romanii la psiholog preview

Românii la psiholog

editori:silviu DragomirVasile Dem. Zamfirescu

director editorial:magdalena mărculescu

redactor:Victor popescu

copertă:Faber studio

director producţie:Cristian Claudiu Coban

dtp:ofelia Coșman

corectură:Elena BițuCătălina ioancea

Descrierea Cip a Bibliotecii naționale a RomânieialEXa, iUlianaRomânii la psiholog: interviuri cu psihologi şi psihoterapeuți / iuliana alexa. - Bucureşti: Editura Trei, 2014

isBn 978-973-707-943-5

616.8(498):929

Copyright © Editura Trei, 2014

o.p. 16, ghișeul 1, C.p. 0490, BucureştiTel.: +4 021 300 60 90 Fax: +4 0372 25 20 20e-mail: [email protected]

CUpRins

argument 9

şCoală, DiVoRţ, Copii sUpRaDoTaţi Vera Şandor, „a-i accepta înseamnă a-i iubi aşa cum sunt“ 14Cristian Petrescu, „părintele trebuie să fie alături de copil la orice experiență nouă“ 20Alfred Dumitrescu, „Tatăl validează identitatea feminină a fiicei“ 24Maria‑Corina Bacalearos, „Copilul trebuie să știe că va fi iubit de ambii părinți“ 34Diana Stănculeanu, „Copiii sunt supuşi la diverse forme de violență“ 40Armand Veleanovici, „identificarea supradotării este esențială“ 50

sEDUCţiE, BloCajE, inFiDEliTaTEMugur Ciumăgeanu, „putem reinventa relația sexuală“ 58Silvia Papadima, „a te îndrăgosti înseamnă a merge pe muchie de cuțit“ 64Virgil Rîcu, „Când dorința este blocată, e semn că ceva e nevorbit în cuplu“ 70 Sanda Lepoiev, „oamenii mai întâi acționează, apoi încep să gândească“ 80

Copyright © Editura Trei, 2014

o.p. 16, ghișeul 1, C.p. 0490, BucureştiTel.: +4 021 300 60 90 Fax: +4 0372 25 20 20e-mail: [email protected]

Augustin Cambosie, „amorul este un fenomen de proiecție“ 86Ramona Covrig, „nu toți infidelii vor să se despartă“ 92Dragoş Cîrneci, „partenerii trebuie să aibă grijă să se păstreze atractivi“ 102

CRiZă, singURăTaTE, VisIon Vianu, „Trebuie să fii autentic“ 112Vasile Dem. Zamfirescu, „noi, românii, avem nevoie de self-esteem“ 118Simona Reghintovschi, „la vârsta mijlocie, timpul personal devine finit“ 124Bogdan Ion, „Criza vârstei mijlocii este un prag existențial ce poate fi depăşit“ 130Monica Reu, „Ce este comunicarea nonviolentă?“ 138Andreea Carmen Chiţu, „sunt tot mai multe femei singure“ 146Gabriela Iordache (Curici), „Bătrânețea poate fi o perioadă extraordinară“ 156Mihaela Sindie, „petrecem şase ani din viață visând“ 162

TERapiE, Dans şi TRaUmăIrina Holdevici, „optimismul este o atitudine“ 172Ileana Botezat‑Antonescu, „Este nevoie să ne amenajăm interiorul“ 178Irina Ţepuru, „să ascultăm mesajele înțelepte ale corpului“ 184Diana Vasile, „Rănile noastre interioare sunt surse de învățare“ 190

Carmen Toader, „să acceptăm că sunt lucruri pe care nu le putem schimba“ 198Carmen Beyer, „şi psihologul are nevoie de feedback“ 206

psihologi sTRăini în RomâniaJacques Salomé, „avem nevoie de reguli de comunicare“ 214George Kohlrieser, „Trebuie create legături afective“ 220Monique Fradot, „putem învăța să iubim“ 224Luis Rodriguez de la Sierra y Escobar, „Violența e motivată de anxietate“ 230Anne de Graaf şi Klaas Kunst, „Când sunt liberi, oamenii muncesc cu plăcere“ 234Nossrat Peseschkian, „inteligența fără iubire este rece, iar emoția fără inteligență este naivă“ 240Franz Ruppert, „ne putem elibera de trauma familială“ 246Marie Darrieussecq, „imaginarul cu care scriu este bântuit de copilăria mea“ 252

românii la psiholog

Argument

De ce o carte de interviuri cu psihologi și psihoterapeuți? Câmpul dezvoltării personale a prins aripi în ultimii ani, oamenii îşi pun întrebări despre ei înşişi, despre ceea ce trăiesc, despre relațiile cu ceilalți, despre Dumnezeu, vârstă, sex, copii şi cam tot ce mai poate interesa o persoană edu-cată din România anului de grație 2014.

