preotia sacramentala in epoca apostolica

73

Preoţia sacramentala în perioada Noului Testament

I. Introducere

Preoţia, încă din cele, mai îndepărtate timpuri este prezentă la toate popoarele de pe

întreg cuprinsul pământului. Fără preoţie nu se poate concepe religia. Preotul a fost factorul de

bază în cadrul cultului tuturor religiilor de la cele mai inferioare, la cele mai impozante. Desigur

la început şi mai ales la popoarele idolatre, preoţia apare ca ceva foarte departe de sensul ei

adevărat şi aceasta se explică datorită alterării chipului lui Dumnezeu în om odată cu căderea în

păcat a protopărinţilor Adam şi Eva.

Preoţia bisericească a preocupat dintotdeauna şi a fost deseori tema multor dezbateri

teologice, mai ales după Reformă, datorită concepţiei despre preoţie lansată de reformatori.

Abordarea unei teze de licenţă cu titlul Preoţia sacramentală în perioada apostolică este mereu

actuală şi doreşte să arunce un plus de lumină în înţelegerea acestei teme.

Tema în sine, Preoţia, are o actualitate continuă în teologia Bisericii Creştine, cea

Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. De-a lungul timpului s-au scris numeroase tratate

despre Preoţie, de către unii din Sfinţii Părinţi ai Bisericii, ca: Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul

Grigore de Nazianz, Sfântul Efrem Sirul, Sfântul Chiril al Alexandriei ş.a., fiecare căutând să

scoată în evidenţă sublimitatea Preoţiei şi responsabilitatea persoanei căreia i se împărtăşeşte prin

hirotonie, harul special al acestei Sfinte Taine. Întotdeauna când Sfinţii Părinţi vorbesc despre

valoarea şi sublimitatea preoţiei au ca punct de plecare Legământul Vechi care a fost chip al

Legii Noi pe care a adus-o Mântuitorul Hristos.

73


I.1. Preoţia Vechiului Testament ca prefigurare a

preoţiei Noului Testament

Preoţia Vechiului Testament a preînchipuit Preoţia harică a Noului Testament.

Vechiul Testament cuprinde Revelaţia primară împărtăşită poporului evreu, care

pregăteşte sublima Revelaţie şi mântuirea omenirii, realizată de Iisus Hristos în Noul Testament.

Activitatea mântuitoare a Bisericii se întemeiază pe realitatea supranaturală a religiei Vechiului

Testament. Pe realitatea existenţei păcatului în lume se fundamentează necesitatea mântuirii şi a

Mântuitorului. Pe universalitatea păcatului, se aşează universalitatea mântuirii prin Mesia.

Religia Vechiului Testament descoperită primilor oameni, a fost încredinţată spre

păstrare poporului evreu şi ridicată apoi de Iisus Hristos, Cuvântul întrupat la culmea

perfecţiunii.1 Legea veche şi-a îndeplinit rolul ei ca îndrumător spre Hristos pentru că, prin

învăţăturile sale, cuprinde adevărata idee despre un Dumnezeu unic. “Ea a avut instituţii prin

care nădejdea în venirea Iisus Hristos s-a păstrat, s-a cultivat şi s-a întărit”.2

Omenirea trebuia pregătită pentru primirea Arhiereului desăvârşit, Mântuitorul Iisus

Hristos, printr-o preoţie lucrătoare prin veacuri, de la cădere până la venirea lui Mesia. Chiar

dacă lucrarea acestei preoţii era nedesăvârşită în comparaţie cu lucrarea preoţiei lui Iisus Hristos,

Fiul lui Dumnezeu, ea a avut o importanţă covârşitoare în a întreţine vie conştiinţa păcatului şi

necesitatea unui Mântuitor, deoarece “înstrăinarea omului de la părinteştile simţăminte, cerea în

reechilibrare, Marea Jertfă, prin care să se hrănească spre înzdrăvenire toţi până la sfârşitul

veacurilor”.3 Simbolic slujirea preoţească a Mântuitorului era preînchipuită prin preoţia

Vechiului Testament, unde “preotul era trimisul lui Dumnezeu şi reprezentantul voii Sale între

oameni”.4

1 I. Popescu Mălăieşti, Valoarea Vechiului Testament pentru creştini, Bucureşti, 1932, pag. 72 apud Drd. Gh. Burtan, Op. Cit. pag. 7272 Pr. Prof. Dr. V. Prelipceanu, Pr. Prof. Dr. G. T. Marcu, Cuvântul lui Dumnezeu în viaţa Bisericii, în ST, An XXIII, nr. 1-2, Bucureşti, 1971, pag. 333 Pr. Lect. Ion Mihălţan, Preoţia Mântuitorului Hristos şi preoţia bisericescă – Teză de doctorat, în MA, An XXIX, nr. 11-12, Sibiu, 1984, pag. 7884 Dr. Nicolae Naeaga, Hristos în Vechiul Testament, Sibiu, 1944, pag. 41

73


În lucrarea sa Despre preoţie, sfântul Ioan Gură de Aur zice: “Înfricoşătoare şi cu

totul cutremurătoare erau şi preoţia şi slujba adusă lui Dumnezeu în timpul Legii Vechi, înainte

de venirea harului, de pildă: clopoţeii şi rodiile (Ieş.XXVIII, 29-30), pietrele scumpe, cele de pe

piept şi cele de pe umăr (Ieş.XXVIII, 9-12), mitra, chidara (Ieş.XXVIII, 36), haina lungă până la

călcâie (Ieş.XXVII, 4, 27), tabla cea de aur (Ieş.XXVIII, 32), Sfintele Sfinţilor, tăcerea adâncă

dinlăuntrul templului. Dar dacă te uiţi la preoţia şi slujba lui Dumnezeu acum, vei vedea că cele

înfricoşătoare şi cele cu totul cutremurătoare ale Legii Vechi sunt mici şi că în această privinţă

sunt adevărate cele spuse de Pavel despre Legea Veche: “ că Legea Veche cu toată slava ei, era

fără de slavă faţă de Legea Nouă din pricina slavei covârşitoare a acesteia (II Cor.III, 10)”.5

Sfântul Apostol Pavel vorbeşte evreilor în epistola sa despre preoţia lui Iisus Hristos

în comparaţie cu preoţia lui Aaron şi Moise. Sfântul Apostol Pavel arată că Mântuitorul

întruchipează şi pe Moise, cel care a dat Legea, şi pe Aaron - marele preot şi pe Sine ca învăţător

şi arhiereu.

Preoţia Vechiului Testament a fost instituită de Dumnezeu şi ea a ocupat un loc

distinct şi s-a deosebit total de preoţia altor popoare din acele timpuri. Ea s-a diferenţiat de toate

slujirile idolilor, întâlnite la popoarele antice şi a avut un rol foarte important în pregătirea

omenirii pentru primirea Legii Noi, care a fost adusă de Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul Întrupat,

Mântuitorul Iisus Hristos.

Preoţia vechitestamentară a aparţinut unei singure seminţii, cea a lui Levi, în felul

acesta având un rol decisiv în păstrarea unităţii de credinţă la poporul evreu şi la menţinerea

unităţii de neam.

S-au evitat astfel eventualele dezbinări ce ar fi putut apare dacă dreptul la preoţie ar fi

aparţinut şi altor seminţii. Au fost şi unele excepţii când preoţia a fost exercitată de persoane ce

nu aparţineau acestei seminţii, cazul cel mai relevant fiind cel al Mântuitorului; aceasta pentru că

Hristos a adus jertfă pentru toate neamurile şi în El îşi au începutul şi sfârşitul toate seminţiile.

De la instituirea ei, preoţia a fost împărţită în trei trepte: leviţii, preoţii şi arhiereii,

fiecare cu misiuni distincte şi foarte bine stabilite în Legea mozaică. Consacrarea fiecărei trepte

în parte avea un ritual anume, diferit, făcându-se astfel şi mai clară distincţia ce exista între ele.

Misiunea preoţilor Legii Vechi a avut un caracter de mijlocire, preotul fiind un

mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. Preotul era, putem spune, firul de legătură între Dumnezeu

5 Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, trad. Pr. Prof. D. Fecioru, Bucureşti, 1987, pag. 58

73


şi poporul său. Păstrarea monoteismului şi menţinerea vie a conştiinţei păcatului şi a gravităţii

sale a fost parte integrantă a misiunii preotului. Pe Dumnezeu nu-l putea nimeni împăca mai bine

cu omul decât preotul prin rugăciune şi jertfă.6

Datoriile şi drepturile preoţilor au fost foarte bine delimitate prntru fiecare treaptă în

parte, şi ele asigurau menţinerea unei vieţi curate, exemplare şi demne de urmat de către ceilalţi

oameni. Preoţii aveau datoria de a învăţa pe popor Legea, de a aduce jertfe şi de a se ocupa de

menţinerea unor relaţii bune între membrii societăţii iudaice. Aceste datorii constituie tipul celor

trei slujiri sau demnităţi ale Mântuitorului: slujirea învăţătorească, arhierească şi împărătească.

Curăţenia vieţii era o condiţie ce se punea din start tuturor slujitorilor. Nimeni nu poate să

slujească lui Dumnezeu având o viaţă necurată, fiind lipsit de sfinţenie. Toate cele trei slujiri ale

Mântuitorului: împărătească, învăţătorească şi arhierească sau preoţească, sunt reliefate simbolic

în diferitele cărţi ale Vechiului Testament. Slujirea care se evidenţiază mai pregnant, este

slujirea preoţească, cea de arhiereu care jertfeşte.

Faptul că nu erau simpli oameni, şi că erau aleşi şi aveau o misiune sfântă, o arată şi

purtatul de veşminte distincte de către leviţi, preoţi şi arhierei când slujeau. Când aduceau laudă

lui Dumnezeu, în cadrul serviciului divin public din fiecare zi, preoţii erau obligaţi să îmbrace

veşmintele sfinte iar când părăseau locaşul sfânt trebuiau să le lase acolo. Iată deci că preoţii nu

slujeau oricum ci numai în straiele sfinţeniei.

Ceea ce trebuie evidenţiat în legătură cu preoţia este că, pe tot parcursul istoriei sale,

ea stă nedespărţită de jertfă. Jertfele la evrei au avut un loc aparte în cadrul slujirii preoţeşti, ele

fiind dimensiunea centrală a acesteia. Totuşi, datorită decăderii misiunii preoţeşti, jertfele au

căpătat un caracter formal, ele nemaivenind din inimă. Jertfa adevărată este cea a inimii “înfrânte

şi smerite”, precum arată şi psalmistul David; jertfele primite sunt cele aduse în urma

conştientizării stării de păcătoşenie.

Superioritatea preoţiei Noului Testament faţă de preoţia Vechiului Testament stă atât

în unicitatea jertfei cât şi în calitatea ei.

Jertfele Vechiului Testament pregăteau pe credincioşi pentru o viaţă curată, dar

valoarea lor rămâne mai prejos şi este incomparabilă cu jertfa adusă de Iisus Hristos (Evr.IX, 13-

14). Jertfele Legii Vechi erau nesfârşite ca număr şi aveau mai mult un aspect legalist, de a

menţine poporul lui Israel în cadrul legământului şi al Legii, în timp ce jertfa lui Iisus Hristos se

6 Magistrand Arhim. M. Şuparschi, Superioritatea preoţiei Noului Testament, după epistola către Evrei, în ST, An VIII, nr. 5-6, Bucureşti, 1956, pag. 288

73


răsfrânge asupra întregii fiinţe a credinciosului pe care vrea să o mântuiască în totalitatea fiinţei

sale.7

Noua preoţie se instituie după o nouă rânduială, deoarece vechea preoţie levitică se

dovedise neputincioasă de a aduce o îmbunătăţire în ceea ce priveşte viaţa spirituală a oamenilor.

Tipul preoţiei lui Iisus Hristos este preoţia după rânduiala lui Melchisedec (Evr.V, 8-10). Ca

urmare a epistolei către evrei a Sfântului Apostol Pavel, Sfinţii Părinţi au dat o mare importanţă

aspectului hristologic al persoanei lui Melchisedec, fără îndoială din cauza controversei cu

învăţătura iudaică.8

Pentru Iustin Martirul şi Filozoful, Hristos este preot şi rege, şi nu Ezechia aşa cum

afirmă iudeii, care împlineşte figura lui Melchisedec.9 Pentru că Avraam cel circumcis a dat

zeciulială lui Melchisedec cel necircumcis,10 Hristos va fi marele arhiereu celor circumcişi şi

celor necircumcişi.11 Tertulian a adoptat aceeaşi linie de interpretare,12 precizând, primul dintre

Sfinţii Părinţi, că Hristos este preot după rânduiala lui Melchisedec, prin moartea şi prin învierea

Sa din morţi;13 totuşi el rămâne indiferent la simbolismul euharistic.14Irineu din Lyon aplică fără

nici o problemă Psalmul 110 la persoana lui Hristos.15La Origen, misterul pascal este centrul

interpretării. Hristos este marele preot după rânduiala lui Melchisedec pentru că el se oferă

însuşi.16

Melchisedec este preot şi el însuşi anunţă noul sacerdoţiu prin ofranda sa din pâine şi

vin.17 Fericitul Augustin este cel care exprimă mai bine legătura dintre ritul lui Melchisedec şi

sacerdoţiul noului legământ. Gestul regelui-preot prefigura „ taina cinei Domnului,”18 şi el

anunţa sacrificiul Domnului Hristos care S-a oferit pentru păcatele noastre.19

7 Prof. Dr. T. M. Popescu, Sfinţenia şi răspunderile preoţiei, în St, An IV, nr. 3-4, Bucureşti, 1952, pag. 1598 Dictionnaire de spiritualite, tome X, Beauchesne, Paris 1980, col. 9689 Dialog cu iudeul Trifon 33, 1-2; 96, 1; 113, 5; 118, 1; ed. G. Archambault, Paris 1909, tomul1, p. 144-146; tomul 2, p. 106, 182, 20410 Dialog cu iudeul Trifon 19, 4; p. 8611 Idem 33, 2; p. 14612 Adversus Marcionem V, 9, 9; CCL 1, p. 69013 Adversus Judaeos 2, 7 – 3, 1, CCL 2, p. 1342-134414 Idem 3, 115 Demonstration 48, SC 62, p. 108-10916 In Johannem 19, 19, GCS 4, p. 31917 Ciprian, Ep. 63, 4; Ioan Hrisostom, In genesim hom. 36, 3; Fericitul Ieronim, Ep. 46, 2; Idem, Tract. In Ps. 109, 4; Arnobe le jeune, Commentarium in Ps. 109, PL 53, 496b; Cassiodor, Expositio Psalmorum 109, 418 Ep. 177, 1219 De div. quaest. 83, q. 61, 2

73


În Noul Testament creştinii au posibilitatea să obţină mântuirea şi viaţa veşnică, atât

de mult dorită, pentru că prin jertfa lui Iisus Hristos au obţinut împăcarea cu Dumnezeu şi

izvorul harului aducător de sfinţire. Jertfa lui Iisus Hristos este pentru credinciosul creştin izvorul

dragostei, al sfinţirii şi al mântuirii.

Jertfa Mântuitorului este de o superioritate incomparabilă deoarece aceasta are

caracterele adevăratului sacrificiu. Ea este superioară tuturor jertfelor Vechiului Testament prin

calitatea victimei. Deci nu numai preoţia lui Hristos se descoperă ca desăvârşită în comparaţie cu

preoţia vechi testamentară, ci şi jertfa care este strâns legată de această preoţie a lui este de

asemenea desăvârşită.

În Vechiul Testament preoţia Legământului s-a detaşat de slujirea idolilor şi zeităţilor,

ca apoi Aaron să fie ales şi identificat ca început de succesiune prin toiagul său (Evr.IX, 4). În

acelaşi timp şi celelalte popoare au răspuns chemării prin preoţia lui Melchisedec (Evr.VII, 17,

21). Deci preoţia creştină este profeţită neîntrerupt şi împlinită prin Mântuitorul Hristos, care a

experimentat-o prin ucenicii Săi (Marcu XVI, 17, 20), a instituit-o după Înviere (Ioan XX, 21) şi

a îmbrăcat pe Apostoli în harul desăvârşit la Cincizecime (Fapte II, 1-4), cu putere de a mări

Biserica până la marginile pământului.20

Teologia despre preoţia lui Hristos poate să se centreze în jurul dublei împliniri, a

preoţiei şi a jertfei vetero-testamentare. “El este cel ce aduce jertfă desăvârşită – spre deosebire

de cei ce trebuiau să aducă jertfă pentru păcatele lor (Ep. către evrei) – dar şi Cel care este adus

jertfă, Cel care îşi dă viaţa pentru viaţa lumii. Epistola către evrei este cea care prezintă îndeosebi

doctrina despre jertfa Arhiereului Iisus”.21

Pe drept cuvânt superioritatea unei religii se măsoară după superioritatea sacerdoţiului

ei. În Vechiul Testament jertfa şi preoţia erau doar o umbră, pe când Hristos aduce veşnica

răscumpărare. El vine ca Arhiereul adevărat, intră în cortul cel nefăcut de mână cu propriul Său

sânge (Evr.IX, 11), sângele Legământului celui Nou, vărsat pe cruce, odată pentru totdeauna şi

pentru toţi preînchipuind darul de pâine şi de vin adus de Melchisedec lui Avraam.

Avându-şi temeiul şi izvorul în preoţia sau arhieria lui Hristos, în care se

concentrează întreaga Sa operă răscumpărătoare (Evr.IX, 11-14), preoţia sacramentală creştină

este o instituţie indispensabilă Bisericii şi de asemenea ea a fost închipuită de preoţia Vechiului

Testament. Diaconii, preoţii şi episcopii sunt continuatori ai misiunii preoţilor Legii Vechi,

20 Diac. P. I. David, Invazia sectelor, vol. III, Constanţa, 2000, pag. 125-12621 Pr. Prof. Dr. Boris Bobrinskoy, Taina Bisericii, trad. Vasile Manea, Editura Patmos, Cluj Napoca, 2002.pag. 194

73


având însă o lucrare superioară deoarece prin ei se actualizează în viaţa credincioşilor preoţia lui

Hristos şi prin aceasta întreaga Sa lucrare mântuitoare şi sfinţitoare.

Credincioşii creştini sunt numiţi preoţi pe temeiul aparteneţei lor la noul popor ales al

lui Dumnezeu, în care s-au împlinit făgăduinţele Vechiului Testament (Ieş.XIX, 6; Isaia LXI, 6).

Nu este vorba de exercitarea misiunii preoţeşti specifice, de către toţi membrii Bisericii. Prin

aceasta înţelegem consacrarea creştinilor lui Dumnezeu, participarea lor la harul mântuirii prin

jertfa lui Iisus Hristos. După Pogorârea Sfântuluii Duh Apostolii Domnului au întemeiat biserici

creştine, rânduind în fruntea lor o ierarhie bisericească bine constituită, separând astfel preoţia

universală de cea sacramentală.

Rostul pe care îl avea preoţia vechitestamentară în constatarea vindecărilor de diferite

boli, este prezentată ca actualizată în preoţia specială a Bisericii, prin puterea pe care această

preoţie o are în vindecarea mădularelor Trupului lui Hristos prin Sfintele Taine. Sfântul Chiril al

Alexandriei îl aseamănă pe Hristos cu adevăratul levit, cu adevărata preoţie lucrătoare, făcându-

se frate cu noi după firea omenească, dar deosebit de noi după puterea dumnezeiască a Preoţiei

sale speciale.

Preoţia harică, sacramentală vine din slujirea arhierească a lui Hristos şi este

transmisă fără întrerupere de la Apostoli, prin episcopi până astăzi, prin Sfânta Taină a

Hirotoniei. Dacă în Vechiul Testament preoţia era văzută ca cea mai înaltă slujire, cu atât mai

mult în Noul Testament, când avem o preoţie desăvârşită, instituită de Hristos, aceasta reprezintă

cea mai înaltă slujire, slujirea sfântă a lui Dumnezeu.

Chipul preotului în Vechiul Testament era un monument de sfinţenie, impunând

frumoase calităţi religioase, morale şi sociale. Cu mult mai mult episcopii, preoţii şi diaconii,

care îşi au slujirea izvorând din Mântuitorul Hristos, trebuie să fie modele de bunătate, de

dreptate, de ospitalitate şi de pace. Dacă veşmintele preoţilor Legii Vechi erau pline de strălucire,

veşmintele preoţilor creştini trebuie să fie faptele sfinţeniei care dau o mai mare strălucire celui

ce le poartă.

Aşadar preoţia Vechiului Testament a fost preînchipuirea şi cea care a creat şi a

marcat drumul spre preoţia harică a Noului Testament.

73


II. Ierarhia sacramentală în perioada

apostolică

II.1. Întemeierea Bisericii

73


Prin întruparea, moartea şi Învierea Domnului, s-a realizat mântuirea neamului omenesc

din robia diavolului şi împărtăşirea din nou a harului divin. Însă, mântuirea noastră propriu-zisă

se înfăptuieşte abia atunci când sălăşluieşte în noi Hristos, prin Duhul Sfânt – adică, prin unirea

harică cu Hristos. Locul şi modul real de unire duhovnicească şi de vieţuire cu Hristos este

Biserica, pentru că ea „reprezintă trupul tainic al Mântuitorului Hristos, iar El este capul ei

(Efeseni 1, 23)”.22 După cum explică marele teolog român, părintele profesor Dumitru Stăniloae,

„sălăşluirea în noi a lui Hristos cu trupul purtat de El, înviat şi înălţat deplin pnevmatizat, sau

umplut de Duhul Sfânt şi devenit, prin aceasta transparent, sălăşluirea acesta produce Biserica.” 23

Conform zicerii părintelui Stăniloae, Biserica este finalizarea acţiunii mântuitoare a Domnului,

începută prin Întruparea Sa. Sau, într-o exprimare mai lapidară, „Biserica nu este altceva decât

extensiunea comunitară, istorică a lui Iisus Hristos şi, prin aceasta, organul sau instituţia

întemeiată de Domnul pentru împărtăşirea harului divin, spre mântuirea şi sfinţirea oamenilor”24

sau „Comunitatea tuturor celor ce îşi mărturisesc credinţa în Dumnezeu-Tatăl şi în Iisus Hristos

întrupat din Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara”,25 după cum şi mărturisim în Crezul sau

Simbolul de credinţă. Mai pe înţelesul tuturor, Biserica este aşezământul sfânt întemeiat de

Domnul nostru Iisus Hristos pentru mântuirea oamenilor. Ea duce mai departe, până la sfârşitul

veacurilor, propovăduirea cuvântului dumnezeiesc, împărtăşeşte fiilor ei harul sfinţitor prin

Sfintele Taine şi îndrumă credincioşii pe calea vieţii celei adevărate.

Domnul i-a dat Bisericii această întreită putere: a învăţa adevărul dumnezeiesc, a săvârşi

Sfintele Taine şi slujbele bisericeşti şi a îndruma pe oameni a trăi curat, în numele Său. 26 Numai

în Biserică, Domnul Hristos împărtăşeşte harul Său mântuitor, prin Duhul Sfânt, în Sfintele

Taine, De aceea, numai în Biserică, omul este sigur de mântuirea sa. Căci dacă „Hristos este cap

Bisericii, trupul Său, al cărui şi mântuitor şi este” (Efeseni, 5, 23), după cum zice Sf. Ap. Pavel,

atunci nimeni nu se poate împărtăşi de mântuire dacă nu este mădular al trupului lui Hristos,

adică membru al Bisericii.27

22 Pr. Conf. Dr. George Remete, Dogmatica Ortodoxă, Ediţia a treia, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2000, p. 29423 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol. II, Ediţia a treia, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2003, p.20124 Pr. Conf. Dr. George Remete, op. cit., p. 29425 Radu Ciobanu, Mic dicţionar de cultură religioasă, Ediţia a două, Editura Emia, Deva, 2003, p. 3026 ***, Învăţătură de credinţă ortodoxă, Ediţia a doua, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2005, p. 3227 Idem

73


II.1.1. Termenul „Biserică”

Adevărul mântuirii în Biserică este mare, iar taina ei este adâncă. De la început, pentru a

apropia acest adevăr de înţelegere, acestei întemeieri inedite, primii creştini de limbă greacă i-au

dat numele biblic de εκκλεσία, termen care, marcând o continuitate între Israel şi poporul creştin,

era totodată capabil să se îmbogăţească cu un nou conţinut. Termenul αeste folosit

pentru prima dată de Sf. Evanghelist Luca.28

În lumea greacă, cuvântul εκκλεσία desemnează adunarea δέμος – ului, adică a poporului

privit ca forţă politică. Acest sens profan (cf. Fapte 19, 32.39s) colorează sensul religios atunci

când Sf. Pavel vorbeşte de spre ţinuta unui grup de creştini adunaţi în „biserică” (cf. I Cor 11,

18). Dimpotrivă, în Septuaginta, cuvântul desemnează o adunare convocată pentru un gest

religios, deseori de cult (de exemplu Dt. 23,; I Reg. 8; Ps. 22, 26): el corespunde ebraicului

qahal, folosit mai ales de şcoala deuteronomică pentru a desemna adunarea de la Horeb (Deut. 4,

10), din câmpiile Moabului (Dt. 31, 30) sau din Pământul făgăduinţei (de exemplu Ios. 8, 35;

Judec. 20, 2), iar de Cronici (de exemplu I Cron. 28, 8; Neh. 8, 2) pentru a desemna adunarea

liturgică a lui Israel din timpul regilor sau de după Exil. Dar dacă εκκλεσία traduce totdeauna

termenul qahal, acesta din urmă este uneori redat şi de alte cuvinte, în special de σηναγογέ (de

exemplu: Numeri 16, 3; 20, 4; Dt. 5, 22), care este mai des folosit pentru a traduce termenul

sacerdotal ΄edah. „Biserică” şi „sinagogă” sunt doi termeni aproape sinonimi (cf. Iac. 2, 2): ei nu

se vor opune decât atunci când creştinii îl vor fi adoptat pe primul, rezervându-l pe al doilea

evreilor recalcitranţi. Alegerea lui εκκλεσία făcută de Septuaginta a fost fără îndoială influenţată

de asonanţa qahal/ εκκλεσία, dar şi de sugestiile etimologice: acest termen, provenind din

εκκαλέω („chem din”; „convoc”), indica prin sine faptul că Israel, poporul lui Dumnezeu, era

adunarea unor oameni chemaţi din iniţiativă divină şi se întâlnea cu expresia sacerdotală în care

se cuprindea ideea de chemare: κλετέ χάγια, traducere literală a ebraicului miqra qodeş, „adunare

sfântă” (Exod 12, 16; lV. 23, 3; Num. 29, 1)29

Iisus Hristos, întemeind noul popor al lui Dumnezeu în continuarea celui vechi, l-a

desemnat în mod firesc printr-un nume biblic al adunării religioase (El va fi spus în aramaică fie

΄edta, fie kenişta, tradus mai ales prin σηναγογέ, sau, mai probabil, qehala), tradus prin εκκλεσία

28 Ben Witherington III, The Acts of the Apostles. A socio-rhetorical commentary, William B Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, Michigan Cambridge U.K., the Paternoster Press, Carlish 1998,., p.21929 ***, Vocabular de Teologie Biblică, Editura Arhiepiscopiei Romano - Catolice de Bucureşti, 2001, p. 62

73


la Matei 16, 18. La fel şi prima generaţie creştină, ştiindu-se noul popor a lui Dumnezeu (I Petru

2, 10) prefigurat de „biserica din pustiu” (Fapte 7, 38), a adoptat un termen care, provenind din

Scripturi, era foarte potrivit să o desemneze ca „Israelul lui Dumnezeu” (Gal. 6, 16; cf. Ap. 7, 4;

Iac. 1,1; Fil. 3, 3). Acest termen avea în plus avantajul de a include tema chemării pe care

Dumnezeu o adresează gratuit prin Iisus Hristos evreilor şi, mai târziu, păgânilor, pentru a alcătui

„adunarea sfântă” a timpurilor de pe urmă (cf. I Cor 1, 2; Rom. 1,7: „chemaţi sfinţi”).30

Potrivit liturgistului Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, cuvântul biserică (lat. ecclesia = adunare;

gr. έκκλεσία - ecclisia) era numele dat primelor adunări creştine care aveau loc la început în

anumite case pentru săvârşirea cultului. De la înţelesul de adunare termenul ecclesia s-a dat apoi

şi locului unde se ţinea adunarea, loc care a devenit casa Bisericii (ό της έκκλησίας οίκος – o tis

ecclisias ikos).31 Termenul de ecclisia este cel mai vechi pentru noţiunea de biserică în ambele

înţelesuri (şi „de cult” şi „adunare”) şi aşa s-a păstrat în limbile latine neolatine apusene (franc.

église, ital. chiesa, span. iglesia). Denumirea latină basilica, gr. βασιλική, -ή – basiliki = locaş

împărătesc (de la βασιλεύς, -ό – basileus = rege), casa Domnului (lat. Domus Dei), s-a păstrat

numai în două limbi neolatine: în lb. română biserică şi reto-romană baselgia.32

Iniţial, clădirea numită basilica era în lumea greco-romană un edificiu folosit pentru

diferite adunări publice: politice, comerciale, loc de desfăşurare a activităţii judecătoreşti ş.a.

Din epoca lui Constantin cel Mare, când creştinismul a dobândit libertatea de a se răspândi şi

numărul creştinilor a crescut, n-au mai fost suficiente spaţiile de adunări (ecclisia) din casele

particulare şi au început a se construi lăcaşuri proprii pentru nevoile cultului.

Noul Testament a consemnat o mulţime de imagini şi simboale ce s-au atribuit Bisericii

în perioada apostolică: „poporul lui Dumnezeu”- I Petru 2, 10; „trupul lui Hristos”- Rom. 12, 4; I

Cor 12, 13, 27; „templul lui Dumnezeu”- I Tim. 3, 15; Efes. 2, 19; I Cor. 3, 16; „preoţie

împărătească”- I Petru 2, 9; „mireasa lui Hristos”- Apoc. 21, 2. Dar cuvântul care exemplifică cel

mai bine raportul dintre Hristos şi Biserica Sa este „trupul lui Hristos”. Hristos este după Învierea

sa, Capul (Kephalis) Bisericii, pe care a răscumpărat-o cu însuşi sângele Său (Fapte 20, 28) şi a

înălţat-o în umanitatea Sa, la dreapta Tatălui, restaurând întreaga creaţie (Col. 1, 18-19). Biserica

reprezintă astfel „semnul” sau sacramentul umanităţii răscumpărate (Efes. 1, 23), care trăieşte

din puterea lui Hristos cel înviat şi aşteaptă a doua Sa venire. Din această perspectivă 30 Ibidem, p. 6331 Pr. Prof. Dr. Ene Branişte şi Prof. Ecaterina Branişte, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Editura Diecezană, Caransebeş, 2001, p. 6232 Ibidem

73


hristologică, Biserica se află în starea lui Hristos, este hristoforă (Efes. 5, 25-27), în sensul că

există o coincidenţă ontologică între Hristos şi Biserică.33

Aşadar, Vechiul Testament pregăteşte Biserica şi o prefigurează, iar Domnul Hristos o

revelează şi o întemeiază.

II.1.2. Întemeierea Bisericii

Biserica a fost întemeiată tainic, duhovniceşte şi nevăzut prin jertfa de pe Cruce a

Domnului, conform Sf. Ap. Pavel care le zice efesenilor adunaţi la Milet: „ca să păstoriţi

Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu scump sângele Său” (Fapte 20, 28) şi în chip

văzut, istoric, la Cincizecime, când s-a format prima comunitate creştină de 3.000 de suflete

(Fapte 2, 41).34

Comentând momentul de la Cincizecime, pr. prof. Dumitru Stăniloae spune: „Coborârea

Sfântului Duh este cea care dă existenţă reală Bisericii, punând începutul sălăşluirii trupului

îndumnezeit al lui Hristos în celelalte fiinţe umane şi, cu aceasta, începutul Bisericii.”35

Pogorârea Sfântului Duh este actul de trecere de la lucrarea mântuitoare a lui Hristos în

umanitatea Sa personală la extinderea acestei lucrări în celelalte fiinţe umane. Prin Întrupare,

Răstignire, Înviere şi Înălţare, Hristos pune temelia Bisericii în trupul Său. Prin aceasta Biserica

se naşte fiinţă în chip virtual: „Biserica, aflată virtual în trupul lui Hristos, ia astfel fiinţă actual

prin iradierea Duhului Sfânt din Trupul Său în celelalte fiinţe umane, fapt care începe la Rusalii,

când Duhul Sfânt coboară peste Apostoli, făcându-i primele mădulare ale Bisericii, primii

credincioşi în care se extinde puterea trupului pnevmatizat al lui Hristos.”36

Mântuitorul Hristos revelează într-un limbaj profetic faptul că momentul ceresc al

Împărăţiei Sale (Mt. 13, 43; 25, 31-46) va fi precedată de o fază de creştere lentă aici pe pământ

(13, 31s). Această fază de pe pământ va cuprinde la rândul său două etape: Prima o constituie

viaţa pământească a Domnului care, prin predica Sa, face deja Împărăţia prezentă (Mt. 12, 28);

Luca 17, 21). A doua va fi timpul Bisericii propriu-zis (Mt. 16, 18), care va începe prin trei

evenimente majore:33 Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă A-Z, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1981, p. 6134 Pr. Conf. Dr. George Remete, op. cit., p. 29435 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 20236 Ibidem

73


- jertfa de pe Cruce, întemeind „comunitatea noului Legământ”, cea care promovează un

noul cult (cf. Mal. 3, 1-5) pe care Ieremia o sperase în timpul regelui Iosia (II Regi 23),

iar apoi o plasase în viitorul eshatologic (Ier. 31, 31s) şi pe care comunităţile din Qumran

şi Damasc credeau că o reprezintă;

- Învierea Lui, după care îşi va aduna în Galileia turma risipită (Mc. 14, 27s);

- Nimicirea Ierusalimului (Mt. 23, 37ss; cf. Lc. 21, 24), semn al substituirii unei mari părţi

din poporul evreu de către Biserică şi totodată preludiu al judecăţii de apoi.37

II.1.3. Apostolii – stâlpii Bisericii

În timpul vieţii Sale pământeşti, Iisus îşi va alege dintre ucenicii Săi, doisprezece

Apostoli care vor constitui celulele de bază şi conducătorii noului Israel (Mc. 3, 13-19p; Mt. 19,

28p). Ei trebuie să facă ucenicia ritului baptismal (In. 4, 2), a predicării, a luptei împotriva

demonilor şi a bolilor (Mc. 6, 7-13p). El îi învaţă să prefere slujirea mai degrabă decât locurile de

frunte (Mc. 9, 35), să dea prioritate „oiţelor pierdute” (Mt. 10, 6), să nu se teamă de persecuţiile

inevitabile (Mt. 10, 17), să se adune în numele Său pentru a se ruga în comun (Mt. 18, 19s), să se

ierte reciproc (Mt. 18, 21 -35) şi să nu-i excomunice pe păcătoşi public înainte de a fi încercat să

îi convingă (Mt. 18, 15-18). Biserica, socotind ca orânduite de Iisus câteva din practicile sale

cele mai vechi (de exemplu: a se compara Mt. 18, 15-20 cu I Cor. 5, 1-13; II Cor. 13, 1; I

Timotei 5, 19), a arătat că trebuie să se raporteze în permanenţă la experienţa pre-pascală a celor

Doisprezece pentru a-şi găsi în ea regulile de viaţă38

Ucenicia misionară a Apostolilor nu iese din cadrul lui Israel (Mt. 10, 5s). Abia după

Învierea lui Hristos vor primi porunca să înveţe şi să boteze toate neamurile (Mt. 28, 19). Cu

toate acestea, încă înainte de moartea Sa, Iisus vesteşte accesul păgânilor la Împărăţia cerurilor.

„Fiii Împărăţiei” (Mt. 8, 12), adică evreii, care aveau prioritate să intre vor rămâne pe dinafară

(Mt. 21, 43), pentru că au refuzat să se lase „adunaţi” (Mt. 23, 37) de Hristos; în locul masei

iudaice, exclusă provizoriu (cf. Mt. 23, 39; Rom. 11, 11-32), vor intra păgânii (Mt. 8, 11s; Lc.

37 ***, Vocabular de Teologie Biblică, p. 6438 Ibidem

73


14, 21-24; In. 10, 16), pe picior de egalitate (Mt. 20, 1-16) cu nucleul iudaic al păcătoşilor căiţi

care au crezut în Iisus (Mt. 21, 31ss)39

Astfel, Biserica, prima realizare a unei împărăţii care nu este din această lume (In. 18,

36), va împlini şi va depăşi cele mai îndrăzneţe profeţii universaliste din Vechiul Testament (de

exemplu Iona; Is. 19, 16-25; 49, 1-6). Apostolii nu vor înţelege acest lucru decât după momentul

Rusaliilor.

Domnul Hristos le promite celor Doisprezece – înafară de reînnoirea Cinei pascale (Lc.

22, 19) aceeaşi sarcină de a „lega şi a dezlega”, care se va referi mai ales la judecarea

conştiinţelor (Mt. 18, 18; In. 20, 22s). Aceste texte revelează deja natura Bisericii, căreia Iisus îi

este creator şi cap: ea va fi o societate organizată şi vizibilă, inaugurând încă de pe pământ

Împărăţia lui Dumnezeu; „construită pe stâncă” (Mt. 16, 18), perpetuând prezenţa lui Hristos prin

exercitarea puterilor apostolice şi prin Euharistie, ea va învinge iadul şi îi va smulge prada.

Aşadar, Biserica apare ca izvor de viaţă şi de iertare.40

Biserica se naşte o dată cu Paştele Domnului Hristos, când El „trece” din această lume la

Tatăl Său (In. 13, 1). Cu Hristos eliberat din lanţurile morţii şi devenit „duh dătător de viaţă” (I

Cor. 15, 45) apare o omenire nouă (Efes. 2, 15; Gal. 6, 15), o creaţie nouă. Părinţii Bisericii au

spus deseori că Biserica, noua Evă, s-a născut din coasta lui Hristos în timp ce dormea somnul

morţii, după cum prima Evă ieşise din coasta lui Adam care adormise; Evanghelistul Ioan, dând

mărturie despre străpungerea cu suliţa (In. 19, 34s), sugerează această imagine: pentru el sângele

şi apa simbolizează mai întâi jertfa lui Hristos şi Duhul care însufleţeşte Biserica, şi apoi Tainele

Botezului şi Euharistiei care îi transmit viaţa.

Însă trupul Bisericii nu este viu decât dacă este trupul lui Hristos cel înviat („trezit” cf.

Efes. 5, 14), revărsând Duhul (Fapte 2, 33). Această revărsare a Duhului începe în ziua de Paşti

(In. 20, 22), din momentul în care Domnul „suflă” Duh Sfânt (In. 20, 22; cf. Gen. 1, 2) asupra

ucenicilor în sfârşit adunaţi de El (Mc. 14, 27. Pe de altă parte Sfântul Evanghelist Luca, situează

marea revărsare harismatică (Fapte 2, 4) în ziua Rusaliilor (zi în care iudaismul comemora

împlinirea Paştelui şi darul Legământului) în vederea mărturiei celor Doisprezece (Fapte 1, 8) şi

a manifestării publice a Bisericii; de aceea Rusaliile constituie pentru ea ziua oficială de naştere.

