CAPITOLUL 3 – STATUL ŞI POLITICA PÂNĂ LA 1821

1. EVOLUŢIA INSTITUŢIONALĂ ÎN SECOLELE XVI-XVIII

1.1. Sistemul fanariot în Ţara Românească şi MoldovaCele ceva mai mult de două secole ce despart moartea lui Mihai Viteazul (1601) de

revoluţia lui Tudor Vladimirescu (1821) constituie, în istoria societăţii româneşti, perioada ei „premodernă”. Pe teren intern se acumulează mutaţii lente ce pregătesc lumea românească de pe cele două laturi ale Carpaţilor pentru trecerea la vârsta modernă şi naţională, în pofida piedicilor de tot felul pe care le întâmpină. În plan extern, statutul lor cunoaşte fluxuri şi refluxuri, sub impactul factorilor politici din afară, pe fondul începutului „Chestiunii orientale”, când Principatele intră tot mai mult în câmpul tendinţelor expansioniste ale marilor puteri creştine. Dar, treptat, începând cu cumpăna secolelor XVIII-XIX, societatea românească dobândeşte o tot mai limpede conştiinţă de sine şi asupra nevoilor ei, care se materializează în mişcările revoluţionare din 1821 şi 1848.

Reacţia lui Mihai Viteazul, ultima mare încercare de rezistenţă armată a lumii româneşti în faţa dominaţiei Porţii, a fost un avertisment pentru sultani, care, în primele şase decenii ale veacului al XVII-lea, au slăbit opresiunea economică şi controlul politic în Principate. E drept, această schimbare venea şi pe fondul focalizării atenţiei Istanbulului pe frontierele sale orientale. Toate acestea explică domniile lungi şi relativ stabile ale lui Matei Basarab (1633-1654), în Ţara Românească, şi a lui Vasile Lupu (1634-1653), în Moldova. Mai mult, principii ardeleni promovează în prima jumătate a secolului al XVII-lea o politică independentă şi participă ca adevăraţi suverani la Războiul de 30 de ani (1618-1648). Cu anii '60 ai secolului însă, după un veac de politică defensivă în Europa, Poarta reia ofensiva spre Europa Centrală. Perioada coincide cu o înăsprire a opresiunii economice şi a controlului politic în Principate, obligate să susţină financiar şi chiar să participe la expediţiile turceşti contra principilor creştini. În perioada 1673-1678/1683, Poarta a încercat să introducă în Ţările Române o nouă formulă politică, sultanul impunând slujbaşi greci în dregătoriile Ţărilor Române (protofanariotismul). Această. măsură a premers regimul fanariot, instaurat oficial abia la începutul secolului al XVIII-lea.

Evenimentele politico-militare desfăşurate în Europa la sfârşitul secolului al XVII-lea antrenează fenomenul redimensionării statelor continentului. În această perioadă au loc importante modificări ale raportului de forţe între Marile Puteri. Numeroasele acţiuni militare desfăşurate în a doua jumătate a secolului al XVII-lea - campaniile otomane împotriva Poloniei şi Rusiei, asediul Vienei (1683) - au influenţat regimul politic al Ţărilor Române. Noua politică ofensivă a Porţii, ce culminează cu marele asediu al Vienei (1683), sfârşeşte printr-o adevărată catastrofă în faţa puterilor creştine, coalizate în jurul Habsburgilor. Înfrângerea turcilor la Viena, în 1683, a marcat începutul decăderii Imperiului Otoman şi deschiderea „crizei orientale”. Turcii pierd bătălie după bătălie şi cedează poziţiile cucerite de Soliman Magnificul în Europa Centrală. Prin pacea de la Karlowitz (1699), Imperiul Otoman renunţa la numeroase teritorii cheie pentru poziţiile sale strategice şi politice în Europa, Ungaria şi Transilvania trecând sub stăpânire habsburgică. Cu acest prilej s-a pus problema moştenirii Imperiului Otoman, fapt cunoscut în istoria diplomaţiei sub numele de

1

„problema orientală”. Aceasta se întinde pe mai bine de două secole, până la războaiele balcanice şi crearea statelor naţionale în Europa Sud-estică. Dar în prima parte a evoluţiei „chestiunii orientale”, protagoniştii luptei pentru împărţirea teritoriilor turceşti sunt cele două mari imperii creştine: Austria şi Rusia, a căror politică ţintea să ocupe provinciile balcanice ale Porţii şi strâmtorile Bosfor şi Dardanele. Secolele XVIII-XIX au cunoscut mai multe războaie ruso-austro-turce, încheiate aproape toate cu victoria puterilor creştine, şi care au accentuat declinul ireversibil al puterii otomane. Politica hegemonică a Rusiei şi Austriei, intenţia clară a Angliei şi Franţei de a menţine integritatea Imperiului Otoman, au transformat criza orientală într-o chestiune politică şi strategică fundamentală a echilibrului european, în cadrul căruia Principatele Române ocupă un loc important.

Care a fost reacţia lumii româneşti în faţa perspectivei schimbării unei stăpâniri cu alta, aşa cum s-au petrecut lucrurile în Transilvania. Principii români au fost printre cei dintâi care şi-au dat seama de noua primejdie. Slăbirea puterii otomane i-a determinat pe domnii Moldovei şi Ţării Româneşti să promoveze o politică abilă, vizând emanciparea de sub suzeranitatea Porţii. Şerban Cantacuzino (1678-1688) şi Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în Ţara Românească, dar şi Dimitrie Cantemir (1710-1711), în Moldova, s-au angajat într-o politică externă de mare complexitate pe lângă Poartă, Habsburgi, Polonia şi mai ales Rusia, pentru salvgardarea intereselor ţărilor lor. Ei iniţiază negocieri cu Austria şi Rusia, soldate cu tratate prin care se cristalizează un adevărat program de emancipare de sub dominaţia turcă, cu păstrarea fiinţei statelor lor. Esenţialul acestui program era recunoaşterea de către imperiile creştine a independenţei şi frontierelor Principatelor şi respectarea instituţiilor proprii şi a confesiunii ortodoxe.

Orientarea Ţărilor Române către Rusia, mai ales în vremea lui Brâncoveanu şi Dimitrie Cantemir, intervenţia promptă a Porţii, care impune regimul fanariot, le aduce într-o nouă şi dificilă situaţie, care va determina modificarea statutului lor internaţional. Constantin Brâncoveanu s-a manifestat, în cadrul domniei sale, drept un adept statornic al principiului echilibrului politic, manevrând cu dibăcie între Habsburgi şi Poartă. El a iniţiat unele acţiuni diplomatice cu Imperiul Habsburgic şi cu cel rus, vizând emanciparea de sub suzeranitatea otomană. Poarta a aflat, domnitorul a fost mazilit şi apoi ucis, împreună cu cei patru fii ai săi (1714).

Dimitrie Cantemir a încheiat o înţelegere cu ţarul Petru I, prin care Rusia recunoştea independenţa şi integritatea Moldovei. Pe această bază Moldova a participat la războiul ruso-turc din 1711, încheiat cu victoria otomanilor. Principele-cărturar al Moldovei, Dimitrie Cantemir, a încercat, în timpul scurtei sale domnii, formula guvernării autoritare a ţării, dar înfrângerea de la Stănileşti a pus capăt acestei încercări, ducând la refugierea domnitorului în Rusia, împreună cu boierii filoruşi, şi la pierderea cetăţii Hotin, care ulterior devine raia.

