Petru Demetru POPESCU

Istoria neamului românesc

Românii

Editura Virtual2011

- II -

ISBN: 978-606-599-290-0

Avertisment

Acest volum digital este prevăzut cu sisteme de siguranţă anti-piratare. Multiplicarea textului, sub

orice formă este sancţionată conform legilor penale în vigoare.

Digitizare realizată de Merlin IT Consulting Ltd. London, U.K.

- III -

Cuprins

O MINUNE ŞI UN MIRACOL ISTORIC POPORUL ROMÂN �������������������������������������������������������� 1

VISUL LUI DECEBAL ����������������������������������������������������������������������������������������������������������� 1

ENIGMA UNUI MIRACOL ISTORIC ����������������������������������������������������������������������������������� 6

O LECŢIE DE ISTORIE SAU DE GEOGRAFIE? ������������������������������������������������������������������ 7

CUM, UNDE ŞI CÂND S-A NĂSCUT POPORUL ROMÂN? ���������������������������������������������������������� 9

LEGENDA NEÎMBLÂNZITEI DOCHIA ���������������������������������������������������������������������������������������� 14

UNDE S-A FORMAT DE FAPT ŞI DE DREPT POPORUL ROMÂN? ������������������������������ 19

ODĂ LIMBII ROMÂNE ŞI POPORULUI ROMÂN ������������������������������������������������������������ 19

SECOLELE CELE LUNGI ŞI GRELE ALE MIGRAŢIILOR ��������������������������������������������������������� 35

VENEAU MIGRATORII ������������������������������������������������������������������������������������������������������� 35

FRAŢI SI DUŞMANI ������������������������������������������������������������������������������������������������������������� 38

POVESTEA UNUI TEZAUR SUPRANUMIT ,,CLOŞCA CU PUI”����������������������������������������������� 48

VENEAU GOŢII DE-A CĂLARE ���������������������������������������������������������������������������������������� 48

FĂT-FRUMOSUL DIN VULTUREŞTI ��������������������������������������������������������������������������������� 48

MIORICA ������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������ 54

POVESTEA SE APROPIE DE SFÂRŞIT ������������������������������������������������������������������������������ 67

EPILOG ���������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������� 73

FAIMOSUL ATTILA CONDUCĂTOR PESTE HIONG-NU ���������������������������������������������������������� 75

ATTILA, SAU „BICIUL LUI DUMNEZEU» ����������������������������������������������������������������������� 75

VIAŢA ŞI FAPTELE IUI ATTILA, REGELE HUNILOR ��������������������������������������������������� 77

ATTILA DEVINE REGELE HUNILOR ������������������������������������������������������������������������������ 78

ATTILA, „REX OMNIUM HUNIORUM» �������������������������������������������������������������������������� 81

NUNTA LUI ATTILA ����������������������������������������������������������������������������������������������������������� 85

ATTILA, FAŢĂ-N FAŢĂ CU AETIUS ���������������������������������������������������������������������������������� 87

NU ORICE SFÂRŞIT ÎNCORONEAZĂ OPERA! ���������������������������������������������������������������� 89

„TORNA, TORNA, FRATRE‘����������������������������������������������������������������������������������������������� 92

ROMÂNII - MOŞTENITORII STRĂBUNILOR ����������������������������������������������������������������������������� 98

- 1 -

O MINUNE ŞI UN MIRACOL ISTORIC POPORUL ROMÂN

Visul lui Decebal

Istoria dacilor de după moartea eroică a regelui Dece bal a mers înainte. Pentru că istoria nu se

întoarce niciodată din drumul ei. Numai oamenii simt nevoia amintirilor. Legendele şi ele se încheagă

pe trunchiul trecutului.

Decebal însuşi, în vremea glorioasei sale domnii, se întorcea în trecut şi poposea pe la unele

amintiri. Odată, însă, a avut un vis cum nu mai avusese niciodată până atunci. Un vis ce semăna parcă

la fel cu un cântec de lebădă. Cât să fi fost oare înainte de epopeea Sarmizegetusei? Nu ştim! Era

noapte înstelată şi Gebeleizis surâdea sclipitor, prin ochii miliardelor de stele.

Să fi fost vorba de un vis cu ochii deschişi? Cine poate şti! Dar parcă se înălţase în picioare

însuşi zeul Gebeleizis, de ajunsese la pământul unde se aflau Decebal şi dacii săi. Iar tronul de deasupra

norilor, ce pieriseră prin virtutea săgeţilor dace, se aplecase şi el mult încât se auzeau stelele zornăind

şi împrăştiindu-se de la locul lor de până atunci.

Decebal, cu ochii săi lumeşti, calzi şi îmbietori îl priveau uimit pe Gebeleizis, care i se arăta

astfel pentru prima dată: în vis sau poate în realitate... Lângă zeu, pe firmamen tul ceresc apăruseră

alţi zei care fuseseră oameni: Dromi- chete, Burebista, Deceneu, Scorilo. Erau mult mai mulţi înapoia

stelelor, pe care Decebal doar îi simţea, dar nu izbutea să-i şi vadă. Erau sutele şi miile de daci care

căzuseră în luptă şi se mutaseră în înalt, în împărăţia zeilor daci, ca să aibă parte de nemurire.

Şi văzându-i sau doar bănuindu-i, Decebal trăia un vis al amintirilor. Se vedea din nou în lupta

pe care n-o părăsise de fapt niciodată. Avea mereu în faţă chipul plin de mânie şi ură al vrăjmaşilor.

Cu cât duşmanii se dovedeau mai întune caţi şi sabia lui devenea mai avântată şi mai făcătoare de

minuni viteze. Iar în spate îşi simţea luptătorii credincioşi şi nici nu avea trebuinţă să întoarcă vreo

clipă capul pentru a-i vedea dacă îl urmează cu credinţă. Nu se temea că vreunul din luptători ar fi

putut să-i dea lovitura pe la spate. Era încredinţat că aceştia luptă din răsputeri pentru a nu-l lăsa

pe duşman să triumfe şi a-l apăra pe marele şi iubitul lor rege de furia vrăjmaşului. Însuşi Decebal

poruncise fiecărui dac să nu se îngrijească de rege, ci să aibă grijă de fiinţa sa şi să doboare cât mai

mulţi vrăjmaşi.

Şi visul se întorcea din amintiri în prezent. In faţă îl avea pe Gebeleizis, iar în spate pe cine

credeţi? Chiar pe zeul Zamolxis. Toţi cei pomeniţi până acum făceau parte din visul lui Decebal.

Visul însuşi se întrupase dintr-o lumină orbitoare în care erau cuprinşi toţi cei pomeniţi mai sus ca

nemaifiind în spaţiul pământean zalmoxian, ci în bolta cerească dacică a lui Gebeleizis; întreaga oaste

a nemuritorilor în frunte cu Zoron.

Decebal visa astfel. Nu se trezise încă din vis sau, dacă se trezise, intrase în acel vis cu ochii

deschişi. Sau se trezise din visul cerului în cel al pământului...

Deodată răsună ca o trâmbiţă glasul sonor al lui Gebeleizis:

- 2 -

— Bine-ai venit la noi, Decebalus!

Decebal, cât era el de hotărât la gând şi faptă, se minu nă îndeajuns încât îndrăzni să întrebe:

— Cum adică, slăvitul nostru zeu Gebeleizis? Sunt mort, de vreme ce-mi urezi bun venit în

împărăţia cerului tău?

— Nu, Decebalus, fiu al lui Scorilo... şi el aflat acum aici, de faţă. Nu eşti mort deloc. Nu încă,

Decebalus. Şi pot să te încredinţez că nu vei muri niciodată. După cum nici noi, dacii, cei mai demult

duşi de pe tărâmul vieţii pământeşti, ne-am mutat în alt tărâm şi atât!

