EPOCA MARILOR CLASICI

 „Epoca ce urmeaza, a lui Eminescu, Caragiale si ceilalti, duce cultul formei pana la exagerare...”(G. Ibraileanu)

In evolutia sa, literatura romana a cunoscut o serie de etape fundamentale,incepand cu literatura populara, apogeul acestei dezvoItari fiind marcat de Epoca marilor cIasici (cuprinsa intre deceniile VII-IX ale secolului al XIX-lea), cand pe scenavietii cuIturale apar numeroase personalitati, precum Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, loan Slavici, Ion Creanga.

Multiplele prefaceri politice si social-economice marcate de Unirea Principatelor de la 1859 vor influenta si dezvoltarea culturii, a literaturii noastre. Stabilitatea politica, dezvoltarea relatiilor capitaliste, dobandirea lndependentei de Stat vor face posibiIa manifestarea uneia dintre cele mai stralucite etape ale cuIturii noastre - consacrate prin sintagma Epoca marilor clasici, marcata de aparitia, la lasi, aSocietatii „Junimea” februarie 1864, a revistei Convorbiri literare - 1 martie 1867.

„Junimea”, fondata de tineri intelectuali formati prin studii in strainatate, aintreprins acea fundamentala ideologie, mergand de la problemele limbii literare  si ale esteticii literare la promovarea literaturii prin revista „Convorbiri literare”. Baza cea mai rapida a „noii directii” fiind poezia lui Eminescu, careia i s-au adaugat apoi, in decursul timpului, proza lui Creanga  si cea a lui Slavici, comediile lui Caragiale si, in cele din urma, romanele lui Duiliu Zamfirescu.

Manifestand un interes deosebit pentru cultura si civi-lizatia Romaniei, Titu Maiorescu va justifica prin scrisul sau si mai ales prin cel al lui Mihai Eminescu, Ion Creanga, Ion Luca Caragiale,

Ioan Slavici durabilitatea acestei epoci, atat in ceea cepriveste literatura cat si existenta unei limbi nationale consolidate si moderne. Atatscrisul lui Titu Maiorescu cat si al marilor scriitori este de o rara limpezime si claritate, ceea ce le confera consacrarea.

I.Negoitescu, in „Istoria literaturii romane”, atrage atentia asupra faptului ca: „Nu pot fi in intregime intelesi nici Eminescu, nici Caragiale, nici Maiorescu insusifara cunoasterea asa-zisei lstorii contemporane a Romaniei”.

Junimea promoveaza in spatiul cultural romanesc in ultimele trei decenii ale secolului al XIX-lea, o directie literara fundamentala in evolutia literaturii. Cu sprijinul ei s-au putut afirma scriitori de mare talent care au gasit in atmosfera intelectuala a societatii iesene un stimulent pentru exprimarea proprieipersonalitati literare.

 Reprezentantii ei cei mai valorosi, Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, Ion Creanga, Ioan Slavici si Titu Maiorescu sunt considerati astazi modele in domeniul poeziei, dramaturgiei, prozei si criticii literare. Clasicismul lor consta tocmai in valoarea incontestabila a operelor, devenite in timp puncte de reper in maturizarea fenomenului literar romanesc. Dincolo de diversitatea tematica, stilistica si de viziune ii uneste acelasi cult al valorii, manifestat atat prin nivelul creatiilor, cat si prin critica formelor fara fond, prezenta nu doar la mentorul gruparii, ci si la ceilalti patru scriitori, in poeziile satirice eminesciene sau in publicistica poetului, in toata opera comica a lui Caragiale, in „Amintirile…” lui Creanga sau in proza lui Slavici.

Eticheta de mari clasici e postuma si se refera la valoarea consacrata a operei si nu la curentul clasicist.

 „Un izvor adanc este ascuns in fiecare om de cultura, insa precum izvorul s-a format picatura cu picatura pana la momentul mortii, si cei mai multi din noi ajung chiar la ultima etapa a existentei lor fara sa-si fi putut spune ultimul cuvant.” (Titu Maiorescu)

Ion Luca Caragiale

Dramaturg si prozator, I.L. Caragiale a scris patru comedii („O noapte furtunoasa”, „Conul Leonida fata cu Reactiunea”, „O scrisoare

pierduta”, „D-ale carnavalului”), o drama(„Napasta”), mai multe nuvele, povestiri si numeroase momente si schite. Opera, in totalitatea ei, contureaza doua universuri artistice distincte:unul comic si altul tragic, universul tragic fiind insa ilustrat doar prin cateva scrieri („Napasta”, „O faclie de Paste”, „In vreme de razboi”).

Viziunea comica e suverana in comedii si schite, unde se surprinde puternicul contrast intre fondul si forma clasei burgheze romanesti de la sfarsitulsecolului al XIX-lea si inceputul secolului XX. Caragiale prezinta evolutia burgheziei, formele parvenirii ei, trasaturile afisate si cele reale, ambitia si orgoliul unei lumi caretraieste intr-un moment istoric favorabil afirmarii. Aceasta preocupare este evidenta inca de la prima lui piesa, care aducea in dramaturgia romaneasca moravuri si tipuri specifice societatii noastre. Mica burghezie, dornica sa avanseze cat mai rapid pe scara sociala, nu mai este infatisata dupa modele straine, ca acelea de care sefolosisera primii nostrii dramaturgi.