Poziţia geopolitică ocupată de Principate, excepţionala lor importanţă economică pentru Turcia, tendinţa de emancipare a statelor româneşti şi mai ales modificarea raportului de forţe pe arena internaţională au determinat Poarta să recurgă la soluţia domniilor fanariote, instituite în 1711 în Moldova şi în 1716 în Ţara Românească.

După stabilirea dominaţiei otomane, apar schimbări şi în structura instituţională a statelor extracarpatice. Domnul, iniţial ales de boieri şi confirmat de Poarta otomană, începe, din secolul al XVI-lea şi mai ales din veacul următor, să fie de fapt numit de turci. Din secolul al XVIII-lea, dispare şi domnia pământeană, în intervalul 1711/1716 –

2

1821 domnii fiind aleşi de Poartă dintre grecii din Fanar. O dată cu instaurarea regimului turco-fanariot, Principatele au fost complet integrate structurilor politice şi militare otomane, încetând să mai desfăşoare o politică externă proprie. Principala trăsătură a epocii este noul caracter al regimului dominaţiei otomane, mult mai apăsător din punct de vedere politic şi economic. Domnii fanarioţi sunt integraţi în ierarhia administrativă otomană, domnia într-unul din Principatele Române urmând funcţiei de mare dragoman al Porţii (interpret-traducător al limbilor străine, inaccesibile din motive religioase otomanilor, implicat astfel în relaţiile politico-diplomatice ale Porţii cu marile puteri). Domnii principatelor erau asimilaţi unui paşă cu două tuiuri (cozi de cal, în număr de 1, 2 sau 3, care marcau rangul generalilor-paşale turci), responsabili numai în faţa sultanului. Erau numiţi sau revocaţi în funcţie de interesele Porţii şi de sumele de bani puse în joc. În afara garanţiilor de fidelitate, pe care Înalta Poartă le lua în considerare la numirea domnilor, aceasta era condiţionată sau măcar influenţată de plata unor sume de bani considerabile. Aceleaşi sume importante se plăteau şi pentru confirmarea sau prelungirea domniilor. După aprecieri generale, mai bine de jumătate din veniturile principatelor erau preluate uneori de Poartă numai pentru prelungirea domniilor.

Principala funcţie a statului devine cea fiscală. Concurenţa pentru ocuparea tronului, ca şi sporirea continuă a obligaţiilor faţă de Poartă, în condiţiile în care comerţul internaţional nu mai aducea beneficiile anterioare, Marea Neagră devenind un lac turcesc, au condus la o creştere excesivă a fiscalităţii. Veniturile mai mari ale domniei nu au putut fi însă folosite pentru constituirea unui aparat de stat modern, aşa cum s-a întâmplat în Occident în perioada modernă, întrucât acestea erau orientate spre Istanbul. O anumită similitudine cu evoluţia occidentală se constată în secolul al XVIII-lea, când fanarioţii, în căutare disperată de venituri, încearcă o raţionalizare a structurilor sociale şi o eficientizare a aparatului administrativ, atât la nivel local, cât şi la nivel central. Printr-o seamă de reforme, ei încearcă să reglementeze cuantumul şi modalităţile de plată ale contribuţiilor către domnie, să stabilizeze masa de contribuabili (mereu predispusă la strămutări din pricina instabilităţii fiscale), să definească principalele categorii sociale şi raporturile dintre ele sau dintre acestea şi domnie, să asigure o anumită stabilitate socială (unele măsuri în favoarea reglementării raporturilor între ţărani şi proprietari, limitarea abuzurilor administrativ-fiscale sau judecătoreşti, preocupări pentru aprovizionarea oraşelor cu alimentele necesare populaţiei, măsuri protecţioniste pentru a favoriza producţia locală de vinuri şi rachiuri şi a impulsiona dezvoltarea meşteşugurilor, acordarea de mici ajutoare scăpătaţilor, orfanilor şi invalizilor, care nu-şi puteau câştiga existenţa muncind etc.).

Pe fondul nevoii permanente de bani a domnilor fanarioţi, s-a generalizat sistemul venalităţii (al vânzării, chiar în sistem de licitaţie) dregătoriilor. În măsura în care deţinerea unei dregătorii în aparatul domnesc echivala cu înnobilarea (intrarea în rândul boierilor), venalitatea funcţiilor a favorizat ascensiunea socială a oamenilor care acumulaseră un anumit capital, bănesc sau funciar, dar care prin naştere nu aparţineau boierimii.

Domnii fanarioţi reformează sau înfiinţează o seamă de instituţii în spaţiul social, edilitar sau al învăţământului. Unele dintre vechile instituţii ale ţării intră însă într-un proces de dezagregare, foarte evident în cazul oştirii. Dispariţia oştirii e legată în principal de dispariţia funcţiei externe a principatelor, care erau considerate de Poarta

3

Otomană şi de celelalte puteri europene drept teritorii autonome în cadrul Imperiului Otoman.

Deşi, din punctul de vedere al măsurilor pe care le-au iniţiat, domnii fanarioţi se aseamănă despoţilor luminaţi din restul Europei, acestea nu au avut întotdeauna rezultatele scontate, iar contemporanii lor şi-au trăit adesea propriul timp istoric drept o perioadă traumatizantă. Durata scurtă a domniilor (în medie 2,5-3 ani), cele şase războaie între marile puteri în care au fost implicate principatele în timpul fanarioţilor (cu toate implicaţiile lor, teatru de operaţii militare, ocupaţii militare, pierderi teritoriale etc.), epidemiile de ciumă şi perioadele de foamete, care adesea însoţesc războaiele, fiscalitatea excesivă, conflictele latente sau făţişe dintre marea boierime locală şi domnitorii greci, au făcut ca domniile acestora să fie percepute într-o manieră negativă în raport cu epocile istorice anterioare.

Prin urmare, se poate afirma că regimul turco-fanariot a determinat un regres economic, politic şi militar al Ţărilor Române, dar şi orientalizarea culturii şi civilizaţiei: limba greacă era folosită în administraţie şi biserică, au fost preluate moravurile, îmbrăcămintea şi stilul de viaţă de la Constantinopol. Pe de altă parte, unii domni fanarioţi - din rândul cărora se distinge Constantin Mavrocordat, care a domnit succesiv, atât în Moldova cât şi în Ţara Românească - au promovat procesul de modernizare a societăţii româneşti, printr-o serie de reforme (socială, administrativă, juridică, fiscală, judecătorească şi bisericească) în acord cu înnoirile europene. După 1774, se răspândesc ideile şi modul de viaţă occidentale. Cei mai mulţi dintre domnii fanarioţi, influenţaţi de ideile iluministe şi de modelele europene ale despoţilor luminaţi, încearcă să întreprindă în Principate reforme administrative şi sociale şi contribuie la alcătuirea unor coduri de legi. Codurile din secolul al XVII-lea, bazate pe obiceiul pământului şi pe izvoarele romano-bizantine, sunt înlocuite la îndemnul lui Alexandru Ipsilanti (Pravilniceasca Condică - 1780), Scarlat Callimachi (Codul Callimachi – 1816/1817), Ion Gheorghe Caragea (legiuirea Caragea - 1818). Izvoarele juridice erau codul civil austriac şi codul civil al lui Napoleon.

În concluzie, prin instituirea regimului politic fanariot, autonomia Principatelor este grav ştirbită. Principatele sunt lipsite de dreptul de a desfăşura o politică externă proprie, de a întreţine armată, iar teritoriul lor este considerat ca parte integrantă a Imperiului Otoman, motiv pentru care putea fi înstrăinat. Suzeranitatea otomană devine tot mai apăsătoare, economia Principatelor fiind subordonată complet intereselor Porţii.