avantajul meseriei mele de jurnalist şi mai ales al sta-tutului de redactor-şef la revista Psychologies este că intru în contact cu specialiști recunoscuți de câteva ori pe săptă-mână. plăcerea de a-i intervieva este unul dintre „beneficiile secundare“ (ah, vulgata psihanalitică…) ale meseriei mele. sper că acest fapt reiese din interviurile cuprinse în acest volum şi că deliciul intelectual al ideilor i se va transmite cititorului. pentru că nu este vorba numai de a afla răs pun-suri la probleme concrete de viață (cum să îți creşti copilul mai bine şi într-o manieră mai puțin stresantă pentru toată lumea, cum să îți refaci relația după infidelitate, cum să gestionezi stresul când lumea o ia la vale în jurul tău etc.), ci de găsirea unei filosofii, a unui drum personal, a unui stil de a gândi care să te facă mai adaptat.

profit de ocazie pentru a sublinia cuvântul „adaptat“. poate că nu am insistat destul pe această idee în momentul în care am făcut interviurile cu psihologii și psihoterapeuții pe care îi veți regăsi în această carte, dar este un bun moment să mă explic acum. Cred că adaptarea este renun-țarea la idei primite, la drumuri trasate de alții, la intero-garea perpetuă a interiorului nostru cu privire la ceea ce vrem noi. adaptarea nu înseamnă nici măcar conformarea la o anumită morală; iată de ce veți găsi în această carte şi

idei care poate vă vor scandaliza. nu sunt adepta cumin-țeniei ideatice şi nici a conformismului, şi se pare că am norocul de a cunoaşte oameni cu acelaşi nonconformism în gândire. Veți găsi idei care deculpabilizează adulterul, de pildă, sau aruncă umbre de îndoială asupra dogmelor reli-gioase. nu vă speriați. aşa cum epocile glaciare s-au suc-cedat în istorie cu cele de încălzire globală, la fel, și morala e o chestiune de context. spun asta pentru că văd prea des oameni ce stagnează în (prea) multă culpabilitate, de exem plu. Dacă buna cunoaştere a psihologiei şi a sufletului uman are un beneficiu, acesta e mai ales acela că vezi căi de a te deculpabiliza, de a te simți implicit mai bine în propria piele. sper că măcar acest beneficiu îl va aduce lectura acestui volum de... tehnici de viață.

se cuvine acum să mulțumesc celor care de-a lungul timpului au acceptat să stea de vorbă cu mine. Celor din branşa psihologiei şi dezvoltării personale care ajută zi de zi oameni ca mine şi ca dumneavoastră să se simtă mai bine. sunt cei care nu apar în presă de obicei, care, prin natura meseriei, cultivă discreția, dar care au de spus lu-cruri mult mai interesante şi mai importante decât cei care populează spațiul media mainstream. sunt cei care gândesc aplicat la realitate, care pot oferi soluții sau care te ajută să le vezi și singur. Cred că ei fac realmente lumea un pic mai bună şi mai deşteaptă. sper că am transmis plăcerea dia-logului din conversația pe teme psihanalitice cu augustin Cambosie, cald şi mucalit, cu alfred Dumitrescu, cu al său umor blazat, sau cu domnul Vasile Dem. Zamfirescu, sobru şi cu argumente impecabile… sau plăcerea de a o asculta pe sanda lepoiev, laconică şi justă în fiecare propoziție. Unul dintre cei mai interesanți amici pe care mi i-am făcut prin intermediul şefiei la Psychologies este Dragoş Cîrneci, cu o


voce singulară în spațiul ştiinței psihologice de pe aceste meleaguri. neuroştiința abia începe să intre în spațiul mai larg de popularizare a ştiinței creierului şi sper, cu mo-destie, că am contribuit cât de cât la răspândirea ideilor din acest domeniu.

nu este o carte dedicată diverselor şcoli sau orientări terapeutice, de aceea se cuvine să mulțumesc şi celor de alte orientări. Dianei Vasile, Ramonei Covrig, lui Bogdan ion sau irinei holdevici, precum şi altor cognitivişti, gestaltişti, adlerieni, jungieni. Ei toți au venit cu puncte de vedere interesante şi particularizate de perspectiva lor. Tuturor, o reverență. Cât despre străinii intervievați în acest volum, poveştile lor sunt la fel de interesante. invitați la diverse workshopuri de dezvoltare personală, ei vin cu perspective uluitoare, noi, adesea exotice. Este cazul regre-tatului nossrat peseschkian, fondator al psihoterapiei po-zitive şi adept al terapiei prin intermediul unor minunate poveşti pilduitoare (publicate la Editura Trei). sau al lui george Kohlrieser, psiholog specializat în negocierea luării de ostatici. Ce să mai spun de marie Darrieussecq, franțu-zoaica fină şi ironică, romancieră şi psihanalistă, cu contri-buții importante la teoria actuală a literaturii… Toți aceştia mi-au făcut viața de jurnalist un deliciu intelectual. sunt şi alții. oameni amabili, comunicativi, empatici şi simpatici, evoluați personal, prin definiție plăcuți. le mulțumesc pentru disponibilitate şi sunt sigură că vor ajunge repede şi uşor la cititorii acestui volum. mulțumesc şi Editurii Trei pentru ideea de a strânge interviurile într-o carte şi sper că în acest fel contribuim încă puțin la o mai bună... adaptare.

iuliana alexaredactor-şef Psychologies România

ianuarie 2014

Școală, divorţ, copii supradotaţi

Vera Şandor

• Estepsihanalist,membrualAsociațieiInternaționaledePsihanaliză, membru fondator, formator și supervizor al societății Române de psihanaliză, membru aderent al societății psihana-litice din paris și membru al societății Europene de psihanaliză pentru Copii și adolescenți.

• PsihanalistacreditatdeAsociațiaInternaționalădePsihanalizăpentru psihanaliza Copilului și adolescentului.

• De asemenea, este formator și supervizor COPSI, precum șipreședinte al Fundației „generația“.


„a‑i accepta înseamnă a‑i iubi aşa cum sunt“

Relaţia cu cei care ne‑au dat viaţă şi alături de care ne petre‑cem o bună parte din ea e destul de rar una calmă. Dar până unde e vorba de o revoltă normală şi unde începe cea anormală, alimentată artificial? Ce înseamnă iertarea şi acceptarea părin ţilor? Iată explicaţiile unui psihanalist cu experienţă.

— Ce înseamnă să‑ţi accepţi părinţii? — Fiecare persoană poate răspunde în felul ei la această

întrebare, în funcție de relația cu părinții proprii. gene-ralizând, trebuie să spunem încă de la început că părintele este o persoană. aşadar, a-ți accepta părinții înseamnă a accepta că aceştia sunt persoane cu istoria lor, speranțele, aspirațiile, eşecurile, succesele lor, oameni ca şi noi — în-seamnă deci a nu-i mai idealiza. înseamnă a ne separa de ataşamentul nostru dependent şi asigurator față de ei, a fi capabili să ne luăm viața în mâini. mai înseamnă a ne desprinde de proiecțiile lor asupra noastră, a tria aşteptă-rile lor, a păstra doar ceea ce corespunde cu ființa noastră auten tică, a nu mai proiecta asupra lor propriile noastre eşecuri, interdicțiile noastre interne, teama de viață, de dra-goste, de competiție, de noi, de Celălalt… înseamnă ade sea a ne confrunta cu traumele, abuzurile, şantajul afectiv, ce pot fi reale sau pot fi doar proiecțiile noastre… mai înseamnă a putea deveni noi înşine părinți. Copiii abuzați le reproşează părinților că i-au adus pe lume şi adesea ezită să devină ei înşişi astfel de „criminali“. Viața începe şi se termină cu ei, ca răzbunare că viața a fost pentru ei numai durere. Dar ar trebui să diferențiem de la început între cei care au fost

abuzați printr-un comportament pervers real şi cei ale căror reproşuri sunt elaborate de ei… a fi părinte, spunea sigmund Freud, este una dintre „meseriile imposibile“…

— Când începe confictul cu părinţii? — „Conflictul“ în sensul general al tensiunii dintre două

ființe aflate într-o relație începe chiar de la naştere. în ecuație este vorba despre un copil — adică o ființă total dependentă — şi o mamă sau un tată care au deja o istorie proprie, inter- şi transgenerațională. De asemenea, cei doi au un set de idealuri proprii, au apărări şi angoase, dorințe şi plăceri care i se transmit nou-născutului în mod inconşti ent şi automat. pe lângă acestea pot să apară incompatibilități de temperament între părinți şi copii. acestea sunt feno-mene ce țin de capacitatea mamei de a face față din punct de vedere psihic şi fizic relației de dependență totală a co-pilului față de ea. imediat după naştere se pot acutiza în psihicul mamei conflictele clasice dintre feminitate şi mater-nitate, diverse alte trăiri… Toate aceste tensiuni sunt simțite în relația cu copilul şi adesea ele se reflectă direct în gestu-rile de îngrijire a celui mic. Revenim deci la afirmația „părin-tele este o persoană“, cu slăbiciuni, cu nelinişti proprii.

— De ce uneori ne explicăm greşelile personale prin comportamentul lor faţă de noi?

— pentru că, parțial, este adevărat. Este însă necesară sublinierea că, exceptând acei părinți perverşi care îşi abu-zează copiii, cam toți părinții greşesc față de copiii lor fără să îşi dea seama şi, evident, „având cele mai bune intenții“. Trebuie să le acordăm, aşadar, şi lor această „cir cumstanță atenuantă“. se întâmplă ca unii părinți care vin la noi la cabinet cu copiii să aibă ei înşişi nevoie de o tera pie care să „detoxifieze“ relația cu copilul de toate mizele şi conflictele inconştiente. Dragostea părintească este idealizată de când


lumea în pedagogie, religie sau artă, dar ea rămâne un sen-ti ment profund uman, supus tuturor limi tărilor umane: posesivitate, supunere, confuzia dintre tine şi celălalt, copi-lul privit ca un trofeu sau ca parte din tine etc. Toate acestea provoacă tensiune şi revoltă. Cum altfel?

— Ce înseamnă a‑ţi accepta părinţii? — înseamnă a-i putea iubi exact aşa cum sunt. Fiii şi

fiicele pretind acelaşi lucru: să fie iubiți aşa cum sunt, pen-tru ei înşişi. Fiecare ființă umană are acest drept, chiar şi părinții, dar acest lucru este greu de realizat.

— Există un moment mai bun al iertării şi împăcării? — în cazuri normale, această împăcare are loc la ado-

lescență sau imediat după. adolescența este momentul desprinderii, al renunțării la dependență, cel în care devii adult printr-o dublă mişcare: negându-ți părinții şi reuşind să-i iubeşti pentru ceea ce sunt ei. Dar pentru cei care au fost abuzați sau traumatizați, pentru cei care au secrete grele de familie, momentul regăsirii de sine nu poate fi uşor. Când vor dori să rezolve această problemă, adică să „elaboreze“ relația cu părinții (în termenii psihanalizei), pentru aceşti oameni împăcarea se va produce cu greu. în plus, cel în cauză va fi adesea supus tentației de a nega sau de a mistifica relația defectuoasă față de sine.

— Cum ştim dacă avem o relaţie bună cu ei? — nicio „concordie“, în nico relație interumană, nu este

definitivă şi continuă, fără fisură. aceasta ar fi ideali zarea unei bune relații părinte-copil. împăcarea cu părinții se poate testa şi proba doar în efortul nostru continuu de a rămâne cu ei în bunii termeni ai tandreței…

— Dacă tot nu putem schimba trecutul, nu este oare inutil să le reproşăm ceva?

— nu, uneori reproşul este necesar. poate fi un pas spre reparație, spre recunoaşterea traumei chiar de către cei

care sunt „vinovați“. nu putem schimba trecutul, dar putem schimba felul în care îl privim sau îl interpretăm. Trecutul este istoria rezultată din felul în care am interpretat noi, oamenii, gesturi, forme de dragoste ale căror subiecți am fost uneori fără voia noastră…

— Dacă îi acuzăm o facem, inconştient, pentru că ştim că tot îi vom ierta?

— sigur că da, orice proces de acest gen presupune un verdict, şi mai devreme sau mai târziu, o „ispăşire“.

— Şi dacă nu reuşim să ne împăcăm cu ei? — Trebuie să fim capabili să trăim cu asta. în fond, orice

relație are doi jucători: este nevoie de doi pentru dragoste, pentru ură, pentru împăcare, pentru viață.

— Cum putem ierta un tată alcoolic sau violent care a umbrit copilăria prin comportamentul său ori o mamă absentă sau dură?

— în primul rând, aş dori să fac precizarea că există o diferență între a ierta ceva sau pe cineva şi a te împăca sau accepta pe cineva. iertarea presupune de obicei o poziție morală superioară şi este adesea greu de susținut față de părinți. în plus, victimele pot ierta cu dificultate. Deşi iertarea face parte dintre comandamentele noastre cele mai importante, ea nu este întotdeauna posibilă şi nici întot-deauna dezirabilă. Unii oameni sunt ținuți în viață de dra-goste, aşa cum alții se susțin prin ură. ştiu că asta busculează puțin simțul comun, dar se întâmplă adesea astfel atunci când căutăm adevărul. Eu prefer termenul de „împăcare“ pentru că el centrează efortul pe noi, pe destinul nostru individual. Da, este posibilă împăcarea cu un tată alcoolic sau violent sau cu o mamă absentă sau care a fost foarte dură. Copiii fac eforturi extraordinare să-şi îmblânzească părinții, ca să îi poată iubi. Uneori însă, când este vorba


despre diferite forme de abuz şi perversiune la părinți, acest efort eşuează şi în copilărie şi mai târziu. la întrebarea „cum este posibil să ierți?“, aş spune că este calea fiecăruia, ceva propriu, unic. la un moment dat, ajungem să ne vedem părinții aşa cum sunt ei în realitate, adică oameni cu istoria şi suferințele lor, nu aşa cum imaginația noastră de copil îi vedea: cu puteri absolute asupra noastră, atotputernici şi atotştiutori…

— Putem găsi oare o altă cale de căpătare a liniştii interioare chiar şi fără a‑i accepta sau a‑i integra?

— Desigur, se poate. Dar împăcarea se va face, în acest caz particular, cu un efort de renunțare suplimentar, cu un travaliu de doliu, cum spunem noi, psihanaliştii, adică de desprindere şi de maturizare, mult mai dificil decât atunci când acceptarea s-ar fi produs fără o separare brutală de drumuri şi destine.

— Cum ştim că i‑am acceptat sau iertat? — Cred că este pur şi simplu o certitudine care îți dă un

sentiment greu de descris.

Cristian PetresCu

• PsihologprincipalîncadrulSpitaluluiUniversitardePsihiatrie„socola“ din iași.

• Formator în psihoterapie sistemică de familie și de cuplu,președinte al asociației de Consiliere și Terapie a Familiei din România.

• Specialistînevaluarea,consiliereașipsihoterapiacopilului.


„Părintele trebuie să fie alături de copil la orice experienţă nouă“

Un şcolar, o mulţime de întrebări. Îi place? Se va adapta? Ce îl ajută să se integreze? Câteva răspunsuri pentru părinţii îngrijoraţi.

— Psihologii afirmă mereu: „Dacă îl iubiţi, e sufi‑cient“. Oare aşa e?

— Este insuficient să oferim copilului numai iubire, fără să-i acoperim şi celelalte nevoi, cum ar fi nevoia de socia-lizare cu ceilalți copii, nevoia de a avea multiple modele de acțiune şi comportament, nevoia de a avea roluri (de elev, de frate, de vecin, de coleg, de prieten etc.), pe care doar părintele singur nu i le poate oferi.

— Cum să facem să nu ne proiectăm neîmplinirile în copiii noştri?

— Este dificil să nu ne dorim ca unele lucruri pe care noi, ca părinți, nu le-am avut, să le facă ei, copiii noştri. Dar ceea ce am vrut noi vor oare în mod sigur şi copiii noştri? Trebuie să-i oferim copilului ceea ce îşi doreşte azi, raportat la contextul actual în care trăieşte el, nu ceea ce ne-ar fi mângâiat pe noi acum 25 de ani. Deci este impor-tant să aflăm ce dorințe sau nevoi are copilul, să vedem utilitatea acțiunilor în contextul epocii în care el trăieşte şi va trăi, nu în trecutul părintelui.