In formula artistica a lui Caragiale, viziunea clasicista se conjuga cu o viziune realista, preocupata de omul social, de culoarea specifica a locului si timpului, care isi pune pecetea asupra indivizilor, dandu-le o mare varietate.

Intreg universul comediilor utilizeaza aceleasi mijloace literare, incat pe drept cuvant, ele alcatuiesc o alta etapa a activitatii de dramaturg a lui Caragiale.

In timp ce prin Eminescu poezia romana cunostea nivelul cel mai inalt de dezvoltare, Caragiale dadea teatrului si prozei romanesti o stralucire deosebita. El este cel dintai mare scriitor obiectiv. Se poate considera ca, in transformarea literara care urmeaza epocii lui Alecsandri, Caragiale este un inovator si un model pentrugeneratiile de mai tarziu.

Meritul suprem al scriitorului este acela de a fi “cel mai mare creator de viata din intreaga noastra literatura” (G. Ibraileanu). Tipurile create de el au devenit populare si sunt de o vitalitate fara egal. Aceasta capacitate se conjuga cu un dar nedezmintit al observatiei, care transforma opera intr-o “comedie

umana” de o inestimabila valoare ca document artistic al unei epoci. Viziunea sociala si psihologica a lui Caragiale a urmarit in societatea romana o intreaga evolutie ciclica a burgheziei, integrand psihologiile individuale in fresca societatii, astfel incat scriitorul apare ca un istoric umorist al parvenitismului autohton.

Dintre toate comediile lui Caragiale, “O scrisoare pierduta” este singura care isi plaseaza actiunea in afara Bucurestilor, alegandu-si ca loc de desfasurare“capitala unui judet de munte”. Aici, pe fundalul agitat al unei campanii electorale, are loc un conflict politic intre un ambitios (Nae Catavencu) aflat in opozitie, care sedoreste deputat, si grupul fruntas al conducerii locale( Tipatescu si Trahanache), care se considera indreptatit sa dirijeze in exclusivitate si in folos personal viata politica a judetului. Pentru a-i forta sa-l propuna cadidat, Catavencu ii ameninta cu un santaj de care se sperie mai ales Zoe Trahanache. Ca sa nu fie compromisa public, Zoe exercita presiuni asupra celor doi barbati si obtine promisiunea canditaturii lui Catavencu. Dar- lovitura de teatru- de la Bucuresti se cere, fara explicatii, sa fie trecut pe lista candidatilor un nume necunoscut: Agamemnon Dandanache. Zoe e disperata, Catavencu- amenintator, Farfuridi si Branzovenescu- satisfacuti, Tipatescu- nervos; doar Trahanache are “putintica rabdare” si-si pregateste planul de bataie.

Ghemul de interese contrare se incalceste rau in timpul sedintei de numire oficiala a candidatului, dar intervine Pristanda care dirijeaza un scandal menit sa astupe gura lui Catavencu. In incaierare, Catavencu pierde instrumentul de santaj- scrisoarea ascunsa in palarie- si dispare pentru o vreme, producand emotii mari doamnei Trahanache.

Limpezirea situatiei se realizeaza lent, dar sigur; se constata ca Dandanache procedase la fel ca Nae Catavencu, dar la alt nivel si cu mai mare abilitate; apoi Nae Catavencu schimba tactica parvenirii si accepta patronajul “coanii Joitichii”; in final, toata lumea se impaca, “micile pasiuni” dispar ca prin farmec, Dandanache e ales in unanimitate si toti se bucura de avantajele unui regim “curat constitutional”.

In functie de tema, „O scrisoare pierduta” poate fi interpretata drept: comedie de moravuri, despre defecte omenesti ca parvenitismul, imoralitatea, prostia, in cazul in care tema este morala; comedie de caractere, despre comportamentul oamenilor in situatii deosebite, daca tema este psihologica; comedie despre felul in care se dobandeste si se exercita puterea politica, daca tema este politica; comedie despre pasiunile erotice, in cazul unei teme sentimentale, ce are in vedere amorul dintre Zoe si Tipatescu.

Comedia lui Caragiale are o constructie complexa ce are la baza tehnica bulgareului de zapada, adica a cumularea de situatii conflictuale. 