Rusaliile reprezintă într-un fel pentru Biserică ceea ce fusese pentru Iisus, zămislit de la Duhul

Sfânt (Lc. 1, 35), ungerea conferită Lui de acest Duh în zorii misiunii Sale mesianice (Fapte 10,

39 Ibidem40 Ibidem, p. 65

73


38; Mt. 3, 16p) şi ceea ce este pentru fiecare creştin darul Duhului prin ungerea cu Sf. Mir,

pecetluindu-şi astfel, lucrarea de la Botez. (Fapte 8, 17; cf. 2, 38)41

II.1.4. Răspândirea Bisericii

După Rusalii, Biserica creşte cu repeziciune. În ea se intră primind cuvântul Apostolilor

(Fapte 2, 41) care zămisleşte credinţa (Fapte 2, 44; 4, 32) în Iisus cel înviat, Domn şi Hristos

(Fapte 2, 36), Conducător şi Mântuitor (Fapte 5, 31), apoi primind botezul apei (Fapte 2, 41),

urmat de punerea mâinilor care conferă Duhul şi harismele sale (Fapte 8, 16s; 19, 6). După

Evanghelistul Luca, cel primit rămâne un membru viu (Fapte 2, 42) printr-o împătrită fidelitate:

faţă de învăţătura Apostolilor, aprofundând credinţa iniţială zămislită de proclamarea mesajului

de mântuire, faţă de împărtăşirea frăţească (κοινονία), faţă de frângerea pâinii şi faţă de

rugăciunea în comun.42

La Ierusalim, împărtăşirea spirituală merge până într-acolo încât inspiră o punere în

comun de bunăvoie a bunurilor materiale (Fapte 4, 32-35; Evrei 13, 16) amintind de regula de la

Qumran; însă Sf. Luca însuşi lasă să se întrevadă şi unele umbre ale tabloului (Fapte 5, 2; 6, 1).

Credincioşii sunt grupaţi sub autoritatea Apostolilor. Un sfat al Bătrânilor este părtaş în

subordine la autoritatea Apostolilor (Fapte 15, 2), iar apoi, după plecarea acestora, la autoritatea

lui Iacob (21, 18), devenit conducător al Bisericii locale. Şapte oameni plini de Duhul Sfânt, între

care Ştefan şi Filip, au fost puşi în slujba iudeilor „elenişti” (Fapte 6, 1-6).

Îndrăzneala acestora, în special al lui Ştefan, provoacă împrăştierea lor (Fapte 8, 1. 4).

Dar acest lucru îngăduie extinderea Bisericii, din Iudeea (Fapte 8, 1; 9, 31-43) până în Antiohia

(11, 19-25) şi de aici „până la marginile pământului” (Fapte 1, 8; cf. Romani 10, 18; Coloseni 1,

23), cel puţin până la Roma (Fapte 28, 16-31). Refuzul cu care este întâmpinat Pavel de evrei

facilitează „grefarea altoiului păgân pe trunchiul curăţat al poporului ales” (Romani 11, 11-18)43.

Însă nici Pavel, nici Petru care, botezându-l pe Corneliu, a făcut un gest decisiv nedezminţit de

unele concesii excesive făcute iudaizanţilor (Galateni2, 11-149, nu acceptă să-i supună pe

41 Ibidem42 Ibidem, pp. 65 - 6643 Pr. Dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1995, pp. 62-63

73


păgânii intraţi în Biserică practicilor iudaice pe care creştinii „evrei” le mai păstrau încă (Fapte

10, 14; 15, 29).

În acest fel se afirmă originalitatea Bisericii în raport cu iudaismul, se actualizează

catolicitatea ei, este împlinită porunca misiunii pe care a primit-o Hristos. Unitate ei apare mai

presus de locuri şi popoare, toate comunităţile ştiindu-se celule ale unicei εκκλεσία: extinderea

acestei denumiri biblice, aplicate la început creştinilor din Ierusalim, la adunările creştinilor

proveniţi dintre păgâni, colectă făcută pentru creştinii din Ierusalim printre convertiţii lui Pavel

(II Cor. 8, 7-24), apelul la uzanţele diferitelor Biserici pentru reglementarea unei probleme de

disciplină (I Cor. 11, 16; 14, 33), interesul pe care ele şi-l manifestă reciproc (Fapte 15, 12; 21,

20; I Tes. 1, 7ss; 2, 14; II Tes 1,4), saluturile pe care şi le trimit (I Cor. 16, 19s; Romani 16, 16;

Filip. 3, 21s) sunt tot atâtea indicii ce caracterizează o adevărată conştiinţă eclezială.44

II.2. Ierarhia Bisericii Creştine

Domnul nostru Iisus Hristos, întemeind Biserica, a aşezat în ea ordine şi rânduială, anume

ca unii să conducă, iar alţii să asculte, păstrând cu toţii legătura dragostei şi a păcii între ei şi cu

El.45 Pentru exercitarea funcţiilor, a slujirilor specifice Bisericii, Mântuitorul a ales expres 12

Apostoli şi 70 de Ucenici. La rândul lor, aceştia au împărtăşit, prin hirotonie, puterea preoţească

şi altora, pentru transmiterea acestor slujiri în Biserică. Deci, de la început, în Biserică au existat

două categorii de membrii:

44 ***, Vocabular de Teologie Biblică, p. 6645 ***, Învăţătură de credinţă ortodoxă, p. 33

73


- Clerul sau ierarhia bisericească;

- Poporul credincios sau mirenii.46

Ierarhia bisericească este parte esenţială şi strict necesară a Bisericii pentru că este de

neconceput existenţa Bisericii fără un sistem propriu, specific, de administrare a Sfintelor Taine.

Întrucât Apostolii au murit şi şi-au încetat activitatea, în mod firesc urmaşii lor au primit prin

hirotonie, puterea de a împărtăşi harul divin, pentru că Biserica nu era menită să funcţioneze

numai până la moartea Apostolilor, ci până la sfârşitul veacurilor, iar „porţile iadului nu o vor

birui.” (Mt. 16, 18)47

II.2.1. Denumirile slujitorilor bisericeşti

Numirile pe care creştinii le dădeau slujitorilor bisericeşti, în epoca apostolică, erau

destul de felurite. Uneori, ele arătau locul deosebit pe care ei îl ocupă în rândurile

credincioşilor; alteori, se refereau la întreaga lucrare religioasă pe care o împlinesc în

Biserică ori numai la unele din îndatoririle lor. Astfel, în cea mai veche scriere a Noului

Testament - Epistola I-ia către Tesaloniceni (V, 12) - Sfântul Pavel îndeamnă pe credincioşi

să cinstească, în chip deosebit, „pe cei ce se ostenesc între voi (τους κοπιώντας έν υμίν) şi stau

in fruntea voastră (προϊσταμένους όμών) in Domnul şi vă povăţuiesc pe voi (νου Οετοϋνχας

ομάς)”.48

Dintre aceste denumiri (ostenitori, inttistätätori şi povăţuitori) numai termenul

de προϊστάμενος, intiistătător, care apare printre harismatici)49, s-a păstrat în graiul

bisericesc. Dar, datorită însăşi însemnării sale etimologice, el nu era indicat să pătrundă

în terminologia creştină pentru a caracteriza, in întregime, vreuna din cele trei laturi ale

lucrării slujitorilor bisericeşti)50

Cuvântul grecesc πρεσβύτερος, comp. de la πρέσβυς, bătrân, vârstinic, de mult, era

folosit, în vechime, nu numai cu însemnarea de mai înaintat in vârstă, dar şi cu

46 Pr. Conf. Dr. George Remete, op. cit., p. 29947 Ibidem, pp. 299-30048 Prof. Iustin Moisescu, Ierarhia bisericească în epoca apostolică, Editura Episcopiei Argeşului şi Muscelului/ Anastasia, 2002, p. 1149 Teodoret al Cirului, Comentariu la Epistola întâia către Tesaloniceni, în Migne, P.G., LXXXII, p. 65350 Prof. Iustin Moisescu, op. cit., pp. 11-12

73


înţelesul de căpetenie, mai mare in popor, în deosebi la plural: oi πρεσβύτερος.

Reminiscenţă a vremurilor străvechi,, când cel bătrân era conducătorul familiei ori cei

mai în virstă, bătrânii, în comun, erau conducătorii unui sat, ai unei asociaţii, ai unui

trib sau chiar ai unui stat, — ne gândim la acea γερουσία a Spartei ori a lui Israil51),

ca şi la acel senatus al Romei antice —, aproape pretutindeni, în lumea veche,

πρεσβύτεροι erau numiţi, în chip obişnuit, mai marii poporului. In Palestina şi Asia

Mică, în Grecia şi Egipt, pe vremea Mântuitorului, acest nume era dat de mulţime, în

general, tuturor cârmuitorilor ori, uneori, numai unei anumite categorii de cârmuitori, în

înţelesul de căpetenii ale poporului, chiar când virsta lor nu îngăduia să fie socotiţi

bătrâni.52

Primii creştini au împrumutat termlenul πρεσβύτερος de la Evrei. Nu numai

folosirea acestui nume, pentru întâia oară, în Biserica Ierusalimului, dar însăşi

întrebuinţarea lui foarte deasă, in Palestina, pe vremea Mântuitorului, cum mărturisesc

Evangheliile sinoptice, îndreptăţeşte păstrarea unei strânse legături între înţelesul pe

care acest cuvânt îl avea in lumea iudaică şi înţelesul pe care i l-au dat creştinii.

In tot cursul istoriei lui Israil, „de la ieşirea din Egipt pînă la dis trugerea

Ierusalimului de către Romani, οι πρεσβύτεροι alcătuiau o adunare a mai marilor

poporului, care luau parte la cârmuirea statului. In număr de şaptezeci), ei se

întâlnesc, fără încetare, în jurul conducătorilor poporului evreiesc, uneori singuri,

alteori, însă, stând alături de alte categorii mai mari ai lui Israil, cum erau leviţii),

conducătorii seminţiilor (φΰλαρχοι), judecătorii (κριταί) şi cărturarii (γραμματοείσαγογείς),

pe vremea lui Moisi), ori alături de senat (γερουσία), pe vremea Macabeilor). In timpul

Mântuitorului, oι πρεσβύτερος (alcătuiau sinedriul celor 71, împreună cu arhiereii şi

cărturarii53).

Spre deosebire, însă, de arhierei, care dobândeau locul lor, în sinedriu, ca urmare a

demnităţii lor sacerdotale, şi de cărturari, carie erau aleşi, in deosebi, ca buni cunoscători

ai Legii, oί πρεσβύτερος erau rânduiţi, în sinedriu, ca reprezentanţi ai poporului. Propriu

51 Ibidem, p. 1352 Ibidem53 Ibidem, p. 14

73


zis, în principiu, ei erau socotiţi mai marii poporului, cum arată însăşi numirea lor de

oί πρεσβύτερο: του λαού).54

In cărţile Noului Testament, alături de întrebuinţarea cu însemnarea sa

etimologică: mai înaintat în vârstă (Le, XV, 25; loan, VIII, 9; Fap. Αp., I I , 17; I

Tim., V, 1,2), străbunul ori bătrînul (Mt., XV, 2; Mc, VII, 3, 5; Evrei, XI,2; Apoc.

IV.4,10; V, 5 etc.), precum şi cu sensul de căpetenii ale poporului, iudaic, termenul

πρεσβύτερος, indeosebi la plural: oί πρεαβύτί - pot, este folosit şi cu înţelesul de mai

mari în rindul creştinilor, slujitorii bisericeşti, pe scurt, preoţii.

Este adevărat că termenul obişnuit pentru exprimarea noţiunii de preot, în limba

greacă, este Εερεύς. Acest ouvînt se întîlneşte, deseori, în scrierile Noului Testament,

atît ca denumire a preoţilor Legii Vechiului Testament55), cât şi ca nume al preoţilor

păgâni); iar, în Epistola către Evrei, cfcrd se vorbeşte despre deosebirea dintre preoţia

Vechiului Testament si preoţia Noului Testament, Mântuitorul este numit, de mai multe

ori, preot (ίερεύς, in V, 6; VII, 15, 17, 2, 1; X, 21) şi arhiereu (in I I , 27; I I I , 1; IV, 14, 15;

V, 10; VI, 20; VII, 26; IX, 11). Totuşi, in chip obişnuit, creştinii evitau să dea numele

acesta de ιερείς slujitorilor lor bisericeşti, tocmai pentru a nu se face confuzie între preotul lui

Hristos, inzestrat cu harul dumnezeiesc necesar pentru mântuirea credincioşilor, şi preotul

mozaic ori păgân, săvârşitor de jertfă. Mai târziu, pe măsură ce primejdia aceasta

dispărea, termenul ιερεύς a pătruns, încetul cu încetul, în graiul creştin, acordându-se, in

general, tuturor slujitorilor bisericeşti, care primesc, la hirotonie, harul preoţiei (Εερωσύνη)

şi, în special, slujitorilor din treapta a doua a ierahiei, cu înţele sul de săvârşitori,

în primul rând, ai lucrării de sfinţire a credincioşilor. În epoca apostolică, însă, noţiunea

aceiasta era exprimată, de obicei, prin termenul κρεσβύτερος.

Atunci când nu este folosit singur, termenul πρεσβύτεροι este strâns legat de

noţiunea de Biserică (Fap. Αρ., XIV, 23, κατ' έκχληίίαν πρδαβυτέρους; XX, 17: τους

πρεσβυτέρους τίς εκκλησίας). De aici rezultă că preoţii se rânduiau pentru fiecare biserică,

în parte. Dar, din folosirea acestei expresiuni, în general, oι πρεσβύτεροι τις εκκλησίας,

se învederează nu atât noţiunea de mai mari ai credincioşilor, ci, în deosebi, ideea că, în

Biserică, ei alcătuiesc o categorie aparte de credincioşi, fiind înzestraţi cu har

dumnezeiesc pentru a împlini sarcini alese.


73


Cercetarea atentă a principalelor texte, în care se vorbeşte despre π ρ ε σ β ύ τ ε ρ ο ι , cu

înţeles creştin, în cărţile Noului Testament; arată limpede că noţiunea acestui termen este

concentrată în jurul împlinirii îndatoririlor spirituale ale slujitorilor bisericeşti. De aceea, în

vorbirea obişnuită, cuvântul πρεσβύτερος poate fi tradus în limba română prin slujitor

bisericesc.

Este adevărat că noţiunea de slujitor este exprimată în limba greacă de termenul

διάκονος; dar, în Biserica întemeiată de Hristos, care „n-a venit să i se slujească ci sä

slujească El”), cei rânduiţi prin taina hirotoniei să împlinească întreita lucrare de

transmitere a harului sfinţitor, de propovăduire a adevărului religios şi de păstorire a

obştei credincioşilor, după pilda Mântuitorului, sunt, în primul rând, slujitori. Numai

făcându-se folositori altora, ei se arată că sunt înzestraţi cu putere mai multă, că sunt

mai mari, πρεσβύτεροι, în rândurile credincioşilor.

Etimologic, cuvântul π ρ ε σ β ύ τ ε ρ ο ς însemnează mai înaintat în vârstă; dar, uzul

vorbirii, încă din vremuri străvechi, datorită gherontocraţiei arhaice, a împerechiat

noţiunea de bătrân cu aceea de cârmuitor. Cu timpul, înţelesul cel nou, adăugat la

însemnarea etimologică, ajunge să predomine în sfera acestei noţiuni, πρεσβύτεροι fiind

numiţi nu atât cei înaintaţi în vârstă, ci, în deosebi, cârmuitorii. Pentru exprimarea

noţiunii de bătrân, în toate vremurile, grecii au folosit, în primul rând, cuvântul

γέρων, cu toate că nici acesta n-a fost lipsit, cândva, de înţelesul de cârmuitor, cum

arată însăşi numirea de γεροντώκρατία a sistemului de conducere de către bătrâni.

În orice caz, cârmuirea credincioşilor pe calea mântuirii n-a constituit, niciodată, o

îndatorire ,a bătrânilor, în Biserica creştină. După învăţătura Mântuitorului, ridicarea

credinciosului în ierarhia bisericească nu este dependentă de vârstă, ci de înzestrarea

cu har dumnezeiesc prin sfânta taină a hirotoniei ; iar, uzul vorbirii creştine a legat

această noţiune de termenul πρεσβύτερος, adăugând-o în sfera lui, alături de noţiunile de

înaintat in vârstă şi de mai mare peste alţii.

Aflarea celui mai potrivit cuvânt românesc pentru traducerea termenului bisericesc

πρεσβύτερος nu este dificilă. De multă vreme, în graiul nostru este folosit cuvîntul preot

(lat. presbyter), care exprimă, ca şi ηρεοβύτεροί, nu numai noţiunea de slujitor în

treapta a doua a preoţiei, dar, se referă, în acelaşi timp, la slujitorii din cele trei trepte

ale ierarhiei bisericeşti : diacon, preot şi episcop.

73


În Faptele Apostolilor se vorbeşte limpede despre existenţa diaconilor (VI,1 sq.) şi

a preoţilor (XI,30), înainte de ţinerea sinodului de la Ierusalim. Ori, aceştia nu puteau

fi incluşi în rândul fraţilor, adică între simplii credincioşi, fiindcă se deosebeau de iei,

prin slujba pe care o împlineau în Biserică, în urma ridicării lor în treaptă, prin sfânta

taină a hirotoniei. De asemenea, ei nu pot fi .aşezaţi în ceata Apostolilor. Apoi, în sinod, la

loc de cinste, s-a aflat, atunci, şi Sfântul Iiacob, fratele Domnului. In rând cu Apostolii nici

el nu putea fi aşezat, deoarece n-a făcut parte din cei doisprezece. Iar, ca episcop al

Ierusalimului, el nu putea fi pomenit laolaltă cu fraţii, într-un act oficial, care arăta

împărţirea creştinilor în: απόστολοι, πρεσβύτεροι καί αδελφοί. Astfel, Sfântul Iacob, ca

episcop, nu putea fi rânduit în altă parte decât în categoria aşa numiţilor πρεσβύτερο:,

adică în ceata preoţilor, oare cuprinde pe : diaconi, preoţi şi episcopi.56

În Fapte, cap. XV, găsim mărturii limpezi cu privire la denumirea slujitorilor

bisericeşti din cele trei trepte ale ierarhiei cu numele de preoţi. Se înţelege, acest nume,

după cum s-a extins şi asupra Apostolilor, în vremurile următoare, a putut fi restrâns şi

numai asupra diaconilor şi preoţilor. Dar, intrucât, încă de la început, slujitorii biseri ceşti

din treapta de jos a ierarhiei, ca ajutori ai preoţilor şi episcopilor, dobândiseră numele de

diaconi, iar slujitorii din cea mai înaltă treaptă a ierarhiei, ca păstori ai Bisericilor din

anumite regiuni, şi-au legat numele lor de termenul episcop, a rămas pentru slujitorii

bisericeşti din treapta a doua numele de preot (πρεσβύτερος, Iερεύς), care caracteri-

zează latura principală a lucrării ierarhiei în mijlocul credincioşilor: sfinţirea. Aceasta

se învederează, limpede, din examinarea celor trei trepte ale ierarhiei bisericeşti, in

epoca apostolică.57

II.2.2. Scurtă prezentare a treptelor ierarhice

Ierarhia (gr. hiera + arhi = conducere sau autoritate sacră) cuprinde slujirile confirmate

prin hirotonie, care au autoritatea de a conduce în Biserică. Cu toate că principiul ierarhiei

slujirilor apare la Evrei 7,7 , unde se arată că ceea ce este inferior este binecuvântat de ceea ce

este superior, acest principiu n-a primit o motivare teologică decât începând cu scrierile lui

56 Pr. Dr. Ioan Mircea, op. cit., p. 48657 Prof. Iustin Moisescu, op. cit., pp. 16-18

73


Dionisie Aeropagitul, care vede în ierarhia bisericească o imitare a ierarhiei cereşti. Pentru

aceasta, cele trei trepte ierarhice nu sunt altceva decât cele trei grade de sfinţenie de pe scara

desăvârşirii (Ierarhia bisericească, 5): episcopul este simbolul perfecţiunii; prezbiterul, al

iluminării, iar diaconul, al purificării. Tendinţa de a explica în mod simbolic şi analogic formele

de slujire bisericească este mult mai veche. De pildă, Ghelasie, în Istoria Sinodului I ecumenic,

compară pe episcop cu chipul lui Hristos, prezbiterii fiind o reprezentarea a tronului serafimilor,

iar diaconii a heruvimilor.58

Pe baza menţiunilor din Noul Testament, cu precădere cele din Faptele Apostolilor (15, 23;

cf. 5, 2, 4, 6), Biserica Ortodoxă recunoaşte trei forme ale preoţiei pastorale sau hirotonite:

diaconul, preotul şi episcopul. Toate acestea sunt constitutive şi necesare Bisericii.

Concelebrarea acestora în Taina Euharistie arată că cel trei slujiri participă la aceeaşi preoţie

unică a lui Hristos, dar în mod diferit, după nevoile comunităţii. De altfel, slujirile bazate pe

hirotonie sunt în primul rând slujiri liturgice, rânduite pentru Taina Euharistiei. Din puterea şi

autoritatea de a consacra Euharistia, decurg celelalte funcţii: pastorală, învăţătoare,

conducătoare.

II.2.2.1.Episcopatul constituie cea mai înaltă treaptă în ierarhia bisericească, având

plenitudinea preoţiei. El reprezintă comunitatea şi coordonează slujirile acesteia, fiind centrul şi

expresia acestora. În această calitate, episcopul (επισκοπος) recapitulează şi coordonează toate

slujirile şi harismele Bisericii; de aceea, el este cel mai mare în ierarhie.

El are dreptul exclusiv de a hirotoni preoţi şi diaconi, deoarece el îşi exercită slujirea sa

numai împreună cu aceştia. Biserica locală (eparhia) nu poate să-şi hirotonească singură

episcopul ei, de aceea, el este hirotonit de doi sau trei episcopi din Bisericile vecine (Canonul 1

apostolic şi Canonul 4 al Sinodului I de la Niceea). El este prin hirotonie „unit” cu eparhia sa şi

nu exercită vreo funcţie în afara acesteia.59

II.2.2.2. Prezbiteratul (de la presbiteros) se crede a fi o prelungire a preoţiei din

Vechiul testament, în comunităţile formate din creştini proveniţi din iudei, în Palestina, în care

prezbiterul avea rolul de a conduce comunităţile întemeiate de Apostoli. Rolul specific al

prezbiterului este instruirea şi îndrumarea credincioşilor (I Tim. 5, 17). Prezbiteratul este

58 Pr. Prof. Dr. Ion Bria, op. cit, p. 20659 Ibidem, pp. 207 - 208

73


subordonat episcopatului ca exerciţiu şi slujire, dar nu ca origine. El nu este o derivare din

slujirea episcopului, ci are funcţia lui proprie.60

II.2.2.3. Diaconatul este o slujire liturgică permanentă şi nu o simplă treaptă

premergătoare preoţiei. Diaconii sunt prin hirotonie legaţi de episcopii lor, fiind, după simbolica

folosită de Sfântul Ignatie, chipul lui Hristos. Ei au un rol important în instruirea şi catehizarea

credincioşilor, fără însă să aibă răspundere pastorală.61

Biserica Ortodoxă este o Biserică ierarhică în sensul că face o distincţie dogmatică între

preoţia pastorală primită în Taina Hirotoniei, cu cele trei trepte ale forme ale ei – episcopatul,

prezbiteratul şi diaconatul -, şi preoţia generală, comună, a credincioşilor, care e primită în

Tainele Botezului şi Mirungerii. De aceea, Biserica nu trebuie să fie confundată cu ierarhia sau

clerul, după cum „poporul lui Dumnezeu” nu trebuie să fie limitat doar la laici sau mireni.

Biserica se sprijină nu numai pe o categorie de membri, ierarhia sau clerul, care au, fireşte,

slujiri proprii, specifice, ci pe întreg poporul. Mai mult, ierarhia există înlăuntrul poporului

credincios care formează Biserica.62

II.3. Succesiunea Apostolică

Succesiunea apostolică (lat. succesio = urmare, continuare) este modul în care Biserica

păstrează structura unică şi permanentă a apostolatului „celor doisprezece”, în continuitatea ei

istorică. Biserica este zidită pe „temelia apostolilor” (Efes. 2, 20) în sensul că „cei doisprezece”

formează un grup unic, cu o misiune unică în întemeierea Bisericii. Hristos Însuşi constituie

colegiul celor doisprezece Apostoli, ca însuşi modelul Bisericii, ca o structură care garantează

continuitatea ei istorică şi identitatea ei de „trup” al lui Hristos. Aceasta se vede şi din faptul că

60 ***, Vocabular de Teologie Biblică, p. 12661 Pr. Prof. Dr. Ion Bria, op. cit, p. 20862 Ibidem, pp. 208 - 209

73


Duhul Sfânt este trimis de Fiul, proslăvit anume pentru a confirma această structură apostolică,

drept bază a Bisericii. Întemeierea Bisericii istorice la Cincizecime este un eveniment al

Duhului Sfânt, dar prezenţa Apostolilor la Cincizecime face parte din eveniment. Prin urmare,

în faptul Cincizecimii, instituţia şi evenimentul, alegerea şi trimiterea, formează un întreg

inseparabil. Dacă Biserica istorică nu se poate concepe fără prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt,

ea nu se poate imagina fără „colegiul” Apostolilor lui Hristos. Căci Hristos este înconjurat de

Apostoli nu numai în viaţa Sa pământească, ci şi în împărăţia Sa (Lc. 22, 30). La sfârşitul

veacurilor, Hristos apare din nou înconjurat de Apostolii Săi (Apoc. 21, 14; cf. 20, 4), ceea ce

înseamnă că „succesiunea” apostolică are nu numai un sens istoric, ci şi un sens eshatologic (Lc.

10, 20). Pentru părintele Stăniloae, „succesiunea neîntreruptă a harului de la Apostoli nu

înseamnă numai că râul harului sau al dragostei nesfârşite a lui Hristos vine numai din trecut,

din persoanele care au mijlocit-o, în mod orizontal, printr-un lanţ de intermediari. Dacă cel ce

lucrează prin orice săvârşitor al unei Taine este Hristos Însuşi, sau dacă Hristos însuşi îşi

comunică prin el iubirea Sa faţă de Tatăl şi faţă de cei ce primesc Tainele, în episcopii care

hirotonesc un nou episcop lucrează Hristos Însuşi, Cel ce Se află în cer şi în Biserică,

comunicându-şi această iubire. Harul vine şi de sus de fiecare dată. Succesiunea înseamnă

numai că acelaşi Hristos, care a lucrat, începând de la Apostoli în toţi episcopii de până acum,

lucrează prin mijlocirea rugăciunilor episcopilor hirotonisitori şi asupra noului hirotonit şi va

lucra şi prin Tainele ce le va săvârşi el ca episcop. Hristos este o prezenţă directă pentru noul

episcop, dar e Acelaşi care a fost o prezenţă directă şi pentru episcopii din tot trecutul.”63

Hristos rânduieşte invizibil în mod direct şi vizibil prin episcop pe episcopi, pe preoţi şi pe

diaconii din orice timp, comunicându-le Duhul Sfânt sau iubirea nesfârşită de Dumnezeu şi a lui

Dumnezeu care se află în trupul Său. Dar le-o comunică prin rugăciunile celor dintâi Apostoli,

apoi ale episcopilor (episcopi: Fapte 20, 28; II Tim. 1, 6; Tit 1, 5; preoţi: I Tim. 5, 22; Fapte 14,

23; diaconi: Fapte 6, 6; I tim. 3, 10 etc.)

Referinţa la Apostoli este esenţială şi obligatorie pentru cei ce organizează primele

comunităţi creştine. Pavel, Luca, Iacov, Ioan, toţi îşi definesc slujirea şi autoritatea lor în raport

cu „cei doisprezece”, în termeni de continuitate directă cu persoana şi învăţătura acestora

(Galateni 2, 9). Această continuitate are un conţinut şi o calitate de reprezentare: „Căci v-am

predat (παρέδοκα) ceea ce am primit” (I Cor. 15, 3). „Deci ori eu, ori aceia, aşa propovăduim” (I

63 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., pp. 246-247

73


Cor. 15, 11). Tertulian cere ca fiecare Biserică să demonstreze apostolicitatea originii ei, prin

succesiunea neîntreruptă a episcopilor, cu unul din Apostoli sau bărbaţii apostolici. (De

praescriptione haereticorum XXXII, 1, trad. cit. , p. 130). Pentru Sfântul Ciprian, unitatea

Bisericii se menţine prin mărturisirea credinţei Apostolului Petru. Orice Biserică sau episcop

care face această mărturisire se află în succesiunea lui Petru (Despre unitatea Bisericii, 4-5, trad.

cit., p. 28-30).64

Aspectele principale ale succesiunii apostolice pot fi prezentate astfel: Apostolatul este o

instituţie unică în Biserică, nu numai cea dintâi în ordinea slujirilor (I Cor. 12, 28). De aceea, nu

se poate vorbi de transmiterea apostolatului „Celor Doisprezece” în termeni de prelungire

istorică. Episcopatul este indispensabil pentru a identifica succesiunea cu perioada apostolică,

dar nu este un substitut sau un echivalent al apostolatului, după moartea ultimului Apostol.65

Bisericile au căutat să identifice „originea” lor apostolică prin listele de episcopi hirotoniţi

în linie directă de un Apostol sau de un urmaş al acestora. Dar această succesiune istorică nu

este limitată la episcopat sau la preoţia hirotonită: o serie de părinţi ai Bisericii insistă asupra

continuităţii şi în învăţătura sau didascalia apostolilor. De aceea, Biserica, prin toate aspectele

majore ale vieţii ei, este în succesiune apostolică. Toţi răspund de apostolicitatea credinţei, nu

numai ierarhia.66

Colegiul apostolic, care înconjoară pe Hristos, este o imagine a Bisericii. Această imagine

se reproduce în fiecare comunitate locală unde se distinge episcopul înconjurat de colegiul

preoţilor (Iacov şi preoţii, vezi Fapte 21, 18). Această icoană a Bisericii, Hristos înconjurat de

Apostolii Săi, este restituită sub forma: episcopul şi presbiterii săi. De altfel, potrivit analogiei

folosite de Sfântul Ignatie, episcopul este „imaginea” Tatălui, nu a Apostolilor, care sunt

reprezentaţi de prezbiteri, diaconii fiind chipul lui Hristos. Aceasta înseamnă că aşa cum Hristos

şi Apostolii formează o unitate, tot aşa episcopul, preotul şi diaconul formează un ansamblu.67

În succesiunea episcopală, sau mai bine zis, sacerdotală sau ierarhică, Biserica revendică

continuitatea ei cu colegiul apostolic în întregimea lui, nu cu apostolii luaţi individual.

Comunitatea nu înseamnă numai succesiunea de la individ la individ, a episcopilor, ci

continuitatea între comunităţile şi Bisericile care se constituie în jurul episcopului. În actul

64 Pr. Prof. Dr. Ion Bria, op. cit., p. 34765 Ibidem66 Pr. Prof. Liviu Stan, Succesiunea apostolic, în revista „Studii Teologice”, Nr. 5-6, mai –iunie, anul VII/ 1955, p. 31867 Pr. Prof. Dr. Ion Bria, op.cit., p. 348

73


hirotoniei, Biserica însăşi identifică pe păstorul ei. Relaţia dintre Hristos – Apostoli – episcopi

nu se face deci pe deasupra Bisericii. Apostolii nu sunt surse individuale ale harului preoţiei,

deoarece ei formează un întreg. Apostolii pot fi luaţi separat, dar individualizarea lor duce la un

model ecleziologic necunoscut în Biserica primară.68 De pildă, ecleziologia catolică, pornind de

la colegiul apostolic care înconjoară pe Petru, vorbeşte de colegialitatea episcopală care are în

frunte pe succesorul lui Petru.69

Datorită faptului că episcopul este structura de bază a Bisericii locale, colegialitatea

episcopilor este o mărturie a comuniunii Bisericilor. Întrucât succesiunea apostolică este lanţul

hirotoniilor valabile, intercomuniunea e bazată pe apostolicitatea hirotoniilor.70

Prin preoţia sa slujitoare, preotul nu e scos nici el, ca persoană individuală, din necesitatea

rugăciunilor pentru sine, asemenea tuturor credincioşilor. Din nou, părintele Dumitru Stăniloae

arată că „în preoţia lui („a omului”, n. aut.) slujitoare include şi jertfa şi rugăciunea lui

individuală şi în aceasta e arată unitatea lui cu ceilalţi slujitori. Iar dacă nu-şi împlineşte preoţia

lui cu vrednicie, sau dacă nu se roagă şi nu-şi aduce şi jertfa lui pentru sine, îşi riscă mântuirea

personală. La fel şi episcopii. Căci pentru menţinerea unităţii în Biserică s-a rânduit încă de la

Apostoli, pe baza poruncii Mântuitorului, Care pe lângă cei 12 Apostoli mai avea şi un cerc mai

larg de ucenici -, ca preoţia în Hristos să se exercite prin trei trepte: episcopi, preoţi şi

diaconi”.71

68 Ibidem69 Pr. Prof. Liviu Stan, art. cit., p. 31270 Pr. Prof. Dr. Ion Bria, op. cit., p. 34871 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., pp. 248-249

73


II.4. Diaconii

II.4.1. Introducere

Persoana hirotonită de Apostoli (Fapte 6 ,6) sau episcopi (Filip. 1, 1; II Tim. 1, 6), căreia i

se acordă harul preoţesc, în prima treaptă preoţească se numeşte diacon.72 Deci, diaconul

(διάκονος, -ov) este slujitorul Bisericii care are în cadrul ierarhie rangul cel mai mic. 73 Deşi

titlul de diakonos este dat oricărei forme de slujire – diakonia – în Biserică, totuşi, în Noul

Testament el arată o funcţie specifică.74 Cuvintele „slujitor” şi „slujire” corespund cuvintelor

greceşti diakonos şi diakonia, în latina Vulgatei minister, ministerium, preluate într-o serie

de limbi moderne occidentale. Aceşti doi termeni nu fac parte din limbajul religios al

72 Pr. Dr. Ioan Mircea, op. cit., p. 12873 Prof. Dr. Ene Branişte şi Prof. Ecaterina Branişte, op. cit., p. 13474 Pr. Prof. Dr. Ion Bria, op. cit., p. 126

73


Septuagintei, care le utilizează rar şi în sens profan (Est. 1, 10, 6, 1-5). În Vulgata,

minister traduce ebraicul meşaret (cf. Exod 24, 13: Iosua, slujitorul lui Moise), care poate

să-i desemneze pe preoţi, slujitorii cultului (Is. 61, 6; Ey. 44,11; Ioil 1, 9). 75

Din verbul „diakonein” cu semnificaţia „organul prin care se face o lucrare”, „a lucra

in folosul altuia”, s-au derivat cuvintele „diaconia” si „diakonos” cu insemnarea de slujire,

respectiv slujitor. După cum arată Prof. Iustin Moisescu, Patriarh al României între anii 1977-

1986, în scrierile Noului Testament verbul „diakonein” este intrebuintat spre a exprima:

a) Lucrarea îngerilor in raport cu Mântuitorul (Matei IV, 11) - îngeri venind slujeau

lui.

b) Lucrarea profetilor - lor le-a fost descoperit ca nu pentru ei însisi ci pentru voi

slujeau aceste lucrări care acum s-au vestit (I Petru I, 12).

c) Lucrarea Mântuitorului în lume, „Fiul Omului nu a venit ca sa I se slujeasca, ci ca

să slujească” (Matei XX, 28).

d) Diferite feluri de lucrare a slujitorilor Bisericii potrivit cu harul primit de fiecare.

„După harul pe care l-a primit fiecare slujiți-vă de el spre folosul tuturor” (I Petru IV, 10-11).76

Dar termenul diakonia are și întelesul de lucrare spirituală pe care biserica o

savârșește prin slujitorii ei pentru mântuirea credincioșilor. Astfel diaconia este numită:

a) „Lucrarea îngerilor pentru mântuirea credinciosilor”. „Îngerii care nu sunt toți

duhuri slujitoare, trimiși ca să slujească pentru cei ce vor fi moștenitorii mântuirii” (Evrei I, 14).

b) Lucrarea Bisericii de împlinire a operei Mântuitorului de împăcare a omului căzut

cu Dumnezeu. Și toate sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu Sine prin Hristos și care ne-a

dat noua slujirea împăcării. (II Cor. V, 18).

c) Lucrarea Bisericii de zidire a Trupului tainic a lui Hristos. „Si El a dat pe unii ca sa

fie apostoli, pe altii prooroci spre desavârșirea sfintelor, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui

Hristos” (Efeseni IV, 4).

d) Lucrarea slujitorilor bisericești in general ca „slujirea Cuvântului” (F. Ap. IV, 4)

„slujirea de a mărturisi Evanghelia harului lui Dumnezeu” (F. Ap. XX, 24).

e) Lucrarea slujitorilor bisericești potrivit cu harul primit de fiecare. „Și felurite slujiri

sunt, dar același Domn” (I Cor. XII, 5).77

75 ***, Vocabular de Teologie Biblică, p. 69776 Prof. Iustin Moisescu, op. cit., pp. 29-3077 Ibidem, p. 30

73


În concluzie, cuvântul diakonos - cu puține excepții în cărțile Noului Testament - are

sens religios, referindu-se la cel care îndeplineste o slujire religioasa. În acest înțeles însuși

Mântuitorul este numit slujitor al tăierii împrejur (Romani XV, 8) - în înțelesul că Mântuitorul s-

a pus înainte de toate în serviciul poporului iudeu. Apostolii sunt numiti „diakonoi (II Cor. VI,

4), diakonoi Hristou (I Cor. XI, 25) - slujitori ai lui Dumnezeu, slujitori ai lui Hristos”.78

Folosit la început cu o însemnare atât de largă pentru a caracteriza pe ostenitorii care-și

închina viața operii de mântuire a lumii, încetul cu încetul termenul diakonos și-a restrâns sfera

noțiunii limitându-se la denumirea slujitorilor unei singure trepte a ierarhiei bisericești,

devenind numele slujitorului bisericesc care lucrează ca ajutor al preotului sau Episcopului.

II.4.2. Terminologie

Spre deosebire de celelalte verbe greceşti, a căror însemnare principală se legase de o

anumită latură a acţiunii de a sluji, ca δουλεύει, α sluji silit, în deosebi, ca sclav;

θεραπύειν, α sluji de bună voie, din respect ori veneraţie; λατρεύειν, la început, a sluji cu plată,

apoi, a adora; λειχουργείν, α sluji poporului ori statului, în urmă, lui Dumnezeu;

όπηρετείν a sluji ca vâslaş, apoi, ca servitor, numai verbul διανονείν, alcătuit din

prep. δίά şi verbul κονείν, vechi cuvânt ionic, cu î n semnare literală: organul prin care se

face o lucrare, și-a păstrat, multă vreme, însemnarea aceasta generală de: a lucra în

folosul altuia, a ajuta, a sluji cuiva; iar subst. ή διακονία, slujire, ca şi subst. ό διάκονος,

slujitor, ori adj. διάκονος-ov, au fost folosite, vreme îndelungată, cu însemnarea lor

generală, înlocuind, deseori, termenii proprii diferi telor feluri de slujiri ori slujitori).

Astfei, διάκονος era numit atât cel care purta grijă de treburile casei, în general,

ajutând pe stăpân), cât şi cel care împlinea numai anumite sarcini, in casă, spre pildă,

cu prilejul ospeţelor). De asemenea, diacon ena numit şi purtătorul unei solii, trimisul

cuiva, fiind pus alături de vestitori (δίελοί) şi crainici (χήρυκες), ori chiar un slujitor al

statului, împlinind o sarcină de seamă în folosul cetăţenilor). In acest fel, diaconi erau

78 Ibidem, p. 31

73


numiţi nu numai cei care purtau grijă de cele trupeşti (o θεραπευταί σωμάτων), ci în

general, slujitorii care săvârşeau anumite acţiuni în folosul altora, re ferindu-se atât la

trup cât şi la suflet, cum lasă să se înţeleagă Platon, când vorbeşte despre: „πραγματεία...