— Este normal ca un copil să aibă episoade de tristeţe? Când e momentul să ne îngrijorăm?

— se ştie că viața nu e făcută numai din lucruri pozitive, a învăța să trecem peste momente dificile face parte din pregătirea pentru viața de adult. Dacă ferim cu orice preț

copilul de dificultăți, mai târziu nu va şti să lupte, sau va reacționa greşit la unele situații de criză ce apar în viața oricărui om. a avea momente de tristețe e normal, a schim-ba totul din cauza tristeții nu e normal. ne vom îngrijora dacă un copil are săptămâni întregi de tristețe, dacă îşi schimbă activitatea şi comportamentul obişnuit, dacă se izolează şi nu mai comunică nimănui ce e în sufletul lui. în asemenea situații, devine obligatorie prezentarea cu copi-lul la un specialist.

— „Rămân cu soţul sau cu soţia mea, chiar dacă suntem în conflict, dar e pentru copil.“ Care e greşeala în acest caz?

— aşa cred unele persoane că, dacă avem un copil sau mai mulți, atunci viața este în totalitate dedicată creşterii şi îngrijirii acestora. însă, dacă un copil are o mamă tristă, nemulțumită în permanență de viața ei, ce model de com-portament va avea? Copilul are nevoile lui, dar majoritatea sunt satisfăcute de către părinți. Dacă părinții sunt frustrați şi nefericiți, este imposibil să nu se reflecte aceasta şi în relația părinte–copil. acest lucru va afecta sigur copilul. aşa că rugăm părinții să-şi rezolve problemele lor, ca să nu ajungem mai târziu la reproşul că „mi-am sacrificat tinere-țea pentru el şi acuma a crescut şi a plecat cu altcineva“.

— Dacă un copil nu are prieteni de vârsta lui, e cazul să ne îngrijorăm?

— Da, ne îngrijorăm dacă un copil nu se poate integra în colectivitatea de copii. modelele de gândire şi comporta-ment specifice fiecărei etape de viață nu le poate găsi în altă parte. Dacă mai târziu apare un obicei precum fumatul, ne putem întreba de unde a apărut: de la cei mai mari sau de la cei de-o seamă cu copilul? gradul de maturizare e diferit


pentru fiecare, însă până la adolescență este recomandat ca un copil să aibă un anturaj de o vârstă apropiată lui.

— Ce îi spunem copilului când nu este acceptat într‑un grup?

— acceptarea într-un grup înseamnă să identificăm ceea ce sudează acel grup, care sunt elementele de recunoaştere din grupul respectiv. Dacă a fi primit în grup înseamnă să ne tatuăm, suntem gata să facem asta? Comunicarea cu copi lul şi prezentarea avantajelor şi a dezavantajelor este o soluție, însă este bine să aibă mai multe oportunități, între care să aleagă copilul.

— Unii copii şcolari vor să meargă la şcoală, alţii — nu. Cum să‑i ajutăm?

— şcolaritatea aduce ceva nou în viața copilului, şi anu-me competiția. acest lucru poate să-l sperie. părintele tre-buie să fie alături de copil la orice experiență nouă, să nu facă uz de comparații care pun copilul în situație de infe-riori tate. acceptăm şi notele mai puțin bune dacă în urma unei discuții ajungem la clarificarea lucrurilor care nu merg, şi dacă întotdeauna copilul va şti că părintele său îl va accepta aşa cum este.

— De ce depinde performanţa şcolară a copilului în primii ani? Cum îl poate ajuta părintele dacă cel mic are dificultăţi de integrare, de învăţare?

— adaptarea, integrarea, acomodarea şi asimilarea nou-tății din mediul şcolar este un efort pentru copil. Este im-portant să-l ajutăm să stabilească o relație afectivă cu şcoala, să se simtă bine în mediul şcolar. apoi, microclimatul fami-lial echilibrat este o condiție; dacă în familie sunt tensiuni şi copilul asistă la certurile părinților, sau nu este asigurat un spațiu pentru efectuarea temelor şi studiului, rezultatele şcolare pot fi nesatisfăcătoare.

romanii la psiholog preview

Documents