1.2. Evoluţia Transilvaniei sub stăpânirea habsburgică După înfrângerea armatei maghiare în faţa turcilor la Mohacs (1526) şi prăbuşirea

regatului ungar în 1541, Transilvania se organizează ca un principat autonom sub suzeranitate otomană. Instituţia voievodului dispare treptat, iar congregaţiile nobiliare se transformă în adunare a privilegiaţilor (Dieta), care avea între atribuţii alegerea principelui. Se menţineau autonomiile săseşti şi secuieşti. În ceea ce-i priveşte pe români, aceştia nu mai făceau parte din 1437 din sistemul naţiunilor privilegiate (în sensul naţiunii medievale, ca parte a corpului politic). Feudalizarea accentuată a societăţii ardelene în cadrul regatului maghiar dusese la maghiarizarea (însoţită de catolicizarea) treptată a nobilimii româneşti, astfel încât românii participă din ce în ce mai rar la congregaţiile generale, sfârşind prin a fi înlăturaţi complet din viaţa politică a

4

ţării. Corolarul religios al acestei excluderi politice I-a reprezentat nerecunoaşterea ortodoxiei între religiile oficial acceptate în voievodat şi ulterior în principat.

După instalarea stăpânirii habsburgice în Transilvania, la sfârşitul secolului al XVII-lea, organizarea politico-administrativă a principatului este, în linii mari, menţinută. Împăratul prelua şi titlul de principe, iar conducerea propriu-zisă a Transilvaniei nu mai era asigurată de Dietă, ale cărei atribuţii au fost restrânse, ci de un „guberniu”, condus de un guvernator militar. Cancelaria aulică de la Viena coordona conducerea principatului.

Trecerea Transilvaniei sub stăpânirea Imperiului Habsburgic a modificat statutul politic al provinciei, căreia i s-a limitat autonomia internă: ea va fi organizată iniţial ca Principat şi, ulterior, ca Mare Principat cu autonomie limitată. Locul principelui este luat de un guvernator numit de împărat. La 1691, Habsburgii îşi instalează oficial dominaţia politică în Transilvania, printr-un act solemn, Diploma Leopoldină. Împăratul Leopold I, pentru a obţine acordul „stărilor privilegiate”, consacră dominaţia acestora în viaţa politică a Principatului, aşa cum era ea consfinţită prin cele două Constituţii nobiliare, Aprobatele (1653) şi Compilatele (1669). Prin aceasta, Viena accepta statutul inferior al „plebei valahe”, exclusă din viaţa politică: românii erau „toleraţi” în Principat, datorită utilităţii lor, iar confesiunea lor „schismatică” se menţinea în afara ,,religiilor recepte”.

Dar Viena avea să-şi modifice curând atitudinea, datorită intereselor ei politice şi religioase din Transilvania. Preocupate să-şi lărgească baza puterii în Principat, unde catolicismul era minoritar în raport cu confesiunile reformate ale stărilor privilegiate, autorităţile imperiale încearcă să-i atragă la catolicism pe români, care deţineau majoritatea absolută între locuitorii provinciei intracarpatice. Aşa s-a născut mişcarea de unire religioasă a românilor cu Roma catolică, în urma promisiunilor făcute de împărat membrilor clerului ortodox de a fi emancipaţi de sub jugul iobăgiei şi de a deveni „cetăţeni” ai imperiului, cu toate drepturile cuvenite catolicilor. O parte a vârfurilor clerului român, atrasă de promisiunile Vienei, acceptă unirea cu Roma şi astfel se constituie Biserica Greco-catolică sau Biserica Unită a românilor din Principat, ce cuprindea o minoritate a credincioşilor români. Unirea cu biserica romano-catolică a fost hotărâtă de sinodul întrunit la Alba Iulia în 1697. Această hotărâre a fost urmată, în 1698, de un manifest semnat de 38 de protopopi, care apreciau promisiunea Curţii de la Viena că uniţii se vor bucura de privilegiile preoţilor catolici. În 1699, diploma emisă de împăratul Leopold I scutea preoţii uniţi de iobăgie şi de robotă. Cea de-a doua Diplomă Leopoldină referitoare la unire (1701) hotăra că şi ţăranii uniţi trebuie să fie „primiţi între straturile ţării, ca şi ceilalţi fii catolici ai patriei”. Dieta Transilvaniei nu a acceptat însă această diplomă. Uniaţii sau greco-catolicii îşi păstrau ritul bizantin, obiceiurile şi calendarul ortodox. Dincolo de obiectivele politice ale Curţii imperiale şi de consecinţele contradictorii pe care le-a avut unirea cu Roma pentru românii ardeleni, Biserica Unită devine pentru un secol şi jumătate conducătorul necontestat al mişcării de emancipare politică a românilor din Transilvania, iar membrii clerului unit, adevăraţi apostoli ai ideii naţionale româneşti din Ardeal şi chiar din Principatele de peste Carpaţi.

Curtea de la Viena a reprezentat speranţa unui sprijin pentru obţinerea drepturilor politice pe care autorităţile locale şi nobilimea maghiară refuzau să le acorde românilor. Prevederile Diplomei Leopoldine din 1701, care acorda drepturi civile românilor trecuţi

5

la greco-catolicism, nu au fost aplicate niciodată. Principalul avantaj al unirii cu biserica romano-catolică a fost doar ameliorarea situaţiei economice a clerului unit. În acelaşi timp, absolutismul luminat şi, mai cu seamă, iosefinismul au creat un cadrul favorabil manifestărilor naţionale româneşti. În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, în lipsa unei nobilimi naţionale, lupta românilor pentru drepturi politice a fost condusă mai ales de cler.

Curtea de la Viena i-a încurajat pe românii greco-catolici (uniţi). Dincolo de anumite interese politice - Viena se baza pe principiul „Divide et impera” - rămâne faptul că, prin politica şcolară au fost sprijiniţi românii greco-catolici. Atitudinea favorabilă a Vienei a permis inaugurarea la Blaj, în 1754, a primelor şcoli greco-catolice româneşti, acest oraş devenind un important centru al renaşterii naţionale şi al modernizării culturii româneşti. Aceeaşi atitudine favorabilă s-a materializat în adoptarea unor măsuri legislative favorabile greco-catolicilor: Ratio Educationis (decret asupra învăţământului promulgat de Maria Tereza în 1777 şi aplicat şi în Banat, Bucovina, Maramureş şi Transilvania) şi Edictul de toleranţă (promulgat de împăratul Iosif al II-lea în 1781 şi care asigura liberul exerciţiu pentru religiile necatolice, fără a atenta însă la primatul catolicismului). Astfel s-a format o elită intelectuală, instruită în universităţi catolice la Roma sau la Viena, care promova idei în avantajul emancipării naţionale. Pe termen lung, „Unirea” a permis clerului greco-catolic să aibă legături culturale cu Roma, fapt ce a favorizat şi stimulat mişcarea de idei de care şi-a legat numele Şcoala Ardeleană, cu rol important în dezvoltarea conştiinţei naţionale.

2. STATUTUL INTERNAŢIONAL AL PRINCIPATELOR ŞI PIERDERILE TERITORIALE DIN SECOLUL AL XVIII-lea ŞI PRIMA JUMĂTATEA

SECOLULUI AL XIX-lea.SFÂRŞITUL REGIMULUI FANARIOT ŞI REVENIREA LA DOMNIILE

PĂMÂNTENE.