καί περί τό σώμα καί περί τήν ψυχήν... διακονική" χ).79

Din epoca elenistică ni s-au păstrat ştiri, in care se vede că atât substantivul

δ ι ά κ ο ν ο ς cât şi termenii înrudiţi δ ι α κ ο ν ε ί ν şi δ ι α κ ο ν ί α erau folosiţi şi în domeniul

religios. Iosif Flaviu, spre pildă, după ce întrebuinţează termenul de diacon, în însemnarea

comuna de slujitor), vorbeşte şi despre διάκονος τοϋ θεοο), ori despre διάκονος της φωνζς

του θεού). În altă parte, el aminteşte că leviţii au fost rânduiţi pen tru a sluji lui

Dumnezeu, folosind expresiunea: „διακονεΐσθαι τΰς θεού), iar despre preoţi spune că

slujesc mulţimilor: „τον Εερέων διακονουμένων τοΓς δχλοις").80

În Septuaginta nu întâlnim niciodată verbul διακονεΐν. Noţiunea de a sluji ests

exprimată, acolo, prin verbul δουλεύειv, când textul se referă la îndatoririle

exercitate de o slugă, şi prin verbele λειτουρτείν ori λατρεύειν, când slujirea are

legătură cu practicile de cult religios. De asemenea, termenii διακονία şi διάκονος se

găsesc foarte rar şi numai în sens profan, în Vechiul Testament. Astfel, διακονία se

întâlneşte o singură dată în I Mac, XI, 58, cu însemnarea probabilă de ajutoare ori

daruri. În orice caz, sfera noţiunii acestui cuvânt este cu mult mai largă, cuprinzând, în

general, orice acţiune de slujire pentru cineva. Din această pricină, în unele

manuscrise ale Septuagintei, termenul διάκονοι, slujitori, este înlocuit cu formula oi έκ

τίς διακονίας, cei din slujba, în Est., VI, 3, 5. În sfirşit, διάκονος este -numit slujitorul,

în general, în Prov., X, 4.

Termenii διακονείν, διακονία şi διάκονος din cărţile Noului Testament sunt

întrebuinţaţi cu înţelesul de a sluji, slujire şi slujitor, în general. încetul cu încetul,

însemnarea lor se restrânge, însă, limitându-se, cu vremea, ! a un anumit fel de slujire. Fără

a-şi pierde cu totul însemnarea lor etimologică, termenii διακονείν, διακονία şi διάκονος

incă în epoca apostolică, ajung să fie folosiţi, în chip tot mai stăruitor, pentru a exprima

noţiuni cu caracter religios.81

79 Ibidem, pp. 32-3380 Pr. Dr. Ioan Mircea, op. cit., p. 12981 Prof. Iustin Moisescu, op. cit., p. 34

73


Cu o însemnare chiar mai restrânsă decât a verbului διακονείν este folosit substantivul

διακονία pentru a exprima noţiunea de lucrare religioasă a Bisericii. In cărţile Noului

Testament, dacă lăsăm la o parte textele, în care διακονία este numită împlinirea

datoriei de ajutorare a fraţilor în lipsuri materiale (Fap. Αρ., XI, 29; XII, 25; Rom.,

XV, 31 ; I Cor., XVI, 15; II Cor., VIII, 4; IX, 1, 12, 13), nu vom mai întâlni acest

termen decât pentru denumirea lucrării spirituale pe care Biserica o săvârşeşte, prin

slujitorii ei, pentru mântuirea credincioşilor.82

La rândul său, cu excepţia cîtorva texte evanghelice, în care substantivul διάκονο, este

întrebuinţat cu însemnarea sa etimologică, în înţeles de slugă, spre deosebire de stăpân,

aproape pretutindeni în cărţile Noului Testament, acest termen are sens religios. Se pare că

înseşi cuvintele Mântuitorului: „Dacă cineva îmi slujeşte Mie, să mă urmeze pe Mine şi,

unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu ; dacă cineva îmi slujeşte Mie, pe acesta îl

va cinsti Tatăl" (,,Έάν έμοί τις διακονώ, έμοί άκολουθείτω καί βπου dία Ιγώ, έχει καί ό

διάκονος ό Ιμός Ιστοί- έάν τις εμοί διακονη, τιμήσει αίτέν ό πατήρ” loan, XII, 26), în care

verbul διακονείν şi substamtivul διάκονος revin, stăruitor, unul după altul pentru a caracteriza

raporturile unorcredincioşi cu Mântuitorul şi cu Dumnezeu Tatăl, au determinat restrângerea

noţiunii de διάκονος la un cerc anumit de slujitori, în terminologia creştină. În afară de

textul din Rom., XIII , 4, unde cuvântul διάκονος este folosit, de două,ori, pentru denumirea

autorităţii de stat, şi de textul din II Cor., XI,15, unde se spune că slujitorii (διάκονοι) lui

Satan se pot schimba in slujitori ai dreptăţii (διάκονοι δικαιοσύνης), în toate celelate texte,

în oare mai este folosit, termenul διάκονος se referă la cel care împlineşte o slujire

religioasă.83

Folosit, la început, cu însemnarea aceasta atît de largă pentru a caracteriza, în

general, pe ostenitorii care-şi închină viaţa operei de mântuire a lumii, încetul cu

încetul, termenul de diacon şi-a restrâns sfera noţiunii sale, limâtindu-se la denumirea

slujitorilor unei singure trepte a ierarhiei bisericeşti. Cu trecerea vremii, nevoia unei

terminologii creştine, făcându-se din zi în zi tot mai simţită, pe măsură ce slujitorii din

celelalte două trepte ale ierarhiei îşi însuşeau nume legate de latura principală a activităţii

lor, termenul de diacon, a cărui noţiune de slujitor este legată de acţiunea de a ajuta,

devine numele slujitorului bisericesc care lucrează ca ajutor al preotului sau al


73


episcopului. Cu această însemnare este folosit, uneori, termenul de diacon în primele

zile ale Bisericii creştine.84

II.4.3. Întemeierea diaconiei

Prima amintire despre diaconi ca persoane orânduite în slujba Bisericii, se face de Sfântul

Evanghelist Luca (Fapte. VI, 1-6) care vorbește despre alegerea celor 7 diaconi, așezați în treapta

diaconiei, prin rugăciune și punerea mâinilor - adică prin hirotonie.

Sfântul Ioan Gură de Aur comentând acest loc spune: „Aceasta este hirotonia, se

așează mâna pe bărbat, iar Dumnezeu savârșește totul. Și mâna Lui este aceea care atinge capul

celui ce se hirotonisește dacă se hirotonește cum trebuie”.

Privitor la alegerea celor 7 diaconi, Patriarhul Iustin Moisescu in lucrarea sa „Ierarhia

bisericeasca în epoca apostolică” arată că cei 7 bărbați amintiți in F. Ap. cap. VI sunt cei dintâi

diaconi a căror hirotonie este amintită în Noul Testament, dar ei nu trebuiesc socotiți ca cei dintâi

diaconi în Biserica Creștina.85

Sfântul Evanghelist Luca autorul cărții Faptelor Apostolilor vorbește în cap. VI, 1-6

despre hirotonia a 7 bărbați eliniști în treapta diaconiei cu îndatorirea deosebită de a purta grijă la

agapele frățești de văduvele eleniste. Prilejul așezării lor în ierarhia bisericeasca a fost dat de

cartirea eleniștilor împotriva evreilor ca văduvele lor erau trecute cu vederea la slujirea cea de

toate zilele.

Această slujire era strâns legată de agape - mese ale dragostei - care aveau loc

oarecum în cadrul liturgic, urmând îndată după impărtășirea credincioșilor.

Această slujire avea caracter religios neputând fi îndeplinită de simpli credincioși.

Apostolii nu s-au ocupat cu slujirea de mese, pentru că dacă ei ar fi îndeplinit si această lucrare

n-ar fi creat nemulțumiri. Ori, întrucât această slujire avea caracter religios și ea există chiar din

primele zile ale Bisericii, desigur că au existat și diaconii care s-o îndeplinească, despre a căror

hirotonie nu se face amintire. S-ar putea ca primii diaconi să fi fost instituiți numai pentru a

săvârși o opera cu caracter social - lucrare de pastorire. Noi însă vedem că ei îndeplineau și cele

84 Ibidem, pp. 36-3785 Ibidem, p. 33

73


două lucrări legate de îndatoririle Ierarhiei bisericești - propovăduirea, de exemplu: Cuvântarea

Sfântului Arhidiacon Ștefan petceluită cu moartea martirică a acestuia și sfințirea - botezul

dregătorului etiopian de către diaconul Filip (F. Ap. VIII, 38).

Dintre scriitorii Noului Testament, Sfântul Apostol Pavel vorbește mai larg despre

diaconi - ca o categorie de slujitori din Ierarhia bisericeasca.

La începutul Epistolei către Filipeni, Apostolul „salută pe sfinții care sunt în Filipi

împreună cu episcopii și diaconii”.

Numele de sfinți se dădea creștinilor din epoca apostolică, iar slujitorii sunt împărțiti

aici in două categorii: episcopii, numiți uneori și preoți, și diaconii.

II.4.4. Necesitatea înfiinţării treptei ierarhice de diacon

Episodul capitolului șase din cartea Faptele Apostolilor este singurul care ne descrie

alegerea și hirotonia unor diaconi. Numărul creștinilor și nevoile lor spirituale oferă dovezi

asupra existentei unei comunități în Ierusalim și factorii care au determinat primele hirotonii. Se

ştie că, în comunitatea din Ierusalim, se aflau creştini evrei şi elenişti, adică iudei palestinieni

de limbă aramaică şi iudei de limbă greacă proveniţi din diaspora iudaică. Se ştie că, încă

din primele zile ale Bisericii, creştinii «erau laolaltă şi aveuu toate de obşte» (2, 4) «şi

frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie şi intru curăţia inimii» (2, 46).

Aceasta era o trăsătură caracteristică şi, într-un anumit fel, definitorie a vieţii creştine din

Ierusalim. Sfinţii Apostoli îi vor arăta toată atenţia pentru că de desfăşurarea în bune

condiţii a acestor mese comune sau agape depindeau, într-o mare măsură, liniştea şi

propăşirea întregii obşti creştine. Personal Apostolii au purtat de grijă ca resursele necesare

organizării maselor comune să fie asigurate prin donaţii din partea creştinilor care posedau

averi (2, 44-45). 86

Autorul Faptelor Apostolilor precizează că, şi după ce efectivul creştinilor din Ierusalim

sporise în aşa fel încât numai „numărul bărbaţilor credincioşi s-a făcut ca la cinci mii” (4, 4),

proprietatea obştească de bunuri se menţinea ca o constantă a vieţii creştine (4, 34—

35).

86 Pr. Dr. Ioan Mircea, op. cit., pp. 63-64

73


Din toate textele care descriu modul în care primii creştini foloseau bunurile

materiale, rezultă că, în condiţiile posesiunii în comun a bunurilor, cei ce purtau

răspunderea desfăşurării vieţii din comunităţile creştine trebuiau să consacre, în mod

zilnic (Fapte 2, 44— 46, 4, 35, 6, 1), o bună parte din timpul lor asigurării împărţirii echi -

tabile a resurselor depuse cu generozitate de cei mai avuţi dintre credincioşi. Din toate

textele privind felul in care au fost rezolvate problemele materiale ale comunităţilor creştine

din Ierusalim, reiese că, atît Sfinţii Apostoli, cît şi creştinii considerau aceste aspecte ca

fiind de o importanţă capitală pentru caracterizarea vieţii creştine şi pentru înrâurirea pe

care aceasta o putea avea asupra societăţii ierusalimitene şi pentru progresul general al

propovăduirii Evangheliei. În lumina acestor consideraţii, posesiunea în comun a bunurilor

intâlnită în Biserica Ierusalimului nu era privită ca o simplă rezolvare a unor probleme

practice, ci ca un semn văzut al transformărilor pe care învăţătura evanghelică le săvârşea în

conştiinţa credincioşilor, ca un criteriu al autenticităţii credinţei, ca o manifestare a

dragostei frăţeşti, a bucuriei de a contribui la împlinirea trebuinţelor fraţilor întru

credinţă.87

Pentru ca această înaltă stare de trăire creştină să fie permanent păstrată se cereau

eforturi mari şi susţinute, în primul rând, din partea Sfinţilor Apostoli, pentru că ei erau cei care,

cu harul şi cu puterea Sfântului Duh realizaseră acest desăvârşit şi impresionant tablou al

vieţii creştine din cea dintâi Biserică. Era insa cu neputinţă ca numai doisprezece bărbaţi să

supravegheze direct şi personal această vastă activitate pe care o presupunea aplicarea prin-

cipiului de aur: „Şi se împărţea fiecăruia după cum avea cineva trebuinţă” (4, 35; cf. 2, 45).

De aceea, trebuie să căutam obârşia apariţiei celor dintâi slujitori bisericeşti hirotoniţi, deci α

diaconilor în această direcţie a preluării de la Sfinţii Apostoli a unor sarcini legate mai ales

de împărţirea din bunurile obşteşti a celor trebuitoare traiului fiecărui creştin pentru ca, astfel

să se poată asigura continuarea şi extinderea la nivelul tuturor comunităţilor creştine a acelei

înălţătoare ii pilduitoare vieţuiri creştine descrise de Sfântul Luca în Faptele Apostolilor 2, -42—

47 şi 4, 32—35.

II.4.5. Alegerea şi hirotonia primilor diaconi87 ***, Vocabular de Teologie Biblică, pp. 64-66

73


Vom căuta în zadar, în scrierile Noului Testament, date despre hirotonia celor

dintâi diaconi. Ca şi în cazul preoţilor şi al episcopilor, acest moment din viaţa Bisericii

rămâne învăluit in umbră.88

Se afirmă, deseori, în cărţile de istorie bisericească ori de dogm atică, precum şi in

unele comentarii ale Noului Testament, ca hirotonia celor dintâi diaconi, adică instituirea

treptei diaconilor în ierarhia bisericească, este istorisită în pericopa din Fap. Αρ., VI, 1-

6, oare are următorul ouprins: „în zilele acestea, înmulţindu-se ucenicii, s-a făcut

cârmire de către elenişti împotriva Evreilor că erau trecute cu vederea văduvele lor în

slujirea cea de toate zilele. Iar cei doisprezece, chemând mulţimea ucenicilor, au zis ;

„Nu este potrivit ca noi, lăsând cuvântul lui Dumnezeu, să slujim la mese. Drept aceea,

fraţilor, căutaţi dintre voi şapte bărbaţi încercaţi, plini de Duh şi de înţelepciune, pe

care să-i rânduim la trebuinţa aceasta, iar noi vom stărui în rugăciune şi în slujirea

cuvântului". Şi a plăcut cuvântul înaintea întregii mulţimi şi au ales pe Ştefan, bărbat

plin de credinţă şi de Duh Sfânt, şi pe Filip şi pe Prohor şi pe Nicanor şi pe Timon şi

pe Parmena şi pe Nicolaie, prozelit antiohian, pe care i-au pus înaintea Apostolilor; şi

aceştia, rugându-se, şi-au pus mâinile peste ei”. Fără îndoială, cei şapte bărbaţi amintiţi

în acest text sunt cei dintâi diaconi, a căror hirotonie este pomenită in Noul

Testament; dar ei nu trebuiesc socotiţi cei dintâi diaconi în Biserica creştină.

Când autorul Faptelor Apostolilor face menţiunea că eleniştii au cârtit

împotriva evreilor pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la „slujirea de

fiecare zi” a avut în vedere, deci, pe cei ce fuseseră rânduiţi spre această slujire

dintre creştinii evrei palestinieni aşa cum vor fi rânduiţi şi cei şapte diaconi dintre

elenişti, adică prin hirotonie. Cei şapte diaconi elenişti trebuiau să preia săvârşirea

aceleiaşi lucrări pentru văduvele lor ca şi aceea pe care o săvârşi seră până atunci

diaconii evrei atât pentru văduvele iudee din Palestina, cât şi pentru văduvele

eleniştilor. Pentru că nu trebuie să se înţeleagă din Faptele Apostolilor 6,1-

6 că „evreii” (diaconii evrei) vor fi înlocuiţi din slujirea lor de diaconi. Ei îşi

vor continua lucrarea zilnică de slujire paralel cu diaconii elenişti, dar

pentru văduvele evreilor. Precizarea „înmulțindu-se ucenicii” (6,1) arată

88 Prof. Iustin Moisescu, op. cit., p. 36

73


motivul real pentru care vaduvele eleniștilor erau trecute cu vederea:

diaconii evrei nu mai puteau face față îndatoririlor ce le reveneau la slujirea

văduvelor din Biserica Ierusalimului al cărui număr sporea vertiginos.

Responsabilitatea slujirii diaconești la Ierusalim nu se putea face printr-o

simplă delegare ci trebuia sa se faca cum s-a procedat și în cazul diaconilor

evrei:hirotonia!

Din acest motiv Apostolii au solicitat „eleniștilor” să aleagă dintre ei

șapte bărbați: „încercaţi, plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune”. Sfinţii

Apostoli şi-au pus mâinile peste ei, adică le-au administrat taina hirotoniei

(6, 6; 1, 15—26).În acest fel diaconii eleniști și-au putut lua locul lângă

diaconii evrei și au slujit alături de ei hirotoniti fiind cu taina hirotoniei care s-a

făcut prin punerea mâinilor.Ar fi greșit sa presupunem că slujirea de diacon în

epoca apostolică s-ar fi redus la slujirea la agape. După cum rezultă din Faptele

Apostolilor (2, 42, 46-47), agapele, mesele frățești,aveau loc într-un cadru

liturgic, urmând imediat împărtășirea comunității de Trupul și Sângele

Domnului,iar diaconii participau la serviciul divin ajutând Apostolii care

prezidau ansamblul euharistic.Apoi după serviciul liturgic aveau loc agapele la

care slujeau și diaconii. Slujirea la mese nu cuprindea numai aspectul văzut al

acesteia, ci și pregătirea spirituală a credincioșilor pentru a participa la aceste

ospete ale dragostei și deasemenea în timpul lor a păstra o atmosfera generală

de reculegere, trăire creștină, propice înaintării pe calea desăvârșirii

evanghelice.89

Din expunerea Sfîatului Luca (Fapte 6, 36), rezultă că accentul cade pe colaborarea

strânsă dintre Sfinţii Apostoli şi „mulţimea ucenicilor” (Fapte 6, 1, 2). Cei dintâi

procedează la convocarea „mulţimei ucenicilor” cărora le cer să procedeze la alegerea

dintre ei „a şapte bărbaţi cu irne bun, plini de Duh Sfînt şi de înţelepciune” (6, 3) spre α

fi rânduiţi în slujba diaconiei de Sfinţii Apostoli (6, 3). Deci alegerea candidaţilor

precede Hirotonia acestora. Iar alegerea candidaţilor este, în general, opera obştei

creştinilor care, cunoscând pe cei mai buni dintre ei, îi pro pun spre Hirotonie Sfinţilor

Apostoli.

89 Ibidem, pp. 36-37

73


Este, desigur, interesant să relevăm că, folosind termenul οι μαθηταί, ucenicii, atunci

când precizează calitatea celor convocaţi de Sfinţii Apostoli în vederea alegerii celor

şapte diaconi dintre elenişti, Sfântul Luca ne lasă să subânţelegem că aceştia erau

creştinii din Ierusalim. Dar nu putem să nu observăm că termenul μαθητής, ucenic, care

lipseşte din Septuaginta, se foloseşte aici, pentru întâia oară, în Faptele Apostolilor, într-

un context în care, iată, se realizează o expunere-prototip asupra modului în care trebuie

să se procedeze la alegerea şi Hirotonia unor slujitori bisericeşti. Termenul μαθηταί,

ucenici, folosit în acest context (vezi şi Fapte 9, 1, 10, 26, 38; 11, 26, 29; 13, 52; 14, 20,

22; 15, 10; 16, 1 etc.) ne sugerează că cei determinaţi astfel, nu sânt numai creştini, ci şi

persoane care frecventau asiduu expunerile zilnice ale Sfinţilor Apostoli (Fapte 2, 42 ;

4, 33) asupra învăţăturii evanghelice, pe baza cărora se vor forma asemenea

propovăduitori ai Evangheliei precum Sfântul Ştefan (6, 8, 10), Sfântul Filip (8, 5—13)

sau acei primi propovăduitori ai Evangheliei în Palestina (8, 4), Fenicia, Cipru şi Antiohia

(11, 19).90

Cei şapte diaconi elenişti au fost, deci, aleşi după ce fuseseră pregă tiţi asupra

învăţăturii creştine de Sfinţii Apostoli cum rezultă din folosi rea termenului mathitai în

pericopa care descrie alegerea şi Hirotonia lor (vezi şi Fapte 16, 1).

Dacă alegerea celor şapte viitori diaconi a revenit „mulţimii ucenici lor”, rânduirea lor

în slujbă (6, 3) şi hirotonirea lor aparţin, de drept, Sfin ţilor Apostoli (6, 6). Este important

de notat şi de reţinut că, acţiunea de rânduire şi aceea de hirotonire sunt marcate în mod

expres, nelăsând loc nici unei neclarităţi sau posibilităţi de interpretare contrară. Verbul

ales pentru a exprima acţiunea de rânduire în slujba a celor şapte este αοίστημί, care

înseamnă a rândui, a instala, a stabili, a însărcina (în mod oficial) pe cineva cu o lucrare

publică” (vezi Deut. 17, 15; I Regi 8, 1 ; Daniel 2, 48). Acelaşi verb este întrebuinţat de

Sfântul Apostol Pavel pentru a îndruma pe episcopul Tit să aşeze preoţi „în fiecare

cetate” (Tit 1, 5). Folosind acest verb, Sfinţii Apostoli disting în mod clar între acţiunea

de alegere a celor şapte bărbaţi propuşi să devină slujitori hirotoniţi şi aceea de rânduire ca

atare a acestora în această slujire. Prima acţiune aparţine «mulţimii ucenicilor», iar cea

90 Pr. dr. Sabin Verzan, Preoţia ierarhică sacramentală în Biserica Ierusalimului, în revista „Ortodoxia”, Anul XLII, Nr. 1, Ianuarie- Martie 1990, pp. 20-23

73


de-a doua, Sfinţilor Apostoli, singurii îndreptăţiţi să săvârşească, în acea epocă, Sfânta

Taină a Hirotoniei.91

Pericopa mai dezvaluie cateva elemente:

1. constatarea necesităţii unor noi hirotoniri determinate de înmulţirea numărului

credincioşilor şi de ivirea unor murmure de ne mulţumire din partea creştinilor

elenişti pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la slujirea de fiecare

zi de către diaconii evrei (vers. 1);

2. convocarea de către Sfinţii Apostoli a tuturor creştinilor din Ierusalim în vederea

discutării şi a soluţionării situaţiei ivite (vers. 2);

3. cuvântul Sfinţilor Apostoli din care rezultă necesitatea noilor hirotonii,

invitaţia adresată creştinilor de a alege şapte bărbaţi dintre ei pe baza unor

însuşiri speciale constatate la candidaţii la primirea hirotoniei şi făgăduinţa că

cei doisprezece vor stărui în rugăciune şi în slujirea cuvântului (vers. 2—3);

4. alegerea celor şapte bărbaţi spre a fi hirotoniţi cărora, li se dă şi numele (vers. 5);

5. prezentarea acestor şapte bărbaţi înaintea Apostolilor şi hirotonia acestora prin

rugăciune şi punerea miinilor (vers. 6).92

Este interesant de observat cuvintele Apostolilor: „Noua nu ne este placut să lăsăm

cuvântul lui Dumnezeu pentru a sluji la mese”, cu care cei doisprezece îşi încep

cuvântarea către mulţimea credincioşilor.” Accentul în expresia uit ar eston estin imas, nouă

nu ne este plăcut, cade pe termenul areston care însemnează plăcut, agreabil, convenabil, dar

şi corect, indicat, potrivit. Se pare însă că, aici, trebuie preferat primul sens al acestui adjectiv,

care reflectă insatisfacţia celor doisprezece în legătură cu constatarea că ei trebuie să se

preocupe de o problemă ca aceea a împărţirii hranei şi a celorlalte bunuri necesare traiului

către văduvele eleniştilor din Biserica Ierusalimului. Dar această lucrare putea să fie savârşită

şi de alţi creştini tare s-ar fi putut bucura de acordul obştei şi de rânduire de către Sfinţii

Apostoli. Aceasta lucrare era deja împlinita şi de alţi creştini care fuseseră rânduiţi de Sfinţii

Apostoli prin hirotonie (6, 1)93

Precizarea pe care o fac Apostolii ca nu le este plăcut să lase la o parte cuvântul lui

Dumnezeu pentru a sluji la mese nu are ca scop denigrarea acestei slujiri.În cuvintele

91 Ibidem, p. 2492 Prof. Iustin Moisescu, op. cit., p. 3193 Pr. dr. Sabin Verzan, Preoţia ierarhică sacramentală..., p. 63

73


Apostolilor se stabileşte simplul fapt ca în cazul în care ei ar fi trebuit să se ocupe de slujirea

de fiecare zi ei ar fi trebuit să neglijeze propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu care este

principalul lor mandat primit de la Hristos ceea ce ar fi fost de natura să dăuneze grav

răspândirii kerigmei apostolice.” Verbul χοταλείπω înseamnă a părăsi (un loc), dar şi a

abandona un angajament, o lucrare începută pe care subiectul s-a angajat s-o ducă la

bun sfârşit, (cf. Matei 27, 46). El califică o stare definitivă, fără întoarcere (Efes. 5, 31 ;

Evrei 11, 27). Folosirea acestui verb în context (6, 2) ne descoperă că existau voci

care cereau Sfinţilor Apostoli să se ocupe personal şi mai îndeaproape de slujirea de

fiecare zi. În acelaşi timp, acelaşi verb arată că această slujire ar fi absorbit întreaga

energie, tot timpul şi puterile celor doisprezece. Rezultă, deci, că Biserica Ierusalimului

ajunsese la o astfel de etapă a dezvoltării sale, încât slujirea de fiecare zi devenise o

lucrare cu totul distinctă de slujirea apostolică”94

Din cadrul pericopei, hirotonia ca formă de instruire şi introducere într-o slujire

bisericească în continuarea lucrării sfinţilor apostoli transpare cu claritate: „Drept

aceea, fraţilor, căutaţi dintre voi şapte bărbaţi... pe care să-i rânduim la trebuinţa

aceasta...”

„Verbul καθίατημι, folosit de autorul Faptelor Apostolilor în acest text însemnează a

rândui, a instala, a stabili, a însărcina (în mod oficial) pe cineva cu o lucrare publică

definită printr-o ceremonie adecvată, de pildă un magistrat, un rege, o căpetenie.

Termenul are acest sens încă de la Homer la care se întâlneşte pentru prima dată. Este

prezent şi în Septuaginta. In Deuteronom (17, 15) putem citi : «Să-ţi rânduieşti peste tine

(καθιστών καταοτήοεΚ επί βεαυτόν) rege pe acela pe care-1 va alege Domnul Dumnezeul

tău: dintre fraţii tăi să-ţi pui (καταοτήοειί) rege peste tine; nu vei putea să pui (χαταστήοαι)

rege peste tine un străin, care nu este din fraţii tăi (vezi şi Geneza 41, 41 ; Numeri 3, 10 ; I Regi

8, 1; Daniel 2, 48; cf. Fapte 7, 10, 27, 35 etc. În Noul Testament, verbul katistimi apare,

pentru prima dată, în Matei 24, 45 pentru a exprima rânduirea oficială a slujitorului aşezat de

stăpanul casei pentru a-i chivernisi în mod corect avuţia (cf. 25, 21, 23; Luca 12, 42). În

Epistola către Tit a Sfântului Apostol Pavel, acest verb este întrebuinţat pentru a exprima

acţiunea de hirotonie a preoţilor în fiecare cetate a insulei Creta (1, 5) pentru ca în Evrei să

descrie aşezarea Fiului de către Tatăl ca Stăpanitor peste toate lucrurile mâinilor Sale (2, 7 ;

94 Ibidem, p. 64

73


cf. Ps. 8, 7), a Arhiereului care este întotdeauna randuit pentru a sluji oamenilor (5, 1 ; 7, 28 ;

8, 3). 95

Sensul şi folosirea verbului katistimi in literatura greacă, în Vechiul şi Noul Testament

nu lasă loc la nici o îndoială cu privire la faptul că cei şapte bărbaţi vor fi înzestraţi cu

putere şi har şi că vor fi investiţi oficial în slujirea lor de către Sfinţii Apostoli. Dacă ar fi

numai folosirea acestui termen în contextul respectiv, şi tot ar fi destul pentru afirmarea

adevărului că hirotonia este obligatorie pentru cei ce urmează să fie rânduiţi spre «slujirea cea

de toate zilele». Este demn de subliniat că această exigenţă a unduirii celor şapte pentru a

putea să-şi împlinească lucrarea lor este formulată de Sfinţii Apostoli in calitatea lor de

conducători spirituali ai comunităţilor creştine şi de garanţi ai aplicării tuturor randuielilor

evanghelice cu privire la încredinţarea oricărei slujbe în Biserică (Fapte 6, 3).”96

II.4.6. Condiţiile de hirotonie şi îndatoririle diaconilor

Referatul scripturistic de la Fapte 6, 1-6 se află într-o strânsă legătură cu expunerile

Sfântului Apostol Pavel privind alegerea şi rânduirea diaconilor în Biserica Efesului şi,

prin extensiune, în toate Bisericile din acea epocă şi de mai târziu, până la Parusie (I

Tim. 3, 8—10, 12—13). Această legătură se constată din prezentarea întâlnită în cele două

pericope care este oarecum asemănătoare. Avem în vedere faptul că, atât din Faptele

Apostolilor (6, 1—6), cât şi din I Timotei (3, 8—10; 12—13), se constată necesitatea ca

diaconii să fie aleşi dintre cei mai buni creştini, cunoscători avizaţi ai învăţăturii creştine.

Practic, Sf. Pavel descrie condiţiile de intrare în treapta diaconatului: candidatul este admis

la slujire prin hirotonie (I Tim. 5, 22), după ce a fost încercat pentru această misiune (II

Timotei 3, 10), dovedind anumite însuşiri speciale (I Timotei 3, 8, 9, 12). 97

Cele două pericope, una descriind alegerea primilor diaconi elenişti - un eveniment

care se produce la începuturile Creştinismului, în Biserica-mamă a Ierusalimului, iar cea

95 Ibidem, p. 6796 Ibidem, pp. 69-7097 Pr. Prof. Dr. Ion Bria, op. cit., p. 126

73


de-a doua, înfăţişând, prin generalizare, condiţiile de alegere a diaconilor la sfârşitul

epocii apostolice, dobândesc caracter testamentar, în sensul că ele vor deveni constituţia

Bisericii cu privire la instituţia diaconiei sacramentale. Atât în primul, cât şi în cel de-

al doilea din aceste texte, este afirmată calea sacramentală a hirotoniei, ca singura

valabilă şi posibilă pentru încredinţarea slujbei diaconiei.

Afirmarea necesităţii primirii Tainei Hirotoniei, în cel de-al doilea text evocat, este

cuprinsă în cuvintele apostolice: „Dar şi aceştia să fie puşi la încercare mai întâi, după

aceea să fie făcuţi diaconi, fiind fără prihană” (I Tim. 3, 10). Expresia : „Să fie făcuţi

diaconi” traduce verbul ξιακονείτωσαν (imperativul prezent pasiv de la διακονέω). Este

singura dată, în Noul Testament, când verbul diakoneo este folosit la diateza pasivă. Şi

aceasta, pentru a permite afirmarea adevărului fundamental că, pentru ca o persoană să

devină diacon este necesar să se învrednicească de primirea Sfintei Taine a Hirotoniei, „să

dobândească duhovnicescul dar”, cum bine tâlcuieşte acest cuvânt Teodoret al Cirului. În

acest caz, verbul diakoneitosan pare a echivala, ca sens, cu heirotoneo (Fapte 14, 23), a

hirotoni, cu katistimi, a rândui (în slujbă) (Fapte 6, 3) şi duce cu gîndul la hirotonia

primilor diaconi care rezultă din cuvintele autorului scrierii Faptelor Apostolilor: „Şi-au

pus mâinile (Apostolii) peste ei” (6, 6). Hirotonia consacră o persoană anumită pentru

slujirea preoţească în Biserică, dar numai ca urmare a dorinţei acelei persoane de a

sluji Evanghelia (cf. I Tim. 3, 1) şi a depunerii unor eforturi susţinute pen tru îndeplinirea

condiţiilor morale, religioase, familiale, canonice, stabilite în Epistolele pastorale (I Tim.

3, 1—13 ; Tit 1, 5—9). Primirea Hirotoniei este o răsplată binemeritată pentru candidatul

care s-a străduit în sensul împlinirii acelor exigenţe apostolice stabilite pentru a dobândi

această râvnită calitate de candidat.98

Folosirea verbului diakoneo la diateza pasivă pentru a exprima acţiunea de

hirotonire a diaconului este justificată dacă ţinem seama de caracterul ierarhic al

preoţiei creştine, deoarece, în acest fel, se cunoaşte cu exactitate că cel ce a primit astfel

harul preoţiei nu poate fi hirotonit decât în treapta diaconiei. Oricine poate stabili o

legătură fireasca între substantivul diakonos (I Tim. 3, 8, 10) şi verbul diakoneo (diateza

pasivă, I Tim. 3, 10) prin care se exprimă acţiunea liturgică de acordare a harului

diaconiei prin Sfînta Taină a Hirotoniei.99

98 Prof. Iustin Moisescu, Ierarhia bisericească..., pp. 40-4199 Pr. dr. Sabin Verzan, Preoţia ierarhică sacramentală ..., pp. 67-68

73


II.4.6.1. Condiţile intrării în diaconie

Aspiranţii la diaconie, ca şi cei pentru episcopie sunt cercetaţi prin Epistola I către

Timotei 3, 1-7, având multe condiţii comune de îndeplinit: să fie fără prihană, înţelepţi, blânzi,

paşnici, neiubitori de argint. Aceasta pentru că din ei se aleg mai departe preoţi şi episcopi,

treapta diaconiei fiind o treaptă de probă pe care trebuie să o treacă cei din clerul bisericesc.

Portretizarea diaconului făcută de Sfântul Apostol Pavel imprimă acestuia trăsăturile creştinului

ideal, trăitor al Evangheliei.

Un termen folosit la conturarea chipului diaconului la hirotonie este fără prihană (I

Tim 3, 2; Tit 1, 7). Sfântul Ioan Hrisostom spune că a vorbi despre neprihănire înseamnă „a vorbi

despre toate virtuţile odată”100. O altă însuşire a diaconului trebuie să fie cinstea, onorabilitatea,

trăsătură caracteristică atât obştilor creştine, cât şi necreştine. Astfel, clericul este un exponent al

Bisericii în raport cu ceilalţi membri ai societăţii. Chipul Bisericii apare în faţa celorlalţi membri

ai societăţii prin mijlocirea slujitorilor săi hirotoniţi (I Tim 3, 7). Toţi creştinii trebuie să se afle

în slujba Evangheliei prin viaţa lor exemplară. Toţi creştinii sunt preoţii Împăratului Dumnezeu,

ai Împăratului Împăraţilor.101

Diferenţierea preoţiei liturgice de cea obştească, neconsacrată, se face prin Sfintele

Taine. Săvârşirea lor prefigurată în Vechiul Testament de arhierei, preoţi şi leviţi prin jertfele

complexe (de împăcare, ispăşire etc.) şi în Noul Testament de clerul sacramental împarte

armonios nivelul slujirii lui Dumnezeu. În Noul Testament, Taina Euharistiei este actul central al

vieţii Bisericii, momentul unirii cu Trupul şi Sângele Mântuitorului. Preotul şi Episcopul sunt

sacrificatorii, dar toţi cei din Biserică sacrifică pe Hristos, jertfa devine a tuturor credincioşilor.

„Căci oare nu sunt părtaşi la jertfelnic cei ce mănâncă jertfele?” (I Cor 10,18). Fericit cel ce

poate menţine aprins focul pe altarul său în miros de bună mireasmă duhovnicească. Noţiunea de

jertfă coboară până la nivelul celui mai mic act săvârşit de creştin: jertfa milei, jertfa laudei,

jertfa blândeţii, jertfa dreptăţii. Plinirea preoţiei obşteşti se realizează în preoţia ierarhică, prin

puterea sfinţitoare a celor şapte laude, şapte taine.102

100 Sf. Ioan Hrisostom, Comentarii la Epistola I Timotei, P.G. 58.553, în „Ortodoxia”, Nr. 3, 1991, p. 547101 Mgr. V. Pietreanu, art. cit., pp. 83-89102 Pr. dr. Sabin Verzan, Preoţia ierarhică sacramentală ..., p. 68

73


În comunităţile creştinilor, slujitorii hirotoniţi au obligaţia de a deveni lumina care

luminează înaintea oamenilor (Matei cap. 5), iar viaţa lor să fie o cinste pentru comunitate.

Necesitatea onorabilităţii diaconului, celui ieşit din comunitate prin hirotonie, este

accentuată de expresia „nevorbind în două feluri” (I Tim 3, 2). Acest termen se leagă de

nefăţărnicie, adică de ceea ce Sfântul Ioan Hrisostom spune: „Nimic nu necinsteşte pe om mai

mult ca viclenia şi nimic nu este mai netrbnic decât făţărnicia (dualitatea)”.103

O condiţie foarte importantă pentru cei ce se hirotonesc este „neagonisire de câştig

urât” (I Tim 3, 8). Dorinţa îmbogăţirii stârneşte în slujitorii Bisericii furtuni de patimi care-i duc

la acţiuni nebuneşti, rătăciri de la credinţă; sunt străpunşi cu multe dureri (I Tim 6,10), evlavia

fiind un mijloc de câştig (I Tim 6,5).

Cu privire la diaconi şi la toate treptele clerului, Apostolul neamurilor spune că

aceştia au „taina credinţei în cuget curat” (I Tim 3, 9). Cu această condiţie Sf. Ap. Pavel

deplasează accentul asupra cugetului creştin, punându-se accent pe vocaţia preoţească. Termenul

„mistiris” desemnează în Evanghelii acea parte a învăţăturii de credinţă lăsată de Mântuitorul

Iisus Hristos ce nu este încredinţată tuturor ucenicilor săi, ci numai Apostolilor în cadrul

propovăduirii speciale a celor doisprezece: „Pentru că vouă vi s-a dat să cunoaşteţi tainele

Împărăţiei Cerurilor pe când acelora nu li s-a dat.” (Matei 13, 11).

Descoperirea tainelor nu se putea face imediat, căci erau din veac ascunse şi

descoperite sfinţilor săi (Coloseni 1, 26). Taina credinţei este acea învăţătură pe care trebuie să o

cunoască slujitorii hirotoniţi, cei ce trebuie „să fie destoinici, să-i înveţe pe alţii” (I Tim 3, 2).

Taina credinţei este bagajul de cunoştinţe necesar orcărui slujitor hirotonit pentru a putea deveni

învăţător (I Cor. 12, 28). Dintre diaconii elenişti, Ştefan şi Filip au o activitate misionară foarte

puternică în Samaria şi Cezareea.104

Exigenţa paulină asupra cunoaşterii „tainei credinţei în cuget curat” (I Tim. 3, 9) este

transcrisă în textul fundamental noutestamentar asupra treptei preoţeşti a diaconiei. Textele

alegorie diaconilor elenişti şi criteriul descris anterior valabil în veac se susţine şi se

completează. Înţelegem din epistola paulină că episcopul este cel care trebuie să constate curăţia

cugetului, după îndemnul adresat lui Timotei: „Nu pune degrab mâinile peste nimeni, nu te face

părtaş păcatelor altora. Păstrează-te curat!” (I Tim. 5, 22). Un rol fundamental îl are

103 Ibidem104 Mgr. V. Pietreanu, art. cit., p. 89

73


recunoaşterea păcatelor de către candidat la Taina Spovedaniei (Fapte 3, 18; Iacov 5, 16 etc).

Practica spovedaniei se menţine până azi ca în epoca apostolică.

Familia este un criteriu foarte important în această epocă, privind candidatul la

hirotonie. Este fundamental ca cel hirotonit să fie bărbatul unei singure femei în cazul

episcopului (I Tim 3, 2), preotului (I Tim 1, 6) şi diaconului (I Tim 3, 12). Epistolele pastorale

indică faptul că bărbaţii pe cele trei trepte ale preoţiei trebuie să fie monogami (nu au voie să se

căsătorească decât o singură dată). Sfântul Ioan Hrisostom, comentând „Bărbatul unei singure

femei” (I Tim3, 2), spune că Apostolul Pavel vrea să închidă gura celor ce lăudau căsătoria

spunând că cel căsătorit poate fi adus pe cel mai înalt scaun ierarhic; se opresc de la hirotonie cei

căsătoriţi a doua oară, „căci ce om ce nu mai păstrează nici o cinstire memoriei femeii celei

dintâi poate fi un sprijinitor al Bisericii?” De asemeni, femeile diaconilor trebuia să fi fost

necăsătorite înainte.105

Ca şi în cazul episcopilor şi preoţilor (I Tim 3, 2), diaconii trebuie să dea dovadă că

sunt buni părinţi şi iscusiţi chivernisitori ai propiilor lor case (I Tim 3, 12). În legătură cu familia,

ideea centrală este cuprinsă la I Tim 3, 4-5 unde episcopul, implicit diaconul şi preotul trebuie să

se dovedească a fi „bărbat al unei singure femei, bine chivernisindu-şi casa sa”, având copii

ascultători cu toată bună cuviinţa că „dacă cineva nu ştie să-şi rânduiască propria casă, cum va

putea purta grijă de Biserica lui Dumnezeu?” (I Tim 3, 5). Termenul „icos” (familie) cuprindea

în antichitatea iudaică soţul, soţia, copiii, sclava, văduvele (I Tim 5), deci Biserica se poate

asemăna cu familia celui hirotonit. Toţi membrii comunităţii eclesiale se comportă ca propri fii ai

celui hirotonit. (I Tim 5, 1-2).

