele unor oase late, de la ele pleacă conductele de ordinul I,

prin ele trec arterele nutritive ale oaselor

găurile de ordinul II, mai mici dar mult mai numeroase, au o situaţie

variabilă: pe epifizele oaselor lungi, circumferinţele oaselor late, feţele

nearticulare ale oaselor scurte, de la ele pornesc conducte de ordinul II, prin care

ies vene

găurile de ordinul III: se găsesc pe toate suprafeţele oaselor acoperite de

periost, de la ele pleacă un sistem de canale prin care trec capilarele sanguine,

aparţin histologiei


12

găurile de ordinul IV: reprezintă orificiile de deschidere a canaliculelor

osteoplastelor.

1.1.7. Conformaţia interioară a oaselor

Secţionând diferite oase şi examinându-le pe secţiune observăm că

substanţa osoasă propriu-zisă (albicioasă, de consistenţă dură lemnoasă) se

prezintă sub 2 aspecte:

- compactă;

- spongioasă.

substanţa compactă numită incorect şi ţesut osos compact, este omogenă,

dură, formată din lame osoase, alăturate, alipite, fără a delimita cavităţi

intermediare

substanţa spongioasă incorect denumită ţesut osos spongios, are aspectul

unui burete. Este formată tot din lame sau trabecule osoase, însă acestea sunt

orientate în sensuri diferite întretăindu-se în anumite puncte şi delimitând prin

aceasta o serie de cavităţi, unde se află măduva osoasă. Formatul cavităţilor

poate fi tubular-cilindric, ovalar, sferic. Diametrele areolelor variază de

asemenea: cele apropiate de suprafaţa osului sunt mai mici, iar cele profunde


13

devin din ce în ce mai mari, pe măsura apropierii lor de cavitatea medulară a

osului.

Atât în cazul substanţei osoase compacte cât şi a celei spongioase,

structura lor histologică e aceeaşi. Ele se deosebesc doar prin dispoziţia felurită a

lamelor osoase ce le compun.

În structura celor 3 categorii de oase, repartiţia celor două feluri de

substanţă osoasă se face într-un mod caracteristic pentru fiecare categorie.

Conformaţia interioară a unui os lung pe o secţiune longitudinală

Corpul osului este format dintr-un cilindru de ţesut osos compact, străbătut în

tot lungul său de un canal central, larg, numit cavitate medulară. Tubul osos e

mai gros în partea mijlocie a diafizei.

Cavitatea medulară pătrunde în epifize, unde se îngustează, datorită

unor sisteme lamelare ogivale.

În cavitatea medulară se află măduva osoasă.

Extremităţile sau epifizele osului lung sunt formate dintr-o pătură subţire de

substanţă osoasă compactă la periferie, care îmbracă o masă de substanţă

spongioasă.

Cavităţile acesteia comunică printr-un grup de areole cu cavitatea

medulară. La bătrâni, substanţa spongioasă a extremităţilor se resoarbe parţial,

iar cavitatea medulară a diafizei se extinde până la acest nivel.

Conformaţia interioară a oaselor scurte se aseamănă cu cea a

epifizelor oaselor lungi, la exterior se află o lamă, o coajă de substanţă

compactă, care înveleşte la interior o masă de substanţă spongioasă. În cavităţile

acesteia se află măduva osoasă.


14

1.1.8. Arhitectura internă a oaselor

Dispoziţia substanţei osoase atât a celei compacte cât şi a celei

spongioase nu este întâmplătoare. Între modul de aşezare a ţesutului osos şi între

funcţiunile pe care osul le îndeplineşte există o strânsă interdependenţă.

Să examinăm mai întâi diafiza oaselor lungi.

Prezenţa canalului medular le face mai uşoare şi mai rezistente. Un tub

gol, cu pereţi rigizi, este mai rezistent decât o vergea plină confecţionată din

aceeaşi cantitate de material. În felul acesta diafiza rezistă uşor forţelor ce ac-

ţionează asupra ei (tracţiune, presiune).

În cazul substanţei osoase spongioase, faptele sunt concludente. Astfel

de substanţă osoasă găsim în locurile unde, pe lângă, rezistenţa la presiune,

elementele osoase trebuie să aibă şi volum mai mare: oasele scurte şi mai ales

epifizele oaselor lungi care prin aceasta dobândesc suprafeţe articulare mai

întinse. Despărţiturile osoase-lame şi travee din substanţa spongioasă sunt

dispuse, în general, în planul forţelor de presiune sau de tracţiune ce se exercită

asupra osului, ele urmează, în general, aceeaşi direcţie ca şi forţele pe care ele le

suportă. În felul acesta, ele oferă cu un minim de material un maxim de

rezistenţă.

Trabeculele şi lamele osoase ale spongioasei se materializează, se

identifică cu liniile izostatice după care se transmit forţele în interiorul oaselor.


15

Lamele osoase din arhitectura osului nu sunt formaţiuni neschimbate.

Dispoziţia lamelor osoase este independentă de orice finalitate

Arhitectura interioara a oaselor nu este numai rezultatul evoluţiei unui

singur individ. Dispoziţia lamelor osoase nu se dezvoltă în decursul unei

existenţe individuale, ci ele s-au organizat în decursul evoluţiei întregii specii.

Modelarea biologică a osului, privit biologic osul este un organ

plastic, care se află într-o continuă mişcare interioară, rezultat al continuei sale

adaptări la condiţiile diferite în care se găseşte.

Piesele scheletului au, în general, o anumită formă dobândită prin

ereditate. Aceasta este însă supusă unor modificări atât ale reliefului exterior cât

şi arhitecturii interioare, în raport cu condiţiile generale de activitate ale

organismului din care fac parte. Ele sunt elemente plastice, influenţate de

formaţiunile înconjurătoare, în special de muşchi. Acţiunile musculare

determină diferite proeminenţe la suprafaţa oaselor care ating dezvoltări variate

în raport cu intensitatea acţiunilor musculare.

Un muşchi mai puternic se va insera pe o eminenţă mai masivă decât

unul mai slab. Şi caracteristicile segmentelor osoase exercită o influenţă

modelatoare asupra muşchilor ce se inseră pe ele.

O altă proprietate importantă de adaptare a osului este capacitatea de

vindecare a fracturilor. La locul fracturilor apare o formaţiune osoasă nouă

numită calus (os desmal) prin intermediul căruia se face sudarea segmentelor

osoase.

În acest proces contribuie şi periostul, care poate, în anumite condiţii,

mai ales la tineri, să regenereze osul.

Dispoziţia interioară a traveelor osoase se modifică în mod

corespunzător in raport cu modificările formei şi reliefului exterior - ambele

fiind în strânsă legătură cu întreaga activitate a organismului.


16

Aspectul radiologic al oaselor - imagine a structurii lor - se modifică

în raport cu condiţiile de lucru ale acestora: solicitările funcţionale mărite produc

o densificare a osului, invers (în cazuri de imobilizări pentru fracturi, paralizii

musculare) se produce o rarefiere cu ştergerea treptată a arhitecturii interne a

oaselor respective.

Deoarece osul posedă o plasticitate atât de remarcabilă, au o

importanţă excepţională realizarea igienei şcolare, profesionale, precum şi cele

din domeniul culturii fizice. Datorită acestor măsuri, scheletul se dezvoltă

armonios în toate segmentele sale şi în acest fel influenţează în mod favorabil

unele organe importante.

1.1.9. Periostul

Este o membrană fibroasă, care înveleşte osul pe toată suprafaţa sa

exterioară, cu excepţia suprafeţelor acoperite de cartilaj articular şi a unor

inserţii musculare.

La nivelul articulaţiilor, periostul se continuă cu capsula articulară,

astfel întregul schelet este învelit într-o teacă fibroasă conjunctivă. Grosimea lui

variază după natura oaselor. Pe cele mici el e subţire, pe cele lungi, atinge grosi-

mi considerabile (până la 3 mm).

Prin faţa sa profundă periostul aderă la os. Acest fapt se datoreşte

vaselor care trec din el în osul subjacent, prin canalele Volkmann, dar mai ales

unor fibre conjunctive, numite fibrele Sharpey, care pleacă din periost şi pătrund

în substanţa osoasă compactă.

Această aderenţă, de o importanţă practică deosebită, este mai mare la

suprafaţa oaselor scurte şi la epifizele oaselor lungi.

Ea este mai redusă la nivelul diafizelor oaselor lungi şi la feţele

oaselor late. Aderenţa periostului variază şi cu vârsta: în general este mai mare

la bătrâni.

Periostul este foarte bogat în vase sanguine şi nervi.


17

În perioada osteogenezei el participă la formarea de ţesut osos, la adult

are rol în nutriţia osului.

Are rol important în formarea calusului în caz de fracturi, precum şi la

repararea unor pierderi limitate de substanţă osoasă.

Ca structură microscopică, periostul e format de două straturi:

- stratul superficial - periostul fibrinos - este format din fibre conjunctive şi

elastice, bogat în fibrocite şi vase ce pătrund în os;

- stratul profund - periostul osteogen.