În clipa aceea Decebal nu ştia dacă visează un vis de somn şi de lumină sau un vis aievea, de

zi şi de nesomn. Dar nu-l privea acum visul, ci ceea ce cuprindea el. Sau mai degrabă ce voia să-i

spună visul acesta. Încercă să vorbească, dar văzu că Gebeleizis se mutase pe un tron de stele, care

nu se risipeau. Era tânăr şi neîngheţat de moarte. Trâmbiţele din vocea zeului deveniseră mai sonore

şi parcă mai apropiate ca până atunci:

— Toţi îţi cunoaştem trecutul, Decebalus. Şi pentru acest trecut ţi-am urat bun venit în mijlocul

nostru. Pentru că se apropie vremea să te muţi şi tu pe tărâmul zeilor. Şi-o să ai parte de nemurirea

dacă a moşilor şi strămoşilor!

Decebal tresări. Dar nu a teamă, ci ca de un presenti ment:

— Prea bine, slăvite zeu. Şi care ar fi acest sfârşit?

— Muritorilor de rând nu li se îngăduie a şti. Dar tu eşti încă de pe acum zeu, Decebalus. Aşa

încât ascultă: „Curând vor veni iarăşi ostile Romei. Mai multe, mai bine înarmate. Şi cezarul Traianus

în fruntea lor. O să fie mare vărsare de sânge. Mai întinsă ca până acum. Mulţi daci îşi vor înălţa spre

noi virtutea vitejiei din nou. Şi mulţi vor pieri şi vor triumfa. Şi mulţi şi din ostile Romei vor pieri şi

vor triumfa!”

Decebal era ca un şoim aprig şi ascultător la vocea zeului Gebeleizis:

— Mărite zeu, vrei oare să-mi spui ce se va petrece în viitor?

— Da, Decebalus, despre asta vreau să-ţi vorbesc!

— Atunci ascult, Gebeleizis!

— Nu va trece mult, Decebalus, şi Traian va ajunge cu ostile lui la Sarmizegetusa!

— Vom putea apăra cu braţele şi piepturile noastre cetatea?

— Nu, Decebalus, nu veţi putea. Romanii vă vor copleşi prin număr şi arme! Dar voi, dacii,

vă veţi arăta încă o dată vitejia. Toţi veţi fi ca unul. Alături de voi, vor lupta bătrânii ca şi femeile şi

copiii voştri!

— Dar cetatea vă cădea până la urmă în mâinile lui Traian?

— Da, Sarmizegetusa va fi arsă şi distrusă, prefăcută în ruine!

Decebal se îngrozi:

— Din nevrednicia mea?

— Nici gând! Decebalus, tu vei străluci în virtute ostăşească. Ai grijă doar; la căderea nopţii

peste cetatea învinsă, furişează-te în afara zidurilor fumegânde cu câţiva viteji de frunte şi încearcă

- 3 -

o nouă rezistenţă!

— Şi voi izbuti astfel a-i alunga pe duşmani?

— Asta nu-ţi pot spune, Decebalus!

Şi Decebal înţelese că totul depindea de el. Întâlni şi privirile lui Zoron, care era parcă un abur

al pământului dac. Şi atunci simţi în spate prezenţa neînchipuit de puternică a lui Zamolxis, cum îl

susţine şi nu-l lasă pradă deznădejdei. Îl întrebă din nou pe Gebeleizis:

— Cine eşti tu, Gebeleizis? Cine eşti tu, Zamolxis? Voi sunteţi oare fraţi buni?

— N-aş zice că suntem fraţi înainte de a spune că suntem aceeaşi fiinţă!

— Dar de ce doar tu vorbeşti, iar Zalmoxis tace?

— Pentru că el este tăcut întotdeauna. Pământul tace, iar cerul binecuvântă. De aceea noi

dacii, Decebalus, ne ardem morţii şi nu-i îngropăm în pământ!

Decebal trăia cu putere visul ce se porni năvalnic să curgă într-o matcă a somnului şi să nu se

mai curme. Dar parcă era în afara visului şi nu ştia încă de ce:

— De aceea noi ne ardem morţii, iar romanii îi îngroapă?

— Da, Decebalus, noi îi ardem pe morţii noştri. Trupul se risipeşte astfel şi se strânge în

cenuşa unei urne. Dar se şi purifică. În timp ce trupul care intră în pământ putrezeşte şi se pierde.

Sufletul nostru al dacilor însă devine nemuritor!

Decebal intrase parcă din nou în vis:

— Acum înţeleg. Tu eşti aceeaşi fiinţă: Zamolxis cel tăcut, care îi face pe romani să se piardă

în măruntaiele tale, şi Gebeleizis cel grăitor, care ne purifică trupurile şi ne primeşte sufletele în cerul

său!

Îl simţea pe Zalmoxis cel riguros şi îi sorbea ca pe nestemate vorbele lui Gebeleizis. Avea

nevoie să mai adaste ceva zeul suprem pentru a înţelege nu ce-l aşteaptă pe el în apropiatul viitor,

ci ce se va petrece cu neamul său dac. Parcă-şi oprea visul din curgere la lumea zeilor ca să nu se

destrame curând; la lumea zeilor care-l înconjurase cu stimă pe el, regele tuturor dacilor. Şi prindea

să-i grăiască iar lui Gebeleizis, parcă de data aceasta pe limbă de întrebări ce îşi aşteptau tălmăcirea:

— Spune-mi, slăvite Zalmoxis-Gebeleizis, de ce grecii şi romanii au alţi zei şi încă mulţi, iar

noi te cunoaştem doar pe tine?

Se auzea de data aceasta respiraţia pământului dac. Dar viguroasă cum era, ajungea pe dată în

înaltul ceresc şi înflorea pe buzele lui Gebeleizis. Dar nici Zalmoxis şi nici Gebeleizis şi nici ceilalţi

parcă nu mai erau în vis, ci în afara visului. Erau parcă două lumi: lumea pământului şi lumea cerului.

Şi totuşi, deşi nu-i mai vedea chipul, care trăia undeva în spatele regelui, pe Zalmoxis îl simţea a fi

lângă el, în lumea aceasta pământeană. Gebeleizis şi toţi ceilalţi nu mai aveau chip. Deveniseră abur

plutitor. De altfel, ca şi până acum, numai lui Gebeleizis i se auzi vocea:

— Pământul este întins, Decebalus. Ca un imens curcubeu. Pe el trăiesc seminţii fără număr.

Grecii şi romanii au pământul lor şi bolta lor cerească peste care stăpânesc zeii lor. Toată întinderea

de pământ pe care a izbutit s-o cuprindă Burebista şi s-o îmbuneze prin pildă Deceneu, şi toată bolta

- 4 -

cerească de deasupra acestui pământ, pe care o vedeţi zilnic, sunt ale noastre, ale zeilor, regilor

şi oamenilor acestui pământ şi ale acestui cer. Noi suntem apărătorii voştri, voi ne apăraţi pe noi.

Oamenii daci trăitori şi oamenii daci deveniţi zei sunt aceeaşi în plămada timpului. Noi avem lumea

noastră, grecii şi romanii sunt apăraţi de zeii lor, după cum fiecare neam are zeii lui şi lumea lui.

Acum, lumea romană a pornit spre lumea noastră!

Decebal se înălţase parcă puţin de la pământ şi stătea pe aburul ce emana de la el. Şi vedea mai

bine nourii pe boltă, care erau nu nori negri, ci albicioşi, nori aducători de veste finală. Şi auzea mai

bine glasul lui Gebeleizis. Şi atunci simţi că aburul e chiar visul ce îl cuprinsese şi care parcă prindea

să se destrame. Se grăbi să-l întrebe iar pe Gebeleizis:

— Ce se va întâmpla cu lumea noastră, măritule zeu?