Din exprimarea fermă a Apostolului se înţelege că episcopul (şi preotul - Tit 1, 6) se

cuvine să fie bărbat (andra) al unei singure femei (II Tim 3, 2); se trage concluzia că pot fi

hirotoniţi numai creştinii, nu şi creştinele, problemă foarte controversată din cauza hirotoniei

femeilor la protestanţi.106 Chiar după ce candidatul este evaluat după toate aceste criterii, trebuie

pus la încercare. „Dar (chiar cu toate cercetările bine trecute) şi aceştia să fie puşi la încercare,

mai întâi după aceia să fie puşi diaconi, fiind fără prihană” (I Tim 3, 10).

Diaconii sunt foarte atent cercetaţi, pentru că numai de ei depinde viitorul cler

superior (preoţi şi episcopi). Prima etapă a verificării se referă la condiţia morală a candidatului,

105 Prof. Moisescu Iustin, Ierarhia bisericească în epoca apostolică, p. 58-62106 Ibidem

73


aşa cum rezultă din comportarea acestuia în faţa fraţilor de credinţă, şi a celorlalţi membri ai

obştei unde vieţuieşte;107 se pune problema onorabilităţii candidatului.

A doua etapă este legată de felul cum acesta şi-a însuşit învăţătura creştină, „taina

credinţei” (I Tim. 3, 9) şi cum o trăieşte „în cuget curat.” A treia etapă este verificarea vieţii de

familie a candidatului, pentru a se vedea destoinicia şi chivernisirea din familie. Ca un rezultat al

cercetărilor făcute asupra candidaţilor trebuie ca aceştia să fie „fără prihană” (I Tim 3, 10).108 Se

cuprind în această expresie toate însuşirile pe care le dovedeşte aspirantul la hirotonie, pentru

toate treptele sacramentale.

Despre diaconii ce vor să urce în ierarhie se precizează că trebuie să fie buni slujitori

în treapta lor „căci cei ce slujesc bine treapta bună îşi dobândesc şi multă îndrăzneală în credinţa

cea întru Iisus Hristos” (I Tim 3, 13). Acest text arată necesitatea parcurgerii treptei diaconeşti

înaintea preoţiei cu rezultate foarte bune. Se pune în lumină caracterul ierarhic al preoţiei

creştine, a ordinei crescânde a râvnei în slujire; slujitorii hirotoniţi primesc nu darul temerii, ci al

puterii (I Tim 1, 7).109

Ierarhia implică teologic o continuă depăşire a fazei în care se află toţi cei hirotoniţi.

Urcuşul ierarhic condiţionat de o bună păstorire în treapta inferioară se realizează după principiul

„Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune!”

(Matei 25, 21).110

II.4.6.2. Îndatoririle diaconului

Necesitatea rânduirii prin hirotonie a unor slujitori, ţinându-se seama de înmulţirea

ucenicilor şi a văduvelor eleniştilor (Fapte 6), rezidă din pericopele ce descriu viaţa Bisericii,

mamă a Ierusalimului. Îndatoririle acestor diaconi depăşesc „slujirea cea de toate zilele”. În

Faptele Apostolilor sunt descrise doar în parte slujirile diaconilor.

Fiecare treaptă ierarhică avea o menire precisă pentru comunitate, cârmuirea

spirituală împletindu-se cu lucrările gospodăreşti. Conceptul de „slujire de fiecare zi” este

107 Ibidem108 Ibidem109 Pr. dr. Sabin Verzan, Preoţia ierarhică sacramentală ..., p. 69110 Mgr. V. Pietreanu, art. cit., p. 89

73


complex; îl întâlnim în Faptele Apostolilor, cap. 6, 8 şi până la 8, 40, unde se exemplifică prin

Sf. Ştefan şi Filip activitatea treptei diaconiei. Ştefan şi Filip au puternică activitate de

propovăduire; se remarcă originalitatea lui Ştefan în interpretarea mesianică a Vechiului

Testament. Deci diaconii aveau dreptul de a propovădui Evanghelia, adresându-se nemijlocit

mulţimilor de ascultători. (Fapte 6, 8-10, 8, 6-13). După primirea hirotoniei, Ştefan este „plin de

har şi de putere”, deci poate propovădui. Filip merge în Samaria, unde, ca un autentic trimis, va

cuvânta şi va impresiona mulţimile. Necesitatea propovăduirii Evangheliei de către diaconi se

afirmă când Ştefan este numit „evanghelist”. Ca o îndatorire şi necesitate pentru o bună vestire, o

bună activitate de evanghelizare, este binecuvântarea Apostolilor.111

Versetul „toţi în afară de Apostoli s-au împrăştiat” reflectă o discuţie prealabilă cu cei

ce plecau ca misionari. După ce predică în Samaria, autoritatea lui Filip este întărită prin venirea

lui Petru şi Ioan, „care, auzind că Samaria a primit cuvântul lui Dumnezeu”, au împărtăşit

creştinilor care „erau numai botezaţi” (Fapte 8,16) Duhul Sfânt prin punerea mâinilor (8,15-18).

Este un mod de cercetare a misiunii lui Filip şi întărire a credincioşilor, prin vizitele apostolice şi

mai apoi episcopale.112

Pentru toate treptele ierarhice, o datorie fundamentală este propovăduirea Evangheliei

(didakticos, adică putinţa de a învăţa pe alţii cuvântul Evangheliei). Încercarea care trebuie

făcută după ce sunt verificate anumite criterii („Dar şi aceştia să fie puşi la încercare mai întâi şi

după aceea să fie făcuţi diaconi”- I Tim 3, 10) se referă la cercetarea cunoaşterii, pregătirii lor

creştine şi teologice. 113

Slujirea unui cleric cum este diaconul se desfăşoară pe mai multe planuri, unul din ele

fiind propovăduirea Evangheliei; nimeni din cei hirotoniţi nu trebuie să se ruşineze a-l mărturisi

pe Dumnezeu, după puterea primită la Taina Hirotoniei.

Despre slujirea la mese Sf. Ap. Pavel spune: „Nu e potrivit ca noi să lăsăm deoparte

cuvântul lui Dumnezeu şi să slujim la mese.” (Fapte 6, 2). Diaconii au datoria de a prelua grijile

gospodăreşti de la Apostoli, dar nu ca scop principal, căci aceasta ar exclude necesitatea

hirotoniei.

Foarte important în Biserica mamă a Ierusalimului este posesiunea în comun a

bunurilor, care face parte din modul de viaţă creştin. Diaconii pornind de la starea lor iniţială în

111 Ibidem112 Pr. dr. Sabin Verzan, Preoţia ierarhică sacramentală ..., p. 71113 Ibidem, p. 72

73


Biserica din Ierusalim vor avea un rol important în chivernisirea bunurilor, vor ajuta pe Apostoli,

apoi ai pe episcopii Bisericilor nou înfiinţate.

Dereglările de gestionare a bunurilor faţă de văduvele eleniste din Ierusalim, făcute

de primii diaconi evrei vor duce la alegerea celor şapte elenişti. Este un semn remarcabil că

activităţile gospodăreşti au o conotaţie hristologică, fiind implicaţi cei hirotoniţi.

Biserica Efesului prezintă diaconii cu funcţie foarte importantă pe lângă episcopi şi

preoţi pentru înscrierea pe liste a văduvelor şi a bătrânilor.114 Văduvele nu aveau nici un mijloc

de trai şi erau foarte aproape de viaţa religioasă a comunităţilor creştine. Cultul creştin public cu

Sfânta Euharistie se săvârşea zilnic, iar văduvele participau şi ele alături de ceilalţi creştini.

Bisericile aveau un program forte puternic de rugăciune, ziua şi noaptea punându-şi nădejdea în

Dumnezeu. Fiind asistenţi ai văduvelor, diaconii vor avea o ţinută morală şi cultică foarte bună.

Diaconii dădeau Sfânta Euharistie şi celor absenţi la casele lor. Sfintele Taine deci au

un rol cultic important. Legat de Sfintele Taine, propovăduirea lui Ştefan în Samaria şi întâlnirea

cu famenul etiopian îl arată pe acesta ca un săvârşitor al Botezului (Fapte, cap.8).115

Este minunată încununarea propovăduirii Cuvântului,cu îmbrăcare în Hristos-

Cuvântul, fapt posibil a fi săvârşit de diaconi. Botezul însă este completat de punerea mâinilor

Apostolilor ce vor veni după Filip. Se poate considera că odată cu Filip au venit în Samaria şi

preoţi care săvârşeau Botezul. Acest Botez este şi convertirea famenului etiopian, prototipul

propovăduirii – convertirii - botezării celor din alte neamuri.

Filip este inauguratorul etapei a II-a a propovăduirii în Samaria şi Iudeia după

Ierusalim, pregătind a III-a etapă a propovăduirii la toate neamurile lumii.116 Filip şi convertirea

famenului etiopian se înscriu în planul divin de răspândire a Evangheliei până la marginea

pământului (Fapte 1, 8). Famenul ca dregător de la curtea regiunii Candachiei a Etiopiei (Fapte 8,

27) va duce la răspândirea Evangheliei în această ţără, devenind un apostol al noii învăţături.

Botezul famenului etiopian capătă aspectul unui moment excepţional şi providenţial

care se înscrie în planul divin de răspândire a cuvântului Evangheliei în toată lumea, începând de

la Ierusalim (Fapte 1, 8). Botezul etiopianului reflectă şi vocaţia misionară a oricărui slujitor

hirotonit. Se impune o paralelă între convertirea lui Corneliu Sutaşul de către Sf. Ap. Petru şi

114 Pr. Prof. Stan Liviu, Societăţile religioase în Biserica Veche, în revista „Studii Teologice”, 1956, pp. 109-134115 Ibidem116 Prof. Iustin Moisescu, Ierarhia bisericească..., pp. 46-47

73


convertirea famenului, acolo unde neamurile străine primesc cu mult interes credinţa

mântuitoare.

În Noul Testament fundamentală este activitatea de propovăduire la neamuri şi locuri

ce nu cunoscuseră Evanghelia. Sfântul Apostol Pavel stabileşte regula ca lucrarea misionară să

fie săvârşită „acolo unde Hristos nu fusese numit” pentru „a nu zidi pe temelie străină” (Rom 15,

21). La început Biserica nu este ferită de predicatori mincinoşi care caută să impună învăţături

false. Sfinţii Apostoli vor combate aceste erezii, ceea ce diminuează timpul de răspândire a

Evangheliei în zone din ce în ce mai îndepărtate. De aceea nu se vor desfăşura evanghelizări

celor deja aflaţi în Biserică, ci aceştia, chiar în cazul apariţiei ereziilor, vor avea slujitori

hirotoniţi care să-i cârmuiască duhovniceşte.117 Prin Sfinţii Ştefan şi Filip se dau informaţii foarte

utile legate de activitatea diaconilor. Dacă alegerea celor „şapte bărbaţi cu nume bun, plini de

Duh Sfânt şi de înţelepciune” (Fapte 6, 3) din mulţimea ucenicilor (Fapte 6, 2) aveau ca scop

principal asistenţa văduvelor eleneşti trecute cu vederea de diaconii evrei la slujirea de fiecare zi,

pe aceştia îi găsim şi ca misionari în Samaria (Filip) şi în Ierusalim (Sf. Ştefan). Îndatoririle

diaconilor depăşesc comunităţile locale, propovăduiesc mergând în toată Palestina şi chiar în alte

ţări.

Odată primiţi în cler, fie că sunt diaconi, preoţi, arhierei, au un rol de „mădular în acea

armată a lui Hristos” (II Tim 4, 3). Diaconul acţionează conform cerinţelor episcopului, aflându-

se într-un continuu examen ce le pune în evidenţă, căci numai cei ce slujesc bine (diaconii)

treapta bună îşi dobândesc şi multă îndrăzneală întru credinţa întru Hristos Iisus (I Tim 3, 12).

Această stare de veghe este proprie clerului la toate nivelurile, după cuvântul apostolic

„propovăduieşte cuvântul, stăruieşte în timp şi fără timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată

îndelunga răbdare şi învăţătură. Tu fii treaz în toate... fă lucru de evanghelist, tu slujba ta fă-o

deplin!” (II Tim 4, 2, 5). În aceasta se înscrie activitatea diaconilor sub o continuă îndrumare din

partea episcopului, mai rar a preotului.118

II.4.7. Evoluţia treptei diaconatului în Biserică

117 Ibidem, p. 48118 Pr. dr. Sabin Verzan, Îndatoririle diaconilor, în revista „Ortodoxia”, Nr. 3, 1991, p.160-163

73


Termenul diakonos cunoaşte, ca şi presbiteros şi episkopos doua etape privind folosirea sa

în scrierile Părinţilor apostolici. În prima din aceste etape, termenul diakonos apare numai alături

de episkopos, ambii termeni fiind folosiţi la plural: episkopoi kai aiakonoi (Didahia XV, 1;

Clement către Corinteni XLII, 4, 5; Pastorul lui Herma XIII, 1; cf. Filipeni 1, 1). Această

perioadă premerge etapei care e reprezentată de Epistolele ignatiene privind toate cele trei trepte

ale acestei preoţii: episcop, preoţi, diaconi. În etapa anterioară pe care o oglindesc cărţile Noului

Testament, Didahia celor 12 Apostoli, Epistola Sfântului Clement Romanul către Corinteni şi,

parţial, Păstorul lui Herma, raportul dintre slujitorii hirotoniţi este, mai ales, un raport între

preoţi şi diaconi. Dar, în această etapă, episkopos când este folosit la plural (Filip. 1, 1; Didahia

XV, 1; Clement căre Corinteni XLII, 4, 5) indică, în primul rând, pe preoţi, în condiţiile în care

aceştia erau, la nivelul comunităţii locale, slujitorii cu rangul şi cu responsabilităţile cele mai

mari, motiv pentru care, în raport cu diaconii, aceştia puteau să fie numiţi episcopi (Ci. Fapte 20,

28), t r e a p t a epioscopatului, în această epocă, nefiind pretutindeni instituită.119

Sfântul Ignatie Teoforul realizează o premieră în literatura creştină în Epistola către

Magnezieni, când nu numai că, într-un singur verset (11, 1) aminteşte toate cele trei trepte ale

preoţiei ierarhice, dar şi numele unui episcop, a doi preoţi şi al unui diacon: „Am fost învrednicit

să vă văd pe voi prin Damas, episcopul vostru, vrednic de Dumnezeu şi prin vrednicii preoţi

Basu şi Apolonie şi, prin cel împreună rob, diaconul Zotion” (II, 1).120 Textul de mai sus este,

parcă, anume scris pentru a servi drept bază şi argument al afirmaţiei că, în prezentările sale

privind preoţia ierarhică sacramentală, Sfântul Ignatie porneşte de la realităţile existente în

Bisericile epocii sale. Ele nu sunt expuneri teoretice care să urmarească fundamentări teologice

sau canonice. Cele trei trepte ale preoţiei ierarhice existau prin acele persoane hirotonite care le

şi ocupau în cadrul unei Biserici locale, ca aceea a Magneziei, care odată cu rânduirea

episcopului îşi va dobândi deplinul său statut de Biserică de sine stătătoare. Deşi este o parte a

Bisericii celei una, a Bisericii soborniceşti, Biserica locală, care are în frunte un episcop şi pe

ceilalţi slujitori hirotoniţi, posedă deplinătatea Bisericii universale, având posibilitatea tuturor

Tainelor, inclusiv pe aceea a hirotoniei ca mijloace de impărtăşire a harului mântuitor şi

învăţător. Chemând pe creştini să cinstească pe slujitorii hirotoniţi, Sfântul Ignatie Teoforul

scrie: „Toţi să respecte pe diaconi ca pe lisus Hristos; să respecte şi pe episcop, care este chip al

119 Pr. dr. Sabin Verzan, Preoţia ierarhică sacramentală în epoca postapostolică (II), în revista „Studii Teologice”, Anul XLIII, Nr. 5-6, noiembrie – decembrie 1991, p. 64120 Ibidem

73


Tatălui, iar pe preoţi ca pe soborul lui Dumnezeu şi ca adunare a Apostolilor. Fără de aceştia nu

se poate vorbi de Biserică” (Către Tralieni III, 1; cf. VII, 2). Această concepţie eclesiologică este

întâlnită pentru întâia oară sub această exprimare directă. Ea integrează ca element indispensabil

şi obligatoriu conceptului de Biserica pe toate cele trei trepte ale preoţiei ierarhice

sacramentale.121 Parcurgând întreaga scară a treptelor ierarhice, episcopii şi treapta episcopatului

susţin importanţa şi necesitatea tuturor acestor trepte ale preoţiei creştine, începând cu aceea a

diaconiei, care se află la începutul acestei preoţii. O astfel de doctrină eclesiologică afirmată atât

de clar şi categoric aruncă o puternică lumina şi asupra conceptului de ekklisia, Biserica, atât de

des folosit in Noul Testament (vezi, de ex. Fapte 5, 11; 8, 1, 3; Rom. 16, 1, 4, 16; I Cor. 1, 3)

care indică o realitate în alcătuirea căreia se cuprind nu numai creştinii, ci şi slujitorii hirotoniţi,

ca element constitutiv obligatoriu (cf. Fapte 14, 23).122

Fiind prima treaptă a preotiei, diaconia reprezintă, în ordine cronologică, dar şi sacramental-

harica, prima afirmare a voinţei Bisericii de a-şi oferi, în baza învăţăturii evanghelice (Matei 16,

19; 18, 18; loan 20, 21—23), pe acei slujitori pe care îi doreşte hirotoniţi şi, deci, definitiv

angajaţi în lucrarea creştină. Această învăţătură dobândeşte, în Epistolele ignatiene, un contur

foarte clar şi precis pentru că, în afara unor excepţii nesemnificative (Către Tralieni II, 2; XII, 2;

XIII, 2), diaconii apar, constant pe listele slujirilor hirotonite, ca parte şi componenţă a preoţiei

ierarhice (vezi Către Magnezieni VI, 1; Către Tralieni II, 3; III, 1; VII, 2; Către Filadelfieni,

adresa; IV, 1; VII, 1; XII, 2; Către Policarp VI, 1),123 fiind implicaţi în toate acele acţiuni care

presupun acte de cârmuire spirituală şi bisericească, alături de preoţi şi episcopi. Acesta este şi

motivul pentru care diaconii sunt număraţi printre intâistatatorii Bisericii : „Vă îndemn să vă

străduiţi să le faceţi pe toate în unire cu Dumnezeu, având intâistatator (προκαθημένος) pe epis-

cop, pe preoţi şi pe diaconi (τών διακόνων), cărora li s-a încredinţat slujirea lui lisus Hristos”

(Catre Magnezieni VII, 1).124

Sfântul Clement Romanul prezintă rânduirea diaconilor alături de aceea a preoţilor numiţi

în textul respectiv episkopoi (vezi Către Corinteni XLII, 4) drept un eveniment care se produce

îndată după întemeierea unei Biserici: „Predicând, dar, în ţări şi în cetăţi, aşezau (καθίστανον) pe

121 Ibidem, p. 65122 Ibidem123 Ibidem124 Ibidem, pp. 65-66

73


cei ce credeau întâi..., ca episcopi şi diaconi pentru cei ce aveau să creadă» (XLII, 4; cf. XLIII, :

„Au aşezat - κατέστησαν - pe cei amintiţi mai sus”.

Se observă ca Sfântul Clement Romanul se foloseşte de verbul καθίστημι, un verb al

rânduirii sacramentale în Noul Testament (Fapte 6, 3; Tit 1, 5; Evrei 5, 1; cf. Fapte 7, 27, 35;

Matei 27, 47; Luca 12, 44), pentru a pune în evidenţa caracterul legitim al rânduirii slujitorilor

din Biserica din Corint (vezi şi Către Corinteni XLIV, 2, 3; cf. XLIII, 1-3), care erau contestaţi

de unii din creştinii acestei Biserici (Către Corinteni I, 1, 3 ; XLIV, 4-5; XLVII, 6 etc.).125

Pe lângă exemplul pozitiv al unor diaconi care îşi îndeplinesc în mod exemplar datoririle

alături de ceilalţi slujitori hirotoniţi (XIII, 1), Pastorul lui Herma aduce în discuţie cazul unor

diaconi „care şi-au îndeplinit rău slujba” (κακώς διακονήσαντες), „care au răpit miijloacele de

trai ale văduvelor şi orfanilor şi s-au îmbogăţit de pe urma slujbei pe care au primit s-o facă;

dacă stăruie în pofta lor, au murit şi nu mai au nici o nădejde de viaţa, dar dacă se întorc şi-şi

împlinesc curat slujirea lor, vor putea să trăiască” (CIII, 2).126

Cea mai importantă latură a activitaţii diaconilor este, fără îndoială, propovăduirea

inivăţăturii evanghelice (Didahia XV, 1; Clement către Corinteni XLII, 4, 5; cf. Policarp

către Filipeni V, 1). Se subînţelege că diaconii nu se mărginesc la propovăduirea ca atare a

Evangheliei. Ei pot şi chiar sunt îndatoraţi să desfăşoare, în cadrul Bisericii, o lucrare

învăţătorească. Aceasta constă în expunerea sistemalică şi aprofundată a doctrinei creştine către

cei ce au prornit Botezul (cf. Fapte 6, 10; 7, 2-60; Fapte 5-13, 26-40; Didahia XV, 1-2). Această

activitate a diaconului este îndreptăţită de pregătirea sa teologică (I Tim. 3, 9, 13; Didahia XV,

1) şi de înzestrarea sa cu harul preoţiei (Fapte 1, 6; I Tim. 3, 10; Didahia XV, 1). Pentru epoca

la care ne referim, este important să se precizeze îndreptatirea de propovăduitor

kerigmatic a diaconului pentru că el, asemenea lui Filip (Fapte 21, 8), putea să ducă învăţătura

evanghelică acolo unde această încă nu ajunsese (cf. Fapte 8, 5—13). Diaconul ca şi preotul

aparţine, de fiecare dată, unei Biserici anume, provenind, de regula, din mijlocul creştinilor

care alcătuiesc acea Biserică. Această Biserică îl şi recomandă episcopului pentru a fi admis la

Taina Hirotoniei (I Tim. 3, 8-9). Prin aceasta, diaconul se deosebeşte de slujitorul itinerant,

care, de obicei, este profet (Fapte 11 27; 15, 1, 32; 21, 10; Didahia XI. 3-12 etc.).

125 Ibidem, p. 68126 Ibidem, p. 69

73


Hirotonia diaconului este direct afirmată în Didahia celor doisprezece Apostoli (XV, 1), în

Epistola către Corinteni a Sfântului Clement Romanul (XLII, 4) şi în Epistola Sfântului Ignatie

Teoforul către Filadelfieni (salutarea).127

Expunerile Sfântului Ignatie asupra slujirii şi poziţiei diaconilor în Biserica sunt importante

pentru că ele tind să inlăture o veche prejudecată privind îndatoririle diaconilor. În această

direcţie, Sfântul Ignatie face această afirmaţie fundamentală: „Trebuie ca şi diaconii tainelor lui

lisus Hristos să placă tuturor, în tot chipul. Pentru ca nu sunt slujitori (diaconi) ai mâncărurilor

si băuturilor, ci ai Bisericii lui Dumnezeu” (Către Tralieni II, 3). Prin acest text, Sfântul Ignatie

doreşte să înlăture acea prejudecată potrivit căreia slujirea diaconilor este legată în exclusivitate

de serviciul la mese, care, în anumite cazuri, se întâlneşte şi astăzi.128

Textul amintit mai sus este foarte important şi pentru că afirmă ca diaconii sunt slujitori ai

„tainelor lui lisus Hristos”, ceea ce constituie o indicaţie a slujirii cuvântului Evangheliei care

este, în primul rând, taina lui lisus Hristos (Matei 13, 11; Marcu 4, 11; Luca 8, 10; I Cor. 2, I, 7;

15, 51; Efes. 1, 9; 3, 3, 9; 6, 19; Col. 1. 26, 27; 2, 2),129 dar şi a participării active a diaconilor la

săvârşirea Sfintelor Taine alături de preot sau episcop, având rolul sau în rostirea unor formule

liturgice prin care se săvârşeşte una sau alta din Sfintele Taine, deoarece termenul grecesc

mystirion indică, în Noul Testament şi Sfintele Taine (I Cor. 4, 1; Efes. 5, 32; cf. Tit 1, 7).130

Diaconii sunt prezentaţi, în scrierile Părinţilor apostolici şi ca responsabili ai Bisericilor în

ce priveşte acordarea unei asistente cât mai depline văduvelor şi orfanilor (Pastorul lui Herma

CIII, 2; cf. Catre Tralieni II, 3).131

Potrivit condiţiilor istorice, funcţiile liturgice ale diaconilor s-au înmulţit treptat (dispărând între

timp celelalte situaţii şi atribţutii (agape, catehumenat, botezul adulţilor ş.a.). Treptat a dispărut însă

şi numărul diaconilor, ajungându-se la situaţia de azi când nu mai există diaconi decât la

catedrale sau la unele biserici mai mari din oraşe. Actele de cult pe care le săvârşeşte diaconul

sunt limitate. În primul rând el nu poate sluji singur, ci numai cu preotul sau cu arhiereul, ca ajutător

al acestora, de ex. purtarea şi citirea Evangheliei la Liturghie, purtarea Sf. Disc, la ieşirea cu

Darurile (Vohodul mare), rostireaEcteniilor (rugăciune de cerere), pe care le rosteşte din mijlocul

bisericii, adică din mijlocul poporului, ca unul care este ultimul dintre slujitorii sfinţiţi şi deci cel

127 Ibidem, p. 82128 Pr. dr. Sabin Verzan, Îndatoririle diaconilor, în revista „Ortodoxia”, Nr. 3, 1991, p.164 129 Pr. Dr. Ioan Mircea, op. cit., p. 129130 ***, Vocabular de Teologie Biblică, p. 698131 Pr. dr. Sabin Verzan, Preoţia ierarhică sacramentală..., p. 83

73


mai aproape de laici, pentru care se roagă (făcând astfel legătura dintre credincioşi şi preot sau

dintre naos şi altar), în serviciul divin, diaconii închipuiesc pe sfinţii îngeri şi puterile cereşti care

slujesc necontenit în jurul tronului dumnezeiesc; orarul pe care îl poartă în timpul slujbei

simbolizează aripile îngerilor slujitori. În Biserica romano-catolică, dispărând ecteniile din slujba

liturgică, s-a restrâns şi rolul l i turgic al diaconului. La protestanţi se păstrează denumirea de

diacon, dar acesta nu are nici o atribuţie liturgică, ocupându-se cu problemele de administraţie

bisericească şi de asistenţă socială.132

II.4.8. Problema diaconiţelor

În Biserica veche a fost cunoscută şi instituţia diaconiţelor, ca şi corespondent feminin al

treptei diaconului. Problema se prezintă altfel.

Diaconiţa (διάκονον) este femeia care are o slujire specială. De obicei, început al istoriei

este socotit textul din Rom. XVI, 1, în care se vorbeşte de o femeie creştină, Febe -

„diaconiţa Bisericii din Chenhrea”, de unde se deduce că existau unele diaconiţe,

deosebite de soţiile diaconilor, de care e vorba în I Timotei 3, 11 .133

Cercetind viaţa Mântuitorului, nu este greu să găsim, in jurul lui, un mănunchi de

femei cucernice, ale căror fapte s-au întipărit adânc în tradiţia Bisericii. Sfinta Fecioară

Maria, Maria lui lacob, Maria Magdalena, Ioana lui Huza, Salomeia, Suzana, Marta,

împreună cu multe altele, mergeau, uneori, pe urmele Mîntuitorului, ori aşteptau venirea lui

şi a Apostolilor, nu numai pentru a asculta cuvintele vieţii veşnice, dar şi pentru a se

îngriji de cele trebuitoare traiului lor de toate zilele. Această purtare de grijă a lor, după

graiul vremii, se numea διακονία.134

Cu asemenea însemnare, termenul διακονία se întâlneşte o singură dată în Evanghelii şi

anume la Lc. X, 40, unde se spune că, după intrarea Mântuitorului în casa ei, Marta se zbătea

cu multe treburi pentru a primi bine pe oaspete („περίεσπατο περί πολλήν δίακονίαν”). De cele

mai multe ori, însă, această purtare de grijă este exprimată cu ajutorul verbului διακονείν

(Mt., VIII, 15; Mc, I, 31; Le, IV, 39: soacra, lui Petru „slujea lui” sau „lor”, „διηκένει 132 Prof. Dr. Ene Branişte şi Prof. Ecaterina Branişte, op. cit., pp. 134-135133 Pr. Dr. Ioan Mircea, op. cit., p. 129134 Ibidem

73


αυτώ” sau „αύτοις”; Mt., XXVII, 55: „erau acolo multe femei, privind de departe, cate au

urmat pe Iisus din Galileia, slujindu-i” (διάκονουσαι αυτώ). Se înţelege că, după numele

dat lucrării lor: διακονία, διακονείν, aceste femei puteau fi numite diaconiţe, al διάκονοι ori

διακόνισαι.135

După Învierea Mântuitorului, asemenea femei cucernice, rămân lângă Apostoli, stăruind în

credinţă şi în fapte bune (Fap. Αp. Ι, 14.). Uneori, le întâlnim purtând grijă de Apostoli şi

de ceilalţi slujitori ai Bisericii; alteori, le vedem chiar luând parte la lucrarea de

propovăduire a Evangheliei; de cele mai multe ori, însă, ele se îngrijeau de fraţii săraci,

de bolnavi şi de orfani. Tavita, uceniţa din Iope „era plină de fapte bune şi de milostenii” (Fap.

Αp. IX, 36). Lidia, neguţătoreasă de purpură din Tiatira, a deschis casa ei, la Filipi, pentru

Pavel şi însoţitorii lui de lucrare evanghelică (Fap. Αp. XVI, 15); Priscila se numără

printre tovarăşii de lucru a lui Pavel (Rom. XVI, 3); Febe, marea ecrotitoare a

credincioşilor din părţile Corintului, este înfăţişată de Pavel chiar ca διάκονος a Bisericii

din Chenhreea.136

In unele manuscrise vechi se arată că Epistola Sfântului Apostol Pavel către Romani a

fost trimisă de la Corint la Roma διά Φοφης τίς διακένου. Acestui fapt se datorează, în deosebi,

sfăruitoarea recomandare pe oare Apostolul o face cu privire la această femeie, scriind, în

Rom., XVI, 1: „Vă dau în grijă pe Febe, sora noastră, care este şi slujitoare a Bisericii

celei din Chenhreea (τήν οδσαν καί διάκονον τις Έχχληοίας τίς ov Κεγχρεαίς)137 ca să ο

primiţi pe ea in Domnul aşa cum se cuvine sfinţilor şi să-i fiţi de ajutor la tot lucrul, în

care ar avea trebuinţă de voi, căci şi ea s-a făcut ocrotitoare a multora şi însumi mie”.

Înainte de a se boteza, Febe fusese păgână. Numele ei, de la Φοίβος, care se

intâlneşte, deseori, ca nume al unor divinităţi antice, avea legături prea strânse cu

păgânismul grecesc pentru a putea fi purtat de un evreu, chiar cînd trăia in diaspora.

Pentru a sprijini cererea, pe care o face creştinilor din Roma, de a

sta în ajutorul ei, la toate lucrurile, in care ea ar avea nevoie, Sfîntul

Pavel spune că şi ea a ocrotit pe mulţi creştini. Cu numele şi bunurile

oi materiale, Febe va fi uşurat multe lipsuri şi amărăciuni în obştea cre dincioşilor. Dar, ea

făcea mai mult decât atât. Pavel ne-o înfăţişează nu numai ca o bună creştină (αδελφή

135 ***, Vocabular de Teologie biblică, p. 698136 Prof. Iustin Moisescu, op. cit., pp. 52-53137 Ibidem, p. 54

73


ημών) şi ca ocrotitoare a multor fraţi (προστάτις πολλών), dar şi ca slujitoare a Bisericii din

Chenhreea („διάκονος τϊς Εκκλησίας τις ov Κεγχρεαίς”).138

Totuşi Sfântul Pavel nu o arată pe Febe ca slujitoare a Bisericii în sensul strict al

cuvântului. Ea împlinea, desigur, anumite sarcini în Biserica din Chenhreea; dar, nu se

ridicase, prin hirotonie, la treapta diaconiei139. Febe n-a făcut parte din ierarhia

bisericească. Tocmai din acest motiv, cu toate că o numeşte διάκονος,140 totuşi, Pavel nu

cere credincioşilor din Roma să primească pe Febe ca pe un slujitor bisericesc, ci numai ca

pe o creştină, „άξίως των άγιων”, „cum se cuvine sfinţilor”. Deci Febe nu făcea parte din

ierarhia bisericească.141

Trebuie adăugat că Vulgata, care de obicei face distincţie intre diaconii propriu-zişi

şi slujitorii bisericeşti, în sens larg, traducind termenul grecesc διάκονος, cînd se referă la

cei dinţii, prin diaconus, iar, cind se referă la ceilalţi, prin minister, pentru Febe nu fo-

loseşte nici chiar termenul de ministra, ci redă cuvintele : „Φοίβην τήν άδελφήν ημών

ουσιν και δίάκονον τίς Εκκλησίας τίς έν Κεγχρεαίς” în felul următor: „Phoeben sororem

nestram, quae est in ministerio Ecclesiae, quae est in Cenhris”, adică: „Febe, sora

noastră, care este in slujba Bisericii din Chenhreea”.142

Este limpede aşadar că Sfântul Apostol Pavel numeşte διάκονος pe Febe, folosind acest

termeni cu însemnarea lui largă de slujitor sau, mai bine zis, de ostenitor în slujba

Bisericii. Se arată, în acest fel, că termenul diacon, cu toate că aparţine categoriei slujitorilor

bisericeşti din treapta de jos a preoţiei, totuşi, pe vremea scrierii Epistolei- către Romani,

încă se mai folosea şi cu sensul lui larg.

De aceea Sfîntul Pavel a putut da acest nume nu numai unor femei ca Febe, dar şi altor

ostenitoare în slujba Bisericii. Cind termenul de diacon era întrebuinţat, insă, în înţelesul

lui propriu de slujitor în treapta de jos a preoţiei, asemenea femei nu m-ai purtau acest nume

însuşi Sfântul Apostol Pavel ne dă o mărturie clară în această privinţă.143

Scriind către Timotei, care păstorea, ca episcop, Biserica din părţile Efesului, Sfântul

Pavel stănuieşte asupra însuşirilor pe care trebuie sa le împlinească slujitorii bisericeşti,

138 Ibidem, p. 55139 Pr. Dr. Ioan Mircea, op. cit., p. 129140 ***, Vocabular de Teologie Biblică, editura Arhiepiscopiei Romano- Catolice de Bucureşti, 2001, p. 698141 Prof. Iustin Moisescu, op. cit., p. 55142 Ibidem143 Pr. Dr. Ioan Mircea, op. cit., p. 129

73


în general. El vorbeşte despre episcopi, în îndemnurile date lui Timotei; îşi întoarce apoi

privirile către preoţi şi diaconi. In cele din urmă, Apostolul nu uită să adauge şi câteva

cuvinte despre femeile, văduve sau fecioare, care osteneau în slujba Bisericii, . scriind, în I

Tim., Ill, 11: „Femeile, de asemenea, (se cuvine să fie) cucernice, neclevetitoare, cumpătate,

credincioase n toate” („γυναίκας ωσαύτως σεμνάς, μή διαβόλου, νηφάλιους, πιστάς έν

πασιν”). Tocmai pentru a arăta că femeile acestea nu fac parte din ierarhia bisericească,

Apostolul se fereşte să le dea, aici, numele de διάκονοι; el le numeşte γυναίκες, femei.144

Trebuie amintit că însuşirile pe care Sfîntul Pavel le cere de la slujitorii bisericeşti, în

Epistola I-a către Timotei, sunt de două feluri: unele se referă la capacitatea de

împlinire a îndatoririlor care decurg din primirea tainei hirotoniei: însuşirea de a

păstori, de a învăţa şi de a săvârşi sfintele slujbe; altele se referă, însă, numai la

prisosirea slujitorilor faţă de mulţimea credincioşilor în privinţa vieţii lor morale. Ori,

dacă ceie din urmă trebuiesc avute, în comun, de toţi bunii creştini şi, în . deosebi, de

slujitori, celelalte, evident, în raport cu îndatoririle fiecărei trepte preoţeşti, sunt cerute

numai membrilor ierarhiei bisericeşti. Ori, cere femeilor care se ostenesc, într-un fel

sau altul, în slujba Bisericii.

Asemenea femei, în deosebi fecioare sau văduve, fără a face parte din ierarhia

bisericească, au împlinit anumite sarcini în obştea credincioşilor, încă din cele dinţii zile

ale Bisericii.

Vechea scriere care poartă numele de Constituţiunile Apostolice (sec. IV) vorbeşte

despre diaconiţe145 ca de o categorie obişnuită de slujitori inferiori, punându-le alături de

ipodiaconi, citeţi, mărturisitori etc. Ca şi aceştia, ele sunt înfăţişate în deosebi ca

ajutoare ale diaconilor.