În secolul al XVIII-lea, centrul şi sud-estul Europei au fost confruntate cu două mari probleme: criza politică din Polonia şi consecinţele sale externe, respectiv criza Imperiului Otoman, aşa-numita „Problemă Orientală”. Mari Puteri - Austria, Rusia, Prusia - îşi disputau dominaţia asupra spaţiului balcanic, Ţărilor Române şi Poloniei. Moldova şi Valahia s-au transformat în principalul teatru de confruntări militare între imperiile vecine, cu grave consecinţe pe plan economic, social, politic, diplomatic şi teritorial. În secolul al XVIII-lea s-a accentuat „Problema Orientală”: Imperiul Otoman nu a reuşit să se adapteze pe plan politic şi militar. Această criză, al cărei început se leagă de înfrângerea turcilor sub zidurile Vienei în 1683, a evoluat, cuprinzând întreaga viaţă socială, economică şi politică din sud-estul Europei până la Marea Mediterană. Imperiul Rus îşi impunea tot mai mult prezenţa în Balcani, profitând de decăderea statului otoman. Politica de expansiune a ţarilor invoca pretextul protejării creştinilor din Balcani.

În secolul fanariot, pe fondul acutizării „problemei orientale”, Principatele devin teatrul operaţiunilor militare în confruntările directe dintre cele trei imperii rivale: otoman, ţarist şi habsburgic. Aceste războaie au avut drept consecinţă ocupaţii militare îndelungate, dar şi importante pierderi teritoriale şi umane, care au frânat progresul societăţii româneşti. Războiul din 1716-1718, desfăşurat între habsburgi şi otomani, se

6

încheie cu victoria Austriei, care, prin pacea de la Passarowitz (1718), obţine Oltenia şi Banatul. Astfel, Imperiul Habsburgic devine putere balcanică. Urmează războiul austro-ruso-turc din 1735-1739, încheiat prin pacea de la Belgrad (1739), care consemnează revenirea Olteniei la Ţara Românească şi menţinerea Banatului sub dominaţie habsburgică.

Un nou război, de data aceasta ruso-turc, se desfăşoară între anii 1768-1774. Acesta aduce Principatele sub ocupaţie ţaristă şi se încheie cu înfrângerea Turciei, care acceptă pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774). Prin aceasta, Moldova şi Ţara Românească sunt scutite de tributul pe doi ani, este confirmată autonomia Principatelor, iar Rusia obţine dreptul de a interveni în favoarea Ţărilor Române şi pentru protejarea creştinilor ortodocşi din Imperiul Otoman. Debutează astfel, neoficial, protectoratul rusesc asupra Moldovei şi Ţării Româneşti, apărând primele semne ale unei schimbări în regimul politic şi economic al Principatelor. În 1775, ca recompensă pentru menţinerea neutralităţii în conflictul ruso-otoman, Austria anexează nordul Moldovei, cunoscut sub numele de Bucovina. Neimplicarea Vienei în războiul ruso-turc din 1768-1774 este grăitoare pentru politica duplicitară a Imperiului Habsburgic. Aliat sau rival Rusiei, acesta încearcă să limiteze puterea ţarilor şi politica lor hegemonică în sud-estul european: Maria Tereza şi Iosif al II-lea se temeau că Rusia ar putea lua Principatele, devenind vecină cu românii transilvăneni şi slavii de sud (ortodocşi), şi deschizându-şi, astfel, drumul spre Constantinopol.

Congresele internaţionale generate de aceste conflicte militare au constituit momente favorabile pentru punerea în discuţie a statutului politico-juridic al Principatelor, fie prin iniţierea de proiecte din partea unor puteri, fie prin memorii ale boierilor munteni şi moldoveni. După 1768 se elaborează proiecte care vizau restructurarea teritorială şi politică în sud-estul Europei. Asemenea iniţiative aparţin Rusiei, care urmărea anexarea Principatelor. Este vorba de .,proiectul grecesc”, care viza refacerea Imperiului Bizantin şi împărţirea posesiunilor europene ale Imperiului Otoman între Rusia şi Austria, şi de „proiectul dacic”, potrivit căruia urma să se creeze un stat tampon între cele trei mari imperii sub numele de Dacia, format din Moldova şi Ţara Românească, condus de un principe creştin. Încercarea de a traduce în practică aceste proiecte generează un nou război ruso-austro-turc (1787-1792), care aduce din nou Principatele sub ocupaţie străină. Turcii semnează pacea cu Austria la Şiştov, în 1791 , iar cu Rusia la Iaşi, în 1792 . Pacea de la Iaşi confirmă tratatele precedente, obligând Poarta la respectarea autonomiei Principatelor. Prin aceasta, Imperiul Ţarist anexează teritoriile nord-pontice, ajungând vecin cu Moldova (graniţa se stabileşte pe Nistru). Proiectul dacic şi tendinţa Austriei de stăpânire a teritoriilor româneşti au readus în discuţie statutul internaţional al acestora.

La începutul secolului al XIX-lea, tendinţele expansioniste ale Rusiei în zona sud-estului european se accentuează, ţinta principală fiind controlul asupra strâmtorilor Mării Negre. Principatele Române suportă un nou război ruso-turc (1806-1812). Prin pacea de la Bucureşti (1812), Rusia anexează partea de răsărit a Moldovei, numită Basarabia (ţinutul dintre Prut şi Nistru).

În această perioadă, criza otomană se adânceşte, pe măsură ce structurile imperiului devin tot mai anacronice, în contrast vădit cu marile puteri creştine, revigorate de reformele ,,despotismului luminat” şi, mai ales, de acţiunea înnoitoare a Revoluţiei Franceze (1789). Suflul acestor înnoiri se traduce şi la nivelul comerţului, ce atinge proporţii continentale şi

7

în care sunt atrase şi Principatele Române, care suportă încă monopolul turcesc. Anglia şi Franţa devin tot mai interesate de perspectivele comerciale ale zonei Mării Negre şi gurilor Dunării: pe de o parte, ele se află în căutarea de noi pieţe de desfacere pentru produsele lor, pe de alta, urmăresc achiziţionarea de materii prime şi grâne, tot mai necesare în Occident. De aceea, Rusia şi Austria, ce exercită hegemonia în regiune şi sunt pregătite să anexeze Principatele Române, întâlnesc în cele două state occidentale un adversar neaşteptat, interesat în menţinerea existenţei statale a celor două Principate, pentru a le exploata resursele. Dunărea de Jos devine, în primele decenii ale veacului al XIX-lea, câmpul de înfruntare a marilor puteri şi centrul de greutate al politicii europene.

Pe fondul acestor evenimente, forţele de rezistenţă din lumea românească se revigorează. Cu prilejul tratativelor de pace dintre Poartă şi imperiile creştine, memoriile boierilor români adresate acestora din urmă solicită respectarea de către turci a vechilor „Capitulaţii” şi restabilirea autonomiei interne, începând cu restaurarea domniilor pământene. Crearea unor consulate ale marilor puteri în ultimele două decenii ale veacului al XVIII-lea, la Bucureşti şi Iaşi (ruseşti, în 1782; austriece, în 1783; prusace, în 1785; franceze, în 1798; engleze, în 1802), constituie un pas important în stăvilirea abuzurilor otomane şi în conştientizarea în rândul opiniei publice europene a existenţei unei ,,probleme româneşti”. Nici măcar Rusia şi Austria nu mai puteau decide singure soarta Principatelor, fără acordul celorlalte mari puteri europene.

După Congresul de la Viena (1815), la care Marile Puteri şi-au împărţit zonele de dominaţie în Europa, Principatele Române evoluează între suzeranitatea otomană, devenită mai mult nominală, şi protectoratul ţarist, din ce în ce mai apăsător. Revoluţia de la 1821, condusă de Tudor Vladimirescu, aduce din nou problema românească în centrul atenţiei diplomaţiei europene, ea punând într-o lumină nouă greutatea factorului intern, care se limitase până atunci la calea „memoriilor” către „bunii împăraţi” creştini. Acţiunea pandurului oltean, susţinut de Partida Naţională a boierilor români, face cunoscute lumii europene „dreptăţile acestor Prinţipaturi”, prin care el înţelege autonomia Principatelor şi, în primul rând, restabilirea dreptului „ţării” de a-şi alege domnii. Poarta, sub presiunea acţiunii lui Tudor şi a Rusiei, care se erijează în protectorul „creştinilor pravoslavnici”, este obligată să restabilească domniile pământene (1822). Este începutul emancipării rapide a Principatelor Române, desfăşurată în cursul următoarei jumătăţi de veac. Pe acest drum, Convenţia ruso-turcă din 1826, semnată la Akkerman (Cetatea Albă) reprezintă prima etapă. Aceasta prevedea: alegerea domnilor dintre boierii pământeni, pe o durată de 7 ani; libertatea comerţului, după achitarea obligaţiilor faţă de Poartă; tributul şi cuantumul celorlalte obligaţii rămâneau cele fixate anterior; instituirea unor comisii care să propună măsuri pentru îmbunătăţirea situaţiei Principatelor şi să redacteze Regulamentele Organice.

Nerespectarea prevederilor convenţiei generează un nou război ruso-turc (1828-1829), încheiat prin Tratatul de la Adrianopol. Prin acest tratat, semnat în 1829, s-a consolidat poziţia Rusiei în Principate şi s-au făcut paşi importanţi pentru împlinirea idealurilor boierilor reformatori de înlăturare a suzeranităţii otomane. Principalele prevederi referitoare la Ţările Române sunt cuprinse în „Actul osăbit pentru Principaturile Moldova şi Ţara Românească”: autonomie administrativă pentru ambele ţări; restituirea raialelor de pe malul stâng al Dunării (Giurgiu, Turnu şi Brăila) către Ţara Românească; stabilirea graniţei cu Imperiul Otoman pe talvegul Dunării; desemnarea domnilor pe viaţă; libertatea comerţului (desfiinţarea monopolului otoman)

8

şi scutirea Principatelor de obligaţia de a aproviziona Constantinopolul; dreptul de navigaţie pe Dunăre cu vase proprii; îngrădirea dreptului de intervenţie a Imperiului Otoman în Principate; menţinerea ocupaţiei ruseşti şi obligativitatea Imperiului Otoman de a recunoaşte şi confirma viitoarele regulamente administrative ale Principatelor (Regulamentele Organice); menţinerea unui tribut simbolic, ce sublinia suzeranitatea sultanului asupra principilor români. Cu alte cuvinte, Tratatul de la Adrianopol, ce dădea expresie aspiraţiilor româneşti din ultima jumătate de secol, restabileşte autonomia deplină a statelor româneşti faţă de Poartă, a cărei suzeranitate este redusă la o formă pur nominală. Mai real este protectoratul rusesc, instaurat acum oficial în Principatele Române, ţarii dorind transformarea statelor române în gubernii. Acestor planuri li se opun, însă, marile puteri occidentale (implicate tot mai mult în politica de la Dunărea de Jos) şi societatea românească, angajată pe linia modernizării ei şi tot mai conştientă de identitatea şi de nevoile ei politice şi economice. Menţinerea ocupaţiei ruseşti (1828-1834) a generat schimbări radicale în viaţa politică internă a Principatelor, prin introducerea Regulamentelor Organice. Acestea erau o constituţie, care stabilea principiile de bază ale organizării Ţării Româneşti şi Moldovei. Generalul rus Pavel Kiseleff a fost numit preşedintele plenipotenţiar al divanurilor (Adunărilor) celor două state româneşti.

Generaţia de la 1848 militând pentru înlăturarea regimului instituit de Marile Puteri şi pentru dobândirea independenţei, declanşează intervenţia în forţă a Rusiei şi Turciei, care pun capăt mişcării revoluţionare. Noul statut al Principatelor, după înfrângerea revoluţiei paşoptiste, este reglementat prin Convenţia ruso-turcă de la Balta-Liman (1849) care ştirbea încă o dată autonomia acestora. Convenţia prevedea: domni numiţi de sultan pe şapte ani, cu acordul puterii protectoare; desfiinţarea Adunărilor Obşteşti şi înlocuirea lor cu Divanuri ad-hoc, cu membri de drept şi numiţi de domn; ţinerea sub ocupaţie a Principatelor, pentru reprimarea oricărei mişcări insurecţionale. În 1853 izbucneşte războiul Crimeii între Rusia şi Turcia, aducând din nou în prim plan problema orientală. Intervenţia Angliei şi Franţei de partea Turciei şi înfrângerea Rusiei au creat perspectiva unui nou echilibru între Marile Puteri. Cu această ocazie, situaţia Ţărilor Române devine o problemă europeană, protectoratul rus fiind desfiinţat şi înlocuit cu garanţia colectivă a Marilor Puteri. Totuşi, suzeranitatea otomană este menţinută.

În concluzie, în secolul al XVIII-lea, situaţia Ţărilor Române a fost puternic influenţată de schimbarea echilibrului de forţe între Marile Puteri europene. În acest context, ele au suferit grave pierderi teritoriale şi o presiune tot mai mare din partea Turciei şi Rusiei. Pe de altă parte, mişcarea politică naţională de la sfârşitul secolului al XVIII-lea a reunit toate forţele interesate în obţinerea unui nou statut politic pentru Ţările Române.

3. CONSTITUIREA NAŢIUNII ROMÂNE

3.1. Tradiţia romanităţii şi spiritualitatea bizantino-slavăSocietatea românească a evoluat multă vreme sub influenţa Bizanţului. Situată în

aria civilizaţiei bizantine, ortodoxia a constituit una din componentele principale ale conştiinţei colective româneşti până în zorii epocii moderne. Mai veche decât aceasta şi mai profundă a fost tradiţia originii romane, a descendenţei din Roma şi din coloniştii

9

ei, idee prin care s-a exprimat individualitatea poporului român în contextul etnic al Europei răsăritene şi de sud-est. Conştiinţa descendenţei romane s-a manifestat îndeosebi prin numele însuşi al poporului român, provenit din limba latină, de la romanus. Către mijlocul secolului al XVIII-lea începe procesul naşterii conştiinţei naţionale şi al emancipării politice româneşti. Astfel are loc, la nivelul spaţiului românesc, crearea noii comunităţi naţionale, parte a unui proces continental, ca pre-lungire a etniei medievale. Construirea naţiunii române a fost strâns legată de procesul modernizării structurilor societăţii româneşti, care a eliminat solidarităţile medievale şi a pregătit terenul pentru naşterea unei solidarităţi mai largi, naţionale. Biserica, şcoala şi cultura au fost agenţii elaborării noii comunităţi naţionale, pe terenul marilor mutaţii din viaţa social-economică. În pofida separatismului politic determinat de stăpânirea străină asupra unor teritorii româneşti, se naşte naţiunea română, pe întregul spaţiu românesc. Opţiunile ei politice fundamentale erau unitatea şi independenţa, înscrise în spiritul veacului naţionalităţilor. Figura cea mai reprezentativă a noului spirit - modern şi european - este Dimitrie Cantemir, care a închegat în vasta sa operă un adevărat program politic: pe baza latinităţii şi unităţii neamului românesc în vatra Daciei străbune, acesta susţinea emanciparea de sub suzeranitatea otomană.

3.2. Premisele dezvoltării şi afirmării conştiinţei naţionale. De Ia „naţiunea medievală” la naţiunea modernă.

Secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea s-au caracterizat, pe plan european, prin constituirea şi afirmarea naţiunilor moderne (secolul al XIX-lea = veacul naţionalităţilor). În acest cadru general se înscrie şi evoluţia poporului român. În condiţiile în care românii erau despărţiţi de graniţe statale şi în permanent pericol de a dispărea ca entităţi politice, se realizează în pragul epocii moderne o solidaritate nouă, una de factură naţională, sub auspiciile iluminismului, pe baza vechilor şi permanentelor legături de limbă, de credinţă, obiceiuri, instituţii comune, raporturi politice şi culturale. „Naţiunea medievală” avea la bază, ca pretutindeni în Europa, solidaritatea etnică a membrilor unei comunităţi, care vorbeau aceeaşi limbă. În multe cazuri, solidaritatea etnică era asociată cu cea religioasă. Este cazul românilor din Transilvania, care se defineau şi prin confesiunea lor ortodoxă, marginalizată de „religiile recepte”, ori al populaţiei ortodoxe din principatele extracarpatice, în opoziţie cu Islamul instalat la sud de Dunăre. Dar în interiorul „naţiunilor medievale” existau şi alte solidarităţi: comunităţile rurale, structurile profesionale, stările politice ori comunităţile statale (cum erau, la nivelul lumii româneşti, „moldovenii”, „muntenii” şi „ungurenii” ori „ardelenii”). Sfărâmarea acestor solidarităţi era o condiţie indispensabilă naşterii noii comunităţi naţionale a românilor şi procesul s-a desfăşurat, în principal, prin acţiunea de modernizare a societăţii româneşti, ce cuprinde şi realizarea statului naţional.

Modernizarea, ce are loc sub presiunea nevoilor interne, începe încă din veacul fanariot, al cărui bilanţ nu este în întregime negativ. Principii din Fanar, unii dintre ei oameni luminaţi ai veacului lor, iniţiază primele măsuri de înnoire a societăţii. Astfel, Constantin Mavrocordat desfiinţează dependenţa personală a „rumânilor” şi a „vecinilor” din Ţara Românească (1746) şi din Moldova (1749), devenită anacronică, restabilind libertatea juridică la nivelul comunităţii românilor din cele două Principate. În deceniile următoare, codurile legislative ale lui Constantin Ipsilanti (1780), Callimachi (1817) şi Caragea (1818) introduc principii moderne în organizarea societăţii româneşti. Acestea

10

constituie primele mari breşe în dominaţia socială şi politică a Vechiului Regim în Principatele Române.

În cele aproape trei decenii ce separă revoluţia lui Tudor Vladimirescu de cea de la 1848, ritmul înnoirilor se precipită, legate mai ales de prima constituţie modernă a românilor, Regulamentul Organic (1831/32). Regulamentele Organice introduc, chiar dacă într-o formă încă incipientă, principiul modern al separaţiei puterilor în stat şi aduc o relativă ordine în justiţie şi în administraţie. Mai apoi, se pun bazele armatei naţionale şi ia avânt învăţământul în cele două Principate, fapt care va contribui decisiv în următoarele decenii la dezvoltarea spiritului naţional. Dar, totodată, Regulamentul Organic consolida regimul stărilor politice prin afirmarea şi mai hotărâtă a separaţiei dintre starea privilegiată a boierilor şi marea masă a ţăranilor şi a orăşenimii, asupra căreia apăsa întreaga povară fiscală. Ostilitatea ţărănimii faţă de noua legiuire, manifestă mai ales in Ţara Românească la 1848, îşi află originea în întărirea regimului stărilor privilegiate şi în „reacţiunea seniorială” de la sate pe care o aduce Regulamentul. Abia în 1858, Convenţia de la Paris, care înlocuia Regulamentul Organic, desfiinţează privilegiile boiereşti şi pune capăt regimului stărilor politice (abolirea „Vechiului Regim”). Prin aceasta, ultima solidaritate medievală importantă era eliminată, pentru a lăsa loc liber afirmării noii solidarităţi naţionale.

În concluzie, accelerarea ritmului dezvoltării societăţii româneşti spre sfârşitul secolului al XVIII-lea a subminat vechile forme de solidaritate medievală şi a grăbit procesul de omogenizare. S-a conturat un nou tip de solidaritate, bazat pe concepţia modernă despre stat (suveranitatea poporului, teoria contractului social, principiul separării puterilor în stat) şi pe relaţii noi între individ şi stat (cetăţean cu drepturi şi îndatoriri). A crescut responsabilitatea individului în raport cu societatea, mergând de la conştientizarea apartenenţei sale la comunitate şi până la identificarea cu idealurile acesteia. În condiţiile dominaţiei străine, naţiunea s-a manifestat ca o forţă de progres, care a mobilizat energiile în vederea eliberării românilor şi unificării lor statale.

3.3. Principatele Române: memoriile boiereşti şi recuperarea autonomieiDin secolul al XVIII-lea şi până dincolo de mijlocul celui de-al XIX-lea, românii,

ca şi cele mai multe popoare europene, îşi legitimează aspiraţiile politice prin argumente istorice. Este şi cazul restabilirii autonomiei Principatelor, ideea-forţă a emancipării politice româneşti. Cele câteva sute de proiecte de reformare a societăţii din Principatele Române, elaborate până către mijlocul veacului al XIX-lea, au ca bază emanciparea politică faţă de Poartă, de a cărei înfăptuire sunt legate toate celelalte înnoiri inteme.

Înăsprirea dominaţiei asupra Principatelor a determinat acţiuni diplomatice repetate ale Partidei Naţionale, care, prin invocarea Capitulaţiilor, căutau să obţină creşterea autonomiei şi chiar independenţa sub protecţia Marilor Puteri. În anii 1716-1718, în memoriile succesive înaintate Curţii din Viena, se cerea desprinderea Ţării Româneşti de otomani, păstrarea „datinelor” interne şi, pe viitor, înscăunarea unor domni români. Adâncirea crizei regimului turco-fanariot şi pierderea unor poziţii importante în structurile politico-administrative ale statului în favoarea grecilor au determinat boierimea autohtonă munteană şi moldoveană, grupată în Partida Naţională, să iniţieze o serie de mişcări revendicative sub forma memoriilor care vizau recâştigarea independenţei prin abolirea apăsătoarei suzeranităţi otomane. Pe fondul acutizării problemei orientale şi al adâncirii rivalităţilor dintre Turcia, pe de o parte, şi Rusia şi

11

Austria, pe de altă parte, iniţiatorii mişcării reformatoare din principate se adresau Marilor Puteri întrunite în congrese internaţionale, pentru a susţine problema românească.

Cu ocazia tratativelor purtate la Focşani şi Bucureşti (1772 şi 1773), delegaţii ale boierilor şi înaltului cler din Moldova şi Ţara Românească revendicau revenirea la domniile pământene, autonomia şi unirea celor două ţări sub garanţia colectivă a Austriei, Rusiei şi Prusiei. „Vechile drepturi” ale Principatelor apar menţionate prima oară în memoriul pe care boierii munteni îl adresează diplomaţilor austrieci şi prusaci, veniţi la Focşani pentru a media pacea din războiul ruso-turc (1768-1774). Potrivit memoriului, „vechile drepturi”, înscrise în „învoielile” dintre domnii români şi sultani la începuturile raporturilor lor politice, au fost încălcate de turci în secolele următoare, culminând cu veacul fanariot, când românii au pierdut şi dreptul de a-şi alege principii. Tot în 1772, boierul muntean Ienăchiţă Văcărescu, principalul susţinător al autonomiei sub suzeranitate otomană, considerată mai sigură decât independenţa sub protectorat rus, trimitea un memoriu marelui vizir, susţinând respectarea vechilor tratate, înlăturarea abuzurilor şi revenirea la domnii pământene.

Ideea recuperării autonomiei românilor, ce apare în ultimele trei decenii ale veacului al XVIII-lea, este semnul începutului deşteptării naţionale în Principatele Române. Încă din primele memorii, în prim-plan este menţionată restabilirea dreptului ţării de a-şi alege principii, prin înlăturarea domniilor fanariote. Mai târziu, aria revendicărilor se extinde şi memoriile devin adevărate programe de emancipare. În 1787, de exemplu, în contextul conflictului ruso-austro-turc, boierii munteni cereau Austriei recunoaşterea neutralităţii Ţării Româneşti.

Unul dintre cele mai cuprinzătoare este, însă, memoriul din 1791, adresat de boierii munteni diplomaţilor creştini, reuniţi la Şiştov, pentru încheierea păcii în războiul ruso-austro-turc (1787-1792). Documentul revendica: restabilirea frontierei dintre Principate şi otomani pe Dunăre, prin desfiinţarea raialelor; desfiinţarea obligaţiilor Principatelor faţă de Poartă, cu excepţia tributului; libertatea neîngrădită a comerţului; alegerea domnului de către boierii ţării dintre pământeni; neutralitatea şi autonomia totală a statelor româneşti, puse sub garanţia Austriei şi Rusiei. Este o anticipare aproape deplină a statutului obţinut de cele două Principate patru decenii mai târziu, prin Tratatul de la Adrianopol. Idei asemănătoare se regăsesc în memoriul moldovenilor adresat lui Napoleon în 1807, căruia i se cerea sprijinul pentru crearea unui stat românesc, sub garanţia şi nu sub protectoratul Marilor Puteri.

În 1822, două delegaţii ale boierilor din Principate formulau noi cereri către Poartă: domn şi oaste pământeană, atribuirea slujbelor numai pământenilor etc. Un memoriu muntean din 1829 propunea unirea Principatelor şi cumpărarea independenţei la un preţ echivalent cu birul reunit al ambelor ţări. Noul stat urma să fie „de sine şi neatârnat”. Statutul internaţional al Principatelor a fost dezbătut în 1829 la Adrianopol, când s-a oficializat protectoratul rus, apoi în 1856, la Paris, când protectoratul rus a fost înlocuit cu garanţia colectivă a Marilor Puteri, menţinându-se suzeranitatea otomană. Mişcarea de emancipare naţională din veacul al XIX-lea îşi are originea în acţiunea boierimii române din ultimele decenii ale secolului precedent. În condiţiile dificile în care se aflau Principatele Române, între dominaţia Porţii şi expansiunea imperiilor creştine, această acţiune nu putea fi decât „legală”, îmbrăcând forma „memoriilor” către suveranii creştini. Dar odată începută, ea depăşeşte cadrul legal şi antrenează, într-o mişcare

12

revoluţionară, pături largi ale societăţii româneşti trezite la viaţă. Cu revoluţia lui Tudor şi, la un alt nivel, cu cea de la 1848, care au în latura naţională o componentă esenţială a programului lor, mişcarea de emancipare politică se transformă într-un factor esenţial în formarea naţiunii române.

3.4. Transilvania: formarea unei conştiinţe naţionaleDeşteptarea naţională a urmat o altă cale în Transilvania, datorită condiţiilor diferite

ale românilor în Principat, legate de excluderea lor din viaţa politică de către „naţiunile privilegiate”, dar şi de politica promovată de autorităţile imperiale ale Vienei faţă de ei în secolul al XVIII-lea, Transilvania intrând sub dominaţie habsburgică după 1687.

loan Inochentie Micu Klein. Prima etapă a luptei pentru emancipare a românilor ardeleni este legată de numele lui Inochentie Micu. Acesta s-a născut în 1692 la Sadu, lângă Sibiu, într-o familie de ţărani liberi pe Pământul Crăiesc (= locuit de saşi). În 1728 a fost numit episcop, funcţie în care a fost instalat în 1732, când i s-a acordat şi un loc oficial în Dieta Transilvaniei.

El a transformat ideile mai vechi, susţinute de umanişti, de cronicari şi în special de Dimitrie Cantemir - latinitatea românilor, vechimea lor în Transilvania, nobleţea lor romană - în argumente pentru obţinerea drepturilor politice. Pe plan politic, obiectivul său esenţial a fost recunoaşterea „naţiunii româno-valahice” pe măsura valorii, numărului şi aportului ei. Programul lui Inochentie Micu nu ar fi fost posibil fără o serie de reforme sociale: reducerea robotei; desfiinţarea servituţii personale; libertatea fiilor de iobagi de a urma şcoli şi meserii; ridicarea nelimitată a românilor în slujbe şi în aparatul de stat conform aptitudinilor, dar şi necesităţii reprezentării „naţiunii române” potrivit cu numărul, calitatea şi rolul ei în viaţa principatului.

Devenit episcop al Bisericii Unite în 1728, el desfăşoară o activitate politică susţinută, cu o energie ieşită din comun, materializată în numeroase memorii (redactate între 1732 şi 1741) adresate autorităţilor imperiale şi stărilor privilegiate, pentru înlăturarea statutului de „tolerat” la care fusese condamnat de veacuri poporul său şi pentru recunoaşterea românilor ca naţiune politică, egală în drepturi cu celelalte trei. Argumentele sale sunt de o mare varietate: superioritatea numerică a românilor, greutatea sarcinilor publice pe care le suportă şi, mai presus de toate, descendenţa lor din „coloniile romanilor”, din care el deduce că românii sunt cei mai vechi locuitori ai provinciei. În acţiunea sa, Inochentie Micu nu îi are în vedere numai pe românii uniţi, ci întregul său neam, pentru a cărui ridicare politică, socială şi culturală militează. Era începutul transformării românilor dintr-o naţie medievală într-o naţiune modernă.

În 1744, Inochentie Micu a elaborat principalul său memoriu, Supplex Libellus, înaintat Mariei Tereza. Acesta oferă o imagine cuprinzătoare a stării naţiunii române, evidenţiind condiţia socială şi politică a românilor şi cerând drepturile care li se cuvin. Dieta de la Cluj a respins cu violenţă aceste cereri, sub motiv că „răstoarnă din temelie [...] întreg sistemul acestei ţări” şi că „după firea „prea bine cunoscută” a „plebei valahe” asemenea drepturi „nu i se cuvin niciodată”.

Opoziţia înverşunată a stărilor privilegiate, politica duplicitară a Vienei imperiale şi slăbiciunile mişcării româneşti de emancipare, aflată abia la început, au dus la eşecul luptei episcopului transilvănean, înlăturat din scaun la 1751 şi exilat din provincie. Datorită consecvenţei cu care a cerut drepturi pentru români, Inochentie Micu a fost chemat la Viena şi apoi a fost silit să plece în exil la Roma, unde a rămas până la moarte

13

(1768). Dar ideile semănate de el în societatea românească şi cultivate de discipolii săi în şcolile create la Blaj şi în alte centre ale învăţământului confesional unit nu s-au pierdut. Ele aveau să rodească şi să pătrundă treptat în rândurile păturilor sociale ale românilor ardeleni, pe terenul marilor conflicte sociale şi politice din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea - răscoala lui Horea şi mişcarea Supplex-ului. Aceste revendicări au stat la originea unui adevărat program de emancipare naţională a românilor transilvăneni, care a fost continuat de Şcoala Ardeleană.

Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan. Răscoala lui Horea, desfăşurată în toamna anului 1784, antrenează la luptă masele de ţărani români din regiunea Munţilor Apuseni, striviţi de povara sarcinilor feudale, dintre cele mai grele din Europa timpului - patru zile pe săptămână de robotă pentru iobagi şi trei zile pentru jeleri, la care se adaugă şi obligaţii în natură -, de fiscalitatea Habsburgilor şi de abuzurile nobilimii. În consecinţă, revolta are un copleşitor caracter social care transpare din programul răsculaţilor, concretizat în ultimatumul dat nobililor refugiaţi în cetatea Devei; el are ca puncte centrale desfiinţarea nobilimii şi împărţirea domeniilor feudale între ţărani. Cum însă în Transilvania noţiunea de iobag se confundă cu cea de român, iar numele de nobil este sinonim cu cel de ungur, mişcarea are în chip necesar şi o latură naţională şi chiar religioasă, ce potenţează înfruntarea socială. Nobilii înşişi au supralicitat latura naţională a revoltei ţărăneşti, ale cărei cauze se află, din perspectiva lor, în pornirile înnăscute ale românilor spre nesupunere, răzvrătire şi tulburări, pentru a pune în umbră motivaţiile sociale reale ale mişcării. Ca urmare a răscoalei, împăratul Iosif al II-lea este obligat să desfiinţeze servitutea personală (Patenta imperială de desfiinţare a iobăgiei în Transilvania, din august 1785), dar, după moartea lui, nobilimea restabileşte vechea stare de lucruri.

Supplex Libellus Valachorum - programul politic şi naţional al Şcolii Ardelene. Dacă răscoala lui Horea evidenţiază conştiinţa populară de neam a românilor, născută din realităţile social-economice şi din separaţiile etnice, politice şi religioase din Transilvania, Supplex Libellus Valachorum (1791) dezvăluie dimensiunea politică a conştiinţei naţionale româneşti. Documentul, elaborat la mai puţin de un deceniu de la revolta ţăranilor de câţiva intelectuali din rândurile românilor uniţi, în principal, se aşează în prelungirea mişcării populare, cu toate că autorii actului s-au distanţat de ea. Obiectivele documentului, destinat de autorii lui Curţii imperiale din Viena, erau de altă natură decât cele ale ţăranilor. Dacă răsculaţii şi-au propus să lichideze pe cale revoluţionară raporturile feudale, autorii Supplex-ului şi păturile sociale pe care le reprezentau năzuiau să înlăture sistemul politic anacronic din Transilvania şi să impună naţiunea românilor ca naţiune politică, cu sprijinul împăratului. Dreptul istoric al românilor, ce domină de departe între argumentele actului, îşi asociază însă idei noi, precum dreptul natural, contractul social şi drepturile omului şi cetăţeanului, ecou al marilor înfruntări politice şi ideologice din Europa timpului.

Supplex-ul a fost redactat de Iosif Meheşi, de la Cancelaria aulică a Transilvaniei, în colaborare cu Samuil Micu, Ioan Piuariu-Molnar, Gheorghe Şincai, Petru Maior şi alţii. Memoriul, înaintat în martie 1791 împăratului Leopold, cerea reintegrarea „naţiunii” române în rândul „naţiunilor” ţării, fără deosebire de confesiune. Temeiul juridic al acestei revendicări consta în faptul că românii erau cei mai vechi locuitori ai ţării, cei mai numeroşi şi purtau sarcinile cele mai multe. În mai 1791, împăratul a trimis Dietei din Cluj memoriul românilor, spunând că „naţia valahă ar cere [...] ca să

14

fie declarată şi ea naţie regnicolară”. Dieta a refuzat discutarea petiţiei românilor pentru motivul că cererile reformulate şi rezolvarea lor ar duce la răsturnarea vechiului sistem de privilegii din Transilvania. Supplex Libellus Valachorum reprezintă apogeul luptei de emancipare naţională şi politică a românilor ardeleni în secolul al XVIII-lea. Afirmând drepturile imprescriptibile ale românilor, pe baza noului spirit modern, Supplex Libellus Valachorum poate fi considerat un veritabil act de naştere al naţiunii române şi, totodată, primul program politic modern al românilor din Transilvania. Principalele sale cereri sunt: ştergere denumirilor odioase şi jignitoare de toleraţi, admişi şi reaşezarea naţiunii române în uzul tuturor drepturilor civile şi „regnicolare”; clerul, nobilimea şi plebea să se considere la nivelul stărilor care constituie uniunea celor trei naţiuni; reprezentarea proporţională în Dietă şi în funcţii; unităţilor administrative cu majoritate românească să li se acorde denumiri româneşti sau mixte.

Prin Supplex Libellus Valachorum se defineşte programul pe termen lung al naţiunii române. Deşi obiectivele propuse de mişcare nu se realizează în această etapă, afirmarea politică a intelectualităţii dovedeşte forţa şi locul important pe care ea îl ocupă în societate. Programul naţional va fi reluat, în condiţii noi, de generaţia de la 1848.

Şcoala Ardeleană - mişcare culturală naţională iluministă. Supplex-ul din 1791 şi documentele similare ce au urmat, rămase toate fără rezultat, sunt opera unei pleiade de cărturari români, formaţi în universităţile şi bibliotecile din Viena şi Roma şi constituiţi în Şcoala Ardeleană. Principalii ei reprezentanţi, Samuel Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai şi Ion Budai-Deleanu, au făcut din istorie şi filologie principalele arme de luptă în sprijinul aspiraţiilor sociale şi naţionale ale poporului lor şi în acţiunea contra stărilor privilegiate, care prin Fr. Sulzer lansaseră teoria imigraţionistă pentru a contracara dreptul istoric al românilor. Argumentele lor sunt originea romană pură a românilor, continuitatea elementului românesc în Transilvania şi contractul încheiat de români cu ungurii, la sosirea celor din urmă în provincie, contract prin care erau conferite drepturi egale românilor, uzurpate mai târziu de stările politice.

Şcoala Ardeleană a reprezentat un fenomen cultural-ideologic bazat pe o grupare de cărturari cu idei şi preocupări comune şi pe un program de emancipare naţională. Şcoala Ardeleană, formată din Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ioan Budai-Deleanu şi alţi intelectuali, s-a conturat în deceniul opt al secolului luminilor (în 1778 apare prima lucrare istorică a Şcolii Ardelene - Scurtă cunoştinţă a istoriei românilor de Samuil Micu), desfăşurându-şi activitatea şi la începutul secolului al XIX-lea. Reprezentanţii ei şi-au consacrat cea mai mare parte a activităţii studiului istoriei, pentru a dovedi în principal originea latină, unitatea poporului român şi continuitatea sa în Dacia. Ei susţineau ideea „originii romane pure” căci, aşa cum scria Samuil Micu, „românii, cei ce astăzi sunt în Dacia [...] ei pre sine se numesc romani şi sunt din romanii cei vechi, de Traian aduşi şi aşezaţi în Dacia”. Dar scrierile lor, concepute ca arme de luptă, conţin şi excese, cum sunt originea curat latină a românilor, nimicirea totală a dacilor de către romani, ori transpunerea în plan lingvistic a acestor erori, „purificarea” limbii române de împrumuturile străine.

15