Vocea lui Gebeleizis era mult mai îndepărtată şi parcă de pe altă lume:

— Îţi voi spune, viteze Decebal. Meriţi a şti viitorul: „După căderea Sarmizegetusei noastre,

vei încerca să-ţi salvezi neamul printr-o nouă bătălie. Dar nu vei izbuti. Sorţii vor fi de partea romanilor

lui Traian. Dar tu vei salva neamul dac de ruşinea de a nu fi făcut tot ce se putea pentru a apăra

pământul şi cerul dac şi a nu cădea viu în mâinile duşmanilor. Îţi vei pune capăt zilelor în faţa noastră

şi a alor tăi. Un centurion roman îţi va tăia capul pentru a-l prezenta oştirii romane, ca toţi să ştie că

Decebalus, temutul duşman al

Romei, nu le mai poate sta împotrivă. Iar noi te vom primi în rândurile noastre ca zeu!”

Decebal ieşea parcă din vis şi intra într-un apus de soare:

— Nu vreau să fiu zeu, ci să rămân Decebalus, regele tuturor dacilor. Mor ca om şi, de voi fi

nemuritor precum spuneţi, voi lupta pentru neamul meu şi în lumea de dincolo!

— Prea bine, Decebalus. Dar ascultă până la sfârşit. Capul tău de om vestit prin vitejie şi

neînfricare va fi dus la Roma şi rostogolit pe treptele Gemonei, pentru a-l vedea toţi şi a înţelege că

marele rege Decebalus nu le mai poate sta împotrivă!

Decebalus tresări. În clipa aceea îi apăru în vis Traianus, rivalul său. Graba de a afla răspunsuri

de la zeul cel mare al dacilor se întări:

— Spune-mi, slăvite Zalmoxis-Gebeleizis, Traianus va vedea capul meu?

— Da, îl va vedea. Se va îngrozi mai întâi şi se va bucura la urmă!

— Tălmăceşte-mi, Mărite Zeu, această vorbire!

— Se va îngrozi, pentru că va simţi că ai fost la fel de viteaz şi netemător ca şi el şi meritai a fi

învingător. Dar la urmă se va veseli cât nu cuprinde bolta cerului lumii lui şi a zeilor lui. Că, în sfârşit,

nu mai are acel braţ de temut numit Decebalus. 123 de zile va sărbători triumful. La Roma va înălţa

o Columnă spre nemurirea lui...

— Şi eu voi vedea toate acestea? Şi nu mă voi ruşina?

— Da, le vei vedea, Decebalus. Şi nu numai că nu te vei ruşina, ci va trebui să te mândreşti cu

faptele tale. De aici, de sus le vei vedea, unde vei fi împreună cu noi!

- 5 -

Decebal îşi sumeţi privirile spre înalt şi abia îl mai văzu pe Gebeleizis, în timp ce răsuflarea

caldă a lui Zalmoxis din spate, ca un abur al pământului, îl întărea în putere. Ştia acum că Zalmoxis-

Gebeleizis era aceeaşi fiinţă şi purtau un singur chip: de oştean dac, bărbos şi cu priviri agere şi

cutezătoare. Strigă din adâncul inimii sale:

— Dar cu neamul nostru ce se va petrece, slăvite zeu, din adâncimea cerului senin şi din

măruntaiele pământului dac?

Gebeleizis ştia că pe Decebal nu-l interesa nici a fi zeu şi nici toate bogăţiile lumii. Îl interesa

o singură bogăţie: neamul său. Pentru el trudise prin bătălii şi zăbovise în în crâncenarea luptelor până

la obţinerea biruinţei. Astfel încât îi spuse:

— Tu, Decebalus, vei aparţine lumii noastre, a zeilor. Asta îţi va fi menirea după ce pe pământ

ai fost regele tuturor dacilor. Dar ţi-ai împlinit menirea... Ce va fi neamul tău după tine? El nu va pieri.

Dacii au urmaşi. Tu însuţi ai un fiu!

— De vreme ce sunt regele tuturor dacilor, toţi dacii sunt fiii mei. Iară eu le sunt părinte!

— Aşa este. Neamul nostru este nepieritor. În timp, el a dat bărbaţi mari, care să-l conducă

mai departe. A fost Dromichete, Burebista, Scorilo, Duras şi câţi şi mai câţi. Şi iată tu, Decebalus, în

urma lor şi în fruntea oştilor. După tine un fiu, nepot sau strănepot, urmaş din viţa ta nobilă, va reface

unitatea statului nostru. Iar dacii se vor împreuna cu romanii şi vor fi tot una!

Decebal se îngrozi ca de vestea cea mai rea pe care putea s-o primească:

— Cum să ne împreunăm cu duşmanii?

— Aceasta este soarta voastră, Decebalus. Pe care o hotărăşte voinţa noastră de zei. Şi a

noastră şi a romanilor. Oamenii Romei, cu vremea, nu ne vor mai fi duşmani, ci prieteni şi apoi fraţi.

Din înfrăţirea noastră se va naşte un popor nou, pe care noi îl vom iubi mai departe, că el ne va fi un

fiu şi un urmaş vrednic!

Lui Decebal nu-i venea să creadă. Zise totuşi într-un târziu:

— Aceasta este voinţa voastră, a zeilor?

— Da, Decebalus; femeile dace se vor împreuna cu bărbaţii romani şi vor fi tot una. Copiii lor

vor fi din mlădiţă dacă şi stirpe latină. Ai şi tu o fiică, Decebalus!

— Da, pe Dochia. Ea nu va fi niciodată a romanilor!

— Poate că nu, Decebalus, dar vei vedea cu ochii tăi, ca nemuritor, minunea înfrăţirii celor

două neamuri. Şi atunci Deceneu nu va mai vorbi despre zeul războiului, pe care îl reprezentăm tot

noi în fiinţa noastră de zei; zeul războiului pe care l-ai reprezentat tu cu vitejie. Atunci noi vom apăra

pacea şi liniştea căminelor, vom înceta cu ura şi războiul. Poporul nostru de nemuritori va cunoaşte

un singur zeu: al iubirii şi frăţiei, al bunătăţii şi înţelepciunii, al dreptăţii şi omeniei!

Glasul lui Gebeleizis se pierdea într-un abur al cerului care devenea iarăşi senin; în timp ce din

spate creştea căldura nemăsurată a lui Zalmoxis, duhul nemuritor al pământului...

- 6 -

Decebal ieşise din vis pentru a intra, aievea, în lumea lui. Sau pentru a-şi trăi visul celălalt, al

cântecului de lebădă, sfârşit de epopee decebalică!

Enigma unui miracol istoric

Istoricul şi profesorul Gh. I. Brătianu dă uneia din lu crările sale de notorietate un titlu pe cât

de sugestiv, pe atât de senzaţional: O enigmă şi un miracol istoric: poporul român. Cine studiază

cu atenţie o astfel de operă are posibilitate să desprindă caracterul ei sintagmatic, dar şi faptul că ea

cuprinde sau are la temelie multă probitate ştiinţifică, multă poezie şi mult adevăr.

Să vedem însă în ce constă enigma şi, în egală măsură, miracolul istoric. Sau, pentru că cei

doi termeni ai subiectului care este poporul român nu pot fi despărţiţi unul de altul, mergând pe

firul „etnogenezei româneşti”, să încercăm a desluşi, cu ajutorul documentelor, enigma unui miracol

istoric!