Numite uneori diaconiţe (διάκονoι ori mai târziu διακόνισσαι) - în înţelesul larg, al

cuvântului - unele credincioase erau chemate să contribuie la desăvârşirea lucrării creştine,

mai ales în rândurile femeilor. Însăşi viaţa pe care femeia era silită să o ducă, în lumea

veche, obliga pe slujitorii bisericeşti să cheme în sprijinul lor pe credincioase. Numai ele

puteau duce cuvântul dumnezeiesc în aşa numitele ghinecee, unde femeia antică era silită

să-şi petreacă cea mai mare parte a vremii, neavând dreptul pe alocuri să stea alături de

bărbat în îndeletnicirile lui zilnice. De aceea, femei cucernice, înzestrate cu însuşiri alese

144 Ibidem145 Vezi Pr. dr. Sabin Verzan, Diaconii, în revista „Ortodoxia”, Nr. 3, 1991

73


şi cunoscute pentru viaţa lor curată, erau rânduite să ajute la catehizarea şi bo tezul

femeilor, la îngrijirea bolnavelor, orfanelor etc. Toate aceste lucrări erau săvârşite de ele

sub îndrumarea slujitorilor din ierarhia bisericească. 146

Consacrarea diaconiţelor în Biserică se făcea prin hirotesie (χειροθεσία, -ή =

heirotesia = punerea mâinilor; χείρ, - ή – heir = mână, τίθιμι – titimi = a pune), adică

punerea mânilor peste capul candidatei. Spre deosebire de hirotonie, care este o taină,

hirotesia era doar o binecuvântare, o ierurgie.147

Îndatoririle diaconiţelor erau legate de asistenţa şi caritatea socială şi de anumite funcţii

liturgice: serveau la agape (ajutând pe diaconi), păzeau uşile bisericii, prin care intrau şi ieşeau

femeile, supravegheau liniştea în biserică în partea rezervată femeilor, ajutau la botezul lor, mai

întâi catehizându-le, apoi îndeplinind la botez actele rituale pe care clerul (care oficia botezul)

din motive de decenţă nu le putea săvârşi (de exemplu: când intrau în apa botezului, când

primeau ungerea cu Sfântul Mir – episcopul le ungea numai pe frunte, fiind aduse înveşmântate

în haina albă, apoi ungerea era continuată de diaconiţe – Constituţiile Apostolilor III, 16).148

Diaconiţele aveau dreptul ca, în timpul serviciului divin, să poarte, ca şi diaconii, orarul şi să

împărtăşească alături de clerul inferior; ele duceau Sfânta Împărtăşanie femeilor bolnave, cărora,

după moarte, le făceau toaleta funebră şi ajutau la înmormântarea lor. În documente s-au păstrat

numele câtorva diaconiţe cunosacute pentru evlavia şi pietatea lor: Olimpia (Olimpiada), despre

care aflăm din scrisorile Sf. Ioan Gură de Aur, din exil, ca şi alte corespondente ale lui: Procula

şi Pentada, Macrina, sora Sf. Vasile cel Mare ş.a.149

În sec. V-VI diaconiţele încep să dispară în Biserica din Apus, când botezul femeilor adulte

nu se mai face, generalizându-se pedobaptismul; în Bisericile răsăritene se mai menţin până în

sec. XII-XIII, când încă se aflau menţionate în cărţile de slujbă (Evhologhii) rugăciunile

hirotesiei diaconiţelor (LG, ed. 1993, p. 22 şi 109).150

146 Pr. Dr. Ioan Mircea, op. cit., p. 129147 Prof. Dr. Ene Branişte şi Prof. Ecaterina Branişte, op. cit., p. 192148 Ibidem, p. 193149 Prof. Iustin Moisescu, op. cit., pp. 58-59150 Prof. Dr. Ene Branişte şi Prof. Ecaterina Branişte, op. cit., p. 134

73


II.5. Preoţii

II.5.1. Introducere

Preoţia biblică din Sfintele Evanghelii şi din cartea Faptele Apostolilor presupune o

continuitate istorică şi religioasă între Vechiul şi Noul Testament.151

Preoţia în Vechiul Testament era de origine dumnezeiască şi prezenta o cinste

excepţională care nu egala decât covârşitoarea răspundere pe care o aveau preoţii atât în faţa lui

Dumnezeu, cât şi în faţa oamenilor. Evlavia omenească a căutat întotdeauna pe preot, mai ales pe

cel care era înţelept şi nu se abătea de la misiunea sa. Toţi cei din rangurile preoţeşti au fost

învăluiţi cu multă dragoste şi consideraţie de popor. “Dragostea aceasta se explică prin

convingerea că preoţii nu au numai rolul de a prezenta lui Dumnezeu ofrandele, ci şi de a aduce

binecuvântări de sus către oameni; mai mult, preotul este acela prin care Dumnezeu transmite

credincioşilor binefacerile Sale materiale şi spirituale, poveţele Sale particulare sau generale”.152

Preoţia constituia cea de a doua treaptă a slujirii la locaşul sfânt în perioada Vechiului

Testament. Termenul ebraic kohen - הן� kohen, - tradus de majoritatea exegeţilor biblici cu ,כ

sensul de: cel ce aduce omagii, cel ce se roagă, cel ce stă în picioare, cel ce se închină în faţa

cuiva, cel ce slujeşte, se întâlneşte de vreo 750 de ori pe parcursul Sfintei Scripturi. De reţinut

este faptul că, nu se întrebuinţează decât participiul activ forma Kal (Pa’al) la masculin şi

niciodată la feminin, încât deducem că în mod cu totul nejustificat unii au adoptat consacrarea

femeilor.153

Preoţii constituie a doua treaptă a sacerdoţiului Vechiului Testament şi ei sunt

menţionaţi în Sfânta Scriptură cu felurite denumiri ca:

1. fiii lui Aaron (Lev.II,2; III, 2; XXI, 1; Num.III, 3; II Cron.XIII,9; XXVI,18;

Neem.X, 39),

2. casa lui Aaron (Ps.CXV, 10; Ps.CXVIII, 3),

151 Dicţionarul biblic, ed. „ Cartea creştină” Oradea 1995, p. 1062 152 L. Christiani, Sacerdoce, in Dictionnaire de Théologie catholique, tame XIV première partie, 1939, col. 441, apud Pr. Prof. Ioan G. Coman, Chipul preotului după Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi, în ST, nr. 3-4, an VIII, Bucureşti, 1956, p. 155153 Conf. Dr. Petre Semen, Arheologie biblică în actualitate, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1997, p. 169

73


3. preoţii leviţi (Deut.XVII, 18; Iosua III.3;, Isaia LXVI,21; Ier.XXXIII, 18;

Iez.XLVI, 19),

4. preoţii, fiii lui Levi (Deut.XXIV, 8; XXVII, 9),

5. preoţii neamului levitic.154

Misiunea de mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, de intermediar între împărăţia

cerească şi cea pământească, îmbrăca pe preot cu o aureolă excepţională, pe care nu o concura

decât aureola profeţilor. Această aureolă deosebită trebuia susţinută şi printr-o viaţă exemplară a

preotului şi cu zel în desfăşurarea misiunii sale. Funcţiunile preotului trebuiau reliefate şi

împodobite cu însuşiri şi atitudini superioare faţă de ale celorlalţi oameni. Ca mijlocitor între

Dumnezeu şi om aceştia trebuiau să aibă în ei pe lângă elemente omeneşti şi elemente

dumnezeieşti.

Preoţii, deşi cu credinţa şi mintea arcuite spre cer, au trăit pe pământ şi între oameni,

au luptat pentru alinarea durerilor, pentru îmbunătăţirea stării sociale şi materiale a

contemporanilor şi nu s-au dat înapoi de la sacrificiul vieţii lor pentru realizarea idealurilor mari

ale credinţei.155


În tot cursul istoriei poporului lui Israel, de la ieşirea din robia egipteană şi până

la distrugerea Ierusalimului de către romani, οι πρεσβύτεροι alcătuiau o adunare a mai

marilor poporului, care luau parte la cârmuirea statului. In număr de şaptezeci, ei se

intâlnesc, fără încetare, în jurul conducătorilor poporului evreiesc, ca şi reprezentanţi ai

acestuia. În Palestina şi Asia Mică, în Grecia şi Egipt, pe vremea Mîntuitorului, acest

nume era dat de mulţime, în general, tuturor cârmuitorilor ori, uneori, numai unei anumite

categorii de cârmuitori, în înţelesul de căpetenii ale poporului, chiar atunci când vârsta

lor nu îngăduia să fie socotiţi bătrâni. Primii creştini au împrumutat termenul

154 Pr. Prof. Dr. D. Abrudan, Diac. Prof. Dr. E. Corniţescu, Arheologie biblică, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1994.. p. 232155 Pr. Prof. Ioan G. Coman, Sensul preoţiei la Sfinţii Părinţi, în revista Studii Teologice, nr. 9-10, Bucureşti, 1949, p. 739

73


πρεσβύτερος de la poporul evreu. Nu numai folosirea acestui nume, pentru întâia oară, în

Biserica Ierusalimului, dar însăşi întrebuinţarea lui foarte deasă, în Palestina, pe vremea

Mântuitorului Iisus Hristos, cum mărturisesc Evangheliile sinoptice, îndreptăţeşte

păstrarea unei strânse legături între înţelesul pe care acest cuvânt îl avea în lumea

iudaică şi înţelesul pe care i l-au dat creştinii.

Cuvântul grecesc πρεσβύτερος, comp. de la πρέσβυς, bătrân, vârstnic, de mult,

era folosit, în vechime, nu numai cu însemnarea de mai înaintat in vârstă, dar şi cu

înţelesul de căpetenie, mai mare in popor, în deosebi la plural : oi πρεσβύτεροi.156

Echivalentul ebraic al cuvântului πρεσβύτερος este zaqen, iar cel aramaic este

sâb şi toate cele trei au sensul de om vârstnic.157

La evrei «bătrânii» sunt membri ai sfatului poporului, instituţie creată, din porunca

lui Dumnezeu transmisă lui Moise. Aceştia primesc o parte din Duhul lui Iahve dat, iniţial, în

totalitate lui Moise : «Atunci Domnul a zis către Moise : „ Adună-Mi şaptezeci de bărbaţi dintre

bătrânii lui Israel, pe care-i ştii tu că sunt căpetenii poporului şi supraveghetorii lui şi du-i la

cortul adunării ca să stea cu tine acolo. Că Mă voi pogorâ acolo şi voi vorbi cu tine şi voi lua

din Duhul care este peste tine şi voi pune peste ei ca să ducă ei cu tine sarcina poporului şi să nu

o duci numai tu singur.” (Numerii 11, 16—17).

Paralel cu aceste consilii locale, marele Sinedriu îşi avea sediul la Ierusalim şi era

prezidat de marele preot, constituind în timpul stăpânirii romane, autoritatea iudaică cea mai

înaltă atât din punct de vedere politic, cât şi din punct de vedere religios. Cei 70 de membri ai

Sinedriului proveneau din familiile sacerdotale, dintre cărturari şi dintre conducătorii laici.

Aceştia din urmă sunt, în mod deosebit, πρεσβύτεροi. În scrierile lui Filon de Alexandria,

termenul πρεσβύτερος desemnează un titlu care nu depinde de vârsta celui care îl primeşte, ci de

înţelepciunea sa.158

În concluzie, termenul πρεσβύτερος desemnează, în iudaism, pe membrul unui

colegiu de conducere a unei comunităţi locale sau naţionale, având obligaţii speciale din punct

de vedere religios. Întâlnirea adunării sau sfatului bătrânilor îşi are originea în cartea Numerii

156 Prof. Iustin Moisescu, Ierarhia bisericească în epoca apostolică, Episcopia Argeşului şi a Miscelului, Anastasia, Bucureşti 2002, p. 13157 Dicţionarul biblic, p. 1063: Termenul zaqen este folosit cu sensul acesta în cartea Facerii 25, 8; la I Regi 12, 8; Psalmi 148, 12; proverbele lui Solomon 17, 6; Ieremia 31, 13, etc158 De sobrieiafe, cap. 16, 18. Apud Pr. Sabin Verzan, Preoţia ierarhică sacramentală, în revista Ortodoxia, nr. 1, 1990, p. 85

73


11, 16—17, 24— 25. În vremea Mântuitorului πρεσβύτεροi alcătuiau sinedriul celor 71 îm-

preună cu arhiereii şi cărturarii (Matei 16, 21 ; Marcu 8, 31 ; Luca 9, 22; Matei 26, 57; Marcu

14, 53; Luca 22, 52; cf. Fapte 4, 5, 8, 23; 26, 3, 47; 27, l). Dacă ţinem scama că instituirea

acestor πρεσβύτεροi a avut un caracter sacru (Numerii 11, 16—17, 24—25), că împlineau şi

unele acte de cult, iar, în vremea Mântuitorului, împreuna cu ceilalţi membri ai Sinedriului,

hotărau nu numai în treburile obşteşti, ci şi în cele cu caracter religios, se va înţelege pentru

ce primii creştini au dat cârmuitorilor lor bisericeşti numele de πρεσβύτεροi.

Aşa cum s-a arătat mai înainte, termenul πρεσβύτερος care însemnează mai în

vârstă, mai bătrân, desemna, în antichitatea greacă şi în Vechiul Testament, pe unii cârmuitori

ai cetăţilor, ai poporului şi ai unor corporaţii ca membri aleşi sau desemnaţi ai consiliilor de

conducere ale acestora. În vremea Mântuitorului, aşa cum, de asemenea, am arătat, acest termen

era folosit pentru a desemna o parte din membrii sinedriului, având, deci, şi un rol religios.

Toate aceste date ne oferă însă numai indicaţii generale asupra rolului de cârmuitor şi

reprezentant care revenea acelui ce purta numele de πρεσβύτερος în antichitate şi care, puteau

să fie atribuite, în consecinţă, şi presbiterului creştin. În orice caz, din cercetarea rolului şi

poziţiei presbiterului în antichitatea greacă şi în iudaismul contemporan evenimentelor istorisite în

Faptele Apostolilor rezultă că acest termen este cel mai indicat pentru a deveni numele unor

slujitori bisericeşti hirotoniţi în imposibilitatea folosirii în acest scop, a substantivului

ιερευς pentru motivele arătate mai sus.159

In cărţile Noului Testament, alături de întrebuinţarea cu însemnarea sa etimologică:

1. mai înaintat în vârstă (Le, XV, 25; loan, VIII, 9; Fap. Αρ., II, 17; I Tim., V, 1,2),

2. străbunul ori bătrânul (Mt., XV, 2; Mc, VII,3,5; Evrei, XI,2 ; Apoc, IV.4,10; V,5

etc.),

3. precum şi cu sensul de căpetenii ale poporului iudaic,

termenul πρεσβύτερος, în deosebi la plural este folosit şi cu înţelesul de mai mari în rândul

creştinilor, slujitorii bisericeşti, pe scurt, preoţii.160

În Noul Testament se vorbeste întâia oară despre preoţi, πρεσβύτεροi, în înţeles de

slujitori bisericesti din treapta a doua a Ierarhiei bisericesti in Fapte XI, 30. Cu prilejul istorisirii

unor trimiteri de către creştinii din Antiohia la Ierusalim, ucenicii au hotarât ca fiecare dintre ei

159 Ibidem, p.88160 Prof. Iustin Moisescu, Ierarhia bisericească …., p. 15

73


după putere să trimită spre ajutorare fraților care locuiau în Iudeea ceea ce au şi făcut trimiţând

preoţilor prin mâna lui Barnaba si a lui Saul. Termenul "presbiter" din acest citat arată numai pe

slujitorii din treapta doua a ierarhiei bisericeşti, şi nu alţi slujitori. Că lucrurile se petreceau,

astfel, ne confirmă, Sfântul Evanghelist Luca: "Şi sosind la Ierusalim fraţii ne-au primit cu

bucurie, iar a doua zi Pavel a mers cu noi la lacob şi au venit acolo toţi preoţii" (F. Ap. XXI, 17-

18).

La slujitorii din treapta a doua a ierarhiei bisericeşti se refera şi Sfântul Apostol Iacob

în epistola sa când îndeamna pe cei bolnavi să cheme pe preoţii bisericii (Iacob V, 14) pentru

asistenţă religioasă.

Cercetarea atentă a principalelor texte, în care se vorbeşte despre π ρ ε σ β ύ τ ε ρ ο ι ,

cu înţeles creştin, în cărţile Noului Testament, arată limpede că noţiunea acestui termen este

concentrată în jurul împlinirii îndatoririlor spirituale ale slujitorilor bisericeşti. De aceea, în

vorbirea obişnuită, cuvântul πρεσβύτερος poate fi tradus în limba română prin slujitor

bisericesc.161

Este adevărat că noţiunea de slujitor este exprimată în limba greacă de

termenul διάκονος; dar, în Biserica întemeiată de Hristos, care n-a venit să i se slujească ci să

slujească El, cei rânduiţi prin taina hirotoniei să împlinească întreita lucrare de

transmitere a harului sfinţitor, de propovăduire a adevărului religios şi de păstorire a

obştei credincioşilor, după pilda Mântuitorului Iisus Hristos, sunt, în primul rând, slu jitori.

Numai făcându-se folositori altora, ei se arată că sunt înzestraţi cu putere mai multă, că

sunt mai mari, πρεσβύτεροι, în rândurile credincioşilor. Este adevărat ca termenul obişnuit

pentru exprimarea noţiunii de preot în limba greacă este invers. În Noul Testament găsim acest

cuvânt ca denumire a preoţilor Vechilui Testament: arată-te preoţilor spune Mântuitorul

leprosului vindecat, cât şi ca nume al preoţilor păgâni preotul lui Zeus. Iar în Epistola către Evrei

când se vorbeşte despre deosebirea dintre preoţia Vechiului Testament şi a Noului Testament,

Mântuitorul este numit de mai multe ori ιερευς si αρχιερευς. Primii creştini evitau să dea

numele de ιερευς slujitorilor bisericeşti pentru a nu-i confunda pe aceştia înzestraţi cu har

dumnezeiesc cu preoţii mozaici ori păgâni.

Cu totul de neîngăduit este traducerea termenului πρεσβύτερος, în textele unde

este întrebuinţat în înţeles de slujitor bisericesc, cu obişnuitul cuvânt bătrân, pe care-1

161 Ibidem, p. 17

73


întâlnim, pe alocuri, chiar în cele mai noi ediţii ale Noului Testament. Fără îndoială,

etimologic, cuvântul π ρ ε σ β ύ τ ε ρ ο ς însemnează mai înaintat în vârstă; dar, uzul vorbirii,

încă din vremuri străvechi, datorită gherontocraţiei arhaice, a împerecheat noţiunea de

bătrân cu aceea de cârmuitor. Cu timpul, înţelesul cel nou, adăugat la însemnarea eti -

mologică, ajunge să predomine în sfera acestei noţiuni, πρεσβύτεροι fiind numiţi nu atât cei

înaintaţi în vârstă, ci, în deosebi, cârmuitorii. Pentru exprimarea noţiunii de bătrân, în

toate vremurile, grecii au folosit, în primul rând, cuvântul γέρων, cu toate că nici

acesta n-a fost lipsit, cândva, de înţelesul de cârmuitor.162

Aceşti πρεσβύτεροι se pare că aveau rolul de a reprezenta comunitatea în care

funcţionau, pe lângă autoritatea centrală.163 Vârsta putea să oscileze între treizeci şi şaizeci de

ani şi putea coborâ chiar până la douăzeci de ani.164 Acest fapt arată că termenul

π ρ ε σ β ύ τ ε ρ ο ς nu mai păstrează sensul său propriu-zis, de mai înaintat în vârstă, vârstnic,

bătrân, ci dobândeşte un sens tehnic pentru a desemna pe membrii unui consiliu administrând

o comunitate locală precis definită.

Dar, în limba română, cuvântul bătrân care se înfăţişează ca traducere a

termenului grecesc πρεσβύτερος, are un înţeles foarte restrâns. Din sfera noţiunii lui.

lipseşte nu numai ideea de împlinire a unor îndatoriri spirituale ca urmare a hirotoniei,

dar şi ideea de cârmuire. Astfel, slujitorii bisericeşti, transformaţi de unii traducători ai

Noului Testament in bătrâni, dobândesc, desigur, dreptul la o cinstire aleasă pentru

vârstă lor înaintată; dar, prin aceasta, ei nu se ridică din rândurile credincioşilor în ierarhia

bisericească. Din această pricină, traducerea termenului πρεσβύτερος cu bătrân, în

pericopele care vorbesc despre slujitorii Bisericii, în Noul Testament, poate fi îngăduită

numai de cultele ori asociaţiile creştine, care, depărtându-se de adevărul evanghelic,

lipsesc pe slujitorii lor de harul dumnezeiesc, ce se coboară asupra cre dinciosului, prin taina

hirotoniei.165

Rânduirea acestor presbiteri ai poporului Israel are ca bază şi justificare aducerea peste

ei a duhului preoţiei care fusese, mai întâi, aşezat asupra lui Moise, deci înzestrarea lor cu o putere

162 Ibidem, p. 18163 André Lemaire, Les ministères aux origines de l'Eglise. Nuisance de la triple hièrurchie : èvêoues, prcsbyUes, diacres, Paris, 1971, p. 20.164 Ibidem 165 Prof. Iustin Moisescu, Ierarhia bisericească …., p. 19

73


sacramentală a cârmuirii în comun (vezi şi Ieşirea 3, 16, 18 ; 4, 29 ; 12, 21 ; 24, 1 ,· Levitic 9, 1, 3 ;

Numerii 11, 24—25). împreună cu arhiereii şi cărturarii, bătrânii ( οι πρεσβύτεροι ) alcătuiau, in

vremea Mântuitorului, sinedriul celor 71 de conducători ai iudeilor (Matei 16, 21 ; Marcu 8, 31 ;

Luca 9, 22 etc.). Ei reprezentau, în acest sinedriu, poporul, acesta fiind motivul pentru care vor

purta numele de bătrânii poporului (οι πρεσβύτεροι του λαού), sau mai marii poporului (Matei 21, 23;

26, 3, 47; 27, 1). Toate aceste sensuri pe care termenul presbiteros le-a înregistrat în

întrebuinţările sale de-a lungul unor atît de lungi epoci istorice şi în zone geografice atât de

întinse şi diferite şi, totodată, de o atât de diversă cultură şi spiritualitate, coincizând cu aria în

care a fost predicată Evanghelia, au impus acest termen pentru a desemna pe unul din factorii de

căpetenie ai dezvoltării Bisericii, adică pe slujitorul hirotonit. Trebuie reţinut, pornind de la

această afirmaţie fundamentală, că termenul π ρ ε σ β ύ τ ε ρ ο ς are sensul de slujitor

bisericesc în acele texte ale Noului Testament în care se afirmă explicit săvârşirea

Tainei Hirotoniei (Fapte 14, 23 ; Tit 1, 5; cf. I Tim. 5, 22).

Textele în care termenul presbiteros desemnează, în modul cel mai clar şi categoric,

pe slujitorul hirotonit în cea de-a doua treaptă a preoţiei ierarhice sunt I Timotei 5, 17, 19 şi Tit

1, 5, deoarece primele două din aceste texte descriu raporturile de subordonare ale preoţilor faţă

de episcopi, iar cel de-al treilea precizează că preotul este hirotonit de episcop. Tot în

aceste texte este pus în relief, în mod indirect, caracterul de preoţie ierarhică al preoţiei creştine.

Aflarea celui mai potrivit cuvânt românesc pentru traducerea termenului

bisericesc πρεσβύτερος nu este dificilă. De multă vreme, în graiul nostru este folosit cuvântul

preot (lat. presbyter), care exprimă, ca şi πρεσβύτεροι, nu numai noţiunea de slujitor în

treapta a doua a preoţiei, dar, se referă, în acelaşi timp, la slujitorii din cele trei trepte

ale ierarhiei bisericeşti:

1. diacon,

2. preot

3. episcop.

De aceea, socotim că, în toate textele din Noul Testament, unde se întâlneşte

termenul grecesc πρεσβύτερος, în înţeles de slujitor al Bisericii (Fap. Αρ., XI,30 ; XIV,

23; XV,2,4,6,2?,23 ; XV.41 (D, Vulg. e tc . ) ; XVI.4 ; XX.17; XXI.28 ; I Tim., V, 17,

19 ; Tit, I, 5; Iacob, V, 14 ; I Petru, V, 1 ; II loan, 1 ; I I I loan, 1), trebuie folosit, în

limba română, termenul preot.

73


Aşa dar, in Faptele Αρostolilor, capitolul XV, găsim mărturii limpezi cu privire

la denumirea slujitorilor bisericeşti din cele trei trepte ale ierarhiei cu nu mele de preoţi.

Se înţelege, acest nume, după cum s-a extins şi asupra Apostolilor, în vremurile următoare,

a putut fi restrâns şi numai asupra diaconilor şi preoţilor. Dar, intrucât, încă de la început,

slujitorii bisericeşti din treapta de jos a ierarhiei, ca ajutori ai preoţilor şi episcopilor,

dobândiseră numele de diaconi, iar slujitorii din cea mai înaltă treaptă a ierarhiei, ca

păstori ai Bisericilor din anumite regiuni, şi-au legat numele lor de termenul episcop, a

rămas pentru slujitorii bisericeşti din treapta a doua numele de preot (πρεσβύτερος,

Εερεύς), care caracterizează latura principală a lucrării ierarhiei în mijlocul

credincioşilor: sfinţirea. Aceasta se învederează, limpede, din examinarea celor trei

trepte ale ierarhiei bisericeşti, in epoca apostolică. 166

Traducerea termenului presbiteros în limba română cea mai potrivită până în

prezent este aceea pe care o aflăm în Biblia din 1988, care, de fapt, este întâlnită în toate ediţiile

care se tipăresc din 1968, anul apariţiei primei ediţii postbelice a Bibliei. Aşa cum am arătat, în

Biblia din 1988 (practic, în toate ediţiile Bibliei şi ale Noului Testament apărute din 1968),

termenul presbiteros este tradus peste tot în textele amintite în tabloul de mai înainte prin preot.

Preoții sunt urmasși celor șaptezeci de ucenici (Luca X, 1), existenți și pe timpul

Apostolilor. Erau mai mici decât episcopii, căci primeau hirotonia de la aceștia (Tit I, 5; I

Timotei V, 22) îi pedepseau și îi răsplăteau. Între episcopi și preot erau pe timpul Apostolilor

unele confuzii de nume: și episcopul și preotul se numeau uneori episcopi (I Timotei III, 2; Fapte

XX, 28), pentru că erau si unul si altul administratori, supraveghetor. Totusi, în fapt, în concret

se făcea deosebire, căci episcopul administra o eparhie, iar preotul o parohie.

În terminologia bisericească, atât numele de π ρ ε σ β ύ τ ε ρ ο ς cât şi numele de

ε π ί σ κ ο π ο ς sunt strâns legate de lucrarea religioasă a slujitorilor Bisericii. O cercetare mai

atentă a tuturor textelor din Noul Testament, în care se vorbeşte despre slujitorii bise -

riceşti, arată destul die limpede că termenul de πρεσβύτερος este strâns legat, îndeosebi, de

lucrarea de sfinţire, pe care o împlinesc slujitorii bisericeşti; termenul de ε π ί σ κ ο π ο ς se

arată, însă, mai strâns legat de lucrarea de păstorire a turmei creştine. Evident, atât episcopii

cât şi preoţii, împreună cu diaconii, participă, în măsura cuvenită treptei în care este rânduit

fiecare, la întreita lucrare de propovăduire a adevărului, de sfin ţire şi de păstorire a

166 Ibidem, p. 25

73


credincioşilor.167 Fireşte, până la fixarea definitivă a terminologiei bisericeşti, în graiul

credincioşilor, a trebuit să treacă oarecare timp. Împlinirea unor îndatoriri asemănătoare de

către episcopi şi preoţi, cu toate că se cunoşteau şi deosebirile dintre ei, a îngăduit, totuşi,

folosirea celor doi termeni pentru denumirea lor, caracterizând, de fiecare dată, una ori alta

din principalele laturi ale lucrării lor bisericeşti. Adică, credincioşii numeau preot pe

episcop când priveau la puterea lui de a sfinţi, sau numeau episcop pe preot când aveau

in vedere puterea lui de a păstori. Fiecare din aceste denumiri a fost strâns legată de

îndatorirea principală a slujitorilor din aceste trepte ale ierarhiei bisericeşti. Slujitorul

din treapta de mijloc, a cărui îndatorire principală este de a sfinţi pe credincioşi, a păstrat

numele de preot, fiind mai propriu pentru denumirea acestei lucrări bisericeşti; iar

slujitorul din cea mai înaltă treaptă a ierarhiei a păstrat numele de episcop, care

caracterizează lucrarea de păstorire a turmei creştine. Numele de episcop se mai dădea

preoţilor şi spre sfârşitul veacului întâi.168

O cercetare a tuturor textelor din Noul Testament în care se vorbeste despre slujitorii

bisericești arată destul de limpede ca termenul π ρ ε σ β ύ τ ε ρ ο ς = preot se referă îndeosebi la

lucrarea de sfințire pe care o îndeplinesc slujitorii bisericești, iar cel de "episcopos" este mai

strâns legat de lucrarea de pastorire a turmei creștine. Cautând mai ales spre harul divin creștinii

proveniți dintre evrei vedeau în slujitorii bisericii în primul rând pe sfințitori = preoți. În lumea

păgână însă nevoia de îndrumare a celor întorși la Hristos pe calea unei trăiri noi a determinat

dezvoltarea acțiunii de pastorire a credincioșilor de către slujitorii bisericești. De aceea, în preot,

păgânii convertiți vedeau, în primul rând, pe pastorul care păstorea turma creștină. Acestui fapt

se datorează caracterizarea slujitorilor bisericești ca preoți în Palestina chiar când erau episcopi,

și ca episcopi în lumea păgână chiar când erau preoți.

167 Ibidem, p. 85168 Al treilea episcop al Romei, Clement, de pildă, într-o epistolă scrisă către Corinteni, in ultimii .ani ai domniei lui Domiţian, vorbeşte, de mai multe ori, despre ierarhia bisericească. Uneori, el dă slujitorilor bisericeşti numele de ή γ ο ύ μ β ν ο ι (Ι, 3; XXI, 6: προηγούμενοι) ca şi cirmuitorüor civili (V, 7 ; LV, 1 ; LX, 4) ori militari (XXXIII, 23; LI, 5) ai statului; alteori, însă, îi numeşte πρεσβύτεροι (XLVII, 6; LIV, 2; LVII, 1) ori ι ε ρ ε ί ς (XXV, 5; XL, 5). Totuşi, cind se gîndeşte la treptele ierarhiqe;, Clement împarte pe slujitori în trei cete: diaconi, preoţi — cărora le dă numele de episcopi (XLII, 4, 5: ε π ί σ κ ο π ο ι ) — şi alţi bărbaţi eminenţi (XLIV, 3 : έ λ λ ό γ ι μ ο ι ά ν δ ρ ε ς care, asemenea Apostolilor rînduiau pe ceilalţi în slujbă? Cu toate că nu le pomeneşte numele, cei din urmă, prin îndatoririle lor, se aratăi, însă, aa episcopi. In orice caz, Clement numeşte episcopi pe preoţi, ca şi Sfintu! Apostol Pavel, în Epistola către Filipeni (I, 1) şi în alte locuri din scrierile sale

73


Până la fixarea definitivă a terminologiei bisericești, folosirea termenului episcop și

preot, unul în locul altuia, este explicabilă. Credincioșii numeau preot pe episcop când priveau la

puterea lui de a sfinți si numeau episcop pe preot, când aveau în vedere puterea lui de a păstori.

În urma fiecare dintre aceste denumiri a fost strâns legată de îndatorirea principală a slujitorilor

din aceste trepte ale Ierarhiei bisericești. Slujitorul din treapta din mijloc a carei îndatorire

principală este de a sfinți pe credincioși a păstrat numele de preot, fiind mai propriu pentru

denumirea acestei lucrări bisericești. Iar slujitorul din cea mai înaltă treapta a Ierarhiei bisericești

a păstrat numele de episcop care caracterizează lucrarea de pastorire a turmei creștine.

Dacă despre alegerea şi hirotonirea unor diaconi, a celor şapte bărbaţi elenişti din

Biserica Ierusalimului, beneficiem de o serie de ştiri din pericopa din Faptele Apostolilor

analizată mai sus (6, 1—6) cu privire la alegerea sau hirotonirea preoţilor (presbiterilor) din

Biserica Ierusalimului, aceste ştiri lipsesc cu desăvîşire. Existenţa ca atàrè a lor însă este

direct şi ferm atestată de autorul Faptelor Apostolilor (11, 30 f 15, 2, 4, 6, 22, 16, 4 ; 21, 18).169

După cum se ştie, preotul păgân (Fapte 14, 13) şi preoţii iudei (Matei 8, 4 -, 12, 4, 5 ; Marcu 1,

44 ,· 2, 26 ; Luca 1, 5, 8, 9 ; 5, 14 , 6, 4 ; loan 1, 19 ! Fapte 4, 1; 6, 1) erau desemnaţi, în limba

greacă, prin termenul ιερεύς. Niciodată însă acest termen nu se aplică, în Noul Testament,

preotului creştin. El rămâne rezervat pentru a desemna pe preotul Hristos (Evrei 5, 6; 7, 11,

15, 17, 21, 24, 26; 8, 1, 3; 9, 11 ; 10, 21),

Pe măsură ce această primejdie dispărea, termenul ιερευς a pătruns încetul cu

încetul în graiul creştin, acordându-se în general tuturor slujitorilor bisericeşti care primesc la

hirotonie harul preoției şi în special slujitorilor din treapta a II-a a ierarhiei bisericeşti, săvârşitori

în primul rând a lucrării de sfinţire a credincioşilor. În epoca apostolică insă noţiunea aceasta era

exprimată prin termenul π ρ ε σ β ύ τ ε ρ ο ς . Cercetarea atentă a principalelor texte in care se

vorbeste despre π ρ ε σ β ύ τ ε ρ ο ι cu înteles creştin în cărţile Noului Testament arată limpede că

acest termen se referă la împlinirea îndatoririlor spirituale ale slujitorilor bisericeşti.

Termenul ιερεύς, preot, sacerdot, va fi folosit, în Noul Testament, pentru a indica pe

preoţii Vechiului Testament în general (Matei 8, 4 ! 12, 4, 5 ; Marcu 1, 44 b ; Luca 5, 14 ,· 17,

14 , loan 1, 19; vezi şi Fapte 4' 1; 6, 7), pe un anumit preot (Zaharia, Luca 1, 5; : 10, 31; vezi şi

Evrei 9, 6,· 10, 11), pe preoţii lui Zeus (Fapte 14, 13) etc. Acelaşi termen, folosit însă numai la

singular şi în contexte care nu lasă loc la nici un dubiu în ce priveşte Persoana pe care o indică,

169 Pr. Sabin Verzan, Preoţia ierarhică sacramentală, în revista Ortodoxia, nr. 1, 1990, p.82

73


se întîlneşte în Epistola către Evrei pentru a descrie preoţia unică, dumnezeiască, a lui iisus

Hristos (Evrei 5, 6 -, 7, 17, 21 ; 10, 21). In acelaşi timp, άρχιερεύς, un compus al termenului ιερεύς,

va fi folosit de autorul aceleiaşi Epistole către Evrei pentru a desemna pe Iisus Hristos şi preoţia

Sa unică, dumnezeiască şj irepetabilă. în consecinţă, folosirea termenilor ιερεύς şi αρχιερευς,

în Epistola către Evrei, pentru a denumi pe Iisus Hristos şi preoţia Sa reprezintă o situaţie

specială, excepţională, care nu va mai fi reluată în alte scrieri ale Noului Testament.

Termenul ιερεύς este folosit, în Faptele Apostolilor, dar numai pentru a indica pe

preoţii iudei care, convinşi de predica Sfinţilor Apostoli, se supuneau credinţei (6, 7), adică

îmbrăţişau Creştinismul. In consecinţă, în Faptele Apostolilor, trebuie să căutăm un alt

termen prin care vor fi denumiţi preoţii creştini, a căror primă însuşire este aceea de urmaşi

ai Apostolilor deoarece ei vor continua de regulă, în Biserica locală, lucrarea începută de

aceştia. Ei înşişi nu vor putea fi numiţi apostoli deoarece nu vor fi beneficiat de o trimitere

personală, directă de la Mîntuitorul.

Numele cel dintâi al preoţilor creştini, principali responsabili al vieţii religioase

din comunitatea locală, continuatori ai activităţii Apostolilor in această comunitate, la nivelul

înzestrării lor sacramentale este acela de πρεσβύτεροι, comparativul de la κρέσβοί, bătrân,

vârstnic, mai înaintat în vârstă.170

Există numeroase mărturii ale tradiției despre ierarhia bisericească în timpurile post-

apotolice. Amintim în primul rând pe Clement Romanul care arată în epistola sa scrisă creştinilor

din Corint între anii 92-96 existența ierarhiei bisericești împărţind pe slujitorii bisericești în trei

categorii: diaconi, preoți cărora le dă numele de episcopi și alți bărbați eminenți, care asemeneă

apostolilor rânduiau pe ceilalți în slujbă.

Dacă termenul πρεσβύτερος, care caracterizează întreita lucrare a preotului

de sfinţire, propovăduire şi păstorire, s-a lăsat mai strâns legat de noţiunea de sfinţire, ca

fiind oarecum acţiunea centrală a misiunii slujitorului din treapta a doua a ierarhiei, pentru

punerea în lumină a dezvoltării deosebite a uneia din celelalte două laturi ale lucrării

preoţeşti: propovăduirea adevărului şi păstorirea credincioşilor. În Biserica veche, la

numele acesta de preot se adăugau, de fiecare dată, cele mai potrivite calificative.171

170 Ibidem, p. 83171 Prof. Iustin Moisescu, Ierarhia bisericească …, p. 78

73


II.5.3. Alegerea preotului

Chipul preotului recomandat de Sf. Pavel lui Timotei și Tit e, în bună măsură, chipul

însuși al acestor doi episcopi, chip real, istoric. Iată cum descrie Apostolul acest chip lui Timotei:

" De dorește cineva episcopie, bun lucru dorește. Se cade, însă, episcopului să fie fără de prihană,

bărbat al unei femei, treaz, întreg la minte, cuviincios, primitor de străini, destoinic să învețe pe

alții, nebețiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câștig urât, ci blând, neiubitor de argint, bun

chivernisitor.. având copii ascultători întru desăvârșita bunăcuviință. Căci dacă cineva a sa casă

nu știe să și-o rânduiască, cum va purta grija de Biserica lui Dumnezeu? Episcopul să nu fie de

curând botezat, ca nu cumva trufindu-se să cadă în osânda diavolului. Mai trebuie să aibă

mărturie bună de la cei din afară ca să nu cadă în ocară și în cursa diavolului. Tot așa diaconii să

fie cucernici, nu îndoielnici la cuvânt, nebăutori de vin mult, neagonisitori de câștig urât,

păstrând taina credinței întru cuget curat. Dar și aceștia să fie mai întâi puși la încercare, apoi,

dacă se dovedesc fără prihană, să se diaconească. Femeile lor asisderea să fie cuviincioase,

neclevetitoare, cumpătate, credincioase întru toate. Diaconii să fie bărbați ai unei femei, să-și

chivernisească bine casele și pe copiii lor" (I Timotei, 3, 1-12).

Acest text tratează despre calitățile episcopului și diaconului, care, în general, sunt

aceleași, ceva mai numeroase pentru episcop. Se înțelege că aceleași sunt și calitățile preotului

propriu zis, cum reiese din al doilea text paulin privitor la ținuta preotului, acela din Scrisoarea

către Tit: " Să așezi preoți prin cetăți precum ți-am rânduit: de este cineva fără de prihană, bărbat

al unei femei, având fii credincioși, nu sub învinuire de desfrânare sau neascultători. Căci se

cuvine episcopului să fie fără de prihană, ca un iconom al lui Dumnezeu, neîngâmfat, negrabnic

la mânie, nu dat la băutură, nebătăuș, nepoftitor de câștig urât, ci primitor de străini, iubitor de

bine, drept, cuvios, înfrânat, ținându-se de cuvântul cel credincios al învățăturii, ca destoinic să

fie și să îndemne la invăţătura cea sănătoasă şi să mustre pe cei protivnici" (Tit 1, 5-9). În acest

text Pavel trece de la calitățile preotului la acelea ale episcopului, repetând pe unele dintre ele,

ceea ce confirmă punctul nostru de vedere ca însuşirea celor trei trepte ale preoției sunt luate aci

ca un tot, deși e pomenită fiecare treaptă în parte.

73


Calitățile treptelor preoțești sunt comune, pentru ca episcopatul, preoția și diaconatul

formează o singură dregătorie dumnezeească, aceea a preoției.

Calitățile care alcătuiesc chipul preotului în aceste texte sunt religioase, morale și

sociale. Preotul trebuie să fie un creștin botezat de mult, ispitit in ale credinței, verificat de

comunitate, cucernic, fără prihană, păstrând taina credinței în cuget curat, ținând cuvântul cel

credincios al învățăturii și fiind destoinic să învețe pe alții.

Calitățile religioase formează culoarea de fond, din care răsar calitățile morale atât

personale cât și ale membrilor familiei. Portretul moral al preotului paulin este cel ideal, evident;

el dă de gândit multora din zilele noastre, dar, în primii ani ai apariției Bisericii, el era ceva

obișnuit, pentru că desăvârșirea morală era atmosfera și mediul normal al Bisericii.

Preoții trebuie să îndeplinească anumite condiții pentru a putea primi Taina

Hirotoniei. Ei trebuie să posede o întegritate fizică și anumite calități morale și intelectuale. Se

cuvine episcopului să fie fără de prihană, bărbat al unei femei, treaz, cuminte, cuviincios... (I

Timotei III, 2-12; Tit I, 6). Să aibă o pregatire specială prin școlile respective, căci spune Sfântul

Pavel, să fie destoinici și să îndemne la învățătura cea sănătoasă. (Tit I, 9).

După primirea hirotoniei ei trebuie să-și îndeplinească cu competență și bune

rezultate cele trei împuterniciri - ca și ale Apostolilor - de a învăța, de a sfinți și de a conduce.

Ei se bucura și de anumite drepturi. Mai întâi de a fi retribuiți pentru munca lor, după

cum învață însîși Scriptura: Nici traista pe drum (să nu luați), nici doua haine, nici toiag; că

vrednic este lucrătorul de hrana sa (Matei X, 10; Luca X, 7) sau în alt loc: Oare nu știți că cei

care savârșesc cele sfinte manâncă de la templu âi cei care slujesc altarului au parte de la altar?

Tot așa a poruncit Domnul și celor care propovăduiesc Evanghelia, ca să trăiască în Evanghelie

(I Corinteni IX, 13-14; cf. si Deuteronom XXV, 4 si I Corinteni IX, 10-12; I Timotei V, 17).

De asemenea, preoții au dreptul la cinstea și repectul din partea păstoriților: Ascultați

pe conducăorii voștri și vă supuneți lor, fiindcă ei privegheaza pentru sufletele voastre, având să

dea de ele seama... (Evrei XIII, 17). Preoții se numesc părinți pentru pastoriți, iar aceștia fii

duhovnicești, pentru că botezându-i îi renasc sufletește. Căci de ați avea zece mii de învățători în

Hristos, totuși nu aveți mulți Părinți; căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos (I

Corinteni IV, 15).

Preotul nebețiv, nebătăuș, necertăreț, nelacom, treaz, întreg la minte, cuviincios,

blând, înirimat, bun chivernisitor al casei lui și al Bisericii e un tip ideal preoțesc. Preotul este

73


dator ca să aducă și pe membrii familiei lui, soție și copii, la înălțimea ținutei preoțești. Familia

lui să fie model pentru familiile creștinilor. Calitățile morale superioare dau naștere calităților

sociale: preotul trebuie să fie monogam, drept, primitor de străini, iubitor de bine, netrufaș,

neîndoielnic în cuvânt, neclevetitor, nemânios, el și membrii familiei sale.

II.5.4. Hirotonia preotului

Punerea mâinilor episcopului hirotonisitor pe capul celui ce primeşte harul preoţiei

este semnul văzut prin care se săvârşeşte Sfânta Taină a Hirotoniei indicând momentul când

harul Sfânlului Duh coboară asupra candidatului care devine astfel membru al ierarhiei

bisericeşti. De aceea expresia «punerea mâinilor» (Fapte G, G ; I Tim. 4, 14 ; 5, 22 ,· II Tim. 1,

6; cf. Fapte 13, 3) este sinonimă cu Hirotonia (vezi Fapte 14, 23; cf. I Tim. 3, 10).

Expresia «punerea mânilor» (έπίθεσι των χειρών) indică punctul cei. trai al rânduielii

Sfintei Taine a Hirotoniei. Dar, din Epistola Iutii către Timotei, care, în general, rezumă tradiţia

şi practica Bisericii apostolice în ce priveşte felul în care se produce un eveniment ca acela al

Hirotonirii unui candidat la preoţie şi, în general, în ce priveşte starea lui în Biserică şi

îndatoririle ce-i revin, se desprinde că, pe lingă actul ca atare ai punerii mâinilor pe capul

candidatului la Hirotonie, rânduiala acestui eveniment mai cuprindea şi alle părţi şi momente, dar

şi o pregătire specială din partea celui ce urma să fie hirotonit.172 Dar Sfântul Apostol Pavel

detaliază, în Epistolele pastorale, în ce constă harul preoţiei, ce daruri aduce acest har asupra

celui ce-l primeşte, ce efecte benefice operează asupra acestuia.

Cel mai important text, din acest punct de vedere, este cuprins în Epistola a doua

către Timotei în care citim : «Îţi amintesc să aprinzi şi mai mult, din nou, harul lui Dumnezeu,

care este în tine, prin punerea mâinilor mele, căci Dumnezeu nu ne-a dat nouă duhul temerii, ci al

puterii şi al dragostei şi al înţelepciunii. Deci nu te ruşina de mărturisirea Domnului nostru, nici

de mine, întemniţat pentru El, ci pătimeşte împreună cu mine pentru Evanghelie, după puterea lui

Dumnezeu» (II Tim. 1, 6—8).

Dacă in Faptele Apostolilor (6, G ,· 14, 23 ,· 20, 28) sînt semnalate unele momente

din viaţa Bisericii apostolice în care este săvîrşită Taina Hirotoniei în vederea promovării unor

172 Pr. Sabin Verzan, op. cit., p.522

73


creştini într-una din treptele preoţiei ierarhice, în Epistolele pastorale se pune în lumină existenţa

practicii curente a Hirotoniei (I Tim. 5, 22; Tit 1, 5). în legătură cu savârşirea Sfintei Taine a

Hirotoniei, Sfîntul Apostol Pavel înscrie, în Epistolele pastorale (I Tim. 3, 1—13 ; Tit I, 6—9),

condiţiile minimale pe care trebuie să le împlinească un candidat pentru a fi primit la Hirotonie.

Episcopul hiroionisitor este instruit în mod special pentru a fi în situaţia de a aprecia corect

calităţile, îndeosebi morale, ale candidatului la Hirotonie (I Tim. 5, 24—25). Nu este exclus ca

cei ce urmau să primească Tainei Hirotoniei să fi fost supuşi la o serie de probe de către

episcopul hirotonisitor sau de reprezentanţii acestuia (cf. I Tim. 3, 10; 5, 22).

Actul săvârşirii Sfintei Taine a Hirotoniei este un act public solemn şi memorabil atât

pentru cel ce primeşte harul preoţiei, cât şi pentru obştea creştinilor care participă la

ceremonie.173

După cum se ştie, pentru admiterea cuiva la hirotonie era necesar un timp de

încercare şi cunoaştere a candidatului (cf. I Tim. 3, 2—13 ι 5, 22; Fapte 6, 1—β; 16, 1—2 etc.).

Prevăzând dezvoltarea uimitoare a Bisericii din primele zile de după Pogorârea Sfînţului Duh şi

necesitatea hirotonirii timpurii a diaconilor şi preoţilor, Mântuitorul a ales, pe lângă cei

doisprezece Apostoli, şi pe cei şaptezeci de ucenici (Luca 10, 1 s.u.) care se vor fi aflat între cei

«ca la o sută douăzeci» de fraţi (Fapte 1, 15) care locuiau în Ierusalim, cu Apostolii când a fost

ales Matia (1, 15—26) probabil chiar din rândurile lor. Oricum, între aceşti ca la o sută

douăzeci» de fraţi se aflau destui care trăiseră în preajma Mântuitorului cît timp Acesta petrecuse

cu Apostolii «de la botezul lui loan pînă în ziua în care s-a înălţat la cer (Fapte 1, 21—22).174

Preoţia a fost, mai întâi, încredinţată Sfinţilor Apostoli care o deţin în treapta ei cea

mai înaltă pentru că ei înşişi pot s-o transmită prin hirotonie celor ce le vor deveni urmaşi în

Bisericile locale întemeiate de ei. Ca primi deţinători ai preoţiei creştine, Sfinţii Apostoli s-au

bucurat de privilegiul de a o fi primit direct de la Iisus Hristos. În momentul primirii acestei

preoţii, Sfinţii Apostoli erau singurii preoţi ai Legii celei noi.

Acest fel de preoţie este preoţia apostolică şi ea se manifestă, nu numai universal, ci

şi sub asistenţa permanentă a Sfântului Duh Care, în slujirea ei esenţială, de propovăduire a

adevărului evanghelic, o scuteşte de erori şi, mai ales, o îmbogăţeşte prin formulări şi sensuri

atractive, accesibile, interesante şi convingătoare. Primii preoţi ai Legii celei noi, Sfinţii Apostoli

173 Ibidem, p. 531174 Pr. Sabin Verzan, Preoţia ierarhică sacramentală , p.90

73


au manifestat preoţia ca trimişi ai lui Iisus Hristos, iar numele pe care l-au primit de la Domnul

este însuşi numele preoţiei lor, al slujirii lor.175

Slujirea preoţească este definită, în Epistolele pastorale, printr-o detaliată expunere a

îndatoririlor care revin episcopului în Biserica de totdeauna pentru că, de fapt, epistolele

pastorale marchează momentul rânduirii celor dintîi episcopi în Bisericile întemeiate în lumea

pagină, adică în acele Biserici care vor predomina la sfîrşitul epocii apostolice şi, după aceea, de-

a lungul veacurilor. Bisericile din această categorie şi de acest tip vor prelua, în perspectivă

imediată şi îndepărtată, mesajul evanghelic spre a-1 vesti lumii până la sfîrşitul veacurilor

În consecinţă, preoţii sunt desemnaţi în grup chiar când este vorba de rânduirea lor în

fiecare Biserică sau cetate (Fapte 14, 23 Tit 1, 5). Acest fapt denotă că slujitorul bisericesc din

această treaptă a ierarhiei nu este un slujitor unic nici într-o cetate, nici într-o Biserică. Numărul

preoţilor este determinat de trebuinţele spirituale, misionare şi pastorale ale comunităţilor

creştine. Aceasta arată că, într-un anumit fel, preotul satisface, prin lucrarea sa, trebuinţele

fundamentale spirituale şi pastorale ale creştinilor din Biserică, raţiunea existenţei sale fiind

aceea de a rămîne nemijlocit legat de păstoriţii săi a căror existenţă creştină trebuie s-o

călăuzească şi s-o îmbogăţească prin zelul său pastoral, prin iniţiative şi acţiuni menite să-i

atragă pe aceştia spre experienţe duhovniceşti valoroase şi ziditoare. Prin activitatea sa, preotul

Împlineşte măsura tuturor trebuinţelor creştine dintr-o comunitate sau parohie mijlocind

păstoriţilor săi tot tezaurul de învăţătură, har şi înţelepciune al Bisericii. In lumina consideraţiilor

de mai sus, preoţii amintiţi în Faptele Apostolilor 11, 30, trebuie văzuţi ca principali şi

nemijlociţi păstori ai credincioşilor pe care-i reprezintă în această împrejurare specială după cum

le poartă de grijă în tonte privinţele şi împrejurările.

În concluzie, trebuie subliniat că primirea unei persoane în rândurile slujitorilor

bisericeşti este un act care cuprinde pregătirea şi verificarea minuţioasă săvârşită da Biserică,

prin episcop, a candidatului la preoţie. Numai pe această bază, cel îndreptăţit este admis la

Hirotonie, poarta ție intrare într-una din cele trei trepte ale preoţiei ierarhice sacramentale.

II.5.5. Concluzii

175 Ibidem, p.83

73


Deşi scrieri noutestamentare nu descriu momentele instituirea treptei de mijloc a

preoţiei ierarhice sacramentale, ele sunt totuşi importante?

Pentru studiul situaţiei acestei foarte importante categorii de slujitori hirotoniţi,

deoarece ne mijlocesc cunoaşterea situaţiei acestora într-o epocă in cate sunt unduiţi primii

episcopi în Bisericile întemeiate în lumea paginii, eveniment prin care se încheie procesul de

organizare a Bisericii locale din lumea pagină. Altfel zis, slujitorii hirotoniţi din treapta a doua a

preoţiei ierarhice sacramentale sunt priviţi, în aceste scrieri, în raport cu episcopii care sunt

aşezaţi, în această epocă, în cliversele Biserici întemeiate în lumea pagină, care vor alcătui de

acum înainte şi pentru totdeauna partea cea mai importanţii şi reprezentativă a Bisericii celei una.

Către sfârşitul epocii apostolica îndeosebi în Epitolele pastorale constatăm că

termenul presbiteros, care, de-a lungul timpului, şi-a pierdut sensul său propriu-zis de mai bătrîn,

vârstnic, devenind un termen tehnic pentru desemnarea cârmuitorului în general şi a

cârmuitorului spiritual, în special, va deveni conceptul prin care vor fi indicaţi, in specia!,

slujitorii din treapta a doua a preoţiei ierarhice, după ce, in cazul înfăţişării de către Sfântul Luca

a lucrărilor Sinodului de la Ierusalim, acelaşi termen va fi folosit pentru a desemna pe toţi

slujitorii hirotoniţi, participent! la Miiod : episcop, preoţi şi diaconi (Fapte 15, 2, 4, 6, 22, 23; 16,

4 etc.). în Epistolele pastorale (I Tim. 3, 2; 5, 17, 19,· Tit I, 5, 7), apare pentru întâia oară

distincţia netă între episcop şi preot prin folosirea termenilor episkopos şi presbiteros. Aceşti doi

termeni, dar mai ales presbiteros, apar îndeosebi în textele cu sens succesoral (Fapte 14, 23 ,· 20,

17 ; Tit 1, 5 ; I Petru 5, 1). în acele texte in care slujitorii bisericeşti sunt desemnaţi prin

denumirea unora clin lucrările lor specifice (vezi Rom. 12, 7; 1 Cor. 12, 28—29; Efes. 4, 11; I

Tes. 5, 12), nu poate fi vorba de texte cu conţinut succesoral, ci de delimitare a diverselor ca-

tegorii de slujitori ai Evangheliei.176

O dată cu definitivarea vocabularului celor trei trepte ale preoţiei ierarhice

sacramentale, se constată şi o preocupare din partea Bisericii de elaborare a unui cod al acelor

condiţii şi criterii care vor sta la baza importantei lucrări de alegere şi pregătire a candidaţilor la

Hirotonie ca parte integrantă a unui complex proces de definitivare a unor expuneri complete

esupra preoţiei ierarhice sacramentale.

1. Chipul preotului in Sf. Scriptura se impune prin frumoase calități religioase, morale

si sociale. Episcopii și preoții hirotoniți de Sf. Apostoli sunt modele de evlavie, de bunătate, de

176Pr. Sabin Verzan, op. cit., p.541

73


dreptate, de ospitalitate, de pace. Ei sunt dupa chipul lui Hristos și al Sfinților Apostoli. Ei con-

duc comunitățile creștine în duhul dragostei și al jertfei. Ei sunt ascultați și urmați cu sfințenie de

către toți credincioșii. Ei sunt în fruntea sfinților de la Ierusalim și din alte părti. Preoții Noului

Testament sunt tot așa de săraci și de nelipiți de cele ale lumii că însuși Mântuitorul și Sf.

Apostoli. Ei sunt îngeri în trup.

2. Preotul patristic e continuarea și dezvoltarea preotului biblic. Aceleași criterii

severe prezidează la alegerea și hirotonirea lui și apoi la aprecierea slujirii lui. Nechemații sau

intrușii, care devin profanatori de cele sfinte sunt aspru criticați și, pe cât posibil, eliminați. Sf.

Părinți nu concep preoție fără vocație. Preoția fiind o dregătorie dumnezeească. Dumnezeu e

acela care alege și cheamă pe preot la această înaltă slujire. Ales și chemat de Dumnezeu, preotul

lucrează din dragoste, în dragoste și pentru dragostea tuturor. El e făcător prețios pentru ințe-

legere și pace între oameni și popoare. Nimeni, pe pământ, în slujba Lui, nu rostește în lume, ca

preotul, de atâtea ori și cu atâta convingere, formule de biruința păcii. Preotul patristic e un om

de înaltă cultură pe care și-o marește și și-o desăvârsește continuu. Misiunea preoțească e

paralizată fără cultură. Ea e paralizată, de asemenea, fără viață duhovnicească și fără râvna de a

îmbunătăți și desăvârși pe alții. Preotul patristic militează pentru progresul social împotriva

nedreptăților, a exploatării, a robiei, a claselor sociale, apreciind munca și înfrățirea tuturor

oamenilor. Ca misionar și civilizator, el a schimbat inimile oamenilor cărora le-a predicat

Evanghelia. Ca sfintițor și jertfitor, preotul patristic a deschis larg căile îndumnezeirii omului și

câștigării împărăției cerurilor. Prin el mai ales, cetatea pământească e menită să ajungă cetatea

cerească.

3. Preoțimea ortodoxă din zilele noastre va caștiga mult împodobindu-se cu chipul

preotului biblic și preotului patristic.

II.6. Arhiereii

II.6.1. Introducere

73


Definiţia acestei trepte după învăţătura Bisericii Ortodoxe este următoarea:

Episcopatul este cea mai înaltă treaptă bisericească instituită de Mântuitorul Iisus Hristos și de

Apostoli. Episcopul fiind pastor al Bisericii dintr-o anumită regiune și sub puterea lui

duhovnicească stă tot clerul și poporul.

În Vechiul Testament numele de episcopi se dădea supraveghetorilor Cortului Sfânt,

iar uneori şi lui Dumnezeu în înţelesul de cercetător, judecător, ori cunoscător, cunoscător al

inimii. Întâietatea misiunii preoţeşti a fost deţinută de mai marele preoţilor sau arhiereul,

conducător şi supraveghetor peste aaroniţi şi leviţi, cu îndatorirea specifică de a aduce jertfe de

împăcare cu Dumnezeu la Ziua Împăcării.

Cea mai înaltă treaptă a sacerdoţiului era ocupată de arhiereu. Acesta se afla în

fruntea preoţimii. Arhiereii erau aleşi din familiile fiilor luii Aaron: Eleazar sau Itamar. Arhiereul

se mai numea preotul cel mare şi era ales pe viaţă. El avea un locţiitor care purta titlul de – al

doilea preot (IV Regi XXV, 18)

Arhiereul prin consacrare aparţine în exclusivitate Domnului şi mai mult decât leviţii

şi preoţii trebuie să aibă un comportament care să-l arate ca sfânt (Lev. XXI, 6). De aceea

arhiereul purta pe fruntea sa o tăbliţă şlefuită din aur curat, pe care scria Sfinţenia Domnului

(Ieş.XXVIII, 36). Această inscripţie avea să-i amintească permanent că arhiereul nu-şi mai

aparţine sieşi şi nici lumii. De acum el, ca şi teritoriul locaşului sfânt, împreună cu ofrandele

aduse de credincioşi, sunt în exclusivitate ale lui Iahve (Num.VIII, 14; Deut.X, 8). Sfântul

Grigore de Nyssa spunea în legătură cu această tăbliţă: “Capul împodobit cu diademă înseamnă

cununa celor ce au binevieţuit, întrucât aceasta este împodobită cu o tăbliţă de aur pe care sunt

săpate semne tainice” sau “tiara de aur, cea înaltă, arată puterea împărătească a Domnului, pentru

că Mântuitorul este capul Bisericii (Efes.V, 23)”.177

Pentru menţinerea stării de sfinţenie arhiereul trebuia să îmbrace veşminte speciale la

intrarea în sanctuar (Ieş.XXVIII, 43), să se curăţească prin spălarea rituală zilnică înainte de a

aduce sacrificii Domnului (Ieş.XXX, 17-21; Lev.VIII, 6) şi să se abţină de la consumul de

băuturi ameţitoare (Lev.X, 8-11). Ca şi preoţii, arhiereul va fi privat în viitor de mirul sfânt odată

cu invazia babiloniană şi distrugerea templului lui Solomon.

Arhiereul trebuia să urmărească îndeplinirea Legii, să supravegheze oficierea corectă a

cultului, să păzească tezaurul sfânt. Tot arhiereul ungea regii la încoronarea lor. Samuel unge pe

177 Sfântul Grigore de Nyssa, Despre viaţa lui Moise, în Pr. Ioan Sorin Usca, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi-Ieşirea, Ed. Christiană, Bucureşti,. 2002, pag. 134

73


Saul (I Regi X, 1), iar după ridicarea lui Ţadok ca arhiereu acesta l-a uns pe Solomon fiind ajutat

de proorocul Natan (III Regi I, 34). La fel ca şi preoţii, arhiereii au fost privaţi de mirul sfânt la

sfinţire căci acesta s-a pierdut la distrugerea templului lui Solomon. Mai târziu arhiereul a avut

dreptul de a prezida supremul tribunal sau marele Sinediu.178

Se poate întocmi o listă a arhiereilor cunoscuţi de la Aaron şi până în perioada romană,

din care putem să enumerăm:

1. Aaron (Ieş.XXVIII,XXIX),

2. Eleazar (Num.III, 4;Deut.X, 6),

3. Finees (Iosua XXII, 13-22; Jud.XX, 28),

4. Eli (I Samuel I, 9; II, 11),

5. Ahimelek (I Samuel XXI, 1-2; XXII, 11),

6. Abiatar (II Samuel XX, 25; I Regi II, 26-27),

7. Ţadok (I Regi II, 35; I Cron.XXIX, 22),

8. Azaria (I Regi IV, 2),

9. Amaria (II Cron.XIX, 11),

10. Iehoiada (II Regi XI, 9-10; VII, 9-10),

11. Azaria (II Cron.XXVI, 20),

12. Urie (II Regi XVI, 10-16),

13. Hilkia (II Regi XXII, 10-14; XXII, 4, 8; XXIII, 4),

14. Seraia (II Regi XXV, 18),

15. Iosua (Agheu I, 1, 12, 14; II, 2, 4),

16. Eliaşib (Neemia III, 1, 20),

17. Simon zis şi cel drept (Isus Sirah L, 1-21),

18. Onia III (I Macabei XII, 7; II Macabei III, 1),

19. Iason (II Macabei IV, 7-10),

20. Menelau (II Macabei IV, 23-26),

21. Alchimas nelegiuitul (I Macabei VII, 9),

22. Ionatan Macabeul (I Macabei XX; XIV, 30),

23. Simon Macabeul (I Macabei XIV, 20, 23),

24. Ioan Hircan (I Macabei XVI, 23-24),

178 Pr. Prof. Dr. Vasile Tarnavschi, Arheologie biblică, Cernăuţi, 1930, p. 504

73


25. Ana (Ioan XVIII, 3; F.Ap.IV, 6),

26. Caiafa (Matei XXVI, 57; Ioan XVIII, 3),

27. Anania (F.Ap.XXIII, 2; XXIV, 1).179

Judecata Mântuitorului s-a făcut de doi arhierei: Anna şi Caiafa, ceea ce nu însemnă

că şi funcţionau în acelaşi timp ca judecători. Anna fusese arhiereu, avea o vastă experienţă şi

avea un cuvânt greu de spus în cazurile dificile, iar Caiafa era arhiereul de drept în acel moment

şi accepta tutela lui Anna, deoarece acesta era socrul său.180

Aşadar slujirea arhierească era o misiune deplină şi nu de puţine ori am observat că

arhiereii aveau uneori şi funcţii politice. Nu degeaba, arhiereului i se mai spunea şi căpetenia

casei Domnului (I Cron.IX, 11; II Cron. XXXI, 13; Neemia XI, 11), expresie ce arăta că arhieria

era o treaptă cu totul specială în cadrul preoţiei mozaice care a fost “ o instituţie cu o misiune

specială prin mandatul primit de Moise de la Dumnezeu”.181

Dacă Aaron a fost arhiereu al Legii Vechi, Arhiereul Legii Noi a fost Iisus Hristos.

Arhiereul Legii Vechi, numit şi marele preot - ιερευς μεγας - este membrul societăţii care

realizează legătura între Dumnezeu şi oameni. De aceea el trebuie să fie “î ngăduitor cu cei

neştiutori şi rătăciţi, deoarece şi el este cuprins de slăbiciune, şi pentru aceasta dator este să

aducă şi pentru sine jertfă pentru păcate ca şi pentru popor” (Evr.V, 2-3).

Faţă de arhiereul Vechiului Testament, Iisus Hristos luând trup omenesc a înţeles ce

poate face mai bun pentru semenii Săi şi în acelaşi timp a putut interveni mai bine pentru a stinge

starea de păcat a oamenilor. Slujirea Mântuitorului Hristos ca Arhiereu se situează într-o linie de

succesiune ce coboară de la David, şi nu în moştenirea sacerdotală a lui Aaron. Prin venirea şi

prin moartea lui Hristos, jertfa lui Aaron devine caducă, aşa cum catapeteasma templului s-a

sfâşiat. Trebuie amintite aici cuvintele profetice ale lui Hristos despre templul trupului său:

“Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica” (Ioan II, 19; Matei XXVI, 61; Marcu XIV,

58).182

Pentru a fi mijlocitor nu este suficient să fie ales dintre oameni ci trebuie să fii pe placul

lui Dumnezeu. Aşa a fost ales Aaron şi chemat spre a sluji lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel

spune: “ Nimeni nu-şi ia singur cinstea pentru sine, ci chemat de Dumnezeu, ca şi Aaron. Aşa şi

179 Conf. Dr. Pr. Petre Semen, Op. Cit. p. 179180 Pr. Prof. Dr. D. Abrudan, Diac. Prof. Dr. E. Corniţescu, Op. Cit. p. 240181 Drd. Gh. Burtan, Preoţie şi slujire în cărţile profetice ale Vechiului Testament, în ST, An XXVI, nr. 9-10, Bucureşti, 1974, p. 719182 Pr. Prof. Dr. Boris Bobrinskoy, Taina Bisericii, trad. Vasila Manea, Cluj Napoca, 2002, p. 193-194

73


Iisus Hristos nu s-a mărit El Însuşi a fi Arhiereu, ci Cel ce a grăit către El: Fiul Meu eşti Tu, eu

astăzi Te-am născut” (Evr.V, 4-5). Dacă nu a jertfit pentru Sine, totuşi Mântuitorul s-a rugat

pentru Sine, pentru ucenici, pentru oameni şi nu s-a rugat oricum, ci cu “lacrimi şi strigăt tare”

(Evr.V, 7).183

Arhieria Mântuitorului este scoasă în evidenţă de Sfântul Apostol Pavel care citează din

psalmul lui David: “Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec” (Ps. CXIX, 4; Evr.V,

6). “Dumnezeu Tatăl L-a rânduit din veac şi până în veac Arhiereu pe Fiul Său. Dar acesta după

ce şi-a început slujba de Arhiereu după întrupare, a chemat îndată pe cei doisprezece ucenici ca

împreună lucrători în slujba preoţiei, aşa cum Moise, chemat de Dumnezeu la conducerea

poporului Israil, cheamă ca împreună lucrători cu sine pe Aaron şi urmaşii lui. Moise nu

încetează după ce cheamă pe Aaron din exerciţiul slujbei lui. Nici Hristos nu încetează să fie

Arhiereu, după chemarea văzută a ucenicilor ca împreună arhierei. Aceştia nu-L înlocuiesc. Dar

şi Hristos îi arată pe arhiereii şi preoţii văzuţi ca necesari pentru exercitarea văzută a preoţiei

împreună cu Hristos şi prin puterea lui Hristos”.184

Toate cele trei slujiri ale Mântuitorului: împărătească, învăţătorească şi arhierească sau

preoţească, sunt reliefate simbolic în diferitele cărţi ale Vechiului Testament. Slujirea care se

evidenţiază mai pregnant, este slujirea preoţească, cea de arhiereu care jertfeşte.

In cartile Noului Testament termenul episcop se intalneste de 5 ori:

1. I Petru II, 25;

2. Faptele Apostolilor XX, 28;

3. Filipeni I, 1 ;

4. I Timotei III, 2;

5. Tit, I, 7.


183 Magistrand Arhim. M. Şuparschi, Superioritatea preoţiei Noului Testament, după epistola către Evrei, în ST, An VIII, nr. 5-6, Bucureşti, 1956, p. 290 184 Sf. Chiril al Alexandriei, Op. Cit. p. 374

73


Strâns legat de înţelesul verbelor επισκέπτομαι ori επίσκοπεω, termenul επίσκοπος 185

era folosit, în lumea greacă, cu însemnarea generală de ocrotitor, supraveghetor, observator,

păzitor, purtător de grijă etc., atât in domeniul profan cât şi în domeniul religios.186

Termenul επίσκοπος nu se intâlneşte, niciodată, în Noul Testament, cu însemnarea

restrinsă pe care o tare astăzi. Cu certitudine, cei mult s-ar putea spune că, în unele din aceste

texte, cuvântul episcop este folosit ca nume atit pentru slujitorii bisericeşti din treapta a doua cât

şi pentru slujitorii din cea mai înaltă treaptă a preoţiei. Lipsa unei terminologii bisericeşti precise,

in primele zile ale Creştinismului, a putut îngădui folosirea de nume comune pentru slujitori

deosebiţi.187

După cum termenul διάκονος, în sens de săvârşitor al unei lucrări în folosul altora, a

putut fi dat nu numai diaconilor, preoţilor şi episcopilor, dar şi Apostolilor şi chiar Mântuitorului,

iar termenul πρεσβύτερος, în sens de săvârşitor al lucrării de sfinţire, în Biserică, se acorda atât

diaconilor, preoţilor şi episcopilor, cât şi Apostolilor, — Mântuitorul fiind numit, sub acest

aspect ιερεύς şi αρχιερεύς, —, tot astfel şi numele de επίσκοπος, în sens de păstor ori

supraveghetor al obştei creştine se da nu numai Mintuitorului, dar şi episcopului şi preotului.

Această denumire nu putea fi, însă, extinsă asupra Apostolilor, fiindcă misiunea lor era strâns

legată de noţiunea de trimis spre a vesti Evanghelia în toată lumea, şi nici asupra diaconilor,

întrucât aceştia îşi împlineau slujba lor ca ajutori ai preoţilor şi episcopilor în final, Numele de

diacon, în sensu! de ajutor al preotului şi episcopului, a devenit denumire proprie a slujitorului

din treapta de ios a ierarhiei bisericeşti ; numele de preot, în înţeles desăvârşitor al celor sfinte

pentru mântuirea fiilor săi duhovniceşti a devenit denujmire proprie a slujitorului bisericesc din

treapta a doua a ierarhiei ; iar numele de episcop, în sens de păstor, îndrumător şi supraveghetor

al preoţilor, diaconilor şi credincioşilor dintr-o anumită regiune a devenit denumirea proprie a

celui mai înalt slujitor din ierarhia bisericească.

Termenul episkopos folosit în Faptele Apostolilor (20, 28) şi în Filipeni (1, 1)

desemnează pe cei mai înalţi cârmuitori bisericeşti ai acelor ani, dar aceştia nu sunt decât preoţii

propriu-zişi. Dezvoltarea de până la acel moment istoric a Bisericilor locale, din mari centre

urbane în care urmau să fie rânduiţi epis copii nu impunea încă o astfel de măsură, iar Apostolii

185 In Septuaginta, de cele mai multe ori, ε π ί σ κ ο π ο ι sint numiţi slujbaşii de seamă ai statului, in sens de conducători, supraveghetori etc. Uneori, acest nume se dă şi lui Dumnezeu, în înţelesul de cerce tător sau judecător (1er., XX, 29) ori cunoscător al inimii (Inţelep. I, 6)186 Prof. Iustin Moisescu, op. cit., p. 91187 Ibidem

73


întemeietori · îndrumători erau încă în situaţia de a asigura ei înşişi, în cele mai bune condiţii,

acea asistenţă creştină specială (cf. Fapte 8, 14-17), care, mai târziu, va reveni, în exclusivitate,

episcopilor (cf. de ex. I Tim. 5, 17.25. Tit 1, 5).188

În concluzie, se poate spune că termenul επίσκοπος parcurge două etape distincte în

ce priveşte folosirea şi sensul semantic în Cărţile Noului Testament. în prima din aceste etape,

termenul pe care-1 analizăm denumeşte funcţiunea episcopală, de ocrotire şi protecţie a creşti-

nilor aflaţi în situaţia de a nu mai beneficia de sprijinul şi îndrumarea Apostolului întemeietor,

acesta fiind silit de împrejurări de a nu mai putea să-şi îndeplinească atribuţiunile de protector şi

îndrumător al comunităţilor înfiinţate prin slujirea sa de propovăduitor al Evangheliei. Această

funcţiune putea fi împlinită de preoţi, adică de cei mai înalţi slujitori hirotoniţi existenţi în

Bisericile întemeiate în lumea păgînă în acel moment istoric în care nu fuseseră încă rînduiţi

episcopi. Mărturii ale acestei situaţii sînt cuprinse în Faptele Apostolilor (20, 28) şi în Epistola

către Filipeni (1, 1).189

II.6.3. Primii episcopi

Instalarea Sfântului Iacov nu a fost însoţită de o epistolă oficială şi pentru faptul că el

a fost rânduit în această slujire într-o Biserică-unicat, în singura Biserică din lumea iudaică dacă

ţinem seama de faptul că şi celelalte comunităţi şi obşti creştine din Ţara Sfântă aparţineau de

Biserica Ierusalimului. De aceea, şi activitatea Sfântului Iacov ca episcop al Ierusalimului, dar şi

poziţia sa în Biserica apostolică pot fi calificate ca fiind speciale. Acesta este motivul pentru care

multe din aspectele acestei activităţi şi situaţii nu pot să fie întilnile in Cazul episcopilor Timotei

şi Tit. Spre deosebire de episcopatul Sfîntului facov la Ierusalim care rămîne singular în lumea

iudaică, episcopatul Ini Timotei şi Tit la Efes şi în insula Creta devin exemplare pentru toţi

episcopii care vor fi rinduiţi după ei numai in Bisericile întemeiate in îomea păgînă care, prin

188 Pr. Sabin Verzan, Preoţia ierarhică sacramental la sfârşitul epocii apostolic, Episcopul, în revista Studii Teologice, nr. 2 – 1991, p. 341-342189 Ibidem, p.372

73


episcopi şi alţi slujitori hirotoniţi a căror lucrare continuă pe cea a Sfinţilor Apostoli şi în această

privinţă, va fi «dusă la Hristos şi la Evanghelia Sa.190

Cele trei Epistole pastorale (I şi II Timotei şi Tit) constituie documentele care

înregistrează şi prezintă evenimentul rînduirii primilor episcopi din Bisericile întemeiate între

păgîni, fundamentalen-tru viaţa şi istoria Bisericii creştine. Fiind ultimele scrieri ale Sfântulu;

Apostol Pavel, Epistolele pastorale au un pronunţat caracter recapitulativ, de prezentare de

sinteză a datelor asupra preoţiei apostolice şi ierarhice sacramentale dezvăluind Însemnătatea pe

care o are în Biserici ierarhia hirotonită, care rezultă cu o claritate cu atît mai izbitoare cu cit, în

perspectiva apropiatei dispariţii a Apostolului îndrumător, această ierarhie va prelua întreaga

răspundere a cârmuirii Bisericii. Cercetarea acelor date şi informaţii pe care ni le oferă aceste

scrieri ale Noului Testament despre preoţia ierarhică sacramentală, ne va ajuta să ne formăm o

deplină imagine asupra acestei instituţii bisericeşti ta momentul în care membrii ei urmau să

preia întreaga răspundere a conducerii bisericeşti de la Sfinţii Apostoli.

Primele două Epistole pastorale (I Timotei şi Tit) îşi datorează apariţia instalării lui

Timotei şi Tit ca episcopi ai Bisericilor din Efes şi, respectiv, insula Creta ; iniţiativa, în acest

caz, îi aparţine, în întregime, autorului acestor scrieri, Sfîntul Apostol Pavel, care, astfel, îşi

întregeşte şi desăvirşeşte lucrarea de instalare a celor doi ucenici ai săi ca episcopi, lucrare care-i

fusese încredinţată de cârmuirea colegială cea mai înaltă a Bisericii din acel timp (cf. I Tim. 4, 14

; Gal. 2, 9). Aceste două Epistole sînt acte de investire a lui Timotei şi Tit ca cei dinţii episcopi ai

Bisericilor clin Efes şi din Creta. Epistola a doua către Timotei poate fi considerată ca un

document de reînvestire a destinatarului în demnitatea episcopală, prin care acesta este îndatorat

să-şi continue, până la sfârşit şi fără nici un scăzămînt, lucrarea spre care fusese rânduit de

cârmuirea bisericească.191

Epistolele pastorale apar în acel unic moment istoric (anii 65-C6) ia care erau

întrunite toate condiţiile pentru ca să se poată produce evenimentul rânduirii primilor episcopi în

Bisericile întemeiate între neamuri. Dacă avem în vedere Biserica Efesului, trebuie precizat că

această Biserică fusese întemeiată într-unui din cele mai mari şi mai cunoscute centre urbane,

capitala uneia dintre cele mai înfloritoare provincii romane, Asia Proconsulară, înspre care

gravitau, în acea epocă, toate cetăţile şi localităţile din această parte a Imperiului.

190 Ibidem p. 349191 Ibidem, p. 343

73


Fără indoială, alături de Iacob, Simeon, Tit şi Timotei, au fost hirotoniţi de Apostoli şi

alţi episcopi. Despre aceştia, însă, nu găsim ştiri în cărţile Noului Testament. Numai Sfântul

Evanghelist loan, spre sfârşitul epocii apostolice, pomeneşte despre cei şapte; „ îngeri" ai Bise-

ricilor din Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodiceia '). care, desigur, dacă nu

toţi, cel puţin unii sunt episcopii acestor cetăţi.

Documentele istorice arată că Biserica din vechime avea aceeasi poziție fată de

autoritatea și legitimitatea apostolică. În Didahiile Apostolilor (din anii 80-140) aflăm:

“ Alegeți dintre voi episcopi și diaconi vrednici de numele Domnului, oameni smeriți

și nu iubitori de bani, plini de adevăr și încercați; pentru că ei vă vor sluji ca profeti și învățători.

Nu îi disprețuiți, căci ei sunt vrednici de cinste, la fel ca profeții si învățătorii.”192

La o dată chiar mai timpurie (75-80) pe când amintirea Apostolilor era și mai vie, Sf.

Clement al Romei, care fusese hirotonisit de către Apostolul Petru, și care fusese numit și instruit

de el personal, scria în mod explicit despre succesiunea episcopală:

“[Hristos] a poruncit ca darurile și slujbele să fie ținute nu în neglijență sau în

dezordine, ci la o vreme bine rânduitã. Mai mult decât atât, El a hotărât, prin voința sa supremă,

unde și de către cine să fie ele ținute, astfel ca totul să fie făcut în sfințenie, potrivit bunei Sale

plăceri, și să fie bine primit de către El…Marelui preot, într-adevăr, i se rezervă sarcini aparte,

preotului i se dă și lui un loc bine definit, iar leviților li se rezervă slujbe speciale. Omul laic este

legat prin laicitatea lui. Fie ca fiecare dintre noi, fraților, să fim bineplăcuti lui Dumnezeu și să

avem o conștiintă limpede, nu încălcând buna rânduială a slujirii Sale…Apostolii au primit

evanghelia pentru noi de la Domnul nostru Iisus Hristos; iar El a fost trimis de Dumnezeu.

Hristos, prin urmare, este de la Dumnezeu, iar Apostolii sunt ai lui Hristos. Amândouă aceste

potriviri sunt, așadar, din voia Domnului…Apostolii noștri au știut prin Domnul nostru Iisus

Hristos că va fi o bătălie mare pentru scaunul episcopal. Din această pricină, primind această

deplinăã încredințare, ei au numit pe cei deja pomeniți, iar apoi au adăugat pe alții, ca, în cazul că

aceștia vor muri, să rămânã cineva care să-i înlocuiască.”193

Sf. Ignatiu de Antiohia este socotit ca Părinte apostolic pentru că i-a fost ucenic

Apostolului Ioan. Cum am văzut, în timpul călătoriei sale de la Antioh spre Roma, unde s-a

săvârsit martiriul său, Ignatiu a scris șapte epistole în care a subliniat și apãrat nu doar

192 Credinta Părintilor din vechime, vol. I, trad. W. A. Jurgens, p. 4. 193 Sf. Clement Romanul , Epistola cãtre Corinteni, în Credinta Părintilor din vechime, vol. I, trad. W. A. Jurgens, p. 10.

73


succesiunea apostolicã, ci și ordinul divin dat de Dumnezeu adevãratei Biserici, Sfinte,

Sobornicesti și Apostolesti.

La ceasul martiriului sãu, Sf. Ignatiu a tratat continuitatea apostolicã cu atâta

importanțã încât și-a petrecut ultimele zile pe pãmânt apãrând cu strãșnicie forma bisericeascã de

guvernãmânt stabilitã de Hristos. În anul 110 scria:

“Cãci Iisus, viata noastrã inseparabilã, este voia Tatãlui, la fel cum episcopii, care au

fost numiți în toatã lumea, sunt ai lui Hristos. Se cade, așadar, ca voi sã trãiți în pace cu vointa

episcopului.

…Sã fim cu bãgare de seamã, deci, ca sã dãm ascultare lui Dumnezeu, spre a nu ne

opune episcopilor.