1.1.10. Măduva oaselor

Cavităţile substanţei osoase spongioase, ca şi cavitatea medulară a

oaselor lungi, sunt umplute cu o substanţă moale, semifluidă, buretoasă, bogată

în elemente sanguine numită măduva osoasă.

Se deosebesc trei varietăţi de măduvă osoasă:

Măduva roşie se găseşte mai ales la oasele de făt şi copil iar la adult în

vertebre, coaste şi stern. Conţine numeroase capilare sanguine şi elemente

figurate ale sângelui. Are un important rol hematopoietic.

Măduva galbenă se găseşte în cea mai mare parte a oaselor adultului, are

culoare galbenă datorită rezervelor de grăsime pe care le conţine.


18

Măduva gelatinoasă se găseşte la bătrâni, conţine multe elemente

conjunctive.

Dintre funcţiile măduvei osoase amintim:

- participă la edificarea ţesutului osos în perioada osteogenezei;

- participă la procesele de reparare osoasă la adult;

- are rol hematopoietic;

- reprezintă una din rezervele de grăsimi ale organismului.

1.1.11. Vascularizaţia şi inervaţia oaselor

Osul dispune de o bogată vascularizaţie şi inervaţie.

Arterele: oasele lungi primesc artere nutritive (diafizare) şi artere

periostale. Primele pătrund prin găurile de ordinul I şi apoi prin canalele


19

nutritive şi ajung în cavitatea medulară. Arterele periostale provin din arterele

care irigă organele învecinate. Ele pătrund în periost, unde se ramifică, iar din

această reţea pornesc numeroase ramuri care pătrund în osul subjacent.

În interiorul osului vasele celor două sisteme - nutritiv şi periostal - se

anastomozează.

Oasele plane au două sisteme arteriale: nutritiv şi periostal. Oasele

scurte posedă numai artere periostale.

Venele: urmează în general un traiect independent de cel al arterelor.

La oasele lungi arterele nutritive sunt însoţite de două venule.

Limfaticele: reprezintă o problemă incomplet elucidată. S-au descris

spaţii limfatice perivasculare, care ar avea valoarea unor căi limfatice.

Nervii: în toate oasele se găsesc elemente nervoase. Nervii pătrund în

gă-urile nutritive împreună cu arterele respective, sau provin din periost. Nervii

care merg cu arterele nutritive ajung în cavitatea medulară, aici formează un

plex nervos. Din acest plex se desprind fibre care însoţesc vasele din canalele

Havers. Nervii periostali formează un plex bogat în receptori.

1.2. Antebraţul


20

Antebraţul are două oase paralele: unul situat în prelungirea degetului

mic, numit ulnă (cubitus) şi altul situat în prelungirea policelui, numit radius.

Aceste două oase se articulează prin epifizele lor, rămânând însă distanţate la

nivelul diafizelor printr-un spaţiu eliptic numit spaţiul interosos.

Examinate pe scheletul articulat, se vede că radiusul depăşeşte ulna

prin epifiza lui inferioară şi este depăşit de aceasta prin epifiza superioară. Ca

urmare, ulna precumpăneşte în formarea articulaţiei cotului, iar radiusul în

formarea articulaţiei radiocarpiene şi permit răsucirea radiusului peste ulna,

adică cele două feluri de mişcări: pronaţia şi supinaţia

Diafizele celor două oase sunt prismatice triunghiulare; fiecare

prezintă deci trei feţe şi trei margini. Orientarea acestor elemente descriptive

este uşor de reţinut, dacă ţinem seama de această formă prismatic-triunghiulară a

diafizelor, ce se privesc printr-una din marginile lor, numite margini interosoase;

ele delimitează spaţiul interosos.

1.2.1. Ulna

Este un os lung şi pereche, situat în partea medială a antebraţului, în

prelungirea degetului mic. Pe scheletul articulat el este puţin oblic de sus în jos

şi medio-lateral, formând cu humerusul un unghi, cu deschiderea laterală.

Prezintă de studiat corpul şi două epifize.


21

Orientare. Se pune în sus extremitatea mai voluminoasă, anterior

scobitura acestei extremităţi, iar lateral marginea cea mai ascuţită a osului.

Corpul Este puţin concav înainte; prezintă trei feţe şi trei margini. Faţa

anterioară (Facies anterior). Prezintă gaura nutritivă. în partea superioară a feţei

se insera muşchiul flexor profund al degetelor, iar în partea inferioară muşchiul

pătrat pronator.

Faţa posterioară. Este străbătută, în treimea superioară de o linie

oblică în jos şi medial. Deasupra liniei oblice se delimitează o suprafaţă

triunghiulară pentru inserţia muşchiului anconeu; porţiunea inferioară este

împărţită, la rândul ei, printr-o linie verticală, într-o fâşie medială şi alta laterală.

Pe fâşia medială a feţei posterioare se insera muşchiul extensor ulnar al carpului;

pe cea laterală se insera sus muşchiul supinator, iar mai jos muşchii: lung

abductor al policelui, scurt extensor al policelui, lung extensor al policelui şi

extensorul indicelui.

Faţa medială. Este largă în porţiunea superioară şi se îngustează în

partea inferioară, unde este de altfel palpabilă sub piele.

Marginea anterioară. Este bine pronunţată, începe la procesul

coronoid şi se termină la cel stiloid.

Marginea posterioară. Proemină sub piele. Pleacă de pe olecran,

descinde sub forma unei creste sinuoase ca un S, şi dispare apoi în treimea

inferioară a diafizei.

Marginea laterală sau interosoasă. Dă inserţie membranei

interosoase, ce uneşte corpurile celor două oase ale antebraţului; în sus, se

bifurcă şi delimitează o suprafaţă triunghiulară, în care este situată incizura

radială a epifizei proximale. Ramura de bifurcaţie posterioară poartă numele de

creasta muşchiului supinator (Crista musculi supinatoris) pentru inserţia

muşchiului omonim.


22

Extremitatea sau epifiza superioară. Este formată din două

proeminenţe osoase: una verticală, numită olecran şi alta orizontală, numită

procesul coronoid.

Cele două proeminenţe formează între ele un unghi drept şi

circumscriu o cavitate articulară ce priveşte anterior, numită scobitura trohleară

ce se articulează cu trohleea humerusului.

Scobitura trohleară prezintă o creastă anteroposterioară, ce răspunde

şanţului de pe trohleea humerusului. Pe partea laterală a procesului coronoid se

găseşte o feţişoară articulară semilunară, numită scobitura sau incizură radială

care s e articulează cu capul radiusului.

Dedesubtul procesului coronoid se găseşte tuberozitatea ulnei pe care

se insera muşchiul brahial. Olecranul se palpează cu uşurinţă pe faţa posterioară

a articulaţiei cotului. Pe olecran se insera muşchiul triceps brahial.

Extremitatea sau epifiza inferioară . Prezintă două formaţiuni: capul şi

procesul stiloid. Aceste două formaţiuni se palpează uşor sub piele.

Capul reprezintă un segment de cilindru. Suprafaţa laterală a capului se

numeşte circumferinţă articulară şi se articulează cu incizura ulnară a radiusului.

Faţa inferioară a capului intră în contact cu discul fibrocartilaginos al articulaţiei

radio-ulnare distale.

Procesul stiloid. Este situat pe partea medială a capului. Este o prelungire

conoidă, cu vârful în jos. între cap şi procesul stiloid se formează, pe faţa

posterioară a osului, un şanţ prin care trece tendonul muşchiului extensor ulnar

al carpului.


23

1.2.2. Radiusul

Este un os lung şi pereche, situat la partea laterală a antebraţului, în

dreptul policelui. Prezintă un corp şi două epifize.

Orientare. Se aşază în jos extremitatea cea mai voluminoasă, posterior

faţa ei prevăzută cu şanţuri, lateral procesul descendent al acestei extremităţi.

Corpul. Este prismatic triunghiular şi, ca atare, are trei feţe şi trei

margini. El este palpabil în jumătatea lui inferioară.

Faţa anterioară. Este îngustă în porţiunea superioară; pe ea se găseşte

gaura nutritivă. în porţiunea superioară a feţei anterioare se insera muşchiul

flexor lung al policelui, iar în cea inferioară muşchiul pătrat pronator.

Faţa posterioară. Este rotunjită în porţiunea superioară, unde

răspunde muşchiului supinator. Este plană şi uşor excavată în restul întinderii,

unde se insera lungul abductor şi scurtul extensor ai policelui.

Faţa laterală. Prezintă la partea mijlocie o tuberozitate pronatorie

pentru inserţia muşchiului rotund pronator. Deasupra rugozităţii, faţa este

acoperită de muşchiul supinator, care la acest nivel este străbătut de ramura

profundă a nervului radial. Acest raport are o mare importanţă practică, deoarece

fracturile osului la acest nivel pot interesa nervul.


24

Marginea anterioară. Este pronunţată în partea superioară, dispare

însă în treimea inferioară.