Dacă ne gândim la îndelungata dispută ce a domnit în istoriografia română, cât şi în cea străină

cu privire la for marea poporului român, desprindem două feţe ale preocu pării specialiştilor. Mai

întâi, era firesc ca principala proble mă a neamului nostru, cu prezenţă atât de veche şi timpurie faţă

de popoarele ce ne înconjoară astăzi şi care încheie, de fapt, antichitatea şi deschide cursul istoriei

medievale, să fie aşezată în drepturile ei. Mai apoi că existând în toate timpurile şi „istorici ai

plăsmuirilor”, trebuia ca nici un semn de întrebare să nu mai fie aşezat în calea adevărului pentru ca

„la un trecut glorios să ne bucurăm de un prezent meritat şi de un viitor strălucit”.

Desigur, la capătul acestei consideraţii, trebuie să admi tem că, asemenea tuturor popoarelor,

şi noi, românii, am avut o etnogeneză care ne legitimează începuturile şi prezenţa noastră în istorie,

continuitatea şi permanenţa noastră în timp, locul şi rolul în istoria popoarelor bătrânei Europe,

mai întâi, şi a popoarelor lumii. Cu o singură menţiune:,,Ne-am format ca toate popoarele lumii,

dar în condiţii specifice şi menţinând acest specific şi după constituire în permanenţa elementelor

constitutive ale neamului românesc”.

Acest specific poate explica în cea mai mare măsură dacă poporul român este o enigmă şi, mai

ales, un miracol istoric?!?

Astăzi, problema fundamentală a etnogenezei româ neşti nu mai poate purta veşmânt de enigmă.

Aceasta nu înseamnă că termenul atribuit de istoricul Gh. I. Brătianu, cu câteva decenii în urmă, s-a

decantat sau şi-a pierdut întreg sensul. La data când el a fost formulat, era incitat la cercetarea şi

aprofundarea trecutului, la sporirea patrimoniului argu mentativ al istoriografiei româneşti. Astăzi

avem răspuns ferm la cele trei întrebări fundamentale privind formarea po porului român: cum, unde

şi când s-a format poporul român. Enigma în părţile ei esenţiale dispare. Se menţine doar cununa

laudativă la adresa tuturor acelora care şi-au adus contribuţia, într-o măsură mai mare sau mai mică,

la combaterea tuturor tezelor false, tendenţioase, oportuniste şi adesea duşmănoase şi au stabilit

adevărul în hotarele lui fireşti.

Dacă enigma se păstrează doar ca termen laudativ, de contribuţie a cercetării, rămâne însă în

- 7 -

picioare deocamdată acel „miracol istoric”. Miracol, în sensul de minune, deşi, „minuni în vremea

noastră nu văd a se mai face” - spunea Grigore Alexandrescu -, s-ar fi putut petrece cu acest popor,

dacă, la vremea când se forma poporul român, s-ar fi întâmplat următorul „fenomen”: ne-am fi

constituit într-o zi, două, undeva în cosmos, într-o lume extraterestră şi, gata formaţi, am fi coborât

din legendare „Farfurii zburătoare” în plaiul încântător în care trăim astăzi pentru a ne făuri istoria.

Dar nu este aşa şi toţi o ştim bine. Chiar şi cei ce nu vor să ştie, trebuie să asculte glasul raţiunii

şi să vadă limpede cum adevărul iese la suprafaţa apei precum untdelemnul.

Românii, poate mai mult decât italienii, şi-au făurit „Risorgimento-ul” lor „fara da se” (prin ei

înşişi) şi mai mult decât alte popoare şi-au făurit prin ei înşişi istoria naţională. Nimic nu a venit de-a

gata românilor, ci marile acte naţionale s-au scris pe câmpurile de luptă cu jertfe incomensurabile.

Chiar naşterea poporului român, prima pagină din istoria sa a fost însemnată de jertfe fără de seamă

şi fără de număr.

Încât putem spune că semnificaţia de „miracol istoric” este şi poate fi redată printr-o sintagmă:

„S-a petrecut un adevărat miracol cu românii; au izbutit să reziste şi să existe, veacuri de-a rândul în

istorie, în vatra lor milenară”.

O lecţie de istorie sau de geografie?

Această întrebare retorică ar putea apărea sentenţioasă şi tendenţioasă, dacă nu i-am da şi

explicaţia necesară. Argumentul esenţial ţine seamă că principalele întrebări care ne preocupă,

cum, unde şi când s-a format poporul român, ne introduc, cu voie sau nu, într-o lume a istoriei.

Ori istoria foloseşte permanent şi necondiţionat în explicarea proceselor istorice sau evenimentelor

două dimensiuni fundamentale: timpul şi spaţiul. Timpul aparţine în primul rând istoriei, desfăşurării

evenimentelor; spaţiul - geografiei, ca o „alma mater” ce găzduieşte evenimentele.

Astfel încât, nu poţi desfăşura o lecţie de istorie atemporal şi aspaţial. Şi mai mult decât atât, să

expui evenimente din timp fără să te serveşti de o hartă, pe care să urmăreşti şi să fixezi evenimentele

în spaţiul corespunzător desfăşurării lor.

Cu alte cuvinte, istorie fără geografie, şi invers, reiese că nu ar fi cu putinţă. Sau dacă ar fi, se

ajunge la o lecţie schematică prin excelenţă şi superficială în esenţă. Devine explicabil astfel faptul

că, deşi părăsită o vreme, geografia istorică este o realitate şi revine tot mai mult în actualitate. Să

ne gândim doar de ce, peste o sută de ani, în istoriografie a stăruit constant preocuparea ca istorica

bătălie de la Posada din noiembrie 1330, care a consfinţit independenţa statului Ţara Românească

(Muntenia), eveniment epocal în istoria naţiunii române, să-şi găsească, în sfârşit, identificarea exactă

pe harta Ţării, ca să ştie „tot românul” unde s-a desfăşurat ea. O contribuţie esenţială din acest punct

de vedere şi a cunoaşterii originii Basarabilor o are, şi nu întâmplător, geograful istoric I. Conea.

Am putea spune fără să greşim că istoria fără geografie este ca o masă fără picioare, iar

geografia fără istorie ar semăna cu un pământ care nu are deasupra boltă cerească. Şi, în acest ultim

- 8 -

caz, la figurat vorbind, cum am putea şti dacă evenimentele desfăşurate pe acest pământ sunt tragice

sau sărbătoreşti, dacă cerul n-ar exista deasupra, pentru a ne indica aceasta prin culoarea sa albastră

sau plină de volbura norilor?!?

Cum am putea şti toate acestea dacă istoria ar fi fără geografie şi geografia fără istorie. Fiecare

disciplină singură la părinţi... Cum vom putea şti?!?

Când am vorbit însă de geografie istorică n-am avut intenţia de a o confunda cu „geopolitica”.