Este limpede cã trebuie sã îl privim pe episcop ca pe Domnul Însuși. Într-adevãr, când

dai ascultare episcopului așa cum I-ai da lui Iisus Hristos, voi veți trãi nu dupã ale omului, ci

dupã voia lui Iisus Hristos, cel care a murit pentru noi, că prin credința în moartea Lui sã fim noi

înșine izbãviți de moarte.

…Tot așa fie ca sã-i respectați pe diaconi așa cum L-ați respecta pe Iisus Hristos, așa

cum și ei îl respectã pe episcop ca pe un tatã, pe preoți ca pe un consiliu al Domnului, al

Apostolilor. Fãrã acestea nu se poate vorbi de Bisericã.

…Cel care este în sanctuar este pur, cel care este în afara lui nu este. Altfel spus,

oricine ar acționa fãrã un episcop, fãrã preoți și fãrã diaconi, nu are conștiința curatã.”194

Sf. Irineu, al doilea episcop din Lyons si ucenic al lui Polycarp, acesta din urmã fost

discipol al Sf. Ioan Evanghelistul, scria în 180:

“Cãci Biserica, deși dispersatã peste toatã lumea pânã la capãtul pãmântului, a primit

de la Apostoli și de la discipolii lor credința într-Unul Dumnezeu…

Biserica, primind aceastã propovãduire și aceastã credințã, deși este rãspânditã în

toatã lumea, este cu toate acestea pãzitã, ca și cum ar ocupa o singurã casã…Ea proclamã

[adevãrul] în armonie, îl învațã și îl predã mai departe ca și când ar avea o singurã gurã. Pentru

cã, în timp ce limbile pãmântului sunt diverse, autoritatea tradiției este una și aceeași…

Nici unul din conducãtorii bisericilor, oricât de mare le-ar fi puterea sau elocvența, sã

nu învețe altfel, pentru cã nimeni nu este mai presus de învãțãtor.”195

194 Sf. Ignatiu de Antiohia, Epistola cãtre Efeseni; Epistola cãtre Magnezieni, în Credinta Părintilor din vechime, vol. I, trad. W. A. Jurgens, pp. 37-55, pp. 17-23. 195 Sf. Irineu - Împotriva ereziilor, în Credinta Părintilor din vechime, vol. I, trad. W. A. Jurgens, pp. 84-85.

73


Este absurd sã credem cã cei care, ca Sf. Ignatius si Sf. Irineu – moștenitorii direcți ai

învãțãturii Apostolilor - au înțeles greșit credința creștinã și rânduiala divinã a guvernãrii

bisericești care le fusese propovãduitã. Este de-a dreptul o aroganțã sã presupunem cã noi, douã

mii de ani mai târziu, am ști mai bine care este planul lui Dumnezeu cu rânduiala bisericeascã

decât cei care i-au ascultat pe Apostoli și pe cei din a doua generație de episcopi creștini, mulți

dintre ei martirizați pentru credința lor. Și totuși, ni se cere sã acceptãm exact contrariul, anume

cã adevãratul creștinism al Bisericii primare este ‘creștinismul’ Protestant, individualist și

schismatic.196

În alte scrieri vechi, găsim ştiri despre episcopii Romei, Atenei, Corintului, Egiptului,

Pontului etc., din vremea aceea. Dionisie al Corintului,197 Hegesip,198 Irineu199 şi Eusebiu de

Cezareia200 ne-au păstrat chiar listele celor dinţii episcopi ai principalelor centre creştine vechi,

începând cu cei hirotoniţi de către Apostoli şi până âtrziu în vremurile următoare.201

II.6.4. Alegerea episcopilor

Ridicarea unui credincios în ierarhia bisericească s-a făcut totdeauna, în Biserica

Ortodoxă, prin hirotonie. Cum bine se ştie, numai episcopul are puterea de a săvârşi această

sfântă taină. Spre deosebire, însă, de hirotonia diaconului şi a preotului, oare se săvârşeşte de un

196 Expresia extremã a acestei asertiuni se aflã în învãtãtura Anabaptistã potrivit cãreia, în afara lor, nu a existat nici o 'bisericã adevãratã' în cei 1700 de ani care au trecut de la primele generatii de crestini pânã la ei. Chiar în ziua de azi majoritatea grupãrilor evanghelice ignorã întreaga istorie a Bisericii sau, în cel mai bun caz îl pomenesc pe Luther, Wycliff sau pe Sf. Augustin. Impresia lãsatã de ei este aceea cã crestinismul a apãrut aproape magic în anul 1510 si a ajuns sã înfloreascã abia în secolul al XIX-lea o datã cu inovatiile aduse de Finney, Moody etc. Una din ultimele nãscociri propagandistice si anti-istorice ale unui autor Protestant este cartea lui James H. Rutz Biserica deschisã, care propagã mitul Protestant al unei 'biserici primare simple, ne-ierarhice'.197 In Eusebiu, Ist. Bis. IV, 23, în J. Migne, P.G. XX, 384198 In Eusebiu, Ist. Bis. II,1- 23; IV, 22, în J. Migne, P.G. XX, 133, 196, 377199 Adv Haeresis III, 3, în J. Migne, P.G. VII, 848200 Ist. Bis. II, 24, în J. Migne P.G. XX, 205201 Prof. Iustin Moisescu, op. cit., p. 103

73


singur episcop, hirotonia episcopului nu se poate face decît de trei sau, la nevoie, de cel puţin doi

episcopi. 202 Această rânduială se păstrează încă din epoca apostolică.

Nu încape nici o îndoială că alegerea, hirotonia şi instalarea, într-un cuvânt, rânduirea

unui episcop în fruntea unei Biserici, a constituit, şi în epoca apostolică, un eveniment major cu

ample şi profunde rezonanţe în viaţa tuturor comunităţilor creştine. Un astfel de eveniment nu s-a

putut produce şi nu s-a produs la voia întâmplării, ci a fost, în toate cazurile, îndelung şi

meticulos pregătit de cârmuirea bisericească cea mai înaltă din epocă. În cărţile Noului

Testament, nu vom putea afla date şi informaţii sistematice, cuprinse în expuneri speciale, asupra

felului în care s-a făcut alegerea, Hirotonia şi instalarea primilor episcopi în epoca de început a

Bisericii pentru că altul este ţelul pe care şi-1 propun autorii sfinţi ai cărţilor Noului Testament.

Dar ar fi greşit să se considere că un astfel de eveniment a putut să treacă neobservat şi fără nici

o rezonanţă în paginile cărţilor sfinte. 203

Alegerea acelor persoane care vor fi chemate să primească harul preoţiei în cea mai

înaltă treaptă ierarhică este un proces de lungă durată care începe, practic, cu primirea posibilului

candidat în rândul ucenicilor şi colaboratorilor unuia din Sfinţii Apostoli, ai Sfântului Apostol

Pavel în cazul în care alegerea priveşte rânduirea unor episcopi în Bisericile întemeiate de

Apostolul neamurilor. Deoarece principiul care va fi respectat şi apucat în cazul alegerii

candidaţilor la episcopat este acela că, în general, recomandarea finală în vederea admiterii cuiva

la Hirotonia în treapta episcopatului, va aparţine Apostolului întemeietor, cum se întâmplă în

cazul lui Timotei, a cărui evoluţie, formare şi pregătire pentru treapta episcopatului, au caracter

de prototip pentru toate evenimentele identice care se vor produce în istoria Bisericii întemeiate

ia lumea păgână.204

Rânduirea celor dintâi episcopi în Bisericile întemeiate între păgâni, a lui Tit şi

Timotei, a avut loc într-un moment al evoluţiei şi dezvoltării; Bisericii, în care se poate vorbi

despre încheierea epocii apostolice. Acest eveniment a fost îndelung pregătit prin alegerea unora

dintre cei mai activi şi mai competenţi ucenici ai Apostolului neamurilor. Rânduirea lui Timotei

şi Tit s-a făcut cu acordul întregii conduceri bisericeşti din acea epocă, iar Hirotonia lor a fost

săvârşită, într-un cadru public deosebit de solemn, de cei mai înalţi cirmuitori ai Bisericii

apostolice (I Tim. 4, 14, cf. l, 18; 6, 12).

202 Canonul I-îi Apostolic203 Pr. Sabin Verzan, Preoţia ierarhică sacramental …, p. 373204 Ibidem, p.375

73


Preoţia trebuie să aibă continuitate apostolică, adică ea nu poate fi împartăsită decât de

Apostoli şi de urmaşii acelora care neîntrerupt au primit harul din urmaş în urmaş. Adică harul

care a lucrat, începând de la Apostoli in toţi episcopii până acum, lucrează şi prin rugăciunea

episcopilor hirotonisitori asupra noului hirotonit şi va lucra şi prin Tainele ce le va săvârşi el ca

episcop. Deci preoția nu trebuie să fie vreodată întreruptă și în Biserica ortodoxă nu s-a aflat

niciodată vreo întâmplare (Pr. D. Staniloae).

Preoția se împîrtăşește printr-un dar special, acela al hirotoniei sau punerea mâinilor,

când se pogoară asupra candidatului în chip nevazut, harul Duhului Sfânt. Astfel, în Sfânta

Scriptura se amintește despre hirotonia primului episcop, Timotei: Nu fii nepăsător față de harul

care este întru tine, care ți s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor preoțimii (I Timotei IV,

14), sau Te indemn sa ții aprins harul lui Dumnezeu, cel care este în tine prin punerea mâinilor

mele (II Timotei I, 6). Privitor la preoție se arată: Nu pune prea degraba mâinile peste nimeni,

nici nu te fă partaș la păcatele altora (I Timotei V, 22; Fapte XIV, 23).

II.6.5. Calitatile episcopului

Atât Apostolii cât şi episcopii şi preoţii hirotoniţi de ei sunt conştienţi că reprezintă pe

Hristos în fața credincioșilor și că nu lucrează în numele lor, ci în numele lui Hristos. Toată

predica și autoritatea lor: comoara invăţăturii, puterea harică, autoritatea asupra credincioșilor

vin de la Hristos. Păstrarea unităţii Bisericii revine, ca sarcină esențială, episcopilor ca urmași

direcți ai Sfinților Apostoli și este condiționată de ascultarea credincioșilor față de pastorii lor

duhovnicești. Biserica nu este numai ierarhia, ci și poporul credincios, care uniți cu capul

Hristos, alcătuiesc Trupul tainic al Domnului.

Cei mai mulţi exegeţi văd în pericopa I Timotei 3, 1-7 un text cuprinzând o listă a

însuşirilor, a virtuţilor, a aptitudinilor necesare unui candidat la Hirotonie. Dar, de fapt, acest

text, pune în lumină, înainte de toate, însuşirile, virtuţile, aptitudinile şi alte asemenea calităţi pe

care irebuie să le manifeste episcopul în funcţiune şi, în sens larg, orice slujitor hirotonit.

Alegerea celor mai buni creştini spre a fi hirotoniţi este, pentru Biserică, o lucrare de

importanţă capital. Acest fapt este ilustrat atât indirect, prin descrierea lucrării preoţeşti cuprinsă

73


în Epistolele pastorale, cât şi direct, prin condiţiile pe care Apostolul neamurilor le-a rânduit

pentru admiterea creştinilor la hirotonie (I Tim. 3, 2—13; Tit I, 6—9). Hotărârea ultimă, în

această privinţă, aparţine episcopului (vers. 22) şi determinantă pentru admiterea la hirotonie,

rămâne însăşi viaţa candidatului, purtarea lui în Biserică, înalta calitate morală a faptelor pe care

acesta le săvârşeşte (versetele 22—25 ; cf. loan 13, 35 ,· 14, 23—24).205

Sfântul Apostol Pavel descrie drumul spre taina hirotoniei, ca pe o cale îngustă, dar

care, plină de virtuţi duce la viaţa cea adevărată (Matei 7, 14 ; Luca 13, 24 ; Fapte 14, 22).

Apostolul neamurilor aşează pe primul loc dreptatea (δικαιοσύνη) care, într-un fel, reprezintă

antidotul poftei de înavuţire căci dreptatea este conformarea vieţii cu voia lui Dumnezeu (Luca

1,75; Efes. 6, 4 ; 2, 22). Dreptatea cea nouă, Sfînta Evanghelie, este învăţătura lui Iisus şi ea

trebuie să prisosească în raport cu cea a fariseilor (Matei 5, 20). Ea exclude mânia, cearta (5, 22

—25), adulterul şi pofta păcătoasă (5, 27— 28). Dreptatea cea nouă propovăduieşte împăcarea

(5, 24—25), milostenia (6, 2—4), rugăciunea (6, 5—7), postul (6, 16—18), neagonisirea de

comori pe pământ (6, 18—21). Urmarea dreptăţii este o exigenţă paulină privind conduita

preotului (vezi şi II Tim. 2, 22).

Evlavia (εύσέσεια) este, în Epistolele pastorale, practicarea tuturor virtuţilor creştine

(I Tim. 3, 16 ; 4, 7, 8) şi mijlocul cel mai eficace de ferire a învăţăturii de ştirbire şi răstălmăcire

(6, 3 ; Tit 1, 1). Evlavia adevărată este câştigul cel mai mare al creştinului în raport cu învăţă torii

mincinoşi din Efes care considerau această virtute drept mijloc de câştig (I Tim. 6, 5).

Credinţa este virtutea mântuitoare a primirii învăţăturii creştine ca urmare a predicii

(Matei 28, 19 ; Marcu 16, 15—16 ; Fapte 13, 39; Rom. 10, 14—18), a cunoaşterii lucrurilor celor

nevăzute (Evrei 11, 1), adică a acestor temeiuri ale încrederii depline a omului în Dumnezeu care

conduc la excluderea grijii faţă de viitor (Matei 6, 34) şi, deci, Ia excluderea patimii înavuţirii

(Luca 12, 18—19). în acelaşi timp, credinţa reprezintă deplina şi conştienta adeziune a spiritului

la învăţătura creştină, la Hristos şi Evanghelia Sa, ceea ce exclude dezordinea morală şi confuzia

spirituală care stau şi la temelia poftei de înavuţire (I Tim. 6, 9—10, 17).

Prin definiţie, dragostea (αγάπη) reprezintă mijlocul nu numai de înlăturare a poftei

de îmbogăţire, ci şi de desfiinţare a temeiurilor acestei pasiuni. Dragostea se manifestă în două

direcţii : către Dumnezeu şi către aproapele (Matei 22, 37—39), excluzînd acea patimă morbidă

şi deformantă a înavuţirii care este tăgăduirea dragostei (Matei 25, 45 ; Luca 16, 19—21) şi

205 Prof. Justin Moisescu, Sfântul Pavel şi viaţa celor mai de seamă comunităţi creştine în epoca apostolic, în revista Studii Teologice, nr. 6 1988, p. 73

73


primejdia cea mai mare împotriva dobîndirii vieţii veşnice (versetele 16, 25). Nu trebuie scăpat

din vedere că dragostea reprezintă calea binefacerii, dărniciei, a inimii largi, care sînt opuse pof-

tei de înavuţire (I Tim. 6, 18).

O virtute ca răbdarea (υπομονή) este amintită împreună cu credinţa şi cu dragostea

(Tit 2, 2 ; cf. II Tim. 3, 10) pentru că ea trebuie să caracterizeze în cel mai înalt grad pe slujitorul

bisericesc, devenind o călăuză în delicata şi dificila pedagogie pastorală (II Tim. 3, 10 ; cf. I Cor.

13, 4; II Tim. 2, 24—25).

Blîndeţea este, de asemenea, virtutea misionarului creştin (I Cor. 4, 21 ; II Cor. 10, 1),

a slujitorului bisericesc (II Tim. 2, 25) şi a oricărui creştin (Gal. 5, 23 ; 6, 1 ; Efes. 4, 2 ,· Col. 3,

12 ; Tit 3, 2 ,· Iacov 1, 21 ; 3, 13 ; I Petru 3, 16). Aceasta a fost virtutea Mântuitorului pe care ne

învaţă să o urmăm (Matei 11, 29).206

II.6.6. Indatoririle episcopului

Slujirea învăţătorească. Epistolele pastorale nu se mărginesc însă la stabilirea chiar

aprofundată a relaţiei dintre apostolat şi episcopat. Elaborînd şi redactând cele trei Epistole

pastorale, Sfântul Apostol Pavel procedează la expuneri detaliate şi exhaustive asupra slujirii

episcopale care urma să se desfăşoare, pe viitor, în absenţa Apostolului îndrumător.

La o lectură atenta şi aprofundată a celor trei Epistole pastorale, se poate reţine

constatarea că prima îndatorire, cea mai mare a unui episcop, este aceea a apărării credinţei

celei adevărate de răstălmăcire, întină-dune, ştirbire, manipulare şi tăgadă. Episcopul este, în

concepţia Sfîntului Apostol Pavel, susţinută şi formulată în Epistolele pastorale, cel ce a pri-

mit în păstrare, spre a o preda intactă, la sfârşitul veacurilor, comoara învăţăturii ortodoxe (I

Tim. 6, 14, 20 ; II Tim. I, 14 ; cf. 1, 12). Această comoară este încredinţată lui Timotei personal

şi în mod direct (cf. : O, Timotei, păzeşte comoara, I Tim. 6, 20), de unde şi ideea de

responsabilitate personală a episcopului în legătură cu apărarea dreptei învăţături creştine, de

răstălmăciri şi ştirbire. Această comoară este transmisibilă în Biserică deoarece, mai întâi, i-a

206 Ibidem, p. 103

73


fost încredinţată Sfîntului Apostol Pavel de Cel ce este puternic să o păzească pînă la

sfârşitul veacurilor (II Tim. 1, 12).207

O altă importantă îndatorire a episcopului în oficiul său de învăţător este aceea α

propovăduirii Sfintei Evanghelii.

În legătură cu această activitate a episcopului şi, în general, a oricărui slujitor

hirotonit, Sfântul Apostol Pavel introduce conceptul misionar de propovăduire continuă,

neîntreruptă. Această exigenţă paulină este exprimată într-un context în care îndatorirea

propovăduirii adevărului evanghe-Bc apare ca expresie a unui legămînt fundamental, asumat

înaintea lui Dumnezeu şi a Domnului nostru Iisus Hristos : Te conjur înaintea lui Dumnezeu

şi a lui Hristos Iisus, Care va să judece viii şi morţii şi întru arătarea Lui şi întru împărăţia

Lui, propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu

toată îndelunga-răbdare şi învăţătura (II Tim. 4, 1-2). Cuvintele Apostolului neamurilor au

caracterul unui autentic testament. Ele sunt scrise ca un preambul la anunţarea apropiatului

sfîrşit al Apostolului neamurilor, care îi este adusă la cunoştinţă lui Timotei, într-un ultim şi

dramatic îndemn privind această fundamentală şi, pentru Biserică, vitală îndatorire a unui

episcop, urmaşul propriu-zis al Apostolului în Biserica locală.208

Episcopul trebuie să fie şi să devină mereu, prin studiu sistematic şi efort

intelectual, destoinic să înveţe pe alţii (I Tim. 3, i), în faţa cărora trebuie să dobindească

statura acelui «om al lui Dumnezeu» care se cuvine să fie desăvârşii, bine pregătit pentru

orice lucru bun prin contactul permanent cu Sfintele Scripturi care pot să înţelepţeascâ spre

mântuire, «prin credinţa cea întru Hristos Iisus (II Tim. 3, 15).

Adevăratul slujitor al lui Hristos expune învăţătura evanghelică în public şi

propovăduirea lui este identică aceleia pe care Apostolul a rostit-o înaintea multor martori (II

Tim. 1, 13 ; 2, 2). Episcopul însă, ca şi Apostolul, nu săvârşeşte, în temeiul slujirii sale

învăţătoreşti, numai o operă de propovăduire, adică de vestire, şi de expunere sistematică a

Evangheliei numai pentru creştini, ci şi pentru necreştini pentru că funcţiunea misionară

coexistă, în activitatea episcopului, cu cea de învăţător al celor convertiţi. Episcopul este acel

slujitor hirotonit învestit cu cea mai înaltă autoritate spirituală căruia îi revine acea

importantă îndatorire de a încredinţa, de a transmite, în continuare, comoara de învăţătură

şi har pe care el a primit-o de la Apostolii înaintaşi, iar aceştia de la Iisus Hristos însuşi.207 Pr. Sabin Verzan, Preoţia ierarhică sacramental …., p.391208 Ibidem, p.395

73


Cultul divin public este, de asemenea, o componentă fundamentala a vieţii creştine

care se manifestă în toate Bisericile întemeiate în mijlocul neamurilor, adică în lumea pagină,

a religiilor politeiste (vezi Fapte 11 27-29 ; 13. 1-3 ; 14, 23, 27 ; 15, 1 ; 16, 4, 16; 20, 7-11 ; 20,

36 etc.) sub călăuzirea şi în prezenţa Sfinţilor Apostoli.

Episcopul participă la slujbele din biserică în întreita sa calitate de învăţător, de

săvîrşitor al celor sfinte şi de păstor. Această afirmaţie se verifică şi prin ultima parte a

pericopei privind cultul divin public pe care o întîlnim în I Timotei, în care Apostolul

neamurilor i se adresează, printr-o îndrumare indirectă, tot episcopului Timotei, pentru a-i

atrage atenţia asupra ţinutei în timpul slujbelor divine a creştinilor, bărbaţi şi femei (2, 8-

12). Apostolul are această autoritate de a stabili norme privind ţinuta creştinilor şi

creştinelor la întrunirile prilejuite de cultul divin public pentru că el a fost rânduit

propovăduitor, Apostol..., învăţător al neamurilor, în credinţă şi adevăr (2, 7). Textul susţine

ideea că lucrarea şi deci, autoritatea Sfîntului Pavel nu iau sfîrşit o dată cu vestirea

Evangheliei, ci ele continuă neîncetat în Biserică şi se extind, în consecinţă, asupra tuturor

aspectelor vieţii creştine din Biserică. Dar când Apostolul îşi afirmă o astfel de autoritate,

aflîndu-se departe de destinatarii Epistolei sale, se adresează de fapt, celor rînduiţi să-i aplice

îndrumările transmise astfel, adică slujitorilor hirotoniţi şi, în primul rînd, episcopului,

continuatorul de drept şi de fapt al lucrării Apostolului întemeietor şi îndrumător în Biserica

locală.209

Episcopul nu trebuie însă să se mărginească, în ce priveşte purtarea sa de grijă

faţă de preoţii şi diaconii din comunităţile creştine, la alegerea şi hirotonirea acestora. în

Epistolele pastorale, este pusă în evidenţă o alta îndatorire a episcopului faţă de preoţi şi

diaconi. Este vorba de obligaţia episcopului de a face un permanent efort de cunoaştere a

activităţii personale a fiecărui slujitor hirotonit în comunitatea care i s-a încredinţat spre

păstorire (I Tim. 5, 7-19). Această îndatorire îi revine episcopului in primul rînd, în virtutea

faptului că, la alegerea acestora, lui i-a revenit ultimul cuvînt şi tot lui îi va reveni

răspunderea pentru felul în care slujitorul hirotonit îşi va îndeplini îndatoririle. În mod

expres, Sfântul Apostol Pavel îi serie episcopului Timotei: Preoţii care stau bine în fruntea

(celorlalţi) să fie învredniciţi de îndoita cinstire, mai ales cei ce se ostenesc în cuvânt şi în

învăţătură (I Tim. 5, 17).210

209 Ibidem, p.404210 Ibidem, p.422

73


Hirotonia preotului este un act de o importanţă excepţională în viaţa Bisericii.

Acest act nu poate fi săvir-şit decît de episcop care trebuie să-i acorde toată atenţia,

îngrijindu-se ca, la Hirotonie, să nu ajungă decît aceia care vor cinsti preoţia prin purtarea

şi lucrarea lor pastoral-misionară în mijlocul credincioşilor şi al societăţii. Pentru ca acest

ţel să fie atins, episcopul trebuie să cunoască îndeaproape pe candidaţii la Hirotonie, să ţină

seama de bunele mărturii pe care aceştia le-au agonisit din partea fraţilor de credinţă şi

chiar a celor din afară (I Tim. 3, 7), să aibă viaţa familială a acestora drept dovadă că vor

şti să chivernisească bine Biserica lui Dumnezeu (I Tim. 3, 4-5, 12 ; Tit). Episcopul investeşte,

în această lucrare de selecţionare şi rânduire, prin Hirotonie, a preoţilor din Biserica

încredinţată lui spre păstorire, un enorm efort, stăruinţă, pricepere şi înţelepciune de

cârmuitor, întregul său capital de experienţă misionară şi pastorală, de pedagogie şi

psihologie creştină în aşa fel încît să nu devină, cum spune Apostolul neamurilor, «păr taş la

păcatele altora» (I Tim. 5, 22), hirotonind pe aceia care, prin conduita lor ulterioară

Hirotoniei, vor necinsti slujirea preoţească (cf. I Tim. 5, 20). în exercitarea slujirii sale de

sfinţire, prin Taina Hirotoniei, a preoţilor, episcopul nu făcea decît să consfinţească şi să

încheie un lung proces de selecţie, verificare şi încercări la care el, direct sau prin

împuterniciţi. 1-a parcurs în scopul alegerii celor mai buni dintre cei buni spre a fi hi rotoniţi

preoţi.

Cu privire la îndatorirea episcopului de a păstori duhovniceşte pe creştini,

trebuie făcută precizarea că această lucrare a episcopului se extinde asupra tuturor

creştinilor:

1. a diaconiţelor (3, 11),

2. a văduvelor bisericeşti (I Tim. 5, 3-16),

3. a bărbaţilor şi femeilor (I Tim. 2, 8-11),

4. a bătrânilor şi bătrânelor, a tinerilor şi a tinerelor (I Tim. 5, 1, 2; Tit 2, 2-4),

5. a stăpânilor şi a sclavilor (I Tim. 6, 1-2 ; Tit 2, 9-10) etc.,

6. a celor bogaţi (I Tim. 6, 17-19) şi a celor mai puţin avuţi (I Tim. 5, 4, 16 ; 6,

18),

7. a celor ce greşesc îndepărtându-se de dreapta învăţătură (I Tim. 1, 3-4 ; 4, 6;

II Tira. 2, 24-26 ; Tit 3, 10 etc.) etc.

73


O foarte mare atenţie este arătată de Sfîntul Apostol Pavel familiei creştine.

Episcopul trebuie să poarte de grijă ca familia creştină să aibă cele mai bune condiţii de

dezvoltare, de viaţa acesteia fiind legate numeroase împliniri din Biserică. Astfel, episcopul

trebuie să asigure liniştea şi pacea în familiile creştine prin stabilirea unor relaţii de bună

înţelegere între soţi pe baza primatului, în domeniul organizatoric, al soţului (I Tim. 2, 12-14).

Spre deosebire de Sfintele Evanghelii care oglindesc, în paginile lor chipul

Păstorului ideal, Care este Hristos, pilda vieţii şi lucrării Lui, Epis tolele apostolice şi celelalte

cărţi ale Noului Testament ne înfăţişează modelul uman concret al păstorului creştin întărit

şi transfigurat de harul preoţiei, pus în faţa realităţilor şi dezvoltărilor de fiecare zi din

comunităţile creştine, fiinţa omenească destinată să aducă la îndeplinire, în obştea creştină,

în care este rânduit drept cârmuitor spiritual, deci păstor idealul evanghelic de desăvârşire

morală şi religioasă.211

Lucrarea cârmuitoare a episcopului este, în Biserică, cea mai impor tantă pentru

că împlinitorul ei ocupă treapta cea mai înaltă a preoţiei ierarhice, fiind, în Biserica locală,

urmaşul Apostolului, calitate în care îi revine cea mai mare responsabilitate, devenind

ultima instanţă, în această Biserică, pentru toate problemele care se ivesc în viaţa creştină.

Această lucrare cârmuitoare a episcopului asigură toate acele condiţii necesare păstrării

unităţii creştine, condiţie fundamentală iniţială şi permanentă a propăşirii creştine pe toate

planurile vieţii spirituale şi organizatorice.

După aceste consideraţii generale asupra lucrării pastorale sau de cârmuire

duhovnicească a episcopului, se pot scruta mai îndeaproape direc ţiile şi domeniile în care

această lucrare trebuie să se manifeste în mod concret.

II.6.7. Concluzii

Apariţia episcopului în Biserică o dată cu anunţarea evenimentului în sine şi a

drepturilor şi obligaţiilor sale prin Epistolele pastorale este pregătită, în primul rând, prin

experienţa uriaşă dobândită de Sfinţii Apostoli în lucrarea lor de cârmuire a Bisericilor, care îşi

211 Pr. Sabin Verzan, Preoţia ierarhică sacramental …, p.416

73


află o excepţională expresie în Epistolele pastorale şi în cele soborniceşti, în primele, în mod

direct, iar, în cele de la urmă, mai ales în mod indirect.

Ca o concluzie generală la această parte a prezentării de faţă, trebuie pus în lumină că

treapta episcopatului apare, în Bisericile întemeiate in lumea păgână, către sfârşitul epocii

apostolice, în momentul în care celelalte două trepte harice ale preoţiei ierarhice erau deplin

consolidate, iar atribuţiunile şi lucrarea preoţilor şi diaconilor deplin conturate şi general

cunoscute. Aceste atribuţiuni ale slujitorilor hirotoniţi în treapta inferioară şi cea de mijloc ale

preoţiei ierarhice s-au conturat de-a lungul unei lungi perioade de timp, începând cu momentul

primelor Hirotonii la Ierusalim şi sfârşind cu ultimele Hirotonii săvîrşite în Biserica insulei

Creta.

III. Preoţia sacramentală la sfârşitul perioadei

apostolice

Biserica are un caracter harismatic şi hristocentric, potrivit aspectului ei dumnezeiesc

şi nevăzut de prelungire peste veacuri a tainicei întrupări a Domnului Iisus Hristos şi a lucrării

neîncetate a Duhului Sfânt212.

Cărţile Noului Testament descriu viaţa Bisericii creştine din primul secol, amintindu-

se foarte clar de slujitorii.

III.1. Diaconii

În Faptele Apostolilor apar foarte exact momentele alegerii şi hirotoniei celor şapte

diaconi. Ca şi în cazul alegerii lui Matia, alegerea celor şapte diaconi este evocată de Sfântul

Apostol Luca foarte amănunţit.

212 Mgr. V. Pietrean, art. cit., p. 83

73


La elaborarea cărţii sale, Sfântul Apostol Luca se dovedeşte a fi unul din cei mai mari

istoriografi ai epocii creştine primare şi cuprinde într-o carte de istorie bisericească cum este

Faptele Apostolilor un volum vast de cunoştinţe, oferind informaţii ce sunt clare şi uşor de

identificat până în zilele noastre.

Este puţin straniu că Sfântul Apostol Luca oferă datele despre alegerea şi hirotonia

diaconilor şi mai puţin despre preoţi, deoarece diaconia este prima treaptă de intrare în ierarhia

bisericească.

Din descrierile primelor decenii din Biserica Ierusalimului, alegerea lui Matia şi a

diaconilor se evidenţiază ca o necesitate primară în transmiterea şi învăţarea cuvântului Sfintei

Evanghelii. Diaconii, după Sfântul Apostol Luca, sunt aleşi, hirotoniţi şi apoi nu dispar în

anonimitate, ci sunt în primul plan al actualităţii creştine din Cetatea Sfântă.

Drumul în care se afirmaseră cei şapte diaconi nu este numai acela al „slujirii la

mese” (Fapte 6, 2), ci şi acela al propovăduirii cu rezultate cât mai bune a Evangheliei. Pentru un

timp unul din cei şapte diaconi chemaţi, Ştefan, apare în prim planul activităţii misionare; el

„făcea minuni şi semne mari în popor”, foarte aproape de minunile Mântuitorului (Ioan 3, 2) şi

ceilalţi Sfinţi Apostoli (Fapte 2, 43). Acesta este argumentul decisiv pentru afirmaţia că Sfântul

Ştefan este un diacon, autentic slujitor al Evangheliei, sub continua asistenţă a Sfântului Duh,

căci „nimeni nu putea sta împotriva înţelepciunii Duhului cu care vorbea” (Fapte 6, 10).

Activitatea de propovăduire paralel cu apostolia Sfântului diacon Ştefan este ca în tot Noul

Testament un apanaj al uneia din treptele preoţiei ierarhice dar, pentru acea epocă, şi al

harismaticilor. (Fapte 2,18-19).213

Prin înzestrarea celor şapte bărbaţi cu harul preoţiei ierarhice în treapta diaconală şi

activitatea misionară asistăm la apariţia unei noi clase, generaţie de slujitori ai Evangheliei. Ei

sunt rezultatul unei profunde evanghelizări făcute asupra primilor lor ucenici de Sfinţii Apostoli

în timpul lungii lor şederi în Ierusalim. Dintre aceşti ucenici ai Sfinţilor Apostoli sunt de reţinut

din Faptele Apostolilor doi: Sfântul Ştefan şi Sfântul Filip. Diaconul Filip, după martiriul

Sfântului Ştefan, va pleca din Cetatea Sfântă mai întâi în Samaria, apoi în alte cetăţi din Palestina

unde va avea o activitate de propovăduire de sine stătătoare, făcând multe minuni. (Fapte 8,

13).214

213 Prof. Iustin Moisescu, op. cit., p. 46214 Ibidem

73


Activitatea şi instituirea celor şapte diaconi elenişti constituie precedentul după care

se vor alege noi membri ai ierarhiei bisericeşti din acea epocă până azi. Unul din cei şapte

diaconi elenişti, Ştefan, va fi primul martir al Bisericii creştine. Talmudul spune despre 480 de

sinagogi şi case de învăţătură unde evreii erau obligaţi să înveţe legea mozaică. Ştefan, care era

după învăţătura sa dinaintea convertirii, un bun cunoscător al legilor evreieşti, le va cerceta

arătând perimarea legii vechi faţă de Evanghelie. Va avea nenumărate dispute cu rabinii care vor

fi neputincioşi în a-l convinge şi astfel va fi calomniat, spunându-se că se opune legii lui Moise şi

lui Dumnezeu. Evreii, foarte sensibili la aceste calomnii, vor ucide pe diaconul Stefan.

Lepădarea de sine în faţa Sinedriului, pe care reuşise să-l trateze cu bunătate, iertare şi respect,

adresându-se: „Bărbaţi, părinţi (învăţători mai înţelepţi), fraţi (de acelaşi sânge, fără duşmănie)”,

aduce aminte de Hristos, singurul ce mai trecuse senin de această puternică încercare pentru

evrei. Această atitudine profund creştină este o trăsătură de bază a celor şapte diaconi elenişti pe

calea vieţuirii în Hristos215 (de asemeni, pregătirea teologică, morală şi misionară). După martirul

Sfântului Ştefan ei au părăsit Cetatea Sfântă, binevestind Cuvântul în toată ţara (Fapte. 8, 4). Din

predica lui Ştefan şi Filip ne putem da seama cu câtă forţă şi siguranţă era predicat cuvântul

Evangheliei. Necesitatea preoţiei este bine conturată de Sfântul Apostol Luca pentru misionarii

care aveau astfel siguranţa şi autorizarea propovăduirii asemenea lui Ştefan şi Filip (Fapte 6,7-

15, 7-1, 60).

În a treia călătorie misionară Sfântul Apostol Pavel ajunge în Cezareea, rămâne în

casa binevestitorului Filip, unul „dintre cei şapte diaconi” (Fapte 21, 8). Acest nume al

binevestitorului va fi purtat de orice slujitor hirotonit din Noul Testament. Diaconii din Ierusalim

participă la Sinodul din anul 50 şi vor fi amintiţi ca slujitori hirotoniţi (Fapte 15, 2, 4).

În scrisoarea către Filipeni, Sfântul Apostol Pavel aminteşte: „celor ce sunt în Filipi,

episcopilor împreună cu ei şi diaconilor” (1, 1). Diaconii elenişti au ajutat cu siguranţă la

strângerea ajutoarelor pentru Sfântul Apostol Pavel, care avea relaţii speciale cu această biserică.

Amintirea în începutul Epistolei către Filipeni a episcopilor şi diaconilor se face

datorită acţiunilor caritabile făcute de această Biserică, în care diaconii aveau un rol important

(dar rolul lor nu se încheie la acţiuni de ordin caritativ).

Distincţia dintre slujitorii harismatici şi cei hirotoniţi era greu de stabilit (Romani 12,

8; Efeseni 4,11 etc). În aceste condiţii, în testele slujirilor şi slujitorilor care activau în sânul

215 ***, Vocabular de Teologie Biblică, editura Arhiepiscopiei Romano- Catolice de Bucureşti, 2001, p. 698

73


Bisericii nu este deloc exclus ca diaconii să fie cuprinşi în categorii general enumerate. Cuvintele

apostolice „Dacă cineva împarte altora, să împartă cu firească nevinovăţie. Dacă cineva

miluieşte, să miluiască cu voie bună.” (Romani 18, 8) ne duc cu gândul la slujirea diaconilor

elenişti, care în Biserica Ierusalimului aveau grijă să împartă cele trebuincioase văduvelor şi

sărmanilor.

Filip, unul din cei şapte diaconi elenişti (Fapte 6, 5), este numit de Sfântul Apostol Luca

„evanghelist”. (Fapte 8, 12) –„au crezut lui Filip care le propovăduia despre Împărăţia lui

Dumnezeu”. Dar în Epistola către Efeseni evangheliştii sunt amintiţi în contextul: „Hristos a dat

pe unii apostoli, pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători”. (Efeseni

4,11). Deci termenul de evanghelist este folosit pentru a caracteriza actele de propovăduire a

Evangheliei de către Sfântul Filip (Fapte 8, 12) şi este o slujire esenţială a tuturor celor hirotoniţi.

Lucrarea susţinută de diaconii elenişti Ştefan şi Filip (Fapte 6, 7-15), deşi în treapta cea mai de

jos a preoţiei, indică faptul că diaconii sunt aleşi cu deosebită grijă din rândul celor mai bine

pregătiţi ucenici ai Apostolilor şi au şi ei atribuţii puternice în lucrarea de învăţătură a

Apostolilor, conform textelor apostolice (Fapte 2, 42) „Şi stăruiau în învăţătura Apostolilor şi în

împărtăşire”216.

Cu siguranţă că activitatea diaconilor includea şi învăţătura, căci „pe unii i-a pus

Dumnezeu în Biserică: întâi apostoli, al doilea profeţi, al treilea învăţători, apoi sunt minunile,

apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirilor, felurimea limbilor”.

Accentul pus de Sf. Luca pe alegerea şi hirotonirea diaconilor, fapt amintit în mai

multe locuri: Fapte 6, 1-15, 7, 1-60, 8, 5-13, implică o importanţă deosebită în lucrarea

Cuvântului Evangheliei în Biserica din Ierusalim şi în toate Bisericile creştine din acea vreme, la

Filipi (Filipeni 1, 1), la Efes (I Tim 3, 8).

Sf. Apostol Pavel indică ordinea hirotoniei în treptele ierarhice prin hirotonia mai

întâi în diacon (II Tim 1,6) şi apoi preot în (Tim 4, 14), a ucenicului său Timotei.217

Slujirea preoţească propriu-zisă, adică acea slujire care revine slujitorului hirotonit în

treapta de mijloc a preoției ierarhice sacramentale, se defineşte, în Epistolele pastorale, ca şi în

Epistola întâi a Sfântului Apostol Petru, prin acele îndrumări generale care privesc, deopotrivă,

pe episcop şi pe preot pentru ca, atlt unul cât şi celălalt, poartă raspunderea în mod solidar pentru

evoluțiile din obştea creştină, fiecare la nivelul competenței care-i revine; episcopul pentru

216 Prof. Iustin Moisescu, op. cit., p. 50217 ***, Vocabular de Teologie Biblică, editura Arhiepiscopiei Romano- Catolice de Bucureşti, 2001, p. 698

73


întreaga Biserică încredințată lui spre cârmuire spirituală, iar preotul, pentru comunitatea

creştină, pentru fiecare dintre creştinii care o alcătuiesc. Episcopul trebuie să se bizuie, în

îndeplinirea atribuțiunilor sale, pe lucrarea pastorală a preoților pe care o coordoneaza şi o

susține prin toate mijloacele care-i stau la dispoziție. În consecinta, tot ceea ce face episcopul

pentru ocrotirea şi propăşirea Evangheliei și a creştinilor pe plan general şi central, adică la

nivelul Bisericii care i-a fost incredințată spre pastorire, trebuie să facă şi preotul la nivelul

comunității în care-şi desfăşoara lucrarea.218

III.2. Preoţii

Termenul presbiteros, care, în final, va deveni numele slujitorilor hirotoniti în treapta de

mijloc a preoției ierarhice, înregistrează, în evoluția sa semantică, doua etape. În prima din

aceste etape, presbiteros va desemna pe toți slujitorii hirotoniți și chiar pe Sfântul Apostol loan

(II si III loan 1). Acest sens al termenului presbiteros este întâlnit în Epistola Sfântului Clement

catre Corinteni și în Pastorul lui Herma219. În cea de-a doua etapă, presbiteros, folosit

întotdeauna la plural va desemna, în exclusivitate, pe slujitorii hirotoniți din cea de-a doua

treaptă a preoției ierarhice, adică pe preoții propriu-zişi. O astfel de însemnare o are termenul

presbiteros în Epistolele ignatiene şi în Epistola catre Filipeni a Sfântului Policarp al Smirnei.

Pe lânga presbiteros, în scrierile Părinților apostolici, se află şi alți termeni care

desemnează pe preoții propriu-zisi: igoumenoi, pro igoumenoi, prokatimenos, poimin si chiar

episkopos.220

Pe lângă folosirea de noua ori a termenului presbiteros, la plural și numai cu însemnarea de

preot, în Epistolele Sfântului Ignatie, se întâlnește termenul to presbiterion, preoțime,

presbiteriu, care desemnează, ăn mod sigur, totalitatea preoșilor (presbiterilor) dintr-o Biserică

în fruntea căreia se află un episcop, deoarece, de regulă, acest termen, ca și presbiteroi apare în

sintagma sau în una și aceeași pericopă cu termenii episkopos și diakonoi.

Alegerea candidaților în cele trei trepte ale preoției ierarhice sacramentale are la bază

condițiile formulate, în acest sens, de Sfântul Apostol Pavel în Epistolele pastorale (I Tim. 3, 2

218 Pr. dr. Sabin Verzan, Preoţia ierarhică sacramentală la sfârşitul perioadei apostolice. Preoţii (Prezbiterii) în revista „Ortodoxia”, Anul XLIII, Nr. 2, aprilie-iunie 1991, p. 92219 Ibidem, p. 93220 Pr. dr. Sabin Verzan, Preoţia ierarhică sacramentală..., pp. 78-79

73


—13; Tit 1, 6—9). Aceste condiții se intâlnesc sub diverse formulări, și în scrierile Parinților

apostolici (vezi, de ex. Didahia XV, 1—2; Policarp catre Filipeni V, 1-2).221

Activitatea pastoral-misionară a preotului se desfăşoară însă, cu precădere, asupra fiecărui

creştin în parte deoarece rânduirea acesluia a avut loc pentru a împlini trebuințele spirituale ale

tuturor celor ce alcătuiesc comunitatea în care-şi desfăşoară activitatea (Fapte 14, 23; 20, 28, Tit

1, 5; cf. Fapte 6, 1). Dar, în substanța lor, îndatoririle pastoral-misionare ale episcopnlui şi

preotului sunt aceleaşi. Sfîntul loan Hrisostom precizeaza: „Nu este mare despărţirea între ei

(preoți) şi episcopi. Căci şi ei sunt insărcinaţi cu învățătura şi cu purtarea de grijă a Bisericii şi

cele ce le-a spus despre episcopi sunt potrivite şi pentru preoţi”222

În cuvințarea Sfântului Pavel de la Milet (Fapte 20, 18—35) se descrie viitorul Bisericii, şi

nu numai al celei din Efes (cf. I Cor. 14, 18), anuntând apariția, într-un viitor nu prea îndepartat,

a „unor lupi îngrozitori care nu vor cruța turma” (Fapte 20, 29, cf. I Tim. 4, 1-3). Mai mult decât

atât, Apostolul prevede chiar ca din rândul slujitorilor hirotoniți „se vor ridica bărbați, grăind

învățături răstălmăcite, ca să tragă pe ucenici dupa ei” (20, 30, cf. I Tim. 1, 19—20 ; II Tim. 2,

17; 4, 14). De aceea, Apostolul îi cheama pe slujitorii din Efes la o permanentă priveghere:

„Drept aceea, privegheaţi” (20, 31).

Cuvântarea de la Milet este importantă, în primul rând, penlru ca ne prilejuieşte cunoaşterea

rolului pe care preotul îl poate avea în comunitatea incredinţată lui spre pastorire în condiții

excepţionale. În aceste condiții, rolul preotului este acela de a sluji, sub toate aspectele, pe

creştini, suplinând într-o astfel de măsura absenţa Apostolului îndrumător sau a episcopului

local, încât aceste absențe nu trebuie să se observe. Această situație ni-l arată pe preot ca pe cel

ce poartă răspunderea pentru toate aspectele vieţii creştine şi pentru împlinirea tuturor

trebuințelor spirituale ale creștinilor. Aceasta ne arată că atât Apostolul sau episcopul local, cât şi

preotul desfăşoară, în raport cu pastoriții lor, aceeaşi activitate pastoral-misionară ca şi aceea a

preoților în comunitățile încredințate spre pastorire. Totodată, o situație ca cea descrisă în

cuvântarea de la Milet subliniază că, la nivelul comunității locale, este îndestulătoare prezența şi

lucrarea preotului pentru împlinirea trebuințelor spirituale ale tuturor crețtinilor. În acest sens, se

poate vorbi despre preotul sau presbiterul-episcop, care, în comunitatea locală, asigură o

asistență pastorală completă creștinilor în toate cele trei laturi ale slujirii preoțeşti:

221 Ibidem222 Ibidem, pp. 92-93

73


învățătorească, sfințitoare și de cârmuire pastorală. Rânduirea episcopului asigură comunităților

creștine şi obștilor de credincioşi o mai mare posibilitate de ocrotire spirituală şi, într-o oarecare

masură, chiar social-obşteasca, deoarece poziţia sa în societate, ca lider al Bisericii, îi conferă o

mai înaltă autoritate, reprezentându-i pe cei pe care-i păstoreşte, în multe din aspectele relațiilor

lor cu societatea (Tit 3, 1; cf. I Tim. 3, 7). Din punct de vedere spiritual, episcopul reprezintă un

punct de sprijin şi o chezaşie fermă în ce priveşte rânduirea, în caz de necesitate, a altui preot

care să continue lucrarea celui din trecut (I Tim. 5, 22) şi răsplătirea sau, dupa caz, sancţionarea

preotului, în conformitate cu modul în care îşi desfăşoară lucrarea (I Tim. 5, 17-20).223

În îndrumarea sa pastorală de căpetenie, Sfântul Apostol Petru stabileşte drept premisa a

îndrumărilor sale: „Pe preoții (πρεσβυτέρους) cei dintre voi îi rog ca unul ce sunt împreună-preot

(συμπρεσβυτέρος) şi martor al patimilor lui Hristos şi părtaş al slavei celei ce va să se

descopere” (I Petru 5, 1). Textul stabileşte, mai întâi, condiția preoțească aparținând, în acelaşi

timp, Apostolului îndrumator şi preotului continuator al activitătii acestuia în comunitatea

încredințată lui spre păstorire. De aici se deduce, încă o dată că şi în cazul ideilor teologice şi

pastorale exprimate în cuvințarea de la Milet de Sfântul Apostol Pavel, ca modelul oricărei

activităti preoteşti este lucrarea apostolică, preoţia ierarhică înscriindu-se în continuarea preoției

apostolice în Biserica sau în comunitatea locală. Sfântul Apostol Petru dă îndrumări pastorale

preoţilor din Biserica numai în măsura în care el însuşi aparține cinului preoţesc: „Pe preoții cei

dintre voi îi rog ca unul ce sunt împreună preot”. La aceasta îndrumare îl indreptățeşte. În plus,

experiența sa pastorală şi misionară în baza căreia cunoaşte care sunt primejdiile care îl pândesc,

în activitatea sa de fiecare zi, în raport cu creştinii, pe preot (I Petru 5, 2—3).224

În susţinerea acestei concluzii pe lânga cuvințarea de la Milet (Faple 20, 18—25) şi

îndrumările Sfântului Apostol Petru (I Petru 5, 1—14), se înscriu unele precizări intâlnite în

Epistolele pastorale care privesc, în mod direct, pe preoți (presbiteri) şi care trebuie amintite,

tocmai din acest motiv, la acest capitol.

Astfel, în Epistola întâi către Timotei, Sfântul Apostol Pavel scrie: „Preoții care stau bine în

fruntea (celorlalţi) să fie invredniciţi de indoită cinstire, mai ales cei ce se ostenesc in cuvânt şi

în învățătură” (5, 17).

223 Ibidem, pp. 94-95224 Ibidem, pp. 95-96

73


Este unul din textele cele mai importante în ce priveşte evidențierea prezenței şi lucrării

preoților propriu-zişi în comunitățile creştine. Termenul presbiteros (folosit la plural) indică

numai pe slujitorii hirotoniți în treapta a doua a ierarhiei bisericeşti, deoarece activitatea lor urma

să fie apreciată şi retribuita conform calității sale de către episcopul Timotei căruia îi este

adresată Epistola. Sfântul Apostol Pavel are în vedere, în acest text, pe acei slujitori hirotoniți

care se disting printr-o activitate pastorală, dar mai ales învățătorească, deosebită. Verbul

κοπιάω), a munci din greu, a trudi, a (se) osteni, indică un efort permanent mai ales în ce

priveşte propovăduirea Evangheliei (Rom. 10, 14—17 ; I Tes. 5, 12). O astfel de activitate ca cea

amintită de Sfântul Apostol Pavel în Timotei 5, 17 prin folosirea verbului kopiao, al angajării

totale, exclude posibilitatea pentru preot a altei activitați.225

Textul paulin ne infațişează pe slujitorul hirotonit angajat cu toale energiile sale în lucrarea

preoțească, pe acela care e consacrat tot timpul slujirii credincioşilor. Nu încape nici o indoiala

că Apostolul neamurilor a introdus în Epistola întâi către Timotei textul de mai sus (5, 17—18)

pentru a defini imaginea preotului care, în condițiile angajării sale totale în slujirea preoțească,

trebuie să fie remunerat din veniturile Bisericii, pentru ca lucrarea să sa nu sufere în nici un fel,

cum s-ar fi întâmplat în cazul în care ar fi fost obligat să asigure, prin alte activități, hrana zilnică

pentru el şi pentru ai săi.

Sfântul Apostol Pavel a ridicat şi a fundamentat şi în alte scrieri ale sale problema

răsplătirii slujitorilor bisericeşti pentru ostenelile lor preoteşti. Cea mai extinsă expunere asupra

acestei teme se întâlnețte în Epistola intâi către Corinteni (9, 1—18). În această importantă

pericopa in care este sustinuta necesitatea şi importanta slujitorului a carui unica preocupare este

propovăduirea Evangheliei, de fapt a Apostolilor şi a membrilor ierarhiei bisericeşti (9, 1, 6, 11,

13—14 etc.), sunt formulate toate argumentele posibile pentru fundamentarea îndreptățirii

slujitorului bisericesc de a fi remunerat pentru lucrarea sa preoțească. Aceste argumente îşi au

obârşia în Vechiul Testament (Deut. 25, 4, Ps. 35, 6; vezi I Cor. 9, 9-10; Levitic 7, 34 , Numerii

18, 31; Deut. 18, 1, 8; Evrei 13, 10 ; vezi I Cor. 9, 13), în învățătura Mântuitorului (Luca 10, 7 ,

Matei 10; vezi I Cor. 9, 14) şi în experienta şi viaţa sociala (I Cor. 9, 7).226

În Epistola intâi către Timotei (5, 17-18), Sfântul Apostol Pavel face un pas mai departe în

ce priveşte drepturile slujitorului hirotonit de a fi remunerat din veniturile Bisericii. Dacă în I

Corinteni cei ce trebuie să primească o rasplată pentru slujirea lor se numesc „cei ce

225 Ibidem, p. 96226 Ibidem, p. 97

73


propovăduiesc Evanghelia” (9, 14) sau „cei ce slujesc altarului” (9, 13), în I Timotei ei sunt

numiți „presbiteroi” (5, 17), un adevarat termen tehnic, denumirea oficială a slujitorilor

hirotoniți în Noul Testament (Fapte 11, 30 , 14, 23; 20, 17; 21, 18 etc.).227

Slujitorii hirotoniți de care aminteşte Sfântul Apostol Pavel în I Timotei sunt numiți

πρεσβύτεροι προεστώτες, preoţi fruntaşi, preoți care stau în fruntea (celorlalti).228 Aceşti slujitori

îşi consacră întreaga lor putere de muncă, tot timpul lor, slujirii Evangheliei, a creştinilor care le-

au fost încredinţaţi spre pastorire. În aceste condiții, ei împlineau toate trebuințele spirituale ale

pastoriților lor, iar, pe de altă parte, nu le mai rămânea nici o alta posibilitate să-şi agonisească

cele necesare traiului pentru ei şi pentru familiile lor. În mod deosebit, aceşti slujitori hirotoniți

se distingeau prin aleasa lor osteneală de a propovădui cuvântul Evangheliei şi învațătura

creştină (vezi: „Mai ales cei ce se ostenesc în cuvânt şi în învățătură”, I Tim. 5, 17). Cu privire la

propovăduire, adevăratul slujitor hirotonit trebuie să se ostenească „cu timp şi fără timp” (II

Tim. 4, 2), adică neintrerupt. Acest fapt indreptățeşte pe Sfântul Apostol Pavel să ceară lui

Timotei ca, în calitatea sa de cel mai înalt cârmuitor al Bisericii din Efes, să poarte de grijă ca

celui ce se osteneşte în mod deosebit cu aceasta lucrare de propovăduire a învățăturii să fie

remunerat în mod deosebit, adică dublu în raport cu ceilalți slujitori hirotoniți (vezi: „Să fie

învredniciți de îndoită cinstire”, I Tim. 5, 18).229

Sfântul lacov se referă, în Epistola sa, la o altă latură a slujirii preoțeşti când scrie: „Este

cineva bolnav între voi? Să cheme preoţi Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-1 cu

untdelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea credinței va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl

va ridica şi, de va fi făcut păcate, se vor ierta lui” (5, 14-15). Acest text priveşte, desigur, în

primul rând, pe preoții-presbiteri, adică pe acei slujitori hirotoniți care işi desfăşurau activitatea

nemijlocit în mijlocul creştinilor pentru a satisface, prin slujirea lor, toate trebuințele lor spi-

rituale.

Textul prezintă o importanță majoră pentru că ne dezvăluie o latură a activității concrete a

preotului de comunitate (parohie) în raport cu trebuințe precise ale pastoriților săi din sfera

slujirii sale sfințitoare, a raporturilor directe dintre pastor şi pastoriți, a îndatoririi creştinilor de a

convoca pe slujitorii hirotoniți în caz de necesitate în casele lor şi, totodată, a preoţilor de a

raspunde acestei convocări.

227 Ibidem, pp. 97-98228 Pr. Dr. Ioan Mircea, op. cit., pp. 418-419229 Pr. dr. Sabin Verzan, Preoţia ierarhică sacramentală..., p. 98

73


Acest text (Iacov 5, 14—15) descrie, desigur, o practica mai veche a Bisericii şi priveşte

savârşirea Sfintei Taine a Maslului care, în general, a rămas un apanaj al slujitorilor din treapta

a doua a preoţiei ierarhice sacramentale, deşi, având plenitudinea harului preoției, episcopul

poate participa la săvârşirea ei. Se afirmă astfel gradul înalt de implicare a preotului în cele mai

diverse aspecte ale vieții creştinilor, căruia nu trebuie să-i ramâna străin şi necunoscut nici un

eveniment mai important din existenta acestora.230

Preotul este privit ca o prezenţă activă şi permanentă în comunitate, fiind oricând pregătit

pentru un dialog cu creştinii încredințați lui spre pastorire, pentru a raspunde pozitiv tuturor

chemărilor acestora.

III.3. Episcopii

Pentru a prezenta situaţia sacramentală a treptei episcopului la sfârşitul perioadei apostolice

vom face referire la scrierile Părinţilor apostolici care comentează această perioadă de început a

Bisericii lui Hristos.

Termenul episkopos apare, in scrierile Parintilor apostolici cu o mult mai mare frecvență

decât în scrierile Noului Testament, îndeosebi în epistolele Sfântului Ignatie Teoforul. Acest fapt

este firesc nu numai pentru ca prezenta și lucrarea episcopului este semnalată în toate bisericile

mari din epocă „pâna la marginile lumii” (Catre Eteseni TIT 2) dar şi pentru ca, în cea mai mare

parte a lor, operele Părinților apostolici, aparțin unor episcopi și, în general, apar ca o

manifestare a funcţiunii episcopale într-o epoca în care puterea bisericească trece asupra acestor

slujitori hirotoniți în cea mai înalta treaptă a preoției ierarhice.231 Aceste scrieri prezintă o

importanță deosebită în ce priveşte studierea temei episcopatului, pentru că ele oglindesc

momentul semnificativ în care întreaga putere bisericească trece de la Sfinții Apostoli la

episcopi.

230 Ibidem, pp. 98-99231 Pr. dr. Sabin Verzan, Preoţia ierarhică sacramentală în epoca postapostolică (II), în revista „Studii Teologice”, Anul XLIII, Nr. 5-6, noiembrie-decembrie, 1991, p. 74

73


Semnalăm ți folosirea unor termeni sinonimi alternativi cum sunt de exemplu, igoumenos,

proigoumenos, prokatimenos, poimin232 care au fost aleși de Părinții apostolici să desemneze pe

cei mai înalți cârmuitori bisericești. O importanță deosebită prezintă, pentru rercetarea de fata,

termenul angelos, înger, pe care îl intâlnim în cele sapte epistole ale Apocalipsei adresate

episcopilor celor șapte Biserici din Asia Proconsulară (capitolele 2—3) pentru că, prin

intermediul lor, suntem introduşi, într-o realitate complexa și fascinantă, totodată, aceea a unor

Biserici aflate într-o perioadă de incercări și evoluţii adesea contradictorii. Termenul angelos

este ales de autorul epistolelor pentru capacitatea sa semantică de a pune în lumină lucrarea

complexă, mai ales sub raportul protejării multiple a creștinilor care alcătuiesc Biserica

încredințată episcopului spre pastorire.

În cele mai vechi din scrierile Părinților apostolici, termenul episkopos apare în cuplu cu

diakonos (Didahia XV, 1; Clement către Corinteni XLII 4, 5; cf. Filip. 1, 1; Pastorul lui Herma

XIII, 1). Persistenta acestei sintagme iți poate găsi o explicație în faptul demonstrat din punct de

vedere istoric ca primii slujitori hirotoniți într-o Biserică nou înființată, au fost diaconii și preoții

(cf. Fapte 11, 30; 14, 23; 20, 17; Filip. 1, l).233 În scrierile Părinților apostolici, nu se stabilesc și

nu se întâlnesc noi condiții și criterii de alegere a episcopului în raport cu cele pe care le

cunoaștem din Epistolele pastorale (I Tim. 3, 1—8; Tit 1, 7—9). Sfântul Clement Romanul

evocă, în Epistola către Corinteni, felul în care Sfinții Apostoli au procedat la alegerea primilor

diaconi, preoți și episcopi, arătând că instituirea treptelor acestei preoții sunt parte integrantă a

procesului succesiunii apostolice (vezi, de ex. XLII, 1—4). Cu acest prilej, Sfântul Clement

Romanul face dovadă că, indată după intemeierea unei Biserici, Apostolul misionar se îngrijea

să aşeze slujitori hirotoniți în acea Biserica. Aceasta era prima lui grija dupa propovaduirea

Evangheliei. Numai în aceste condiții, Apostolul întemeietor putea parasi nou întemeiata

Biserică.

Tot Sfântul Clement Romanul subliniază că Sfinții Apostoli au rânduit episcopi cărora le-

au „dat în grijă ca, la moartea lor, să le continue slujirea lor alți bărbați incercați” (Către

Corinteni XLIV, 1—2). Aceste noi rânduiri de episcopi trebuiau făcute „cu aprobarea întregii

Biserici” (XLIV, 3).234

232 Pr. Dr. Ioan Mircea, op. cit., p. 152233 Pr. dr. Sabin Verzan, Preoţia ierarhică sacramentală în epoca postapostolică (II), în revista „Studii Teologice”, Anul XLIII, Nr. 5-6, noiembrie-decembrie, 1991, pp. 74-75234 Ibidem, 76

73


Pentru a exprima rânduirea sacramentală a episcopului și, în general, a oricărui slujitor

bisericesc, în Didahie întâlnim expresia „Hirotoniți-vă episcopi și diaconi” (XV, 1), în timp ce

Sfântul Clement Romanul folosește verbul καθίστημι, a rândui (într-o slujire), pentru a exprima

acțiunea Sfinților Apostoli de alegere, hirotonire și instalare a acestora în slujirea preoțească.

Sfântul Clement Romanul se inspira, în alegerea acestui verb, din practica Noului Testament în

care, când se vorbește despre rânduirea celor șapte diaconi eleniști (Fapte 6, 3) sau a preoțiior în

fiecare cetate a insulei Creta (Tit 1, 5), se folosește același verb.235

Tot astfel, Sfântul Ignatie Teoforul, fără să afirme direct primirea de către episcop a harului

preoției prin Hirotonie, se folosește de exprimări care pun în lumină, în mod pregnant,

caracterul sacramental al rânduirii sale. Toți slujitorii hirotoniți „sunt rânduiți după hotărârea lui

Iisus Hristos pe care, potrivit voinței Sale, i-a intărit cu intemeiere prin Sfântul Duh” (Către

Filadelfieni, salutarea). Episcopul are „o putere a lui Dumnezeu care este în el” (Către

Magnezieni III, 1). Atragându-i atenția lui Policarp, episcopul smirnenilor asupra îndatoririlor

care-i reveneau, Sfântul Ignatie subliniază: „Te rog în numele harului cu care ești învestit” (I,

2).236

Întelegem prin jurisdictie aria asupra căreia se extinde autoritatea unui episcop, iar, prin

autoritate, puterea sau dreptul de a cârmui şi a reglementa, care revine episcopului în Biserica

locală, formele și limitele acestui drept.237

Jurisdicția unui episcop este, în regula generală, precizată în insuși titlul oficial pe care

acesta il poartă și care apare în epoca post-apostolică mai întâi în Epistolele din Apocalipsa

care sunt adresate „îngerului Bisericii din Efes”, „îngerului Bisericii din Smirna” (Apoc. 2, 1,

8) etc. Termenul „înger” din sintagmele de mai sus trebuie înlocuit cu cel de „episcop” și astfel

rezultă titlul oficial al episcopilor respectivi: „Episcopul Bisericii din Efes”, „episcopul

Bisericii din Smirna” etc. Prin acest titlu se precizează și jurisdicția fiecăruia din cei șapte

episcopi - destinatari ai Epistolelor din Apocalipsă. Această jurisdicție este identică Bisericii

încredințate spre pastorire.238

Formulări ca cele pe care le-am amintit mai înainte sunt de natură să pună în evidență

unicitatea episcopului în Biserica locală dintr-o importanță aglomerare urbană sau dintr-o

235 ***, Vocabular de Teologie Biblică, p. 689236 Pr. dr. Sabin Verzan, Preoţia ierarhică sacramentală în epoca postapostolică (II), în revista „Studii Teologice”, Anul XLIII, Nr. 5-6, noiembrie-decembrie, 1991, pp. 75-76237 Pr. Dr. Ioan Mircea, op. cit., p. 495238 Pr. dr. Sabin Verzan, Preoţia ierarhică sacramentală în epoca postapostolică (II)..., pp. 76-77

73


regiune. Acest element definește și intregește conceptul de jurisdicție a episcopului dintr-o astfel

de Biserică locală. Jurisdicția episcopului se exercită în Biserica locală și asupra structurilor

organizatorice și sacramentale din această Biserică (vezi expresia: „îngerului (episcopului) Bise-

ricii din Efes” sau „Policarp, episcopul Bisericii smirnenilor”), dar și asupra pastoriților săi (vezi

expresiile: „Episcopul vostru” din Epistolele ignatiene). Jurisdicția unui episcop se extinde,

firește, şi în ce priveşte asigurarea propovăiduirii și protecției integrale a adevarului de

credință.239

În exercitarea jurisdicției, episcopul este ajutat de preoţi și diaconi, după cum reiese din

expuneri detaliate ale Sfântului Ignatie Teoforul. El pune în lumina constatarea că, în fruntea

Bisericilor cărora le adresează Epistole, se aflau episcopi vrednici, de toată cinstirea, care, prin

conduita și lucrarea lor, făceau dovada slujirii cu abnegație a Bisericii lui Hristos.240

El devine pastorul fără de care se risipește turma (Matei 26, 31). El este susținut în direcția

manifestării puterii bisericești de toți ceilalți slujitori hirotoniți, îndeosebi de preoți (Către

Efeseni III, 2 ; XX, 2 ; Către Tralieni II, 2; III, 1; XIII, 2 etc.).241

239 Ibidem240 Ibidem241 Pr. Dr. Ioan Mircea, op. cit., p. 153

73


IV. Bibliografie generală

I. IZVOARE:

1. *** Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Române, Bucureşti 1982.

2. *** Biblia, adică Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi Noului Testament. Tipărită

întâia oară la 1688 în timpul lui Şerban Vodă Cantacuzino, Domnul Ţării Româneşti.

Retipărită Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,

Bucureşti 1997.

3. *** Biblia Hebraica, Edited Rudolf Kittel, Wűrttenbergische Bibelannstalt, Stuttgart,

1968.

4. *** Novum Testamentum Graece et Latine, Deutsche Bibelgesellschaft, Germania

1993.

5. *** Septuaginta , Edited Alfred Rahlfs, Duo volumina in uno, Deutsche

Bibelgesellschaft, reeditată de Ellhnikh Etairia,Atena.

73


6. *** The Holly Bible with an explanatory and critical commentary and a revision of

the translation by bishops and other clergy on the Anglican church ”, Londra 1899.

7. *** A new commentary on Holy Scripture including the Apocripha , Edited by Ch.

Gore, Henry Leighton Gouge, Alfred Guillaume, London 1929.

II. DICŢIONARE:

8. ***Dicţionar biblic , vol. 1, Ed. Crestina Stephanus, traducere din limba franceză de

Constantin Moisa, Bucuresti 1995.

9. ***Le Petit Larousse, Nouvelle Edition Larousse, Paris, 1995.

10. Dictionnaire de spiritualite, tome X, Beauchesne, Paris 1980

11. Branişte, Pr. Prof. Dr. Ene şi Prof. Ecaterina, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe

religioase, Editura Diecezană, Caransebeş, 2001

12. Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, Dicţionar de Teologie Ortodoxă A-Z, Editura IBMBOR,

Bucureşti, 1981

13. Carrez, Maurice & Morel, François, Dictionnaire grec-francais du Nouveau

Testament, Delachaux et Niestle, Neuchâtel, 1971.

14. Mircea, Pr. Dr. Ioan, Dicţionar al Noului Testament, Editura IBMBOR, Bucureşti,

1995

15. Ciobanu, Radu, Mic dicţionar de cultură religioasă, Ediţia a două, Editura Emia,

Deva, 2003

16. Constantinescu, Viorica S, şi Tercatin, Baruch, Dicţionar de personaje biblice şi

reprezentarea lor în arte, Ed. Hasefer, Bucureşti 2002.

III. ENCICLOPEDII:

17. ***The Catholic Encyclopedia , vol. VI, Copyright © 1909 by Robert Appleton

Company, Online Editions Copyright © 2003 by Kevin Knight,

http://www.NewAdvent.org

http://www.newadvent.org/

73


IV. COMENTARII PATRISTICE:

18. Sf. Ioan Hrisostom, Comentariile sau explicarea Epistolei către Galateni, trad.din

limba elină, ediţia de Oxonia de Arhim. Theodosie Athanasiu, egumenul Bis. ,,Sf.

Spiridon”, Iaşi 1901.

19. Idem, Despre preoţie, trad. Pr. Prof. D. Fecioru, Bucureşti, 1987

20. Idem, Homilies sur les Actes des Apotres, Homilie XXXII, în ,,Oeuvres completes de

Saint Jean Chrysostome” trad. L’Abbe J. Bareille, tome quizieme, Paris 1870.

21. Iustin Martirul, Dialog cu iudeul Trifon, în colecţia ,,Izvoarele Ortodoxiei”, trad. Pr.

Dr. Olimp N. Căciulă, Bucureşti 1941.

22. Ibidem, G. Archambault, Paris 1909

23. Origen, Scrieri Alese-Partea a Patra,Contra lui Celsus, în colecţia ,,Părinţi şi

Scriitori Bisericeşti”, trad. Pr. Prof. T. Bodogae, Ed. Institului Biblic şi de Misiune al

Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1984.

V. CĂRŢI:

24. Barrett C. K., A critical and exegetical commentary on the Acts of the Apostles, vol.

II, T&T Clark Edinburgh 1998.

25. Bobrinskoy, Pr. Prof. Dr. Boris, Taina Bisericii, trad. Vasile Manea, Editura

Patmos, Cluj Napoca, 2002

26. Bunaciu, Prof. Dr. Ioan, Studiu exegetic asupra cărţii Faptelor Apostolilor, Ediţia a

II-a, Ed. Uniunii Comunităţilor Creştine Baptiste din Republica Socialistă România,

Bucureşti 1981.

27. Cousar B. Charles, Galatians – Interpretation, a Bible Commentary for Teaching

and Preaching, John Knox Press 1982.

28. David, Diac. P. I., Invazia sectelor, vol. III, Constanţa, 2000

73


29. Dunn, James D.G.. Jesus, Paul, and the Law, Louisville, Kentucky:

Westminster/John Knox, 1990.

30. Evdokimov Paul, Ortodoxia, trad. din limba franceză de Dr. Irineu Ioan Popa,

Arhiereu Vicar, Ed. Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,

Bucureşti 1996.

31. Hargreaves John, The Acts of the Apostles, London 1990.

32. ***, Învăţătură de credinţă ortodoxă, Ediţia a doua, Editura Episcopiei Dunării de

Jos, Galaţi, 2005

33. Lemaire, André, Les ministères aux origines de l'Eglise. Nuisance de la triple

hièrarchie : èvêques, presbytes, diacres, Paris, 1971

34. Marshall, Ian Howard, The Acts of the Apostles. Tyndale New Testament

Commentaries, Grand Rapids: Eerdmans, 1980.

35. Mihoc, Pr. Dr. Vasile, Epistola Sfântului Apostol Pavel către Galateni –studiu

introductiv- teză de doctorat, Ed. Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe

Române, Bucureşti 1983.

36. Moisescu, Prof. Iustin, Ierarhia bisericească în epoca apostolică, Episcopia

Argeşului şi a Miscelului, Anastasia, Bucureşti 2002

37. Neaga, Dr. Nicolae, Hristos în Vechiul Testament, Sibiu, 1944

38. Preda, Constantin, Credinţa Bisericii şi viaţa comunităţii primare, O analiză a

Faptelor Apostolilor, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe

Române, Bucureşti 2002.

39. Ramsay W. M., D.C.L., LITT.D , LL.D., D.D., St. Paul the traveler and the roman

citizen, The 17’th Edition, Hodder and Stoughten, LTD, London 1930.

40. Remete, Pr. Conf. Dr. George, Dogmatica Ortodoxă, Ediţia a treia, Editura

Reîntregirea, Alba Iulia, 2000

41. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol. II, Ediţia a treia,

Editura IBMBOR, Bucureşti, 2003

42. Tarnavschi, Pr. Prof. Dr. Vasile, Arheologie biblică, Cernăuţi, 1930

43. Fer. Teofilact, Arhiepiscopul Bulgariei, Cele paisprezece trimiteri ale Sfântului,

slăvitului şi întru tot lăudatului Apostol Pavel, traducere în limba română de

Veniamin Costache, Mitropolitul Moldovei şi al Sucevei, tom. II, Bucureşti, 1904,

73


44. Usca, Pr. Ioan, Sorin Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi-Ieşirea, Ed.

Christiană, Bucureşti,. 2002

45. ***, Vocabular de Teologie Biblică, Editura Arhiepiscopiei Romano- Catolice de

Bucureşti, 2001

46. Witherington III, Ben, The Acts of the Apostles. A socio-rhetorical commentary,

William B Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, Michigan Cambridge

U.K., the Paternoster Press, Carlish 1998.

VI. STUDII ŞI ARTICOLE:

47. Burtan, Drd. Gh., Preoţie şi slujire în cărţile profetice ale Vechiului Testament, în

ST, An XXVI, nr. 9-10, Bucureşti, 1974

48. Coman, Pr. Prof. Ioan G., Sensul preoţiei la Sfinţii Părinţi, în revista Studii

Teologice, nr. 9-10, Bucureşti, 1949

49. Marcu, Pr. Prof. Grigorie, Mărturii de procedură sinodală în cartea Faptelor

Apostolilor, în revista ,,Ortodoxia” ANUL IX(1957), Nr. 3, pp.430-437.

50. Idem, Ideea de sinodalitate şi prioritate apostolică în Noul Testament, în

revista ,, Studii Teologice”, seria a II-a, ANUL XXVI(1974), Nr. 7-8, pp.525-532.

51. Mihălţan, Pr. Lect. Ion, Preoţia Mântuitorului Hristos şi preoţia bisericescă – Teză

de doctorat, în MA, An XXIX, nr. 11-12, Sibiu, 1984

52. Mihoc, Pr. Dr. Vasile, Epistola Sfântului Apostol Pavel către Galateni, , în revista

„Studii Teologice”, seria a II-a, ANUL XXXV (1983), nr. 3-4, pp.218-330.

53. Moisescu, Prof. Justin Sfântul Pavel şi viaţa celor mai de seamă comunităţi creştine

în epoca apostolică, în revista Studii Teologice, nr. 6 ,1988

54. Popescu Mălăieşti, I., Valoarea Vechiului Testament pentru creştini, Bucureşti, 1932

55. Popescu, Prof. Dr. T. M., Sfinţenia şi răspunderile preoţiei, în ST, An IV, nr. 3-4,

Bucureşti, 1952

73


56. Preda, Lect. Dr. Constantin, Sinodul Apostolic de la Ierusalim. Un model de a

hotărî în Biserică (FA 15, 1-35), în Anuarul Facultăţii de Teologie, Bucureşti, 2005,

pp.323-341.

57. Prelipceanu, Pr. Prof. Dr. V. si Marcu, Pr. Prof. Dr. G. T., Cuvântul lui Dumnezeu

în viaţa Bisericii, în ST, An XXIII, nr. 1-2, Bucureşti, 1971

58. Stan, Pr. Prof. Liviu, Societăţile religioase în Biserica Veche, în revista „Studii

Teologice”, 1956

59. Şuparschi, Magistrand Arhim. M., Superioritatea preoţiei Noului Testament, după

Epistola către Evrei, în ST, An VIII, nr. 5-6, Bucureşti, 1956

60. Verzan, Pr. Dr. Sabin, Comentariu la Epistola Întîi către Timotei, în revista Studii

Teologice, anul XL, Nr. 4, iulie – august 1988

61. Idem, Propăvăduirea Evangheliei în Sciţia Mică (Dobrogea), în revista ,, Studii

Teologice”, seria a II-a, ANUL XLVII(1995), Nr. 4-6, pp.78-118

62. Idem, Preoţia ierarhică sacramentală, în revista Ortodoxia, nr. 1, 1990

63. Idem, Preoţia ierarhică sacramentală la sfârşitul epocii apostolice, Episcopul, în

revista Studii Teologice, nr. 2 – 1991

64. Idem, Preoţia ierarhică sacramentală în epoca postapostolică (II), în revista „Studii

Teologice”, Anul XLIII, Nr. 5-6, noiembrie-decembrie, 1991

65. Idem, Preoţia ierarhică sacramentală la sfârşitul perioadei apostolice. Preoţii

(Prezbiterii) în revista „Ortodoxia”, Anul XLIII, Nr. 2, aprilie-iunie 1991

66. Idem, Îndatoririle diaconilor, în revista „Ortodoxia”, Nr. 3, 1991

VII. SURSE WEB

67. http://www.spiritualabuse.org/issues/acts/acts029.html &

http://www.christianchallenge.org/ hebraic-foundations/Acts/Acts029.html

68. http://www.homolaicus.com/nt/atti/cap_15.html.

69. Meyers, Rick, E-sword, Version 7.6.1 http://www.e-sword.net, April 7, 2000;

70. http://www.ajwrb.org/bible/acts15.shtml

http://www.ajwrb.org/bible/acts15.shtml

73


71. Scott J. Julius Jr., The Churches’s progress to the Council of Jerusalem, according

to the book of Acts (1), © 1995

http://www.wheaton.edu/DistanceLearning/Progress.html

72. Idem, The Jerusalem Council: The Cross – Cultural challenge in the first century,

http://www.wheaton.edu/DistanceLearning/Jer-coun.htm

73. Tumbarelo, Giacomo, AspettiEcclesiologicinel libro degli Atti,

http://www.assembleaapostolica.it/MP/mp_atti_i.html

V. Cuprins

I. Introducere ………………………………………………………………………..3

I.1. Preoţia Vechiului Testament ca prefigurare a preoţiei Noului Testament ..4

II. Ierarhia sacramentală în perioada apostolică .............................................11

II.1. Întemeierea Bisericii ………………………………………………........…11

II.1.1. Termenul „Biserică” …………………………………………....……...12

II.1.2. Întemeierea Bisericii ………………………………………………..….14

II.1.3. Apostolii – stâlpii Bisericii ……………………………………….....…15

II.1.4. Răspândirea Bisericii …………………………………………….....….17

II.2. Ierarhia Bisericii Creştine ……………………………………………..…19

II.2.1. Denumirile slujitorilor bisericeşti ……………………………...….…19

II.2.2. Scurtă prezentare a treptelor ierarhice ………………………..…...24

II.2.2.1. Episcopatul …………………………………………………..........24

II.2.2.2. Prezbiteratul ………………………………………………………25

http://www.wheaton.edu/DistanceLearning/Jer-coun.htm

http://www.wheaton.edu/DistanceLearning/Progress.htm

73


II.2.2.3. Diaconatul …………………………………………………………25

II.3. Succesiunea Apostolică ………………………………………………..…26

II.4. Diaconii …………………………………………………………………....30

II.4.1. Introducere ……………………………………………………….....…30

II.4.2. Terminologie ………………………………………………………......32

II.4.3. Întemeierea diaconiei ……………………………………………....…34

II.4.4. Necesitatea înfiinţării treptei ierarhice de diacon ……………........36

II.4.5. Alegerea şi hirotonia primilor diaconi …………………………...…37

II.4.6. Condiţiile de hirotonie şi îndatoririle diaconilor ………........…43

II.4.6.1. Condiţile intrării în diaconie .....................................................44

II.4.6.2. Îndatoririle diaconului ..............................................................48

II.4.7. Evoluţia treptei diaconatului în Biserică …………………...…......51

II.4.8. Problema diaconiţelor ………………………………..…..56

II.5. Preoţii …………………………………………………………………......61

II.5.1. Introducere ……………………………………………………......….61

II.5.2. Terminologie ................................................................................62

II.5.3. Alegerea preotului …………………………………………………....72

II.5.4. Hirotonia preotului ………………………………………………......74

II.5.5. Concluzii ………………………………………………………….…...77

II.6. Arhiereii ……………………………………………………………….….79

II.6.1. Introducere ……………………………………………………...........79

II.6.2. Terminologie …………………………………………………….…...83

II.6.3. Primii episcopi …………………………………………………….....85

II.6.4. Alegerea episcopilor ………………………………………………....89

II.6.5. Calitatile episcopului …………………………………………….…..91

II.6.6. Indatoririle episcopului ………………………………………….…..93

II.6.7. Concluzii ………………………………………………………….......97

73


III. Preoţia sacramentală la sfârşitul perioadei apostolice ………………....98

III.1. Diaconii .............................................................................................98

III.2. Preoţii …………………………………………………………….....…101

III.3. Episcopii …………………………………………………………….....107

IV. Bibliografie generală .............................................................................111

V. Cuprins ……………………………………………………….…………......117

preotia sacramentala in epoca apostolica

Documents