Marginea posterioară. Există numai în porţiunea mijlocie.

Marginea medială sau interosoasă. Este ascuţită şi se termină în

partea inferioară a corpului, bifurcându-se şi delimitând astfel o suprafaţă

triunghiulară. La baza acestui triunghi se găseşte scobitura sau incizura ulnară a

radiusului. Pe marginea medială se prinde membrana interosoasă.

Extremitatea sau epifiza superioară (proximală) este compusă din trei

elemente: capul, colul şi tuberozitatea radiusului.

Capul. Este un segment de cilindru plin, mai înalt în porţiunea medială. Faţa

lui superioară prezintă o depresiune, numită foseta capului radial care răspunde

capitulului humerusului. Circumferinţa capului răspunde scobiturii radiale de pe

ulnă. Când se execută mişcări de rotaţie ale antebraţului, capul se poate palpa

sub epicondilul lateral al humerusului.

Colul. Este porţiunea îngustă care leagă capul de corp; este oblic îndreptat de

sus în jos şi latero-medial, formând cu capul un unghi deschis lateral.

Tuberizitatea radiusului. Este o proeminenţă ovoidală, situată sub col; pe ea

se insera muşchiul biceps brahial.

Extremitatea sau epifiza inferioară (distală). Este comparată cu o

piramidă trunchiată, ce prezintă patru feţe şi o bază. Ea se poate explora aproape

în întregime.

Faţa medială a epifizei prezintă scobitura ulnară (Incisura ulnaris) destinată

articulaării cu capul ulnei.

Faţa laterală prezintă un şanţ pentru trecerea tendoanelor muşchilor lung

abductor şi scurt extensor ai policelui. Această faţă se continuă în jos cu

procesul stiloid. Acesta se poate inspecta şi palpa; coboară mai jos decât

procesul stiloid al ulnei.


25

Faţa posterioară prezintă mai multe creste verticale, care delimitează şanţuri.

Prin şanţuri alunecă tendoane ale muşchilor extensori ai mânii şi ai degetelor.

La mijlocul feţei posterioare se găseşte o creastă verticală, adesea

palpabilă sub piele, numită tuberculul dorsal care o împarte în două şanţuri.

Lateral de tubercul se află un şanţ prin care trec tendoanele muşchilor extensori

radiali ai carpului; medial de tubercul se află alt şanţ subdivizat printr-o creastă

verticală mai mică în alte două şanţuri: unul lateral mai mic pentru lungul

extensor al policelui şi unul medial mai larg pentru tendoanele extensorului

degetelor şi extensorului indexului.

Faţa anterioară este concavă de sus în jos; dă inserţie muşchiului pătrat

pronator. Baza sau faţa articulară carpiană are forma unui triunghi, al cărui vârf

se prelungeşte lateral pe procesul stiloid.

Baza este subdivizată printr-o creastă antero-posterioară, în două feţe

secundare: una laterală, triunghiulară, în raport cu scafoidul, şi alta medială,

patrulateră, în contact cu semilunarul.

1.2.3. Muşchii antebraţului


26

Muşchii antebraţului sunt grupaţi în trei regiuni: anterioară, laterală şi

posterioară.

Regiunea anterioară. Cuprinde opt muşchi, dispuşi în patru planuri:

a) primul plan este format din patru muşchi, care în succesiune latero-medială

sunt: rotund pronator, flexor radial al carpului, palmar lung, flexor ulnar al

carpului;

b) planul al doilea este format de flexorul superficial al degetelor;

c) planul al treilea este format de muşchii flexor profund al degetelor şi flexor

lung al policelui;

d) planul al patrulea este format de muşchiul pătrat pronator.

Muşchii acestei regiuni au porţiunile lor musculare spre partea

proximală a antebraţului, iar tendoanele spre partea distală. în grupul superficial,

format de primele două planuri, toţi muşchii iau naştere pe epicondilul medial,

de unde şi numele lor de epitrohleeni. Muşchii grupului profund, format de

următoarele două planuri, au originea pe diafizele oaselor antebraţului.

Muşchii regiunii posterioare a antebraţului. Regiunea posterioară a

antebraţului este formată din opt muşchi dispuşi pe două planuri.

Planul superficial conţine patru muşchi: extensorul degetelor,

extensorul degetului mic, extensorul ulnar al carpului şi anconeul.

Planul profund este constituit tot de patru muşchi: lungul abductor al

policelui, scurtul extensor al policelui, lungul extensor al policelui şi extensorul

indexului. Ei formează la origine o masă musculară comună, nedivizată, care

apoi se împarte în cei patru muşchi.

Muşchii regiunii laterale a antebraţului. Regiunea laterală a antebraţului

cuprinde patru muşchi, aşezaţi pe două planuri; planul superficial cu muşchii

brahioradial, lung extensor radial al carpului şi scurt extensor radial al carpului

şi un plan profund reprezentat de un singur muşchi, muşchiul supinator.


27

1.2.4. Vascularizaţia antebraţului

Eeste asigurată de două artere principale, artera radială şi artera ulnară,

precum şi de două ramuri colaterale ale arterei brahiale: artera colaterală ulnară

superioară şi artera colaterală ulnară inferioară.

În ceea ce priveşte inervaţia antebraţului aceasta este realizată de

nervii radial şi ulnar precum şi ramuri terminale ale plexului brahial.


28

CAPITOLUL II

NOŢIUNI GENERALE PRIVIND FRACTURA DE ANTEBRAŢ

2.1. Fractura ambelor oase ale antebraţului

2.1.1. Generalităţi

Fracturile reprezintă o întrerupere a continuităţii osoase, produsă

printr-un dezechilibru între rezistenţa intrinsecă a osului şi solicitările la care

este supus osul.

De cele mai multe ori fractura se produce pe un os cu structură

normală dar în anumite situaţii fractura poate să se producă pe un os în prealabil

fragilizat printr-o suferinţă anterioară.

În această din urmă situaţie simptomatologia este mai puţin

zgomotoasă iar fracturile sunt numite impropiu fracturi patologice.

Sub denumirea de fracturi ale oaselor antebraţului sunt încadrate acele

întreruperi ale continuităţii celor două oase care formează antebraţul, radiusul şi

ulna, ca urmare a acţiunii unui agent vulnerant. Acest agent vulnerant are o forţă

mai mare decât rezistenţa osului .

Fracturile oaselor antebraţului sunt localizate în zona membranei

interosoase (sub tuberozitatea bicipitală radială şi deasupra interliniei articulare


29

radio-carpiene, care separă metafiza de diafiza), în urma acţiunii agentului

traumatic.

Prin intermediul celor 2 oase ale antebraţului se realizează mişcarea de

pronaţie şi supinaţie. Ulna are o discretă curbură în plan sagital şi forma unui

“S” cu curburi puţin accentuate în plan frontal. Radiusul are şi el o discretă

curbură cu concavitatea anterioară în plan sagital şi 2 curburi accentuate în plan

frontal.

In urma acţiunii agentului traumatic are loc lezarea celor 2 oase iar

musculatura antebratului (care realizează mişcarea de pronaţie şi supinaţie)

accentuează leziunea produsă prin mecanismul de tragere.

Fracturile antebratului consolidate vicios modifică forma şi raporturile

celor două oase determinând blocarea mişcării de prono-supinaţie.

Pentru păstrarea acestei mişcări reducerea fracturii trebuie să fie

anatomică pentru a menţine lungimea celor două oase precum si forma în special

curbura pronatorie a radiusului.

2.1.2. Etiopatogenie

Acest tip de fractură este frecvent întâlnită la adulţi şi copii.


30

Mecanismul de preducere a acestor fracturi este unul indirect (prin

cădere pe mână) cu accentuarea curburii oaselor antebraţului sau mecanism

direct (fractură “de apărare” a ulnei când antebraţul este ridicat în faţa capului şi

este lovit de un corp contondent pe faţa sa internă) când agentul traumatic

acţionează direct asupra osului, iar focarul de fractură corespunde cu locul

acţiunii agentului traumatic.

2.1.3. Simptome

În urma producerii unei fracturi se instalează semne generale şi locale.

Semnele generale constau în agitaţie, anxietate, paloare iar uneori se

poate instala starea de şoc mai ales în acidentele importante.

Afectarea stării generale se produce mai frecvent în fracturile

membrului inferior, în fracturile deschise atât la nivelul membrului superior cât

şi inferior, în politraumatisme când au loc şi alte leziuni viscerale.

Semnele locale ale fracturii pot fi semne de probabilitate şi de

certitudine.

Semnele de probabilitate sunt:

- durere în punct fix însoţită de impotenţa funcţională. În momentul producerii

fracturii pacientul are o durere locală foarte puternică, care ulterior diminueaza,

persistând o durere de fond care se gravează la mobilizarea segmentului

fracturat. Datorită durerii pacientul are tendinţa de a menţine imobilizat

membrul afectat, instalandu-se impotenţa funcţională

- tumefacţia zonei însoţită de deformarea regiunii, ulterior echimoza la nivelul

fracturii

- deformare locală

- poziţie vicioasă prin deplasarea fragmentelor precum şi prin scurtarea

segmentului respectiv.

Semnele de certitudine confirmă prezenţa fracturii. Aceastea sunt:


31

- mobilitate anormală

- prezenţa crepitaţie osoase

- întreruperea continuităţii osoase

- intransmisibiliatatea mişcărilor – imprimarea unei mişcări segmentului distal

de fractură nu este transmisă la segmentul situat proximal de fractura datorită

întreruperii pârghiei osoase.

În condiţiile unei fracturi incomplete (fisuri) nu sunt prezente semnele

de certitudine ale fracturii ci numai semnele de probabilitate.

2.1.4. Diagnostic

Examenul clinic şi radiografia la nivelul antebraţului stabileşte

diagnosticul de certitudine. Diagnosticul pozitiv se pune pe mobilitatea

anormală a segmentului de membru, pe prezenta crepitaţiilor osoase şi pe

imagistică. Diagnosticul diferenţial se face cu contuziile cotului sau ale

pumnului.

2.1.5. Complicaţii

Complicaţiile imediate sunt reprezentate de prezenţa leziunilor

vasculare însoţite de afectare nervoasă (lezarea nervului median care se

întalneşte mai frecvent precum şi lezarea nervului ulnar şi radial). O altă

complicaţie precoce este infecţia în cazul fracturilor deschise. Fractura izolată a

treimii superioare a ulnei se însoţeşte frecvent de luxatia capului radial.

În cazul fracturii izolate a treimii inferioare a radiusului se întâlneşte

frecvent dislocaţia radio-ulnară distală. De asemenea complicaţiile precoce sunt

marcate mai ales de sindromul de compartiment care netratat determină retracţia

degetelor şi a pumnului în flexie numit sindrom Volkman.

Complicaţii tardive sunt reprezentate de formarea calusului vicios care

ulterior va limita mişcarea de prono-supinaţie, pacientul prezentand durere

articulară. O altă complicaţie tardivă este instalarea pseudoartrozei. La copil

fracturile oaselor antebraţului sunt de obicei în “lemn verde” datorită periostului


32

mai gros, astfel ca o complicaţie tardivă a fracturii antebraţului la copii constă în

închiderea prematură a cartilajului de creştere cu devierea antebraţului.

2.1.6. Evoluţie

Sub tratamentul corespunzător se realizează consolidarea. La adult

aceasta necesită minim trei luni datorită suprafeţei reduse de contact şi a

dificultăţilor de imobilizare.

2.1.7. Tratament

Principalul obiectiv al tratamentului este reprezentat de consolidarea

fracturii cu articulaţiile cotului şi pumnului nedureroase şi mobile fără limitarea

mişcărilor de prono-supinaţie. Ţinând cont de faptul că în fracturile antebraţului

consolidarea este lentă, tratamentul de elecţie este cel chirurgical.

Tratamentul ortopedic (reducerea şi imobilizarea antebraţului) se

recomandă în fracturile în “lemn verde” întâlnite la copil sau în fracturile cu

minimă deplasare a unui singur os al antebraţului. Acesta constă în imobilizarea

în aparat gipsat brahio-palmar timp de 2 - 3 săptămâni.


33

În fracturile cu deplasare mare la copil se poate realiza reducerea

ortopedică şi imobilizarea cu ajutorul broşei Kirschner.

La adult se recomandă tratamentul chirurgical, acesta fiind de electie,

astfel realizandu-se reducerea sângerândă şi osteosinteza ambelor oase cu placa

cu compactarea radiusului şi cu placa, tija sau broşa centromedulara a ulnei. La

copil este acceptată în unele cazuri osteosinteza centromedulara cu broşa.

În fractura izolată a treimii superioare a ulnei

Se prefera tratamentul chirurgical – reducere sângerândă şi

osteosinteza cu placă a ulnei. După refacerea lungimii ulnei apare de obicei

reducerea spontană a luxaţiei capului radial, acest aspect trebuie controlat

radiologic intraoperator. Dacă nu se obţine reducerea spontană este necesară

reducerea ortopedică sau cea chirurgicală.

În fractura izolată a treimii inferioare a radiusului este indicată

reducerea sângerândă urmată de osteosinteza cu placă cu compactarea adiusului,

aceasta determimnând reducerea spontană a dislocatiei radio-ulnare distale.

Tratamentul complicaţiilor are ca obiectiv înlăturarea deficitului

funcţional determinat de calusul vicios precum şi de pseudoartroza. Calusul

vicios este înlăturat prin osteotomie, grefa osoasă urmată de osteosinteza ferma

iar pseudoartroza necesită decorticare osteoperiostica, grefă osoasa şi

osteosinteza fermă.


34

La acest nivel se pot întâlni şi fracturile în “lemn verde”, care au o

incidenţă crescută la copil datorită elasticităţii oaselor, în care numai o parte a

corticalei osului este întreruptă.

Tratamentul fracturilor antebraţului constă în menţinerea lungimii

precum şi a curburilor normale ale radiusului pentru a nu fi afectata mişcarea de

supinaţie şi pronaţie.

2.2. Fractura diafizei radiale

Este mai frecventă prin mecanism indirect, de cădere pe mână cu

exagerarea curburii pronatorii.

Dacă sediul fracturii este deasupra inserţiei pronatorului rotund,

fragmentul proximal se rotează în supinaţie, iar cel distal în pronaţie.

Fractura situată sub inserţia pronatorului rotund, fragmentul proximal

se menţine în poziţie intermediară, însă fragmentul distal în pronaţie cu decalaj.

Examenul clinic arată:

- deformare cu unghi deschis posteroextern;

- mâna este pronată;

- dureri locale;

- mobilitate anormală;

- pierderea pronosupinaţiei.

Examenul radiografic : precizează diagnosticul şi tipurile de fractură.


35

Tratamentul fracturilor fără deplasare beneficiază de tratament

ortopedic. Cele cu deplasare sau cu dislocare reclamă tratament chirurgical:

reducere sângerândă şi osteosinteză fermă cu placă înşurubată, de preferat cu

compactare.

Post operator: aparat gipsat cu mână spre supinaţie.

În fracturile vechi sau în pseudartroze se face rezecţia căpceanului

ulnar, urmată de osteosinteză cu compactare a radiusului şi adaos de grefe

spongioase.

2.3. Fractura diafizei ulnare

Se produce printr-un mecanism direct. Sediul de predilecţie este la

unirea treimii medii cu treimea distală de obicei cu deplasarea fragmentelor, cu

unghiul deschis intern.

Radiografia : este indispensabilă.

Tratamentul în fracturile fără deplasare, tratamentul este ortopedic,

prin a-parat gipsat.

În fractura deplasată: reducerea şi osteosinteză cu tijă centromedulară

sau placă.

În fractura joasă se recomandă chiar excizia fragmentului distal.


36

CAPITOLUL III

ROLUL ASISTENTEI MEDICALE ÎN ÎNGRIJIREA

PACIENTULUI CU FRACTURĂ DE ANTEBRAŢ

3.1. Îngrijirea preoperatorie a pacienţilor

Îngrijirea bolnavilor înainte de intervenţia chirurgicală, în scopul

pregătirii lor, variază în raport cu motivul pentru care se face intervenţia, cu

starea generală a bolnavului, precum şi cu timpul avut la dispoziţie până în

momentul operaţiei.

O bună pregătire a bolnavilor îmbunătăţeşte prognosticul intervenţiei

şi reduce mortalitatea intra şi postoperatorie. Ea constă dintr-o serie de măsuri

luate cu scopul de a întări capacitatea de rezistenţă a organismului şi de a

preveni complicaţiile postoperatorii.

Pregătirea generală: la care sunt supuşi toţi bolnavii înainte de

intervenţie constă din :

menajarea bolnavului de traumatisme psihice şi lămurirea lui asupra felului

cum va decurge operaţia;


37

explorarea capacităţii de apărare a organismului, a gradului de reactivitate şi

de rezistenţă faţă de şocul operator;

întărirea rezistenţei organismului, prin reechilibrare hidroelectrolitică şi la

nevoie alimentare specială;

stabilirea datei intervenţiei în funcţie de starea bolnavului;

golirea şi la nevoie spălarea cavităţilor naturale ale organismului şi toaleta

bolnavului;

pregătirea bolnavului în vederea introducerii lui în sala de operaţie.

Pregătirile speciale: cuprind măsuri aplicate numai în cazul anumitor

intervenţii chirurgicale şi la anumiţi bolnavi. Ele au ca scop reechilibrarea unor

deficienţe funcţionale ale organismului. Posibilitatea de a aplica aceste măsuri

este în funcţie de timpul avut la dispoziţie pentru pregătirea bolnavului. Din

acest punct de vedere intervenţiile chirurgicale se împart în :

operaţii necesare şi urgente, când intervenţia trebuie executată imediat,

indiferent de starea bolnavului

operaţii necesare dar neurgente, când intervenţia trebuie executată, însă data

poate fi stabilită între limite destul de largi

operaţii care nu sunt absolut necesare şi deci nici urgente.

Pregătirea bolnavilor :

înainte de intervenţie trebuie feriţi de traumatisme psihice, liniştirea

bolnavului, asigurarea repausului pasiv şi activ, prelungirea somnului fiziologic

şi acordarea unei alimentaţii corespunzătoare;

recoltarea de analize, măsurarea funcţiilor vitale. Rezultatele vor fi notate în

foaia de observaţie, pentru a putea fi urmărite de medicul operator.

eventualele tulburări ale echilibrului hidroelectrolitic sau ale proteinemiei vor

fi corectate;


38

stabilirea datei intervenţiei în funcţie de starea bolnavului. La femei,

intervenţia nu se face în perioada menstruală.

capacitatea bolnavului de a suporta operaţia este maximă atunci când

rezultatele examinărilor clinice şi de laborator dau valori cât mai apropiate de

cele normale;

în cazul operaţiilor de urgenţă, intervenţia se execută imediat, fără să se ia în

consideraţie starea bolnavului;

în seara zilei dinaintea operaţiei, bolnavii nu mai iau decât lichide, iar în ziua

intervenţiei rămân nemâncaţi pentru a preveni vărsăturile. Dacă intervenţia

trebuie făcută de urgenţă şi bolnavul a mâncat, stomacul se va goli prin spălătură

gastrică.

înainte de intervenţie, bolnavul îşi goleşte vezica urinară sau dacă acest lucru

nu este posibil, va fi sondat;

dimineaţa i se face o clismă evacuatorie;

bolnavul va fi îmbăiat cu o zi înainte, iar dacă acest lucru nu este posibil se

face toaleta regiunii supusă intervenţiei;

protezele dentare, bijuteriile vor fi îndepărtate. La femei se îndepărtează oja

de pe unghii.

bolnavul va fi îmbrăcat în lenjerie curată, iar părul va fi prins cu un batic;

asistenta de salon va însoţi bolnavul la sala de operaţie, îl va încuraja şi îl va

calma până îl dă în primire la personalul care îl îngrijeşte în timpul intervenţiei.


39

3.2. Îngrijirea postoperatorie a pacienţilor

Numim perioada postoperatorie intervalul dintre sfârşitul operaţiei şi

completa vindecare a bolnavului. Această perioadă durează de la câteva zile la

câteva luni.

Îngrijirile din această perioadă variază după natura operaţiei, starea

generală a bolnavului şi după complicaţiile şi accidentele postoperatorii.

Pacientul necesită în această perioadă o supraveghere şi îngrijire foarte

a-tente.

Îngrijirea după intervenţie ridică în general următoarele probleme:

pregătirea salonului şi a patului: se fac încă din timpul operaţiei, lumina

trebuie să fie redusă şi difuză, temperatura din salon nu trebuie să depăşească

20°C. Patul se pregăteşte cu lenjerie curată, se încălzeşte cu termofoare sau

sticle de apă caldă, care se vor îndepărta la sosirea bolnavului. Lângă pat se

pregăteşte sursa de oxigen cu umidificator, seringă şi substanţe medicamentoase

calmante, cardiotonice, pansamente, garou, vată, alcool, pungă cu gheaţă, tăviţă

renală, plosca, urinarul.


40

transportul bolnavului de la sala de operaţie la salon se face cu targa,

bolnavul este învelit cu grijă pentru a fi ferit de curent.

îngrijirea bolnavului în perioada postnarcotică:

- în această perioadă bolnavul va fi în permanenţă supravegheat, pentru că pot

surveni complicaţii;

- poziţia bolnavului aflat încă sub influenţa anesteziei va fi cea orizontală, în

decubit dorsal, fără pernă;

- dacă operaţia permite, bolnavii se mai pot aşeza în poziţie de decubit lateral,

fără pernă cu membrul inferior dinspre planul patului flectat, iar celălalt întins;

- după trezire, bolnavul este aşezat într-o poziţie pe care o suportă mai uşor;

- după unele intervenţii ortopedice, se foloseşte poziţia Trendelenburg.

supravegherea bolnavului în primele zile după intervenţie:

- asistenta va urmări aspectul general al bolnavului: culoarea tegumentelor şi

mucoaselor, va lua măsuri pentru a preveni apariţia escarelor;

- se măsoară funcţiile vitale chiar de mai multe ori pe zi;

- se urmăreşte ca bolnavul să urineze, iar dacă nu poate urina spontan, se

provoacă micţiunea;

- va urmări restabilirea funcţiei tubului digestiv, pentru că întârzierea eliminării

gazelor provoacă balonări şi dureri abdominale;

- dacă bolnavul nu prezintă scaun spontan, se recomandă clismă evacuatoare.

supravegherea pansamentului :

- pansamentul se examinează încă de când bolnavul este adus de la sala de

operaţie la salon;

- se controlează de mai multe ori pe zi şi se schimbă ori de câte ori este nevoie,

dacă plaga sângerează, dacă pansamentul s-a udat cu puroi;


41

- în cazul pansamentelor compresive se verifică circulaţia regiunilor subiacente

şi învecinate.

combaterea durerilor postoperatorii şi ridicarea moralului bolnavului.

Datorită traumatismului operator, bolnavul suferă dureri postoperatorii,

cele mai intense apar în primele 24 ore după operaţie şi se accentuează noaptea.

Pentru combaterea ei se recurge la: liniştirea bolnavului, aşezarea în

poziţii comode, utilizarea agenţilor mecanici şi fizici, tratament medicamentos

calmant.

rehidratarea şi alimentarea bolnavilor

Din cauza pierderii de lichide din timpul intervenţiei şi restricţiei de

alimente, bolnavul prezintă o intensă senzaţie de sete. Se vor da bolnavului

lichide în cantitate suficientă pe cale parenterală, sau dacă este posibil per os.

Alimentaţia va fi în funcţie de felul operaţiei, de starea generală a

bolna-vului şi de felul anesteziei.

În general, alimentaţia se începe cu lichide, după ziua a 6-a se poate

trece la alimentaţia normală.

mobilizarea bolnavului: trebuie făcută cât mai curând. Dacă bolnavul nu se

poate ridica, se va începe mobilizarea în pat. Prin mobilizarea precoce se pot

evita multe complicaţii tardive.

3.3. Îngrijirea plăgilor


42

Prin plagă se înţelege întreruperea continuităţii tegumentelor sau

mucoaselor.

Modul de îngrijire a unei plăgi depinde totdeauna de felul,

profunzimea şi starea plăgii - dacă este infectată sau nu - precum şi de starea

generală a bolnavului.

În general, pentru a îngriji o plagă în mod corespunzător se cere ca:

- îngrijirea plăgii să se facă în condiţii de asepsie perfectă;

- să se asigure prin pansament o bună absorbţie a secreţiilor;

- plaga să fie protejată de factori nocivi, mecanici, termici, climaterici şi

infecţioşi;

- să fie asigurat un repaus perfect al regiunii lezate, prin aşezarea cât mai

comodă sau chiar imobilizarea ei.

De preferinţă, îngrijirea plăgilor se face în sala de tratament, dar se

poate efectua şi la pat. Plăgile cauzate de accidente de circulaţie sau de muncă,

se îngrijesc provizoriu, chiar la locul accidentului.

Pregătirea materialelor şi instrumentelor: 2-3 pense anatomice, 2-3

pense hemostatice, 1-2 foarfeci, tăviţă renală, tuburi de dren de mărimi şi calibre

corespunzătoare, casoletă cu pansamente sterile, feşi de diferite mărimi, apă

oxigenată, alcool,tinctură de iod, ser fiziologic, soluţie de rivanol l‰, leucoplast.

După pregătirea materialelor, asistenta se spală pe mâini şi trece la

pregătirea bolnavului. Poziţia bolnavului este şezândă sau în decubit, o poziţie

comodă, odihnitoare şi potrivită pentru asistentă.

După aşezarea bolnavului, asistenta desface faşa, ridică pansamentul

vechi cu precauţie şi blândeţe, pentru a nu produce dureri prin dezlipirea brutală

a acestuia.

Se examinează plaga şi tegumentele din jur, trecând apoi la curăţire şi

dezinfectare. Se va avea grijă, ca în casoleta sterilă să nu se introducă


43

instrumentele cu care se lucrează la plagă. Pentru păstrarea asepsiei, se va

întrebuinţa o pensă numai pentru prezentarea materialului necesar.

Se face dezinfectarea tegumentelor din jur cu alcool iodat sau tinctură

de iod, totdeauna dinspre rană spre exterior, având grijă să nu se atingă suprafaţa

rănii.

Rana se spală cu apă oxigenată sau ser fiziologic steril, pentru

îndepărtarea resturilor de ţesuturi, a sângelui sau a puroiului.

După terminarea toaletei plăgii şi aseptizării ei, se protejează rana prin

aplicarea pansamentului. Se aplică câteva comprese sterile uscate sau umezite,

dacă medicul indică. Mărimea compreselor depinde de plagă, ele trebuie să

depăşească mărimea ei cu 1-2 cm.

Peste comprese se aşează un strat de vată pentru absorbţia secreţiilor.

Pansamentul trebuie fixat în aşa fel încât să nu alunece de pe rană, să

nu se desprindă de pe suprafaţa tegumentelor şi să nu permită pătrunderea

agenţilor patogeni. Fixarea pansamentului se face prin înfăşare sau cu ajutorul

leucoplastului.

3.4. Îngrijirea de urgenţă a fracturilor

Orice agresiune sau orice accident pot cauza întreruperea completă sau

incompletă a soluţiei de continuitate a unuia sau mai multor oase sub forma

diverselor fracturi.


44

După cum întreruperea soluţiei de continuitate interesează toată

secţiunea osului sau numai o parte a acestuia, fractura poate fi completă sau

incompletă. Linia de fractură poate fi oblică, transversală, longitudinală sau în

spirală. Aceste linii pot fi unice sau sub variate combinaţii, realizând în procesul

de fractură numeroase fragmente osoase de mărimi variabile. În acest caz este

vorba de fractură cominutivă.

Traumatismul poate leza şi ţesuturile vecine, provocând hemoragii

mari, secţionarea nervilor sau traumatizarea altor ţesuturi. Dacă în urma acestor

leziuni se realizează o comunicare cu exteriorul printr-o plagă cutanată, vorbim

de fractură deschisă. Dacă însă pielea îşi păstrează integritatea, vorbim de

fractură închisă.

Există fracturi care pot lua naştere în urma unui traumatism minim,

osul fiind anterior bolnav, acestea numindu-se fracturi patologice, spre deosebire

de fracturile ce se produc numai sub acţiunea traumatismelor-fracturi traumatice.

Simptomatologia se împarte în semne de probabilitate şi semne de

certitudine.

Semnele de probabilitate :

- durere;

- deformarea segmentului fracturat;

- scurtarea membrului;

- impotenţa funcţională;

- echimoza.

Semne de certitudine :

- mişcarea anormală a segmentului fracturat;

- crepitaţia osoasă;

- radiografia pune cu certitudine diagnosticul;

- fracturile sunt adesea însoţite de şocul traumatic.


45

Îngrijirea de urgenţă se începe la locul accidentului prin:

combaterea şocului prin suprimarea durerii

evitarea infecţiei în cazul fracturilor deschise, prin aplicarea de pansamente

sterile

imobilizarea provizorie a fracturilor se face înainte de a mişca bolnavul de pe

loc şi de a-l transporta la spital. Pentru aceasta se utilizează atele sau alte obiecte

improvizate.

Lungimea atelelor trebuie să depăşească lungimea segmentului

fracturat. Imobilizarea provizorie este bună dacă cuprinde şi articulaţiile vecine

segmentului fracturat sau chiar întregul membru.

Pentru mână şi antebraţ se utilizează două atele improvizate, una pe

faţa dorsală şi una pe faţa palmară a mâinii, care se prelungesc până la articulaţia

cotului. Cele două atele se capitonează cu vată şi feşi de tifon sau alt material

textil în toată lungimea lor, apoi se fixează antebraţul pe faţa anterioară a

toracelui, în poziţie de flexie 90° faţă de braţ, cu ajutorul unei eşarfe.

Deplasarea bolnavului fracturat se face în aşa fel încât ambele părţi ale

segmentului fracturat să fie sprijinite de aceeaşi persoană, cu o mână dedesubtul,

iar cealaltă deasupra liniei de fractură.

Transportul pe targa sau în vehicule, în cazul fracturii de antebraţ, se

face de preferinţă în poziţie şezândă.

Bolnavului ajuns în spital i se suprimă, în primul rând durerea şi la

nevoie i se instituie tratament de deşocare, apoi medicul va trece la reducerea

fracturii, fie prin tracţiune manuală, fie prin extensie continuă.

Asistenta pregăteşte materialele şi asistă medicul la efectuarea

extensiei propriu-zise.


46

Aparatele gipsate

Reprezintă forma cea mai frecventă de imobilizare definitivă a

fracturilor. Supravegherea aparatului gipsat, îngrijirea bolnavilor cu aparate

gipsate, ca şi îndepărtarea lor după vindecarea bolnavilor intră în sarcina

asistentei.

Aparatele gipsate se confecţionează în stare moale, mulându-se precis

pe suprafaţa segmentelor pe care vrem să le imobilizăm.

Pentru aplicarea aparatelor gipsate asistenta are următoarele sarcini:

- pregătirea materialelor: feşi gipsate, feşi de tifon, lighean cu apă, cuţit pentru

gips, un foarfece puternic, şorţ de muşama, vată;

- pregătirea bolnavului: suprimarea durerii şi reducerea fracturii -efectuate de

medic; dacă fractura este deschisă se face tratamentul corespunzător al plăgilor.

Se pregăteşte bolnavul psihic, explicându-i-se necesitatea aparatului gipsat. Se

va asigura poziţia adecvată aplicării aparatului gipsat.

- rolul asistentei în timpul aplicării aparatelor gipsate este acela de a servi

medicul cu materialele necesare.

Ajută medicul pentru că la aplicarea aparatelor gipsate sunt necesare

cel puţin două ajutoare. Aparatele gipsate se aplică în formă de spirală, iar

acestea nu trebuie să aibă îndoituri sau încreţituri, pentru că după întărire ar

putea supăra bolnavul. La nivelul punctelor de sprijin, aparatul se întăreşte cu


47

câteva straturi în plus sau cu atele. Degetele se lasă totdeauna libere asigurând

mişcările lor precum şi controlul circulaţiei.

În cazul fracturilor deschise trebuie asigurată îngrijirea plăgii. Accesul

la plagă se face prin ferestre tăiate în gips. Fereastra se taie cât mai devreme cu

ajutorul unui cuţit. Marginile ferestrei se căptuşesc cu comprese sterile. Aceste

aparate se fac mai rezistente, deci din mai multe straturi.

În caz de răni extinse, care ar necesita ferestre mari, deci care ar

periclita soliditatea gipsului se fac aparate gipsate armate. Se fac din două părţi

circulare distincte, legându-se cu 3 - 4 bare metalice, în formă de U, ale căror

capete se prind în masa gipsului. Prin aceste bare este permis accesul comod la

rană.

Atenţia personalului este îndreptată atât asupra bolnavului cât şi

asupra aparatului, pentru că un aparat incorect aplicat poate duce la escare de

decubit, necroze sau vindecarea osului în poziţie vicioasă. Se va controla

culoarea degetelor, temperatura lor, calitatea pulsului.

Dacă aparatul gipsat se rupe se întăreşte prin feşi gipsate aplicate în

fâşii sau circular.

Îndepărtarea aparatelor gipsate se face după vindecare, dacă trebuie

înlocuit sau dacă reducerea fracturii nu a reuşit. Acesta se taie cu un foarfece

special de gips.

Fracturile deschise sunt fracturile în care segmentele osoase fracturate

comunică direct cu exteriorul.

În aceste cazuri, odată cu fractura se produc şi leziuni de diferite grade

ale părţilor moi (tegumente, muşchi, vase, nervi) care devin poartă de intrare

pentru microbi. Deşi nu comportă un risc vital imediat, infecţia osoasă este cea

mai redutabilă complicaţie a fracturilor deschise, datorită dificultăţii deosebite

pe care le ridică în calea vindecării.


48

Fracturile deschise pot fi produse fie din interior spre exterior,

leziunile fiind provocate de capetele tăioase ale fragmentelor fracturate, fie din

afară înăuntru, când sunt determinate de violenţa impactului cu agentul

vulnerant.

Deschiderea focarului se face, de obicei, odată cu producerea

discontinuităţii osoase, dar există cazuri în care un capăt osos perforează părţile

moi într-un al doilea timp. Uneori acestea se datorează manevrelor incorecte de

prim ajutor sau transport.

Primul ajutor - o fractură deschisă este o urgenţă care trebuie rezolvată

integral în primele şase ore de la accident. Se îndepărtează complicaţiile

generale şi locale, care ameninţă viaţa traumatizatului (stop cardio-respirator,

hemoragii externe), încălţămintea sau îmbrăcămintea din segmentul rănit vor fi

îndepărtate.

Va fi inspectată plaga, se face toaleta fizică şi chimică a tegumentelor

din jur, a plăgii, se înfăşa şi se face imobilizarea provizorie.

Se face profilaxia antitetanică: este o măsură de urgenţă, dar ea se

poate face şi la spital.

Se administrează antialgice, dacă nu sunt afectate funcţiile vitale şi

când nu există un traumatism abdominal.

Se face transportul la spital.

Fracturile închise sunt fracturile în care segmentele osoase fracturate

nu comunică direct cu exteriorul. În acest caz nu se produc leziuni ale părţilor

moi (tegumente), apar echimoze, deformarea regiunii, impotenţă funcţională,

mobilitatea anormală.

Primul ajutor are ca prim obiectiv salvarea vieţii accidentatului, atunci

când aceasta este ameninţată.

Se face imobilizarea provizorie a fracturii, cu diminuarea durerilor şi

evitarea complicaţiilor. Se pregăteşte bolnavul pentru transport la spital.


49

3.5. Educaţia sanitară în afecţiuni locomotorii

Cuprinde:

- prevenirea accidentelor de circulaţie;

- profilaxia antitetanică.

Prevenirea accidentelor de circulaţie. Cerinţele vieţii moderne impun

un schimb tot mai activ de bunuri de transport de toate categoriile care necesită

o circulaţie cât mai activă. Toate mijloacele de transport au o dezvoltare tehnică

ce se modifică din an în an din punct de vedere al vitezei.

Datorită accidentelor de circulaţie pe plan mondial există o adevărată

inversare a raportului boală-accidente. În majoritatea ţărilor cazurile de deces

din accidente sunt mai mari decât cele de boală. Accidentele se situează pe locul

trei în cazurile de mortalitate şi morbiditate imediat după bolile cardiace şi

cancer.

Studiile făcute de OMS în diferite ţări arată că între 18 - 50 ani riscul

de a muri din cauza accidentelor este de trei ori mai mare decât cel de a muri din

ca-uza afecţiunilor acute şi cronice.

Cauzele accidentelor :

număr mare de vehicule cu motor


50

exces de viteză

nerespectarea regulilor de circulaţie

existenţa unor defecţiuni la conducerea autovehiculului

oboseala: factor favorizant al neatenţiei

o clipă de neatenţie la traversare

o clipă de neatenţie la volan

consum de alcool

stare de veghe prelungită

fumatul la volan prin gestul reflex al aprinderii sau stingerii ţigării

aşezarea unor obiecte în timpul conducerii

manevrarea de butoane sau aparate

întoarcerea capului pentru pasageri

neasigurarea în oglinzi la schimbarea direcţiei de mers

Pentru a preveni accidentele de circulaţie asistenta are rolul de a educa

conducătorii auto şi pietonii.

Este interzisă conducerea în stare avansată de oboseală deoarece

determină considerabil o reducere a capacităţii de concentrare. Pentru aceasta

asistenta recomandă amânarea plecării în cursă la primele semne de oboseală.

Dacă oboseala apare în timpul conducerii se recomandă oprirea autovehiculului

şi odihna. Este interzisă călătoria pietonilor în poziţie ortostatică mai ales în

camioane deschise.

Nu se administrează medicamente sedative la conducătorii auto. Se

renunţă pe cât posibil la conducerea autovehiculului în timpul nopţii, înainte de a

efectua deplasări lungi se recomandă planificarea călătoriei ţinând cont de

locurile de cazare existente pe traseu.


51

Se va evita consumul de băuturi alcoolice seara la ore târzii dacă

dimineaţa urmează să conducă.

De reţinut: consumul de cafea nu înlătură starea de oboseală

accentuată ci măreşte evoluţia oboselii ducând la stări de euforie şi excitaţie.

Se recomandă purtarea căştilor de protecţie la motociclişti şi a

centurilor de siguranţă la conducătorii auto.

Profilaxia antitetanică. Se face prin vaccinarea antitetanică, cu scopul

combaterii tetanosului, având ca agent etiologic bacilul tetanic care determină o

infecţie localizată la poarta de intrare în organism de unde exotoxina elaborată

difuzează în organism, producând o contractură tonică a musculaturii datorită

excitabilităţii neuromusculare crescute.

Poarta de intrare este reprezentată de plăgi accidentale, de arsuri,

ulcere varicoase şi plăgile externe şi interne.

Profilaxia antitetanică este de mai multe feluri :

generală: se bazează pe evitarea traumatismelor, pe educaţia sanitară în

vederea îngrijirii corecte a plăgilor

specifică: se bazează pe imunizarea activă cu anatoxină tetanică a întregii

populaţii, cu controlul sistematic al imunităţii colective pe grupe de vârstă, pe

intervenţia corectă de urgenţă, a îngrijirii plăgilor cu un potenţial tetanigen

conform instrucţiunilor MS

aplicarea de imunoglobuline antitetanice şi administrarea antibioticelor la

nou-născut din mame neimunizate înainte de naştere

ancheta epidemiologică definitivă cu precizări asupra imunizărilor care reies

din documentele de evidenţă ale circumscripţiilor sanitare de domiciliu stabil

sau de la locul de muncă.


52

Profilaxia antitetanică se face cu serul antitetanic obţinut din sângele

cailor hiperimunizaţi cu anatoxină tetanică preparată de Institutul Cantacuzino

sub patru forme:

serul antitetanic curativ livrat în fiole de 20 ml conţinând 10-20000 ui

serul nativ, preventiv livrat în fiole de 5 ml conţinând 1500 ui

serul concentrat curativ în fiole de 5 ml conţinând 10, 15, 20, 30, 40000 ui

serul purificat, concentrat, preventiv livrat în fiole de 1-2 ml conţinând

1500 ui.

Conţinutul fiolelor cu ser nativ este de culoare galbenă, uşor

opalescent, însă uneori fiolele conţin un mic depozit care nu indică alterarea

serului.

Conţinutul fiolelor cu ser purificat numit ATPA este de culoare galben

deschis fără depozit.

Serul antitetanic se păstrează la întuneric, la o temperatură de +4 - +15°C.

În aceste condiţii de păstrare se poate administra conform instrucţiunilor MS.

Serul antitetanic se poate folosi în scop profilactic şi curativ.

Primul se foloseşte de urgenţă în plaga cu suspiciuni tetanigene

conform instrucţiunilor MS.

În cazul vaccinării antitetanice de urgenţă se asociază cu anatoxină

tetanică purificată şi absorbită (ATPA). Calea de administrare este subcutanat

sau intra-muscular.

În scop curativ, în cazurile de apariţie a tetanosului cu diagnostic

declarat, se recomandă doze masive şi repetate de ser antitetanic sau

seroanatoxină terapie, caz în care se asociază anatoxină tetanică nativă în doze

de 1-2 ml repetate zilnic până la vindecarea bolnavului. Administrarea serului în

această situaţie se face în proporţie de jumătate în cantitate intramuscular şi

jumătate subcutanat.


53

3.6. Vaccinarea antitetanică

Defineşte provocarea unei imunităţi active faţă de anumite infecţii, pe

cale artificială fără ca persoana să se îmbolnăvească de boala respectivă. Aceasta

se realizează cu ajutorul vaccinurilor care introduse în organism declanşează

formarea anticorpilor, care împiedică atacul germenilor şi al toxinelor acestora

asupra organismului.

Vaccinarea este o metodă profilactică prin care se realizează imunitate

ac-tivă specifică faţă de anumite infecţii. Ea este utilizată în primul rând cu scop

profilactic, dar se poate folosi şi în timpul apariţiei unei infecţii sigure sau

nesigure şi în cazul bolilor cu evoluţie lungă şi tendinţă de recăderi.

La persoanele vaccinate şi revaccinate, indiferent de timpul scurs de la

vaccinare sau revaccinare, la apariţia acestor situaţii - plăgi infectate - asistenta

va proceda :

îngrijirea de urgenţă a plăgilor până la sosirea medicului, care va face

asanarea chirurgicală a ei prin extirparea corpilor străini şi îndepărtarea

ţesuturilor devitalizate;

aseptizarea plăgii cu soluţii antiseptice;

injectarea subcutanată a 2 ml anatoxină tetanică nativă sau injectarea a 0,5 ml

ATPA;


54

se va face un tratament prelungit cu antibiotice la recomandarea medicului

care va preciza orele şi dozele.

Vaccinarea antitetanică de urgenţă. Se va practica după una din

următoarele variante :

vaccinarea cu ATPA injectat intramuscular în trei inoculări:

- doză cu 0,5 ml la interval de 14 zile

- rapel la un an

cu anatoxină nativă injectată subcutanat timp de 10 zile, prima inoculare de l

ml urmată de 9 inoculări de 0,5 ml indicată numai la bolnavii internaţi în spital.

Vaccinarea antitetanică simplă: cu ATPA fiole de 0,5 ml, l ml, 3 ml, 5

ml până la 10 ml. Fiola de vaccin are aspect tulbure care înainte de folosire

trebuie bine agitată şi se administrează intramuscular, la adulţi în regiunea

deltoidiană, iar la copii pe faţa anterioară a coapsei la unirea treimii superioare

cu cea mijlocie puţin în afara liniei mediane.

Revaccinarea l se face la şase luni şi constă din administrarea unei

singure doze de 0,5 ml ATPA.

Revaccinarea 2 se face după cinci ani de la primul rapel şi constă în

administrarea unei singure doze de 0,5 ml ATPA.


55

CAPITOLUL IV

PREGĂTIREA BOLNAVULUI PENTRU EXPLORĂRI CLINICE ŞI

PARACLINICE

4.1. Radiografia

Examinările radiologice au scopul de a contribui cu elemente

obiective deosebit de valoroase la stabilirea diagnosticului, urmăririi evoluţiei

unor boli şi a procesului de vindecare.

Radiografia este fixarea imaginii radiologice pe o placă fotografică. Ea

este un document obiectiv care poate fi păstrat pentru comparaţii ulterioare,

bogată în detalii şi timpul de examinare este nelimitat. Timpul de iradiere este

foarte mic.

4.1.1. Pregătirea pacienţilor pentru examinarea radiologică

Pregătirea pacienţilor presupune:

pregătirea condiţiilor de mediu: temperatura de circa 20°C, corespunzătoare

bolnavului dezbrăcat;


56

pregătirea psihică a bolnavului: o face asistenta de salon, lămurind bolnavul

asupra modului de pregătire şi desfăşurare a examenului;

completarea biletului de trimitere: se face de către asistenta care scoate din

foaia de observaţie datele personale şi de spitalizare ale bolnavului, înainte de a

duce bolnavul la serviciul de radiologie, biletul se va prezenta medicului de

salon pentru a trece diagnosticul prezumtiv şi eventuale observaţii speciale

privind examinarea bolnavului;

înştiinţarea serviciului de radiologie pentru planificarea urgenţelor în ordine;

pregătirea bolnavilor se face în funcţie de examinarea cerută;

transportul bolnavilor se face în funcţie de starea bolnavului. Asistenta de

salon însoţeşte bolnavul şi alături de biletul de trimitere aceasta va lua şi foaia de

observaţii.

acomodarea la obscuritatea camerei de examinare;

ajutorul acordat în timpul examinării: bolnavul va fi dezbrăcat în regiunea

examinată, iar bijuteriile vor fi îndepărtate. Bolnavul va fi adus în poziţiile

adecvate tot de către asistentă.

4.2. Electrocardiograma


57

Electrocardiograma reprezintă înregistrarea grafică a rezultatelor

fenomenelor bioelectrice din timpul unui ciclu cardiac. Este o metodă de

investigaţie extrem de preţioasă necesară precizării diagnosticului în toate

afecţiunile cardiovasculare care evoluează clinic lent, când se efectuează

electrocardiograma de repaus şi mai ales de efort.

Înregistrarea electrocardiograma se face cu electrocardiograful de

diferite tipuri. Legătura între bolnav şi aparat se face printr-un cablu la bolnav.

La extremitatea distală a cablului sunt ataşate plăcuţe metalice (electrozi) în

număr de 10.

Tensiunile bioelectrice produse de miocard sunt interpretate cu

ajutorul electrozilor, transmise la aparat prin cablu, amplificate şi înregistrate

sub forma unei diagrame, numite EKG.

Înregistrarea curbelor electrice se face pe hârtie specială care are

imprimat un sistem de coordonate. Pe orizontală este înregistrat timpul, iar pe

verticală este reprezentată amplitudinea semnelor bioelectrice.

În practica curentă se înregistrează pe electrocardiograf 12 derivaţii:

• 3 derivaţii bipolare notate de la D1-D3

• derivaţii unipolare de membre notate cu aVR şi aVF

• 6 derivaţii precordiale notate de la V1-V6.

4.2.1. Pregătirea pacienţilor pentru electrocardiogramă

Pacienţii se pregătesc din punct de vedere al stării generale. Cei care

colaborează se pregătesc fizic şi psihic pentru înlăturarea factorului emoţional.

Se poate efectua la salon sau la sala dotată pentru EKG. Pentru toţi bolnavii

EKG se face aşezâdu-l în poziţie de decubit dorsal.

Pentru pregătirea psihică a bolnavului şi obişnuirea lui cu sala de

investigaţie, se aduce acesta cu cel puţin 10 minute înaintea înregistrării în sală.

Dacă el colaborează cu asistenta este rugat să-şi relaxeze musculatura.


58

Montarea electrozilor pe bolnav: se montează pe părţile extremităţilor

electrozii de metal, sub placa de metal a lor se aplică o soluţie de electrolit, o

pastă specială.

Cei 10 electrozi, aplicaţi 4 pe membre şi 6 precordiali, se fixează

astfel:

- pe membre: roşu pe mâna dreaptă, galben pe mâna stângă, verde pe piciorul

stâng, negru pe piciorul drept.

- precordial :

• V1 se aşează pe spaţiul 4 intercostal, pe marginea dreaptă a sternului

• V2 pe spaţiul 4 intercostal, pe marginea stângă a sternului

• V3 se aşează între V2 şi V4

• V4 se aşează pe spaţiul intercostal stâng pe linia medioclaviculară

• V5 la intersecţia de la orizontala dusă din V4 şi linia axilară anterioară stângă

• V6 la intersecţia de la orizontala dusă din V4 şi linia axilară mijlocie stângă.

Aplicarea cu foarte mare precizie, respectând indicaţiile prescrise,

garantează o înregistrare corectă.

Interpretarea rezultatelor se face de către medic.

4.3. Recoltarea sângelui

Bolnavul trebuie să fie pregătit pentru recoltare şi asistenta are rolul de

a-l convinge pe acesta că recoltarea se face în interesul vindecării afecţiunii lui,


59

a stabilirii diagnosticului şi a tratamentului. Lămureşte bolnavul că de multe ori,

în timpul aceleiaşi afecţiuni, aceleaşi recoltări trebuie să se repete.

Bolnavul este anunţat de seara să nu mănânce, să nu bea, să nu fumeze

în dimineaţa când îi sunt recoltate analizele, pentru că toate acestea produc

modificări în compoziţia chimică a sângelui.

De preferat este ca toate analizele, în afara celor de urgenţă să fie

recoltate dimineaţa, când bolnavul nu face eforturi fizice şi psihice.

4.3.1. Pregătirea pacienţilor pentru recoltarea sângelui

Puncţia venoasă defineşte recoltarea sângelui din lumenul unei vene

cu ajutorul unui ac de seringă ataşat sau nu la aceasta. Scopul ei este explorator

şi terapeutic.

Pentru puncţie asistenta are rolul de a pregăti bolnavul şi materialele,

după care trece la efectuarea tehnicii.

Pregătirea materialelor: tavă medicală acoperită cu un câmp steril pusă

pe o măsuţă de tratament. Pe tavă se aşează: seringi şi ace sterile, recipient cu

soluţie antiseptică, casoletă cu tampoane de vată şi comprese de tifon sterile,

leucoplast, muşama, aleza, câmp steril, eprubete, mănuşi sterile, flacoane cu

substanţe chimice anticoagulante în funcţie de felul analizei, tăviţă renală, pensă


60

sterilă, pix, buletin de analize, foaie de observaţie, cutii de carton de diferite

mărimi pentru transportul analizelor, garou.

Pregătirea bolnavului: psihică - explicându-i acestuia necesitatea

efectuării tehnicii şi fizică - în funcţie de starea lui generală.

În practica medicală, puncţia venoasă se efectuează cel mai mult la

plica cotului.

Efectuarea puncţiei: după ce asistenta s-a spălat pe mâini şi s-a

dezinfectat, se aplică garoul la nivelul unirii treimii inferioare cu cea mijlocie a

antebraţului. Cu indexul mâinii stângi se palpează locul venei care se

dezinfectează cu alcool. Se solicită bolnavul să închidă pumnul. Cu policele

mâinii stângi se fixează vena din care am hotărât să recoltăm la distanţa de 4-5

cm de locul înţepăturii. Se introduce acul în mijlocul venei în direcţia axului

longitudinal.

Se extrage sânge, se desface garoul, se solicită bolnavul să deschidă

pum-nul, se aplică un tampon de vată uscat pe locul unde se extrage acul. Se

dezinfectează locul puncţiei cu un tampon cu alcool, care se menţine 5 minute

pentru a se produce hemostaza.

Sângele recoltat se scurge în recipientul pregătit.

După tehnică, asistenta trece la reorganizarea locului de muncă,

recipientul cu sânge se etichetează, se completează buletinul de analize şi

sângele este trimis imediat la laborator.

Rezultatul se ataşează la foaia de observaţie şi se anunţă medicul.

Accidentele puncţiei venoase:

hematomul: situaţie în care acul se extrage şi locul se comprimă cu un

tampon steril 3 minute;


61

acul poate trece dincolo de venă perforând şi peretele opus. În acest caz, acul

trebuie uşor retras şi dacă nu se produce extravazarea de sânge, se poate recolta.

În caz contrar, tehnica se întrerupe.

bolnavul poate prezenta ameţeli - lipotimie situaţie în care asistenta întrerupe

puncţia şi acordă primul ajutor;

un grav accident este ruperea acului, când bolnavul trage brusc membrul

superior. De aceea când se recoltează de la bolnavi agitaţi, asistenta cere ajutor

la 1-2 persoane pentru imobilizare. Este contraindicată flexia antebraţului pe braţ

cu tamponul aplicat la locul puncţiei.

proiect fractura de antebrat

Documents