Deşi, în anumite puncte şi sensuri, ele se întâlnesc. De la roeslerieni la Hitler şi la aspiratorii la

dominaţia mondială ai tuturor timpurilor, optica nu s-a schimbat. Noi, românii, pe plan geografic am

fost situaţi după exprimarea cronicarului şi după realitatea istorică „în calea tuturor răutăţilor“ şi deci

în atenţia tuturor potentanţilor lumii. Aici ar putea intra în discuţie şi specificul plaiului nostru, cu

frumuseţi de basm şi bogăţii multe şi variate, „spaţiul mioritic“, metaforă atât de inspirată a poetului

filozof Lucian Blaga. Sigur că Hitler în concepţia lui obsedantă privind „spaţiul vital“ - şi nu numai el,

pentru că „migratorii“ au venit din cele patru orizonturi ale lumii, apus, răsărit, miazănoapte şi miazăzi

- şi în viziunea unei „Deutchland, Deutchland über alles, über alles in der Welt” avea în vedere nu

numai un sentiment de claustrare a naţiunii germane, ci ca frumuseţile Văii Rinului şi bogăţiile

Alsaciei sau Ruhr-ului să fie completate cu bogăţiile şi frumuseţile altor popoare, încât Germania să

devină stăpâna lumii, cu cele mai mari şi variate bogăţii şi frumuseţi. Dar specificul fiecă reia din lume

ar fi trebuit contopit într-unui singur din care să rezulte lumea germană atotcuprinzătoare. „Nimic

nou sub soare” şi „istoria se repetă” nu ca lege a istoriei (care merge înainte), ci în comportamentul

tuturor potentaţilor lumii şi în planurile lor. Aici a greşit Hitler şi s-au înşelat toţi potentaţii lumii, de

la Darius, Alexandru Macedon, Ginghis-Han, Stalin: că poţi ocupa un teritoriu prin forţă, poţi supune

o ţară, un popor. Dar specificul lui, sufletul acestuia, etnicul şi limba, tradiţiile şi datinile rezistă şi

focului, şi apei şi oricăror intemperii şi vicisitudini. El nu poate fi distrus prin nimic.

Şi, românii, care „au stat în calea tuturor răutăţilor”, furtuni şi chiar uragane, au probat mai

bine decât mulţi alţii că şi-au apărat cu străşnicie moşia, „dăruită de Dumnezeu încă de la început şi

apoi lăsată pe rând de strămoşi drept moştenire urmaşilor, după ce, în chip pilduitor, au apărat-o atâta

vreme.”

Devine astfel necesar să ţinem permanent în faţa românilor cât şi a străinătăţii (care nu ne

cunoaşte sau nu ne cunoaşte prea bine sau chiar deloc) o lecţie de istorie şi geografie a neamului

românesc!

- 9 -

CUM, UNDE ŞI CÂND S-A NĂSCUT POPORUL ROMÂN?

A răspunde la cele trei întrebări fundamentale privind etnogeneza românească înseamnă a

înfăţişa rezultatul cercetării ştiinţifice, a vorbi pe limba documentelor şi a aduce prin aceasta un

elogiu cercetătorilor minunaţi ai trecutului aflaţi în slujba muzei Clio, care, cu migala şi acurateţea

cărturarului, au dat pe rând la iveală marile adevăruri petrecute aici, la Dunăre şi Carpaţi. E drept,

înainte au fost legendele şi povestirile. Dar după ce vom prezenta cuvântul autorizat al cercetării, avem

vreme a ne înfiora de întâmplă rile din caierul timpului, care ne vorbesc despre vitejia şi înţelepciunea

strămoşilor...

După sfârşitul eroic al lui Decebal din anul 106, Dacia devine din stat liber, provincie romană.

Ce aduce de fapt nou acest lucru? Multe şi de toate!

Teritoriul statului dac este supus ocupaţiei romane, iar populaţia din Dacia, rămasă la sfârşitul

războaielor, este su pusă procesului de romanizare. Înainte însă de a vorbi despre ,,romanizare”, amintim

doar că nu întreg teritoriul statului lui Decebal a fost ocupat cu trupe şi organizat administrativ după

modei roman. În timpul lui Traian, care moare în 117, teritoriul ocupat („Dacia Traiană”) cuprindea

Transilvania propriu zisă (însă fără colţul ei sud-estic dintre Olt şi Car paţi), Banatul şi vestul Olteniei.

Restul teritoriilor cucerite au fost alipite Moesiei Inferioare. Însă treptat, Dacia Traiană se va extinde

sub urmaşii lui Dacicus. Oricum, în afara teritoriului ocupat vor rămâne „dacii liberi”.

Dar procesul de romanizare începe abia în 106? Nicide cum! O parte din teritoriu era sub

ocupaţie încă de la pacea din 102. Iar la sud de Dunăre, în fostele teritorii care făcuseră parte din

statul lui Burebista, romanizarea începuse. Legăturile dintre daci şi romani au existat şi s-au menţinut,

ele fiind nu numai de natură economică, ci şi politică şi de cultură (şi respectiv învăţarea limbii latine

de către daci, şi, respectiv, deprinderea dialectului traco-dac de către romani). În 106 este marcat

oficial procesul de romanizare, prin ocuparea Daciei cu trupe (legiunile a XIII-a Gemina şi a V-a

Macedonica) şi trupe auxiliare (cohorte, ale, numeri). Pe plan administrativ, în fruntea provinciei Dacia

romană este aşezat un guvernator (Legatus Augusti pro praetore), adică „Trimisul împăratului pentru

a conduce”, făcând parte din ordinul senatorial şi care obligatoriu fusese consul, şi care conducea

în numele împăratului. Acţiunea de romanizare aducea în prim plan colonizarea Daciei cu elemente

aduse, după expresia istoricului Eutropius, „Ex toto orbe romano” (din toate părţile Imperiului sau

lumii romane). Simbioza organică, convie ţuirea între dacii autohtoni şi coloniştii romani (veteranii

rămâneau pe aceste locuri după terminarea serviciului militar) a condus la contopirea celor două etnii

şi formarea populaţiei daco-romane, fundament al etnogenezei româneşti.

Astăzi, după secole de la încheierea procesului de zămislire a poporului român şi limbii sale,

să ne aplecăm asupra unor probleme care, deşi nu trebuie neglijate, sunt de fapt de statistică: cât din

teritoriul Daciei a fost ocupat efectiv de romani şi cât a rămas în stăpânirea dacilor liberi, de vreme

ce procesul etnogenezei şi al romanizării s-a desfăşurat unitar, de fapt în întreg teritoriul fostului stat

- 10 -

burebistan; şi dacă la romanizare au participat, în prima etapă a ei, dacii din teritoriile ocupate, treptat

au aderat la romanizare şi dacii liberi; nici dacă romanizarea s-a făcut prin presiuni admi nistrative sau

prin convingerea dacilor asupra beneficiilor romanizării potrivit căruia, după cum aprecia N. Bălcescu,

„stăpânirea romană în Dacia avu, pe lângă dureri şi binefacerile sale”, (dintre care principala a constat

în însuşi procesul de romanizare); sau sub raport demografic, câţi daci au supravieţuit, lucru anevoie

sau aproape imposibil de recompus, câţi daci au fost înrobiţi, câţi au devenit luptători în armata

romană sau câţi din nobilii daci s-au menţinut la înălţimea nobiliară sub noul regim făcând parte din

clasa suprapusă a societăţii. Prin căsătorii s-au închegat treptat familiile, de regulă din bărbaţi romani

şi femei dace, deşi n-a lipsit nici reciproca. Copiii rezultaţi şi urmaşii acestora vor fi români.

Procesul de romanizare trebuie privit însă la scara continentului european în perioada istorică a

trecerii de la lumea antică la cea medievală, iar geneza etnică românească trebuie aşezată într-o legătură

organică cu tot ce se întâmpla atunci pe globul pământesc (pe terra cognita) sub înrâurirea Imperiului

roman. Astfel încât devine necesar să cunoaştem condiţiile istorice ale romanizării: „existenţa unei

populaţii neromane numeroase asupra căreia să se poată exercita acţiunea de romanizare, asigurarea

de către statul roman a evoluţiei paşnice în toate domeniile vieţii materiale şi spirituale, contactele

anterioare, existenţa unui anumit stadiu al civilizaţiei autohtonilor, care să permită receptarea valo-

rilor, cultelor şi normelor juridice superioare şi chiar apro pierile etnice sau rasiale...” (Extras din

Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până la revoluţia din 1821, ed. 1992, Edit. Did. şi Pedag.).