Comedie de moravuri, dezvaluind viata publica si familiala a burgheziei ajunse la putere, piesa e remarcabila in primul rand prin arta compozitiei. Scriitorulgaseste un pretext care declanseaza un conflict. Initial, conflictul pune in stare de alarma doua serii de personaje: Nae Catavencu si “moftologii” lui, care ramanpermanent in umbra, si triunghiul Zoe- Trahanache-Tipatescu. Ulterior, intra in alerta cuplul Farfuridi- Branzovenescu, care se teme de tradare, iar apoi totul se complica prin aparitia lui Dandanache. Rezulta un nucleu de complicatii, care acumuleaza progresiv altele ca un bulgare de zapada in rostogolire.             Interesant de observat este faptul ca aparitia lui Dandanache in schema logica a piesei e un element al hazardului. Lupta pentru putere nu se rezolva prin ciocnirile dintre Catavencu si Tipatescu. Forte nevazute il arunca in conflict pe Dandanache, ca o confirmare parca a principiului: cand doi se cearta, al treilea castiga.Dandanache e insa “mai prost decat Farfuridi si mai canalie decat Catavencu”, iar infatisarea aceasta nu-i intamplatoare; ea slujeste scopurile satirice ale scriitorului.

In ceea ce priveste creatia de personaje, talentul lui Caragiale este exceptional. G. Ibraileanu aprecia ca e singurul creator din toata literatura romana care face concurenta starii civile. Fiind personaje din comedii, eroii lui Caragiale traiesc prin limbaj. Dupa felul exprimarii le putem stabili situatia sociala, gradul de cultura, caracterul, starea de spirit in care se afla. Desigur, dramaturgul foloseste si alte mijloace de caracterizare ( mai ales

indirecte: prin actiuni si comportament, prin intermediul altor personaje etc.), dar limbajul ramane suveran.

Un exemplu elocvent este Pristanda. Stim despre el din lista de personaje de la inceput ca este “politaiul orasului”. Dintr-o discutie cu Tipatescu, in care i sereproseaza o mica afacere cu steagurile, ne dam seama ca nu e tocmai cinstit, iar purtarea slugarnica din toate scenele, inclusiv din cea a arestarii lui Catavencu, ne convinge ca Pristanda si-a facut din slugarnicie un principiu de viata: “Tot vorba bietei neveste, zice: Ghita, Ghita, pupa-l in bot si papa-i tot, ca satulul nu crede la al flamand...” Zic: curat! De-o pilda, conul Fanica: mosia mosie, fonctia fonctie, coana Joitica, coana Joitica: trai neneaco cu banii lu Trahanache...babachii...Da’ eu, unde?Famelie mare, renumeratie dupa buget mica”.

Repetarea servila a unor cuvinte si replici din vocabularul stapanilor dovedeste dorinta lui de a le intra in gratie, dar si caracterul rudimentar al gandirii. Ticul verbal al lui Pristanda produce adeseori asociatii comice („curat murdar”) sau pur si simplu il da de gol ( Tipatescu: „Lasa, Ghita…ai tras frumusel condeiul”/ Pristanda: „Curat condei!”). in final, Caragiale speculeaza acest tic, punand sub semnul ridicolului toata mascarada electorala a vremii („Curat constitutional!”).

Personajele lui Caragiale lumineaza, in felul lor, istoria si sociologia Romaniei din a doua jumatate a veacului trecut. „Caragiale este- in aprecierea lui G.Ibraileanu- cel mai mare istoric al epocii intre 1870-1900. Un istoric complet, care arata, care critica si care explica. Sintetizand in cateva personaje si in catevaevenimente caracteristice categoriilor sociale, starile sufletesti si intamplarile produse de introducerea civilizatiei apusene la noi, el a istorisit, a criticat si a explicatintreaga viata a epocii de care s-a ocupat.”

Mijloacele de zugravire a epocii apartin unui mare artist comic. In cuprinsul Scrisorii pierdute se intalnesc procedee, motive si modalitati  care actioneazasimultan, dramaturgul speculand aspectele comice ale evenimentelor, ale comportarii oamenilor, ale circulatiei ideilor si cuvintelor. Exista, in

primul rand, un comic alsituatiilor, rezultat din fapte neprevazute si grupuri insolite( triunghiul Trahanache- Tipatescu- Zoe, cuplul Farfuridi- Branzovenescu, combinatiile diverse de adversari etc.). Caragiale foloseste o serie de scheme tipice cunoscute in literatura comica universala: incurcatura, coincidenta, echivocul, revelatiile succesive, acumularea progresiva. Fiecare scena in parte si piesa in totalitatea ei se dezvolta pe astfel de scheme, incat se poate afirma ca la Caragiale predominanta este o situatie comica, in care evolueaza personaje comice, avand idei si un limbaj la fel de comic.

In al doilea rand exista un comic al intentiilor, care reiese din atitudinea scriitorului fata de evenimente si oameni. Substanta piesei este supusa unor modalitatide tratare diferite: ironica, umoristica, sarcastica, grotesca, absurda. Caragiale este un scriitor obiectiv, in sensul capacitatii de a crea viata, dar nu e un scriitor indiferent. El pare ca-si iubeste personajele, este ingaduitor fata de ele, dar nu iarta trasaturile prin care oamenii devin ridicoli si le evidentiaza in mod subtil, tratandu-i cu ironie, cu umor, punandu-i in situatii absurde, demontand mecanismele sufletesti si reducandu-i uneori la conditia simplificata a marionetei.

Exista, in al treilea rand, un comic al caracterelor. In comedia clasica, principalele caractere comice sunt avarul, ipocritul, mincinosul, gelosul, ingamfatul, risipitorul, laudarosul, pedantul, pacalitorul pacalit. Personajul purtator al unui astfel de caracter este rezultatul unui proces de abstractizare si tipizare, pentru ca esentalui e ascunsa uneori sub aparente inselatoare. Caragiale creeaza si el, care rezultat al unui asemenea proces, o tipizare comica. Nae Catavencu e un tip de canalie, delicheluta latratoare, Farfuridi e tipul prostului fudul, Dandanache cumuleaza ambele trasaturi  si pe deasupra mai e si senil, iar toti trei la un loc reprezinta categoria arivistului. Trahanache e un tip inselat, dar care se si insala asupra propriei persoane, Zoe e femeia volutara, Pristanda e un caracter servil, iar Cetateanul turmentat isipoarta numele.

In al patrulea rand, exista un comic de limbaj, cu totul remarcabil la un scriitor care are capacitatea iesita din comun de a retine cele mai fine nuante ale limbii vorbite. Procedeele comice cele

mai frecvente aplicate la acest nivel sunt repetita aproape obsedanta a unei specifitati de limbaj, care deplaseaza atentia de la fondulcomunicarii, la forma ei, si interferenta de registre ale limbajului, adica interferenta stilurilor.

Cu „O scrisoare pierduta”, orizontul social al universului caragilian se largeste prin cuprinderea marii burghezii romane, ajunsa la putere si roasa de ambitii.Avand un proces mai liber la treptele superioare ale ierarhiei social-politice, eroii aceste piese se caracterizeaza printr-o crestere brusca a instinctelor de parvenire. Interesele lui Nae Catavencu, ale lui Agamita Dandanache, ale lui Trahanache, ale lui Tipatescu si ale Zoei, contrare la un moment dat, se armonizeaza in final, pentru catoti sunt niste vanatori de profituri.

Caragiale nu e un scriitor numai al romanilor. Pornind de la realitati romanesti, creând scene si tipuri originale, el s-a ridicat la o valoare artistica universala prin puterea de generalizare si sinteza a operei lui, prin satira necrutatoare a viciilor, prin aspiratia catre o umanitate superioara, prin increderea in posibilitatile omului de a seperfectiona. Mesajul lui Caragiale este mesajul etern al artei, ceea ce explica interesul constant fata de dramaturgia lui nu numai al spectatorului roman, ci si al celui de pretutindeni.    

-Ioan Slavici-

 Ioan Slavici este una dintre personalitatile proeminente ale scrisului romanesc. Universul preocuparilor sale este vast: etica, estetica, pedagogia, filologia au constituit pentru el campul unor reflexii si observatii originale si utile, ce s-au concretizat in numeroase lucrari. Dar ceea ce l-a impus in cultura romaneasca este, mai presus de orice, vigurosul sau talent de prozator, care s-a exercitat cu succes in genuri variate: memorialistica, povestire, drama, nuvela si roman.

 Caracteristica dominanta a intregii sale creatii literare este intentia moralizatoare, finalitatea etica. Aceasta s-a afirmat insa precumpanitor in multe scrieri, in detrimentul realizarii artistice, lasand cititorului impresie de artificial si

neverosimil. Fictiunea moralizatoare a operelor lui Slavici tine- asa cum singur marturiseste- deinsasi firea sa.

 Contributia cea mai importanta in dezvoltarea prozei romanesti a adus-o Slavici in domeniul nuvelisticii. Trasatura esentiala a majoritatii nuvelelor lui consta in rezolvarea optimista a conflictului. O viziune idilica, reflectata in conflicte tratate superficial, prin actiuni tematice, portrete conventionale, subordonate scopului moralizator, se degaja din atmosfera scrisului sau nuvelistic. Eroii lui Slavici sunt construiti pentru a ilustra anumite norme etice pe care omul trebuie sa le respecte in viata daca tine la linistea lui sufleteasca. Dragostea, in nuvela lui e intotdeauna sincera si profunda; manifestarile ei au o coloratura duioasa, de un lirism miscator.

 Daca este evident ca in scrierile lui Slavici ponderea cea mai mare o au nuvelele ce degaja o atmosfera luminoasa, eroii lor realizandu-si aspiratiile de fericire datorita respectului unor principii morale ferme, este tot atat de adevarat ca nu lipsesc nici acelea in care soarta eroilor devine zbuciumata sau chiar dramatica, tocmai pentru ei ignora cu bunastiinta sau nu- normele etice ale vietii. Una din temele preferate, in acest din urma sens, este tenndinta imbogatirii, patima banului.

   In nuvelele lui gasim, de asemenea, o reflectare ampla a vechiilor randuieli rurale, a obiceiurilor si a datinilor, a credintelor si a superstitiilor, a moralei si aprejudecatilor oamenilor simpli, un authentic tablou etnografic, psihologic si social al satului transilvanean. Nuvelele sale evoca adancirea mizeriei claselor asuprite,coruptia aparatului functionaresc, jefuirea bogatiilor tarii.

Intreaga creatie a lui Slavici este o pledoarie pentru echilibru moral, pentru chibzuinta si intelepciune, pentru fericire prin iubirea de oameni si , mai ales, pentru pastrarea masurii in toate, iar orice abatare de la aceste principii este grav sanctionata de autor.

Momentul de varf al nuvelisticii lui Slavici il constituie ,,Moara cu noroc’’, publicata in volumul ,,Novele din popor’’ in 1881. Tema acestei nuvele infatiseaza urmarile negative, nefaste, pe care setea

de bogatie le are asupra vietii sufletesti a individului, asupra destinului omenesc. La baza ei se afla convingerea autorului potrivit careia goana dupa avere zdruncina linistea sufleteasca a omului si provoaca numeroase nenorociri. Aceasta convingere a autorului se exemplifica foarte bine in nuvela prin destinul crasmasului Ghita.

Nuvela este realista, de factura clasica, avand o structura viguroasa, unde cele 17 capitole se inlantuie in ordinea cronologica a desfasurarii actiunii si sunt integrate de cuvintele rostite de batrana:,,Omul sa fie multumit cu saracia sa,caci, daca e vorba, nu bogatia, ci linistea colibei tale te face fericit’’ si ,,se vede c-au lasat ferestrele deschise [..] Simteam eu ca nu are sa iasa bine; dar asa le-a fost data’’.

Structura psihologica a nuvelei este argumentata de conflictul social si psihologic al personajelor, care evolueaza intre aceste doua norme etice, reliefand un destin tragic previzibil, aflat chiar in profunzimile sufletului omenesc. Naratorul omniscient si obiectiv, apeleaza la cele mai variate mijloace artistice de analiza psihologica: dialogul, introspectia constiintei si a sufletului, autoanaliza si autointrospectia, monologul interior, care scot in evidenta zbuciumul din ce in ce mai distructiv al personajului.

Elementul central in subiectul nuvelei il constituie infruntarea dintre protagonist si antagonist. Natura conflictului epic este multipla: de ordin psihologic, de ordin moral(lupta dintre bine si rau) si de ordin social (se confrunta doua lumi diferite cu mentalitati si cu reguli de comportament diferite).

Pricipalul conflict al nuvelei este cel interior, intre dorintele contradictorii ale aceluiasi personaj. Un rol important il are si conflictul exterior intre personaje diferite.

Actiunea nuvelei este plasata in zona Ardealului, la hanul Moara cu noroc, asezat la raspantie de drumuri. In acest loc invaluit de mister se confrunta binele cu raul, moralul cu imoralul.

Ghita, cizmar modest si sarac, ia in arenda carciuma de la Moara cu noroc . La inceput treburile merg bine si norocul pare sa ii surada. Intriga, ce declanseaza conflictul, o constituie aparitia lui Lica Samadaul, seful porcarilor din zona. Stapanit de patima banilor, Ghita

se lasa prins in mrejele Samadaului si se face partas la faradelegile acestuia. Ghita sa instraineaza de sotia sa, Ana, devine pe zi ce trece mai nesigur pe el, mai dependent de Lica.

Primind bani de la Lica, proveniti din furt, incearca sa-si explice slabiciunea punand-o pe seama firii sale. Depune marturie falsa la judecarea lui Lica si a tovarasilor lui, banuiti ca au talharit un arendas si au participat la uciderea unei femei si a copilului ei. Tovarasii lui sunt oranduiti pe viata, iar Lica este gasit nevinovat. Macinat de remuscari, Ghita si-l face prieten pe jandarmul Pintea, dar nu are curajul sa-i spuna adevarul.

La sarbatorile de Paste, batrana mama a Anei si cei doi copii pleaca la rude. La han se incinge o mare petrecere, iar Ana incepe sa joace cu Lica. Gelos, Ghita, pleaca la jandarmul Pintea sa-I spuna adevarul si sa-l aduca la han pentru a-l prinde pe Samadau. La intoarcere, Ghita il zareste pe Lica plecand de la han si intelege ca a aruncat-o pe Ana in bratele Samadaului. Hangiul o injunghie pe sotia sa, desi aceasta il implora sa o crute. Lica se intoarce sa isi ia chimirul, vede scena si ii ordona lui Raut sa-l infrunte pe Ghita. Dupa ce ordona sa fie dat foc hanului, Lica alearga in noaptea furtunoasa, pentru a nu fi prins. Pintea il gaseste cu capul sfaramat de tulpina unui stejar.

Personajele principale, Ghita, Ana si Lica sunt personaje rotunde,surprinse in evolutie. Ele se definesc prin modul in care sunt prezentante de catre narator si prin felul in care sunt vazute de alte personaje(caracterizare directa), si prin fapte, ganduri, atitudini, limbaj(caracterizare indirecta).

Ghita este caracterizat direct de catre narator prin precizarea conditiei sociale. Caracterizarea indirecta, ampla, reiese din fapte, ganduri, atitudini, din investigarea zbuciumului sufletesc. Cel mai enigmatic si mai controversat aspect psihologic al nuvelei este comportamentul lui Ghita, care-l duce in cele din urma, in ciuda vointei lui, la un deznodamant fatal. Patima hanului il transforma in complice si partas la jafuri, furturi si crime. Lica ii speculeaza lui Ghita cele doua patimi: cea a banului si cea a dragostei pentru o singura femeie.

Uneori are momente de sinceritate, de remuscari, cere iertare Anei si copiilor. Mustrarile de constiinta il instraineaza de tot si de toate.

Degradarea sa morala atinge punctual culminant in momentul in care o arunca pe Ana drept momeala, in bratele Samadaului, la sarbatorile Pastelui. In momentul in care isi da seama ca Ana l-a inselat, Ghita se dovedeste un om orgolios.

Lica este un personaj rotund, complex, eroul malefic, spiritual rau al locului.Personajul este caracterizat direct prin precizarea conditiei sale sociale, porcar, prin portretul fizic si vestimentar, prin modul in care il percep celelalte personaje. Astfel este un barbat de 36 de ani, inal, cu mustata lunga, cu ochi mici si verzi. Fizionomia si gestul nervos de a-si musca mustata indica un om aprig si neinduplecat. Portretul moral se contureaza la inceput prin reflectari in constiinta celorlalte personaje. Astfel batrana il percepe ca ,,un om bun’’, Ana intuieste ca e ,,om rau si patimas’’, iar Ghita il numeste ,,diavol’’.

Fascinatia pe care acest erou negativ o exercita asupra tuturor se poate explica prin aceea ca el ,,reprezinta Forta in stare sa sfideze legile divine si umane’’. In acelasi timp este cinic si cu o patima criminala dobandita.

Ana este o victima a lui Ghita si a lui Lica, dar si a incapacitatii de a pastra echilibrul si masura. Prea tanara si prea naiva nu poate rezolva neintelegerile intre ea si Ghita. Pe masura ce influienta malefica a Samadaului asupra lui Ghita creste, se diminueaza afectiunea si armonia dintre soti. Intelegerea initiala se risipeste fiind inlocuita de suspiciune.

Valoarea artistica a nuvelei consta in arta de a crea personaje vii si in modul de a crea scene dramatice. Astfel discursul narativ imbina naratiunea cu descrierea si cu mijloacele de investigatie psihologica. E vorba de scenele dialogate, monologul interior de factura traditionala si monologul interior alcatuit prin transcrierea gandurilor personajelor in stil indirect liber.

Opera lui Ioan Slavici are un profund caracter popular, atat prin tematica, prin conceptia morala, cat si prin dragostea lui pentru sufletul omenesc.

Desi a fost acuzat de folosirea excesiva a regionalismelor, stilul lui Slavici are o oraliatate asemanatoare cu aceea a lui Creanga, dand impresia de ,,supunere’’ a intamplarilor in fata unui auditoriu, mai ales ca si el intervine deseori in naratiune fie prin exclamatii sau interogatii retorice, fie prin proverbe si zicatori.

Conducand cu maiestrie desfasurarea intregii actiuni, evolutia conflictului intr-o tensiune crescanda, si conturand personaje autentice, de mare vigoare si profunzime psihologica, Slavici atinge in fianlul nuvelei o concentrare dramatica puternica. Toate aceseta fac din „Moara cu noroc” o cpodoperea a genului nuvelistic.

In spatele intamplarilor povestite staruie o meditatie profunda asupra atitudinii omului in viata, asupra drumului pe care se angajeaza, de multe ori, fara a intui unde va ajunge.

-Mihai   Eminescu-

 

Romantismul este un curent literar, aparut la începutul secolului al XIX-lea, ca o manifestare vehementa fata de ordinea social-feudala si, implicit fata de curentul clasicist. Romantismul exalta sentimentele, frenezia, pasionalul, imaginatia creatoare, misterul si fantasticul, sensibilitatea fata de natura, evaziunea în vis dar si trecutul istoric.

Cel mai mare poet romantic al nostru este Eminescu, ultimul romantic pe plan european care s-a si autodefinit ca atare în poezia „Eu nu cred nici în Iehova”; „Euramîn ce am fost: un romantic”.

A vorbi despre unviersul poeziei eminesciene si a-i releva diversitatea înseamna a-i determina temele principale, vibratia interioara, ordinea particulara, specifica, în sensul în care G. Calinescu defineste termenii: „Poezia îsi are universul ei, asa cum un continent are fauna si flora lui”. Ne ramîne sa-l descifram si sa-l descriem pe scurt, asa cum am descrie o lume.

Exista inainte de toate, o anumita natura exterioara pe care poezia eminesciana ne-o releva  si pe care o recunoastem îndata.

Elementele specifice naturii eminesciene sunt cele terestre (lacul, teiul, codrul, etc) care constituie un labirint al carui parcurgere presupune initiere si cele cosmice (stelele, luna, marile, cerul, soarele) care sunt surprinse în ipostaza lor fundamentala de trecere a timpului. Natura eminesciana este tipic romantica. Ea încadreaza si amplifica un sentiment, o idee, o atitudine: devine paradis al indragostitilor in poezia erotica („Sara pe deal”, „Lacul”, „Dorinta”), personaj care face „teoria spetelor vesnice” in „Revedere”, realitate metafizica în „Mai am un singur dor”. Natura este reflexiva, aparînd ca stare de suflet. Îndragostitul îsi proiecteaza sentimentele în natura si peisajul vibreaza în acord cu trairile. Natura îi eternizeaza, îi „recosmicizeaza” pe îndragostiti. Apar, de aseamenea elementele fundamentale în termenii filozofiei antice: apa, aer, foc, pamînt. Putem de avea de a face cu o natura rustica („Sara pe deal”)  sau natura primordiala, încarcata de sacru, paradis terestru în care se consuma ritualul iubirii.

Erotica eminesciana e direct legata de acest cadru natural specific si de acea sensibilitate fierbinte pe care o putem descifra in poemele de dragoste, si este reflexul interior al universului sau poetic atît de specific. Iubirea nu este niciodata la Eminescu un sentiment ocazional, ci unul fundamental, la care participa întreg cosmosul. Sentimentul erotic este natural si vital, manifestarile sale fiind firesti, lipsite de dulcegarie, de artificialitate poetica. Îndragostitii se simt atrasi unul de altul prin puterea instinctului si se refugiaza în natura ca într-un mediu firesc. Instinctul erotic al omului obisnuit sa asculte de simturi creeaza voiosia esentiala a dragostei. Reflectia poetului complica însa trairea sentimentului; îi da acea înfatisare „filozofica”, acea melancolie specifica ce deschide înauntrul unversului natural si elementar un întreg univers de viziuni metafizice. Erosul are la Eminescu doua înfatisari: una ideala(„Dorinta”, „Lacul”, „Lasa-ti lumea”), care este dorinta, aspiratie, dor de fericire si alta dezamagita, trista, neîmplinita („Te duci”, „Pe lînga plopii fara sot”), punctata de reprosurile adresate unei femei care nu a impartasit iubirea si a ratat, deci, sansa de a ramîne în constiinta umanitatii. Este prezenta dimensiunea faustica a iubirii: iubirea ca lumina si esenta a luminii.

A treia tema esentiala a liricii lui Eminescu o constiutie, istoria. În comparatie cu natura, care la Eminescu este eterna, istoria este

locul schimbarilor si de aceea ea se înfatiseaza poetului  ca o expresie a stradaniei omului de a schimba destinul rau, stradanie însotita de satisfactii, dar si de nemultumiri profunde, ce genereaza uneori sentimentul zadarnciei. Istoria este vazuta în mai multe ipostaze: „este panorama a desertaciunilor” în „Memento mori”, mister al etnogenezei în „Decebal”, spatiu întunecat  al pasiunilor sau timp ideal, expresie a demnitatii in „Scrisoarea IIIa”. O particularitate a viziunii eminesciene asupra istoriei nationale este asocierea ei cu ideea de patrie si cu sentimentul patriotismului.

Publicat în Almanahul Societatii academice social-literare „Romînia Juna”, din Viena, în 1883, „Luceafarul” constituie capodopera liricii lui Eminescu, sinteza temelor si atitudinilor lui poetice.

Poemul are surse filozofice (filozofie indica, greaca si germana), mitologice (mituri orfice, mitul zburatorului) si biografice.

Ca orice scriere complexa, poemul are mai multe niveluri de interpretare: alegorie pe tema romantica a geniului; poem filozofic; basm „al Fiintei”, în care se ilustreaza modelul „devenirii întru devenire” spune C. Noica; poem construit pe o lirica mascata, spune T. Vianu; poem mitologic, în care luceafarul întruchipeaza arhetipul; „Conjugare poetica a verbului a fi”, spune Edgar Papu.

Tema principala este destinul omului de geniu, la care se adauga tema iubirii si cea a cosmologiei.

Compozitional, poemul contine 98 de catrene, ce pot fi grupate in patru tablouri, în care se îmbina planul universal- cosmic si cel uman-terestru.

Incipitul este alcatuit dintr-o formula specifica basmelor populare „A fost odata ca-n povesti”, cu rolul de a face trecerea de la real la fictiune, din profan în sacru si de a sugera valoarea exemplara a povestii. Timpul poemului este unul anistoric, corespunde orcarei epoci, inclusiv cea de azi. Spatiul si decorul sunt de tipul celor din povesti si cuprind cîteva elemente cu valoare de simbol: marea, boltile palatului, fereastra spre o alta lume, cerul.

Primul „personaj” introdus în tesatura poemului este fata de împarat, personaj unic prin frumusete si aspiratii. Portretul ei este realizat în mainera populara prin comparatii cu elemente ale sacrului „cum e fecioara între sfinti” si ale macrocosmosului „si luna între stele”. Fata îl chema pe Luceafar printr-o invocatie cu accente dedescîntesc, de incantatie magica. Ea îi cere sa coboare în lumea materiei si sa o redimensioneze dupa masura sufletului.

Se produce o „geneza mitica”, prima întrupare sta sub semnul apei si are un caracter neptunic, se face din cer si mare, sub forma îngerului. A doua întrupare se face din soare si noapte sub forma unui demon, un tînar „trist si gînditor” , si are valente plutonice. Fata îi cere Luceafarului sa coboare pe pamînt si sa devina muritor. Astrul îi întelege dorinta si pentru ca iubirea sa este mai mare decît orice închipuiri, accepta „nasterea din pacat”, caderea din lumea esentelor in cea a fenomenelor.

Tabloul al doilea , liricizeaza ritualul de initiere în arta iubirii. Îndragostitii sunt acum Catalin si Catalina. Portretul lui Catasin coincide cu cel al lui Cupidon, în acceptie clasica: paj „cu obrajei ca doi bujori”, guraliv. El o initiaza pe fata într-o iubire omeneasca ce este capabila sa refaca armonia primordiala. Pentru a o vindeca de „visul de luceferi”, Catalin îi propune sa fuga în lume, adica sa se piarda în anonimat.

Tabloul al treilea are trei secvente poetice: calatoria Luceafarului, adresarea catre demiurg, raspunsul demiurgului. Luceafarul coboara în adîncul primordial printr-o calatorie ce se aseamana cu o ascensiune cosmica. Tarîmul traversat este cel al genezei si este definit prin elemente ce amintesc de lumea oamenilor. În acest zbor totul dispare si nu mai exista nici obiect, nici subiect al cunoasterii. Partea a treia a tabloului începe prin strigarea pe numele titanic, „Hyperion”, „Cel care merge pe deasupra”. Cel de-al patrulea personaj, Demiurgul, poate fi interpretat din perspectiva crestinismului si din cea a filozofiei idealiste. În primul caz, el este Dumnezeu, iar în cel de-al doilea este gîndirea creatoare, logosul platonician. El îi aminteste Luceafarului ca poarta în sine o lume si ca este lipsit de început si de sfîrsit, de spatiu si de timp. Apoi demiurgul îi prezinta dialectica existentei umane, consumate în cicluri de vieti si morti. În schimbul cererii sale, demiurgul îi ofera „Bunul meu dintîi”.

Este vorba despre cuvîntul cu valoare de logos si cunoasterea suprema. În final, demiurgul îi propune Luceafarului o noua oglindire în lumea fenomenelor, de la înaltimea cunoasterii supreme.

Tabloul al patrulea îmbina tema iubirii si cea a naturii. Doi îndragostiti îsi soptesc vorbe de iubire, în vreme ce flori argintii se scutura peste capetele lor „ca o ploaie dulce”. Sub influenta romantismului german erosul se asocieaza cu Thantosul (moartea).

Fata îl vede pe Luceafar si îl cheama sa patrunda, nu în casa, ci în codru, sa-i lumineze norocul si nu viata. Ultimele sase versuri exprima „regretul pentru ceea ce ar fi putut sa fie , dar n-a fost sa fie” spune C. Noica. Luceafarul o numeste pe fata „chip de lut”, metafora ce exprima o existenta sub semnul mastii si supusa pieirii. Apoi el disociaza între cele doua lumi.

Ideile, sentimentele si trairile de esenta romantica din poem sunt organizate intr-un limbaj poetic de esenta clasica. Structura lexicala a poemului pune în lumina frecventa covîrsitoare a elementelor stravechi, mostenite din latina si minima folosire a neologismului. Urmarind unitatea si armonia între expresie si idee în dialogul dintre fata si Luceafar apar neologisme („sfera”, „ocean”), iar în conversatia dintre Catalin si Catalina abunda ziceri populare expresive („bate-i vina”, „din bob în bob”). Poetul creeaza expresivitate prin asocierei lexico-sintactice inedite. Substantivul si verbul primesc întelesuri poetice originale conferind versului stralucire si profunzime. Armonia si muzicalitatea versului se realizeaza si prin ritmul iambic si rima încrucisata.

Astazi îl simtim pe Eminescu deopotriva ca pe un miracol si ca pe o sinteza a celor mai vechi traditii ale culturii noastre. Pe el, îl situam în spatiul generos dintre prezent si trecut pe care el îl umple cu personalitatea lui, al carui geniu creator sintetizeaza datele oferite de toata dezvoltarea culturala anterioara spre a da la lumina o opera cu desavîrsire noua.

Distantarea de traditia culturala romîneasca se realizeaza la Eminescu prin crearea unei poezii înalt filozofice, în care gîndirea si vizionarismul domina imaginatia lirica, si a unei limbi pe de-a-ntregul noi.

Eminescu ne dovedeste ca un poet national poate fi luat în considerare si ca poet universal numai daca, prin valoarea operei, îsi deschide aripile asupra unui domeniu de sensibilitate si gîndire capabil sa reflecte deopotriva ceea ce este specific fiecarui popor în parte si ceea ce este comun tuturor popoarelor la un moment dat. Eminescu reprezinta sinteza traditiei si a noutatii , a elemetelor artistice romînesti si a celor universale, el este un poet national si european în aceeasi masura. Prin el, „omul deplin al culturii romînesti ”, spiritul autohton se înalta la dimensiunile universalului.