Din afişarea acestor condiţii se poate deduce mult şi se pot trage concluzii clare în toate

privinţele: dacii n-au fost exterminaţi în războaiele cu romanii, ci au rămas în număr însemnat în

Dacia şi asupra lor s-a exercitat procesul de romanizare; convieţuirea daco-romană s-a desfăşurat

printr-o evoluţie paşnică a vieţii, deşi uneori au mai existat unele frământări ale dacilor împotriva

stăpânirii romane susţinute şi de „dacii liberi”; au existat şi înainte de anul 106 contacte între cele

două lumi, care acum erau chemate să convieţuiască, şi că dacii prezentau o civilizaţie materială şi

spirituală înaintată; între daci şi romani au existat chiar apropieri etnice, de vreme ce ambele popoare

făceau parte - cum am mai afirmat - din marele trunchi indo-european şi chiar din încrengătura

tracică.

Procesul de romanizare (început înainte de 106), se desfăşoară în anii Daciei romane (106-

271), când capitala nu mai este la Sarmizegetusa Regia, ci mai jos, spre câmpie, la Ulpia Traiana

Sarmizegetusa. Procesul de romanizare continuă şi după,retragerea aureliană” (271), în secolele

următoare.

Esenţa procesului de romanizare este desigur fenome nul lingvistic, învăţarea limbii latine de

către autohtoni, cât şi adaptarea unor credinţe, obiceiuri şi norme romane, cât şi a unor nume latineşti.

O nouă etapă a romanizării se desfăşoară în sec. IV-VI, când dacii liberi sunt cuprinşi şi ei în

procesul de romanizare. Nu trebuie pierdut din vedere nici faptul că procesul istoric se desfăşoară şi

în condiţiile migraţiunii popoarelor. Că această întinsă migraţiune, desfăşurată în secolele III-XIII,

are con secinţe dintre cele mai importante asupra procesului de roma nizare al spaţiilor galic, italic,

- 11 -

lusitan, daco-moesic şi celti- beric. Aici se vor forma popoarele şi limbile neolatine euro pene, cel mai

important rezultat al procesului de romanizare, de moştenire a unei romanităţi, care este puternică şi

în măsură să asimileze elementele migratoare. Important este de asemenea faptul că, după anul 476

(căderea Romei), şi înce tarea statului roman din apusul Europei, romanitatea (latini tatea) occidentală

este separată de cea orientală (în cadrul căreia românii sunt prin poziţia (aşezarea lor geografică) cea

mai înaintată redută a latinităţii în Orient!

La începutul secolului al VII-lea, când procesul de romanizare se apropia de încheierea lui

şi când apăruseră elemente protoromâneşti sau străromâneşti, aşezarea slavilor meridionali, la sud

de Dunăre, adaugă entităţii etnico-ling- vistice de substrat daco-moesic (din care fac parte românii),

de strat latin şi adstrat slavic (meridional); fapt care nu poate surpa latinitatea etnico-lingvistică a

românilor. In secolul al Vni-lea, poporul român era format în vatra lui milenară!

În celebra sa sinteză de istorie Istoria Românilor din Dacia Traiană, istoricul A. D. Xenopol

glăsuieşte clar:

„Statul dac pierise şi pe ruinele lui era să se înalţe unul roman. Dacă însă elementul nou care

venea să se altoiască pe vechea stirpe tracică din poalele Munţilor Carpaţi era superior acesteia în

cultură şi inteligenţă, în caracter nu putea să o întreacă, întrucât rădăcina poporului român e prinsă

în păturile istorice prin două viţe tot atât de energice, de trainice şi pline de virtute. Să nu ne fie deci

silă, dacă şi sângele dacilor se va găsi amestecat din plin în naţionalitatea română”.

Să poposim aici o clipă asupra domeniului mai puţin cercetat, cel afectiv, al sufletului uman. Şi

să privim modul în care dacii au fost sensibili sau nu la vâltoarea sau torentul romanizării.

Pe planul curgerii istoriei mereu spre înainte e foarte uşor a spune că procesul de romanizare

a biruit treptat în Dacia Traiană. Dar când e vorba de frământările „animei” sau de bătăile intime

ale inimii, lucrurile capătă o altă înfăţişare. Se petrec acolo, în tainiţele ascunse ale fiinţei umane,

refulări, mustrări ale cugetului, mândrii, ambiţii, repulsii, amintiri, iubiri năvalnice... E foarte greu

a crede că dacii supravieţuitori „eliberaţi” de jurământul către marele lor rege Decebal au alergat cu

braţele deschise să-l primească pe Traian şi să se înfrăţească „în cuget şi simţiri” cu romanii. Sau

parafrazân- du-l pe meşterul în cuvinte Caragiale (prezent în situaţiile actualităţii, dar chiar şi în cele

ale trecutului), să ne întoarcem în timp şi să zicem: „Ce eram noi, dacii şi romanii până mai ieri: două

neamuri aflate în continue certuri şi războaie, azi fraţi buni şi de neclintit... ieri înfruntări pe viaţă şi

pe moarte, azi prietenii desăvârşite... ieri obscuritate, azi lumină...”.

Să privim iar antecedentele. Mai întâi biruitorul Traian, dreptul împărat, în virtutea dreptăţii

istorice a învingătorului, care trebuia stabilită (dar nu impusă), spunea despre daci că sunt „cea mai

războinică naţiune dintre toate naţiunile ce au existat vreodată, nu numai prin virtuţile corpului lor,

dar şi prin acele învăţături ale lui Zamolxis (care este la ei în cea mai mare veneraţie), săpate adânc

în inima lor. Pentru că, necrezând că mor, ci numai îşi schimbă locuinţa, merg la moarte mai veseli

decât ar merge în orice altă călătorie”. Analizând cuvintele lui Traian, găsim în exprimarea „cea mai

războinică naţiune” nu un sens peiorativ, ci cam acelaşi înţeles cu rostirea lui Herodot: „Cei mai viteji

- 12 -

şi mai drepţi dintre traci”. Iar că „merg la moarte mai veseli decât ar merge în orice altă călătorie” îl

presimţim pe bardul de la Mirceşti şi pe dorobanţii şi căciularii anului 1877, care plecaseră la război

„şi nu-i era chiar nimănui,/ în piept inima rece”, pentru că au mers la asaltul redutelor „ca la nuntă” şi

pentru că ,românul are şapte vieţi în pieptu-i de aramă”. Cu siguranţă că măcar una din cele şapte era

viaţa care încă palpita în sângele lor, cea a străbunilor daci nemuritori!

Şi Mihai Eminescu, care recunoscându-şi strămoşii în neamul dacilor liberi şi nemuritori,

scria: „Era un brav popor acela care a impus tribut superbei împărătese de marmură a lumii: Roma.

Era un popor nobil acela a cărui cădere te umple de lacrimi, dar nu de dispreţ, şi a fi descendentul

unui popor de eroi, plini de nobleţe, de amor de patrie şi libertate, a fi descendentul unui asemenea

popor n-a fost şi nu va fi ruşine niciodată”.

De fapt, războaiele se sfârşiseră fără învinşi, ci doar cu învingători. Şi învingătorii nu se pleacă

niciodată de bună voie în faţa altor învingători, ci cel mult îşi dau mâna şi devin fraţi. Decebal a murit

ca om liber, dacii căzuţi au rămas liberi şi nepieritori în istorie. Cei rămaşi, cu suflet de oameni liberi,

s-au înfrăţit cu romanii, dar nu oricum şi nicidecum de prea mare iubire faţă de foştii lor rivali şi de

prea mare fericire. „Dacia capta” (Dacia captivă) nu era şi nu putea fi veselă şi nici aşa cum a fost

numită de romani „Dacia felix” (Dacia fericită), ci foarte tristă şi asemenea erau oamenii ei. Decebal

însă după tradiţia neamului său n-a putut fi trist până în ultima clipă, ci mândru pe drept. Când şi-a

curmat viaţa a pornit mândru şi vesel pe drumul nemuririi spre Gebeleizis cel din adâncimea cerului

senin.

Să ne amintim de visul lui Decebal când el intrase în comunicare directă cu înaintaşii săi, zeii

dacilor; aflase de la aceştia un adevăr pe care şi el îl ştia prea bine: că de câte ori Neamul său se aflase

la moment de cumpănă, se găsiseră bărbaţii „salvatori”, printre care şi el, pentru a duce mai departe

Neamul spre nemurire: Zamolxis-Gebeleizis, Burebista, Deceneu, Scorilo, Decebal... Roata istoriei

se învârtise şi destinul era mereu de partea învingătorilor nemuritori. Peste un veac şi jumătate, la

retragerea aureliană, Dacia renaşte şi visul lui Decebal se împlineşte. Soseşte cel dorit şi chemat de

Neamul său pentru a-l reîntregi şi nemuri. Salvatorul, Regalianus, era os de rege dac, din stirpea

strămoşului Decebal.

Dar înfrăţirea începuse încă din 106 şi până la 271, sub urmaşii lui Traian, dacii şi romanii tot

avuseseră timp să se înfrăţească, să uite de ură şi pasiuni şi să încerce a-şi vindeca rănile. Dacii şi

romanii încercaseră să se apropie unii de alţii. Le era greu dacilor să se apropie de cei care le răpiseră

libertatea. Le era uşor romanilor să-şi ducă viaţa mai departe într-un teritoriu în care erau stăpâni.

Aici intervine, însă un factor de care trebuie ţinut seamă în primul rând pentru a înţelege romanizarea

dacilor la adevăratele dimensiuni, problemă pe care o vom relua când vom răspunde la întrebarea

„Unde s-a format poporul român?”. Dacii află că învingătorii lor nu erau nişte străini. Între ei veniseră

mulţi, cei mai mulţi dintre fraţii lor de dincolo de Dunăre. Unii chiar dintre urmaşii înaintaşilor lor

trecuţi odată peste fluviu de generalii romani veniţi după pradă. Îşi revedeau rudele apropiate, pe care

le socotiseră pierdute în vastul imperiu. Se înţelegeau cu ei, cei mulţi şi simpli. Erau fraţi de sânge

- 13 -

cu ei. La un secol şi jumătate, când împăratul de viţă dacă, Rega- lianus, reface unitatea statului dac

nord-dunărean, populaţia era din ce în ce mai mult daco-romană.

Dacii n-au suportat însă niciodată ideea de robie. Nu suportau mai ales castrele în care

împăratul îşi ţinea legiunile trimise să asigure stăpânirea Romei. Când alte neamuri atacau provincia

Dacia şi legiunile ieşeau din castre pentru a face faţă năvălitorilor, vitejii daci, ajutaţi şi de fraţii din

Dacia liberă, îşi făcuseră obicei de a pătrunde în întăriturile romanilor în speranţa readucerii libertăţii

în această parte de ţară. Înfrăţirea s-a făcut mai întâi prin apropierea fraţilor de fraţi. Iar fapta lui

Regalianus poartă amprenta şi semnul renaşterii Daciei.

Cu romanii legiunilor cuceritoare mai greu s-a putut face înfrăţirea. Legendele care s-au născut

şi s-au întins în toată lumea europeană despre faima vitejilor daci se completează şi cu demnitatea

multora care au păstrat ca pe o icoană chipul lui Decebal. Bătrânii povesteau la nepoţii şi strănepoţii

lor despre toate acestea şi încheiau cu cuvintele: „Să nu uitaţi că pe Columna lui Traian, noi, dacii,

suntem în lanţuri!”.

Iar noi adăugăm astăzi:„Dacă noi dacii nu meritam să fim în lanţuri, ei, romanii nu meritau să

stea alături de noi ca stăpâni. Ci doar ca fraţi.”

- 14 -

LEGENDA NEÎMBLÂNZITEI DOCHIA

Repulsia sau adversitatea deschisă faţă de elementul cuceritor roman o aflăm şi la femeile dârze

şi frumoase ale Daciei. Fetele ascultau de sfatul părinţilor şi al suratelor mai mari şi mai înţelepte; şi

aflau de la aceştia istoria adevărată a Daciei dinainte de cucerirea romană. Ca şi bărbaţii purtau în

suflet pe vitejii străbunici şi pe marii cârmuitori ai Daciei. Se apropiaseră de fraţii lor veniţi de peste

Danubiu şi chiar din locuri mai îndepărtate. Cu ei se înţeleseseră din grai, din priviri şi adesea numai

din bătăile inimii. Ca şi bărbaţii lor nu-i suportau pe purtătorii de pajură romană, oricât de viteji

auzeau ca sunt şi oricât de chipeşi arătau. Pe unii începuseră să-i înţeleagă, de alţii să se apropie, dar

numai atunci când nu purtau însemnele cuce ritorului Traian. Pe aceştia nu i-au îngăduit niciodată.

Vor fi făcut jurământ de atunci, de când căzuse Sarmizegetusa, unde, alături de bărbaţi, o parte din

apărarea eroică a cetăţii se datora şi braţului femeiesc. Iar jurământul poate a sunat aşa:

„Mai bine stană de piatră, Sau poate rău curgător, Decât soţie de vatră Omului cotropitor. “

Şi jurământul acesta s-a făcut stană de piatră pentru a deveni nepieritor şi s-a turnat în legendă.

Şi în gura bătrânilor povestitori s-a făcut şi râu curgător. Ca din gură în gură să curgă mai departe

prin istorie.

Eroismul femeilor dace şi simbolul rezistenţei la îngemănarea cu soldaţii romani îl constituie

figura devenită legendară a Dochiei. Legenda Dochiei se înfăţişează sub mai multe variante. Ele decurg

însă dintr-o întâmplare centrală devenită clasică şi care poartă denumirea dată de noi: „Baba Dochia

şi lepădarea cojoacelor”. Dintre înfăţişările legendei, alegem doar două care sunt pentru lămurirea

subiectului nostru legate de istoria dacilor şi a daco-romanilor. Prima o prezintă pe Dochia ca soră a

lui Decebal. De numele Dochiei este legat eroismul femeilor dace în apărarea Sarmizegetusei.

Se spune că, înainte de asediul roman asupra Sarmize getusei, un bătrân dac ce stătea în munţi,

aflat la o vârstă prea înaintată pentru a mai putea merge în luptă, căci trecuse cu ceva de sută, a primit

pe Dochia, care venise la el pentru a-i cere sfatul. Bătrânul Zăpadă, că aşa îl ştiau toţi de nume, purta

în suflet, ca pe cea mai grea povară, durerea de a nu mai putea merge în luptă. Când o văzu pe Dochia,

pe care o ştia de când era o copilă, privirile înceţoşate de ani i se limpeziră. Îi zise cu graiul stins:

— Bine ai venit, fiică a Daciei, frumoasă, vitează şi fericită!

Dochia îi mulţumi pentru cuvinte, dar se arătă nedu merită:

— De ce mă socoteşti fericită, bunule Zăpadă?

— Pentru că poţi să zbori în lupta cea dreaptă a noastră, a dacilor, împotriva cohortelor Romei.

Eu nu mai pot şi durerea îmi este în inimă adâncă!

Dochia citi de pe figura bătrânului toată adâncimea durerii acestuia. Atunci înţelese şi că ea

este fericită.

— Da, zise, către Zăpadă, abia aştept să ajung în luptă, mai ales că Traian vrea să cucerească

- 15 -

Sarmizegetusa noastră!

Bătrânul o cercetă din priviri:

— Da, e hotărât să o cucerească. Traian e aprig şi hotărât la faptă! Dar tu, draga mea copilă, să

ştii că lupta e grea, iar cea de acum, care vă aşteaptă pe voi, cei fericiţi, va fi mai crâncenă ca niciodat’

!

— Ştiu, bunule Zăpadă. Dar sunt gata să o înfrunt!

— Da, eşti gata. Pentru că ai inima înflăcărată şi asta îţi face braţul netemător. Dar şi picioarele

îţi sunt iuţi ca de căprioară şi alergi în luptă neobosită!

Dochia râdea înveselită:

— N-o fi chiar aşa, bunule Zăpadă, dar nici pe departe!

— Pe departe fie gândul rău de la tine. Că în luptă îţi pierzi câteodată un braţ!

— Ştiu, dar de aceea am două braţe, bunule Zăpadă. Ca să lupt cu cel rămas teafăr!

Era rândul bătrânului să surâdă parcă fericit. Părea că durerea lui ascunsă în piept începea să

se risipească. „Dacă el nu mai poate lupta, va realiza Dochia pentru el această faptă neîmblânzită şi

netemătoare. Tocmai voia s-o binecuvânteze, dar Dochia se înnegurase:

— Venisem la tine, bunule Zăpadă, pentru un sfat anume. Eu le-am vorbit femeilor şi fetelor

dace despre lupta grea care se apropie şi le-am chemat ca, alături de mine, să luptăm cot la cot cu

bărbaţii pentru Sarmizegetusa. Iar eu le- am spus că voi fi în fruntea lor.

— Şi?

— Ele nici n-au vrut să audă!

— Cum, femeile şi fetele dace nu vor să lupte pentru pământul dac?

— Dimpotrivă, toate vor să lupte. Numai că n-au vrut să audă ca eu, Dochia, să particip la

luptă în fruntea lor. „Tu, ca soră a regelui, trebuie să stai departe de foc. Nu trebuie să-ţi primejduieşti

prin nimic viaţa.”... Ei, ce zici şi ce mă sfătuieşti să fac, bunule Zăpadă?

Bătrânul stătu şi cugetă. Apoi se însenină, semn că găsise răspunsul:

— Du-te, frumoasă, vitează şi fericită fiică a Daciei; şi spune-le fiicelor pământului dac aşa:

„Aţi văzut vreodată pe regele Decebal în afara luptei? Nu l-aţi văzut! Ci numai în fruntea luptei şi în

toiul ei, acolo unde era mai greu! Se cuvine dar ca eu, soră a regelui, să fac asemenea!”

Şi o binecuvântă aştemându-i un sărut pe frunte. Iar Dochia plecă fericită, şi pentru că primise

un sfat atât de bun, dar şi pentru că avea să participe la lupta pentru apărarea Sarmizegetusei în

fruntea femeilor dace.

Legenda spune că, atunci când capitala Daciei era asediată, Dochia s-a dovedit a fi cea mai

vitează dintre luptă toare, simţind răspunderea ce o avea ca soră a marelui rege Decebal. Neînfricată în

luptă, ea s-a dovedit temerară şi înainte de începerea luptelor. Se spune că a mers la Roma îm preună

cu solii trimişi de Decebal în vederea încheierii păcii. Această soră a lui Decebal era foarte înţeleaptă,

dar şi foarte frumoasă. Ea a uimit pe senatorii romani şi prin felul cum ştia să vorbească, dar şi prin

- 16 -

întreaga ei făptură. A văzut-o şi Traian, care era însoţit atunci de fiul său adoptiv Hadrian. A văzut-o

şi, impresionat în chip deosebit, a exclamat:

„Cum, o femeie în apărarea drepturilor bărbaţilor? Nu are destui bărbaţi vrednici Dacia pentru

a se apăra singuri?”

Dochia, fără sfială că se află în faţa celui mai mare împărat al lumii de atunci, i-a răspuns:

„Te înşeli, Traian împărat! N-am venit să vorbesc în numele bărbaţilor daci şi nici să-i apăr

sau să lupt în locul lor. Fiecare dac, bărbat, femeie sau copil are o singură iubire de apărat. Şi aceasta

este Dacia, ţara neamului meu. În numele Daciei îţi vorbesc, Dacie care n-a fost înfrântă şi nu va fi

niciodată. Decât prin număr şi arme. Dar prin vitejie şi dreptatea braţului niciodată. În numele Daciei,

care acum îţi cere pacea, dar nu din teamă, ci pentru a pune capăt unui război ce nu foloseşte la

nimeni... Noi, dacii suntem netemători şi nemuritori. Femeile dace muncesc alături de bărbaţi, apără

ţara şi cetăţile ei de năvălitori. Mai mult: femeile dace dăruiesc ţara cu mlădiţe noi întru înflorirea

neamului nostru!”

Traian era şi el ca o apă. Ca un râu sau mai bine zis ca un fluviu curgător. Sorbise cuvintele

Dochiei şi îi admirase frumuseţea. Îi zise, în faţa tuturor, aşa cum avea obiceiul:

„Frumoasă fiică a Daciei şi soră a măritului rege Decebal. Chiar atât de vitează eşti pe cât şi

spui? Am să vin să te văd în luptă şi, de te vei dovedi precum spui, te voi ridica la cele mai înalte

ranguri. Dar pace nu pot face acum când sunt atât de aproape de Sarmizegetusa. Ar însemna să apar

în faţa neamului meu, a bătrânei cetăţi Roma, a armatei pe care o conduc drept laş şi temător. Iar

Traianus n-a dat înapoi niciodată!”

Hadrianus i-a vorbit altfel Dochiei. A avut în vedere mai întâi frumuseţea fetei dace: frumoasă

fiică a Daciei şi soră a măritului rege Decebal - repetă şi el formula de curtoazie a părintelui său -,

chiar atât de vitează eşti pe cât şi spui? Am să viu să te văd în luptă şi, de te vei dovedi astfel, te voi

lua de soţie!”

„ Vino să mă iei de pe înălţimile cetăţii Sarmizegetusa. Dar să vii nu ca mire, ci ca luptător, cu

sabia scoasă din teacă, dacă vrei să vezi cum ştiu să mă bat pentru neamul meu!”

Aşa cum am spus, Dochia a luptat eroic apărând Sarmizegetusa. Dar n-a putut-o salva, după

cum n-a izbutit nici însuşi regele Decebal. Văzând că romanii au ars şi dărâ mat cetatea, a exclamat:

„Cetate vitează şi sfântă, zeii ţi-au hărăzit o soartă nemeritată. Ca şi a legendarei Cartagina. Fie ca ea

să renască prin urmaşi!”

Nu-l putuse urma pe Decebal. Îi pierduse urma. Aceeaşi soartă nemilostivă îi despărţise. Dar

se aşeză în fruntea femeilor şi copiilor, nădejdea Daciei viitoare, şi porni spre răsărit, spre „dacii

liberi”, neînfrânţi şi nemuritori.

Hadrianus însă rămăsese cu fiinţa Dochiei în suflet. N-o văzuse luptând, pentru că nu fusese

în bătălie. Dar după stingerea luptei, a trimis călăreţi care să-i ia urma, s-o prindă şi s-o aducă la

Roma ca pe un trofeu preţios. Şi ascultând porunca, soldaţii Romei au găsit-o şi au adus-o în faţa lui

Hadrianus. Acesta, cu ochii luminaţi de apariţia Dochiei, i-a spus: