Florenţa TECUŞAN Anca ROMANEK

POLITICA MONETARĂ ŞI DE CREDIT

A ÎNTREPRINDERII

ISBN 978-973-687-686-8

UNIVERSITATEA TIBISCUS TIMIŞOARA Facultatea de Ştiinţe Economice

Conf. univ. dr. Florenţa TECUŞAN Asist. univ. drd. Anca ROMANEK

POLITICA MONETARĂ ŞI DE CREDIT

A ÎNTREPRINDERII

Note de curs pentru uzul studenţilor de la ÎFR

Editura EUROSTAMPA TIMIŞOARA

2008

CUPRINS TEMA I MONEDA ŞI FUNCŢIILE EI ÎN ECONOMIE............... 7 1.1 Delimitări între conceptul de monedă şi bani........................................8 1.2 Funcţiile monedei.................................................................................. 9 1.3 Clasificarea monedei............................................................................ 12 1.4. Puterea de cumpărare a monedei.......................................................... 14 1.5. Convertibilitatea monedei.................................................................... 16 TESTE DE EVALUARE............................................................................ 19 TEMA II SISTEMUL MONETAR NAŢIONAL............................. 21 2.1. Conceptul de sistem monetar............................................................... 22 2.2. Unitatea monetară................................................................................. 23 2.3. Etalonul monetar şi tipologia sistemelor monetare naţionale............... 24 2.4. Cursul valutar. Tipuri de cursuri valutare............................................. 25 2.5. Riscul valutar........................................................................................ 28 2.6. Clauze contractuale asigurătorii împotriva riscului valutar.................. 29 2.7. Influenţa cursului valutar asupra competitivităţii produselor şi asupra activităţii de import-export.......................................................................... 36 2.8. Consiliul Monetar, alternativă a organizării monetare naţionale.......... 37 TESTE DE EVALUARE............................................................................ 41 TEMA III INTERDEPENDENŢA FIRMĂ –

SISTEM FINANCIAR BANCAR.................................... 42 3.1. Sistemul bancar – factor esenţial al relaţiei firmă – sistem financiar bancar................................................................................ 43 3.2. Creditul - factor definitoriu al relaţiilor firmă-sistem bancar............... 45

3.2.1. Caracteristicile creditului şi principiile care stau la baza activităţii de creditare.................................................................... 47 3.2.2. Principalele tipuri şi forme de credit.................................... 48

3.2.2.1. Creditul comercial................................................ 48 3.2.2.2. Creditul obligatar.................................................. 54 3.2.2.3. Creditul bancar..................................................... 56 3.2.2.4. Creditul ipotecar................................................... 61 3.2.2.5. Creditul de consum............................................... 62

3.3. Dobânda................................................................................................ 63 3.3.1. Elemente definitorii ale dobânzii.......................................... 63 3.3.2. Factorii care determină nivelul dobânzii.............................. 64 3.3.3. Principalele tipuri de rate ale dobânzii................................. 65 3.3.4 Curbele de randament........................................................... 68 3.3.5. Dobânda nominală şi reală................................................... 69 3.3.6. Dobânda simplă şi compusă................................................. 69

TESTE DE EVALUARE............................................................................ 70

5

TEMA IV PIAŢA FINANCIARĂ ŞI POLITICA FIRMEI............... 74 4.1. Piaţa financiară – concept şi componente............................................. 76 4.2. Valorile mobiliare şi instrumentele financiare..................................... 78 4.3. Segmentarea pieţei financiare............................................................... 80

4.3.1. Piaţa valorilor mobiliare primare.......................................... 80 4.3.1.1. Piaţa acţiunilor...................................................... 80

4.3.1.2. Piaţa obligaţiunilor............................................... 86 4.3.1.3. Piaţa titlurilor de stat............................................ 91 4.3.1.4. Tranzacţii repo şi reverse repo............................. 93

4.3.2. Piaţa produselor derivate...................................................... 93 4.3.3. Piaţa instrumentelor financiare sintetice............................... 95

4.4. Randamentul titlurilor financiare pe termen lung................................. 96 4.5. Optimizarea plasamentelor de capital pe piaţa financiară.................... 98 TESTE DE EVALUARE........................................................................... 100

6

TEMA I MONEDA ŞI FUNCŢIILE EI ÎN ECONOMIE CONŢINUT 1.1. Delimitări între conceptul de monedă şi bani 1.2. .Funcţiile monedei 1.3. Clasificarea monedei 1.4. Puterea de cumpărare a monedei 1.5. Convertibilitatea monedei

REZUMAT Conceptul de monedă a creat de-a lungul timpului ample discuţii de

multe ori contradictorii întrucât există modalităţi diferite de înţelegere şi interpretare, ceea ce demonstrează aspectul multidimensional al acesteia, ca instrument monetar.

Natura monedei este prezentată în literatura de specialitate în trei abordări diferite, dar complementare: funcţională, conceptuală şi formală. Dintre acestea, importantă este, în primul rând, abordarea funcţională, care exprimă esenţa monedei prin funcţiile sale: standard sau etalon al valorii, unitate de cont, mijloc de plată (şi de schimb), rezervă a valorii (sau mijloc de tezaurizare) şi standard al plăţilor amânate.

Analiza monedei din punct de vedere al abordării formale presupune identificarea formelor monedei şi definiţia oficială a acestora.

Din punct de vedere al formei de existenţă, distingem: a) Moneda materială, care cunoaşte două forme: moneda din metal

şi moneda din hârtie. Moneda de hârtie joacă şi ea două forme: moneda de hârtie reprezentativă (biletul la banca sau bancnota) şi moneda convenţionala (emisă de stat).

b) Moneda scripturală (de cont) care reprezintă o formă a bancnotei, bazată pe încredere (moneda fiduciară) şi care cunoaşte importante modificări din punct de vedere a formei de prezentare. Formele actuale sunt cecurile şi viramentele, la care se adaugă cărţile de plată (cardurile bancare) şi moneda electronică şi virtuală.

Alte criterii de abordare a monedei sunt: din punct de vedere al unităţii emitente: monedă creată de agenţi economici, monedă creată de tezaur sau trezorerie, monedă creată de bănci; din punct de vedere al obligaţiei asumate de banca emitentă: monedă convertibilă, neconvertibilă sau superconvertibilă.

Moneda este un activ care are mai multe caracteristici: acceptabilitatea, stabilitatea, divizibilitatea şi portabilitatea.

Indicatorii cantitativi ai monedei se referă mai ales la stocul de monedă reprezentat de masa monetară care desemnează totalitatea mijloacelor de plată existente în economia unei ţări la un moment dat sau ca o medie pe o perioadă determinată.

Pentru a măsura cantitatea de monedă existentă în economie, autorităţile monetare propun agregatele monetare.

7

Un agregat monetar reprezintă un ansamblu omogen de active susceptibile de a fi utilizate ca mijloc de plată. Fiecare ţară practică propria sa definire a agregatelor. În Uniunea Economică şi Monetară definiţia masei monetare este aceeaşi - toţi participanţii la euro dispun de agregate cu acelaşi conţinut. Banca Central Europeană defineşte agregatele monetare M1, M2 şi M3. M1 include bancnote şi piese metalice plus depozite la vedere, M2 este egal cu M1 plus livrete de economii exigibile la vedere, M3 este egal cu M2 plus titlurile organismelor de plasament colectiv şi certificatele de depozit cu scadenţa la maxim doi ani.

În cazul României se folosesc următoarele agregate: - masa monetară în sens restrâns (M1), care cuprinde: numerarul în

afara sistemului bancar şi disponibilităţile la vedere, - cvasi-banii, în structura cărora intră: economiile populaţiei,

depozitele în lei şi depozitele în valută - masa monetară în sens larg (M2), care include M1 şi ansamblul

plasamentelor la termen, în vederea economisirii, posibil a fi transformate în lichidităţi, într-un anumit interval de timp.

Una din problemele cele mai importante este cea a definirii şi determinării puterii de cumpărare a monedei, prin care înţelegem cantitatea de mărfuri şi servicii ce pot fi procurate cu 1, 100 sau 1000 unităţi monetare.

OBIECTIVE

Însuşirea noţiunilor şi categoriilor economice fundamentale legate de

monedă, importanţa, rolul şi funcţiile acesteia în cadrul mecanismului de funcţionare al economiei de piaţă.

1.1. DELIMITĂRI ÎNTRE CONCEPTUL DE MONEDĂ ŞI BANI

În limbaj curent şi în literatura de specialitate se utilizează atât termenul de bani cât şi de monedă. Termenul de monedă, folosit în limbajul poporului francez, englez, italian desemnează, potrivit dicţionarului Larousse „o piesă de metal, emisă de autoritatea suverană pentru a servi ca mijloc de schimb”. Potrivit aceleiaşi definiţii termenul este de origine latină şi provine de la numele zeiţei Junona Moneta, în templul căreia romanii băteau banii. În limbajul poporului român, rus, german se utilizează cu aproximativ acelaşi sens, termenul bani. Potrivit Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, prin bani se înţelege „echivalentul global al valorii mărfii, monedă de metal sau de hârtie recunoscută ca mijloc de plată şi de schimb. Etimologic, cuvântul bani e de provenienţă necunoscută.

Între monedă şi bani există diferenţe cantitative şi calitative: 1. Noţiunea de bani este mai cuprinzătoare şi mai veche decât cea de

monedă, întrucât cuprinde toate mijloacele de schimb. Noţiunea de monedă este denumirea generică acordată pieselor metalice. Termenul de monedă nu este echivalent cu termenul de bani, moneda fiind doar o parte a masei băneşti.

2. Banii sunt o marfă, prin urmare sunt bunuri economice, rezultat al unor legi obiective. Moneda, în schimb este un acord de voinţă între

8

oameni şi presupune existenţa unei autorităţi emitente care decide cu privire la forma monedei şi a metalului din care ea este confecţionată.

- în limba română s-a utilizat un timp termenul de monedă, de la care au derivat termenii monetar, monetărie. - Termenul de monedă recomandat de academia română provine de la grecescul moneda - În prezent termenul înseamnă piese metalice, bancnote, banii de hârtie

Caracteristicile monedei În perioada monedei metalice şi a metalelor preţioase principalele

caracteristici au fost: - deteriorarea era nesemnificativă - nu erau inflamabile - erau impermeabile şi rezistente la orice factor distructiv - puteau fi retopite şi returnate Astfel portabilitatea, divizibilitatea şi recunoaşterea cu uşurinţă

reprezentau cele mai importante caracteristici ale monedei metalice. Astăzi acestea sunt mai puţin importante, de exemplu o bancnotă de

100.000 lei e mai uşor de transportat decât o piesă de aur, un cec emis nu aduce în discuţie natura materialului din care sunt confecţionaţi banii.

Acceptabilitatea este o caracteristică a monedei indiferent de forma acesteia şi de perioada de timp în care a circulat

1.2. FUNCŢIILE MONEDEI

Definirea monedei şi măsurarea acesteia este foarte dificilă. Există două definiţi care pot fi atribuite monedei: a) definiţia funcţională (prin analiza funcţiilor monedei) b) definiţia statistică (prin analizarea indicatorilor şi agregatelor monetare)

A) Funcţiile monedei 1. funcţia standard sau etalon al valorii 2. funcţia de unitate de cont 3. funcţia mijloc de plată (şi de schimb) 4. funcţia de rezervă a valorii (sau mijloc de tezaurizare) 5. funcţia de standard al plăţilor amânate

• Îndeplinirea acestor funcţii se poate face în contextul economiilor monetare în care moneda reprezintă principala modalitate prin care sunt realizate tranzacţiile

• Barterul sau trocul este o caracteristică a economiei nemonetare? Nu! Şi în economia contemporană există manifestări ale acesteia. Barterul apare ca răspuns la excesul de produse şi materiale, situaţie în

care firmele încearcă tranzacţii directe, adică marfă contra marfă. De exemplu, în anul 1990 firma McDonnell Douglas Helicopter Company a încheiat un contract de barter în condiţii de reciprocitate cu o societate hotelieră, prin care se prevedea utilizarea de către salariaţii firmei a unor camere de hotel în schimbul livrării de piese, cuie, piuliţe necesare întreţinerii hotelului. Uneori barterul se poate realiza şi prin internet, de unde rezultă relaţii internaţionale de barter.

9

Funcţia de standard sau etalon al valorii Funcţia de standard sau etalon al valorii reprezintă cea mai importantă

funcţie, întrucât permite exprimarea valorii bunurilor economice în termeni monetari şi efect de comparaţie între preţurile diferitelor bunuri şi servicii. Spre deosebire de alte forme de etalon (kilograme, metru) etalonul valorii are o caracteristică inconstanţa - raportul de echivalenţă şi banii se pot modifica în timp şi în acest scop se utilizează puterea de cumpărare.

O altă caracteristică constă în faptul că moneda ca standard al valorii prezintă şi trăsătura indispensabilităţii, în sensul că deţinerea banilor este absolut necesară fiecărui individ pentru obţinerea bunurilor.

Funcţia de unitate de cont Toate bunurile din economie sunt evaluate monetar prin preţuri. Îndeplinind funcţia de unitate de cont, moneda permite comparaţii în

timp şi cuantificarea valorii adăugate în cadrul activităţii economice. Această funcţie poate fi îndeplinită fără existenţa fizică a monedei. De

exemplu, DST creată în 1970 de FMI ca activ de rezervă a băncilor. Iniţial s-a bazat pe 16 monede, pentru ca din 1981 să fie redefinită funcţie de USD, DMK, FFR, lira sterlină şi Yenul japonez. Această definire a condus la utilizarea cu uşurinţă a DST ca unitate de cont în sectorul privat şi în tranzacţii internaţionale. Deşi poate funcţiona ca unitate de cont nu poate exista şi ca mijloc de plată.

Funcţia de mijloc de plată (de schimb) Moneda înlătură inconvenientul stabilirii echivalentului reciproc între

toate formele din economie. De asemenea, duce la disocierea schimbului M - M' în două operaţiuni M – B –M':

- o operaţiune de vânzare (flux real contra flux monetar) - o operaţiune de cumpărare (flux monetar contra flux real) În evoluţia economiei monetare, anumite bunuri au servit ca monedă:

ceaiul, mirodeniile, bijuteriile. După al doilea război mondial, în Italia au fost acceptate ţigările ca

mijloc de plată: comercianţii le-au acceptat pentru vânzarea de lapte, pâine, haine etc. întrucât puteau să-şi procure orice doreau cu ţigările. Într-o formă mai atenuată, utilizarea ţigărilor ca mijloc de plată a caracterizat în anii 70-80 ţările estice, inclusiv România.

În prezent, recunoaşterea globală ca mijloc de plată de către toţi participanţii la derularea tranzacţiilor în economie este atribuită bancnotelor, monedelor metalice şi banilor de cont (scripturali).

Funcţia de rezervă a valorii (mijloc de tezaurizare) Înclinaţia spre economisire a populaţiei şi agenţilor economici

conduce la constituirea unor depozite sau rezerve de valoare. Moneda constituie alături de imobile, terenuri o formă a rezervelor de

avere. Avantajul utilizării monedei cu acest rol decurge din gradul sporit de lichiditate comparativ cu alte forme.

Prin lichiditate înţelegem uşurinţa cu care anumite active sunt convertite în monedă într-un interval scurt de timp şi cu costuri minime de conversiune.

10

Moneda face parte din patrimoniul oricărui agent economic alături de alte active:

- active cvasi-monetare (depozite la termen) - active financiare (acţiuni, obligaţiuni) - active reale (bunuri imobiliare). Moneda existentă în economie la un moment dat reprezintă suma

activelor care servesc agenţii economici ca rezultat a valorii, a puterii lor de cumpărare.

Orice bun poate constitui o rezervă a puterii de cumpărare, mai mult anumite bunuri conservă puterea de cumpărare pe termen lung mai bine decât moneda.

Moneda se deosebeşte de celelalte pentru că este imediat disponibilă, fără cost de transfer şi fără risc. Orice tranzacţie din monedă în active şi din active în monedă implică un cost. Valoare monedei fluctuează în raport cu preţul bunurilor şi serviciilor. Concluzia: dacă cineva doreşte un activ care să-i confere o putere de cumpărare stabilă, moneda nu reprezintă un activ ideal. Lichiditatea este deci cea care diferenţiază moneda efectivă de alte active de rezervă. Lichiditatea unui activ depinde de:

- cât de uşor poate fi cumpărat sau vândut - costul de cumpărare al tranzacţiei - previzibilitatea şi stabilitatea preţului său Din exemplul de mai jos se observă cât de greu este de stabilit care din

următoarele trei active este cel mai lichid sau cel mai puţin lichid: - activul A se vinde cu uşurinţă dar necesită cheltuieli de tranzacţie substanţiale - activul B necesită mai mult timp pentru vânzare dar nu necesită

cheltuieli de tranzacţie - activul C poate fi poate fi vândut rapid cu cheltuieli reduse de

tranzacţie, dar preţul său este greu de anticipat În anumite circumstanţe moneda nu reprezintă o rezervă efectivă a

valorii. Este cazul perioadelor de creştere rapidă a preţurilor şi de manifestare a inflaţiei. În acest caz valoarea nominală a plasamentelor efectuate nu reprezintă valoarea reală a acestora, iar rata dobânzii nu compensează decât parţial pierderea de valoare datorată inflaţiei. Ca alternativă, se caută alte forme de prezervare a valorii, dintre care aurul e o modalitate preferată după 1930, când inflaţia şi preţul petrolului au sporit.

Acest tip de plasament s-a practicat până după anii 80, când preţul aurului a crescut considerabil la 820USD o uncie (1 uncie = 31,1035 g aur fin). Declinul aurului ca instrument de rezervă a valorii intervine la finele anilor 90, când preţul unciei scade sub 370 USD şi în contextul ameliorării ratei inflaţiei – 5%. Cele mai preferate forme de rezervă a valorii sunt: depozitele la termen, activele financiare şi conturile curente personale, care permit o actualizare a valorii în raport cu inflaţia.

Funcţia de standard al plăţilor amânate Prin aceasta se evidenţiază rolul în exprimarea valorii contractelor pe

termen lung, respectiv stabilirea în momentul actual a unei sume ce urmează a fi încasată sau plătită la o dată viitoare. De exemplu, un colecţionar de artă acceptă să plătească unui pictor care va termina peste 3 luni un tablou cu

11

condiţia livrării la termenul stabilit. Dezvoltarea tranzacţiilor internaţionale la termen pe pieţele de capital este un alt factor care permite manifestarea banilor în această funcţie.

În economia în tranziţie, un aspect important este cel al dolarizării. În economia de piaţă în tranziţie este acest aspect este specific fiindcă

dolarii încep să circule ca o alternativă de măsură a valorii. Rata inflaţiei alterează preţul bunurilor şi serviciilor, condiţie în care

dolarii devin unitate de cont. Preţurile în unele magazine sunt exprimate în dolari (shopuri). Operaţiunea de schimb facilitează achiziţia bunurilor indiferent de forma de exprimare a preţului. Estimarea volumului dolarilor acumulaţi în Europa de est şi Centrală este greu de realizat.

Banca Rezervelor Federale estimează că dolari utilizaţi în această regiune depăşesc volumul celor din SUA, apărând astfel probleme:

- din punct de vedere al controlului monetar - din punct de vedere al ofertei de monedă - din punct de vedere al emisiunii realizate de Banca Centrală Economiile în tranziţie care încearcă stabilizarea inflaţiei sunt capabile

să alimenteze cu dolari economiile lor – manifestând preferinţă pentru depozitele în valută.

1.3. CLASIFICAREA MONEDEI

Moneda în evoluţia sa a cunoscut diferite forme de existentă – de la forma marfă a acesteia la forma abstractă sau moneda semn.

I. După forma de existenţă: A. Moneda materială în funcţie de calitatea materialului din care

este confecţionată cunoaşte 2 forme: 1. moneda de metal Cunoscută din antichitate, ea este alcătuită din metale comune sau

preţioase. La început se utilizau lingouri, dar care erau greu de divizat şi cântărit. S-a trecut apoi la forma monedelor ca piese metalice(primele monede au apărut în Grecia antică, descoperirea monedei fiind una din cele mai preţioase contribuţii pe care aceasta a adus-o civilizaţiei umane)

Generalizarea metalelor preţioase a fost posibilă datorită calităţilor fizice şi chimice: - puţin alterabile, prin aliaje căpătând un grad de rezistenţă ridicat - se caracterizează printr-o mare divizibilitate - concentrează o valoare mare într-un volum mic - îşi menţin constantă valoare în timp, falsificarea este uşor de recunoscut - avantajul transformării cu uşurinţă

Dezvoltarea dimensiunii vieţii economice reclama o cantitate mare de metal preţios.

Cantitatea limitată de aur şi utilizarea sa în alte scopuri(două treimi se utilizează în scopuri industriale şi sub formă de tezaure personale) a dus la manifestarea unui dezechilibru între cererea şi oferta monedei şi a impus conturarea altei forme de monedă.

12

2. moneda de hârtie a. moneda de hârtie reprezentativă (biletele de bancă) are la bază

anumită garanţie iar mărimea, cantitatea şi calitatea acesteia este precis reglementată. Cele mai reprezentative forme sunt biletele de bancă sau bancnotele.

Valoarea nominală a unui bilet la bancă ar trebui să fie garantată cu valori reale, respectiv să existe un stoc de metale preţioase la emitent ceea ce dă posibilitatea transformării în aur prin convertire.

Apariţia biletului de bancă s-a realizat prin 2 modalităţi: - certificatul de depozit - circulaţia cambiilor Existenţa certificatelor de depozit este plasată în timp în China, în

secolul X când se prezentau în cadrul schimburilor anumite înscrisuri care echivalau cu o cantitate de metal preţios. În Europa negustorii depuneau o anumită cantitate de aur la banca din localitatea de domiciliu şi primeau în schimb un înscris sub forma de certificat de depozit nominal. Un asemenea înscris putea fi transformat în aur la o altă bancă. Prin apariţia cambiilor , biletul de bancă intră în circulaţie în sensul că orice deţinător al unei cambii, dacă o depune la bancă primeşte în schimb bancnote.

Varianta modernă a bancnotei aparţine întemeietorului Băncii Suediei, Palm Strumk. Bancnota se confecţiona din hârtie specială semnată de emitent.

b. moneda de hârtie convenţională (hârtie monedă)- este pur convenţională, fără acoperire şi garanţie din partea statului. Scopul pentru care este emisă îl reprezintă acoperirea unor nevoi ale statului, această monedă îndeplinind funcţia de monedă de circulaţie.

B. Moneda scripturală (monedă de cont) este practicată de băncile comerciale şi creată de ele fără garantarea cu un stoc de aur la nivelul emitentului. Este o formă a bancnotei bazată pe încredere (monedă fiduciară) şi care cunoaşte importante modificări din punct de vedere al formei de prezentare. Formele actuale ale monedei fiduciare sunt cecurile şi viramentele a căror emisiune are la bază deschiderea unui cont la bancă de către agenţii economici. Circulaţia monedei scripturale se limitează la înregistrarea în conturile băncilor prin care se diminuează respectiv se majorează sumele din conturile corespondente. O altă formă a monedei scripturale o reprezintă cărţile de plată (cardurile) şi moneda electronică.

II. În funcţie de unitatea emitentă A. Moneda creată de agenţii economici a funcţionat în cadrul

sistemelor monetare bazate pe etalonul aur. Agenţii economici se prezentau la monetărie cu lingouri de aur şi preluau aur monedă (un lingou standard avea 12,414kg).

B. Moneda creată de tezaur, reprezintă moneda creată de trezoreria statului

C. Moneda creată de bănci are 2 forme: moneda creată de Banca Centrală (biletul de bancă) şi moneda creată de băncile comerciale(moneda scripturală)

III. În funcţie de obligaţia pe care şi-o asumă banca emitentă A. moneda convertibilă B. monedă neconvertibilă

13

IV În funcţie de valoarea intrinsecă A. monedă cu valoarea integrală este cea care conţine o cantitate de

metal preţios egală cu valoarea nominală atribuită B. moneda semn(fiduciară) care are inscripţionată o valoare

nominală diferită de valoarea reală a materialului din care este confecţionată V. În funcţie de capacitatea liberatorie (circulatorie) A. Monedă legală care este stabilită prin lege şi are capacitate

circulatorie nelimitată B Moneda facultativă este cea care există ca alternativă de

constituire a depozitelor în perioadele de manifestare a inflaţiei şi de depreciere a monedei naţionale. Ea este în general o monedă străină care nu fluctuează puternic la manifestarea anumitor factori din interiorul graniţelor naţionale

C. Moneda fracţionară este specifică perioadei bimetalismului şi caracteriza moneda de argint care circula paralel cu cea de aur.

1.4. PUTEREA DE CUMPĂRARE A MONEDEI Puterea de cumpărare a monedei reprezintă cantitatea de mărfuri şi servicii ce se poate cumpăra la un moment dat, cu un semn monetar sau cu o sumă fixă de bani. Puterea de cumpărare a monedei este o mărime variabilă, determinată de evoluţia preţurilor, fiind teoretic, reciproca unui indice de preţ:

Pc = 1/Ip unde: Pc – puterea de cumpărare; Ip – indice de preţ. Indicii de preţ pot fi: - speciali, cu referire la un anumit sector economic în care modificările de preţuri pot afecta nivelul general al preţurilor; - generali; - de consum, sunt indicii frecvenţi folosiţi pentru a exprima puterea de cumpărare întrucât au ca punct de referinţă preţul la consumator, exprimă deci veridic puterea de cumpărare. Indicii preţului de consum se deosebesc dimensional de ceilalţi indici de preţ pentru că preţurile de consum includ impozitele indirecte sau taxele de consumaţie care influenţează uneori semnificativ puterea de cumpărare a populaţiei. În mod curent în aprecierea evoluţiei generale a preţurilor într-o ţară dată se foloseşte şi deflatorul PIB

Puterea de cumpărare în cadru naţional se determină prin utilizarea unui “coş” de bunuri reprezentative, în care fiecare bun particular este ponderat cu un coeficient calculat în funcţie de locul ocupat în tranzacţiile comerciale. Acest „coş” este un produs nou care are un preţ P care este media ponderată a preţurilor monetare ale fiecărui bun consumat. Se numeşte nivelul absolut al preţurilor sau simplu nivel al preţurilor şi se determina după formula

Pc = 1/Σ ai x pi

unde: ai – ponderea fiecărui produs din coş în totalitatea tranzacţiilor; pi – preţul monetar al produselor.

14

Pe plan internaţional, puterea de cumpărare a monedei naţionale este adesea utilizată pentru stabilirea cursurilor reale de schimb valutar (fundamentate economic). Deşi inoperante pe pieţele monetare cursurile reale sunt urmărite de marile corporaţii financiar bancare. Acest curs real nu se calculează curent, nefiind deci operativ în tranzacţiile comerciale şi valutar financiare. Cursul real de schimb se calculează ca medie a cursurilor de revenire a mărfurilor comercializate de o ţară în tranzacţiile cu o altă ţară, pe baza formulei CriaC iRS ∑= ai = ponderea produsului i în volumul tranzacţiilor interne ale unei ţări în produsul social al ţării respective Cri = cursul de revenire la produsul i în relaţia cu ţara de referinţă

BPAP

Crii

i=

Cursul real se fundamentează pe teoria parităţii puterii de cumpărare. Paritatea puterii de cumpărare are două forme: absolută şi relativă. Paritatea absolută – este bazată pe aşa numita “lege a unui singur preţ”, pe o piaţă competitivă integrală. Corespunzător acestei doctrine, o unitate monetară trebuie să poată cumpăra acelaşi pachet de mărfuri în toate ţările, respectiv preţul unui bun este acelaşi în orice loc de pe piaţă, dacă este exprimat în aceeaşi monedă. În aceste condiţii, cursul real de schimb (Cr) este dat de relaţia:

Cr = P/Pxîn care: P – indicele preţurilor în ţară; Px – indicele preţurilor în străinătate. Paritatea relativă – are în vedere modificările care intervin în nivelurile relative ale preţurilor şi cursurilor de schimb. O creştere a preţurilor interne (P) în termeni relativi, are ca efect o depreciere proporţională a monedei naţionale în termeni nominali. Această variantă a teoriei este valabilă numai dacă este respectată ipoteza de omogenitate. În practică, teoria parităţii puterii de cumpărare este utilizată folosind un indice specific numit deflator1, exprimat în preţuri de consum sau preţuri de producţie. Se determină pe baza dinamicii preţurilor unor bunuri reprezentative pentru consumul populaţiei din perioada curentă, produse incluse într-un “coş” de bunuri. Factorii care intervin asupra parităţii puterii de cumpărare sunt:

a) Factori interni: 1) Factori economici de producţie şi evaluare prin preţ: raportând cantitatea de bunuri produsă într-o ţară la indicele general al preţurilor, se obţine puterea de cumpărare caracteristică bunurilor respective. Pentru a afla

1 Deflator – indice explicit sau implicit al preţurilor, folosit pentru a face distincţie între schimburile în valoare monetară a produsului naţional brut care rezultă dintr-o schimbare în preţuri şi cele care rezultă dintr-o schimbare în volumul fizic al producţiei. Un deflator implicit al preţurilor este un indice al preţurilor Paasahe (vezi Dicţionarul economic, p. 40). Deflatorul serveşte la apreciarea evoluţiei generale a preţurilor dintr-o ţară şi se calculează ca raportul dintre P.I.B. în preţuri curente şi P.I.B. în preţuri constante.

15

gradul schimbării puterii de cumpărare, în funcţie de variaţia preţurilor în momentul tn

1, se utilizează formula: ΔPc = (1 - 100/100 + p) x 100

unde: ΔPc – schimbarea puterii de cumpărare sub influenţa indicelui preţurilor; p – creşterea procentuală a preţurilor faţă de t0. 2) Factori financiari: moneda, dobânda, creditul. Aceştia pot acţiona în sens contrar: creşterea volumului masei monetare generează inflaţie, deci scăderea puterii de cumpărare. Majorarea ratei dobânzii reduce cererea de credit, diminuând nivelul circulaţiei monetare, ceea ce duce la creşterea puterii de cumpărare.

b) Factori externi: 1) Situaţia balanţelor de plăţi externe ale celor două ţări; 2) Raportul cerere – ofertă privind monedele respective pe piaţa mondială; 3) Factori politici, sociali, psihologici, specifici economiei mondiale.

1.5. CONVERTIBILITATEA MONEDEI

Moneda de hârtie – banii de hârtie reprezintă semne ale valorii, denumite astfel datorită materialului din care erau confecţionaţi. Sunt semne băneşti, financiare, cu valoare nominală, neconvertibile, emise de stat, care în procesul circulaţiei înlocuiesc banii cu valoare intrinsecă şi care se utilizează numai ca mijloc de circulaţie şi de plată. Bancnota de hârtie este un instrument de schimb emis de către stat sau de către banca de emisiune, cu titlu de credit al statului, fără acoperire în metal preţios şi fără obligaţia de a fi convertită, la vedere, nepurtătoare de dobândă şi care circulă pe baza consensului forţat, ceea ce înseamnă că trebuie să fie acceptată la plată de către toţi cetăţenii statului respectiv. Apariţia ei este legată de faptul că la un moment dat, în funcţionarea sistemului monetar a apărut o contradicţie între cantitatea de metal monetar din rezerva băncii şi necesarul de monedă cerut de tranzacţiile comerciale în continuă ascensiune. Rezolvarea contradicţiei a fost posibilă prin desprinderea monedei din aur, modificându-se funcţionarea sistemelor monetare, bazate până atunci pe echilibrul dintre depozitul de aur – monedă şi cantitatea de bancnote emise şi puse în circulaţie. La modul general, convertibilitatea reprezintă dreptul deţinătorului unor bancnote de a pretinde obligaţia băncii de emisiune de a schimba bancnotele la cerere, cu aur sau cu devize, la paritatea oficială.

Convertibilitatea putea avea deci două forme. convertibilitate aur şi convertibilitate valută. În evoluţia sa, convertibilitatea monetară a cunoscut transformări profunde, în funcţie de natura etalonului monetar care a stat la baza sistemelor monetare. 1) În condiţiile etalonului aur – banca emitentă avea obligaţia să achite la prezentarea bancnotelor, suma în aur – monedă, corespunzătoare atât valorii nominale cât şi conţinutului de metal preţios (valoare paritară). Convertibilitatea era liberă, nelimitată, se realiza relativ automat, asigura

1 t0 – momentul anterior; t1 – prezent; tn - viitor

16

menţinerea echilibrelor între nevoile economiei şi bancnotele puse în circulaţie. Treptat, convertibilitatea liberă şi nelimitată a încetat să mai funcţioneze. Banca de emisiune a ajuns în situaţia de a nu mai putea achita obligaţia de convertire, întrucât nevoile de semne monetare întreceau cu mult acoperirea lor în aur. s-a trecut la convertirea bancnotelor în aur – lingouri. 2) În condiţiile etalonului aur-devize – organizarea sistemului monetar naţional şi a celui internaţional pe baza mecanismului aur-devize, a imprimat mecanismului convertibilităţii un nou conţinut, noi trăsături şi anume: - eliminarea legăturii dintre bancnotele aflate în circulaţie şi metalul monetar deţinut de banca centrală, deci dispariţia convertibilităţii aur, convertibilitatea realizându-se în valute convertibile; - convertibilitatea constă, practic, în dreptul deţinătorului de monedă naţională de a solicita băncii de emisiune moneda altei ţări, la cursul oficial, precum şi de a dispune liber de sumele obţinute. În rezerva monetară a băncii, ponderea principală o aveau valutele de rezervă; - au dispărut limitele de fluctuare a cursurilor de schimb între cele două puncte ale aurului; cursurile de schimb sunt supuse unor fluctuaţii multiple şi continue, în funcţie de cererea şi oferta de preţuri. 3) Convertibilitatea actuală a monedelor naţionale. În condiţiile actuale, prin convertibilitate se înţelege însuşirea unei monede de a fi schimbată liber cu altă monedă, capacitatea ei de a circula liber pe plan internaţional. Practic, se referă la posibilitatea unui deţinător de monedă naţională de a o schimba pe aceasta cu moneda altei ţări, fără nici o restricţie în ceea ce priveşte mărimea sumei, calitatea persoanei deţinătoare şi scopul în care se efectuează operaţiunea de convertire. Faţă de convertibilitatea clasică, cea actuală are o serie de trăsături distincte şi anume: 1) convertibilitatea actuală se bazează pe puterea de cumpărare cu care fiecare economie garantează emisiunea şi circulaţia monedei sale naţionale. Emisiunea monetară are ca acoperire oferta de bunuri şi servicii, precum şi rezervele valutare şi de aur pe care le deţine economia respectivă; 2) pentru ca moneda unei ţări să capete statutul de monedă convertibilă, trebuie să îndeplinească mai multe condiţii:

- să asigure un nivel relativ stabil puterii de cumpărare a monedei sale naţionale; - să asigure competitivitate calitativă şi de preţ produselor exportate; - echilibrul balanţei de plăţi externe; - eliminarea restricţiilor în utilizarea monedei naţionale de către rezidenţi şi nerezidenţi, în operaţiunile curente şi pe termen lung; - folosirea unui singur curs de schimb pentru toate tipurile de operaţiuni: comerciale, necomerciale, financiare etc.; - capacitatea ţării de a obţine credite economice externe. 3) spre deosebire de convertibilitatea clasică, cea actuală este îngrădită de o serie de restricţii. Fiecare ţară subordonează convertibilitatea unei anumite politici monetare, menită să protejeze interesele naţionale; 4) actualul conţinut al convertibilităţii este rezultatul schimbării raţiunii pentru care o ţară înţelege să adopte şi să menţină această misiune.

17

Convertibilitatea se manifestă ca mijloc de liberalizare a schimburilor comerciale externe. Formele convertibilităţii: 1) Convertibilitate deplină – care este privilegiul unui număr restrâns de monede naţionale – monede superconvertibile; 2) Convertibilitate limitată – este de trei tipuri: - internă – care se referă la schimbul monedei unei ţări pe alte monede naţionale, în interiorul ţării, pentru persoane fizice şi juridice rezidente, cu respectarea anumitor restricţii. În general, este vorba de monede neconvertibile; - pe operaţiuni – care se referă la schimbul monedei unei ţări pe alte monede, pentru asigurarea mijloacelor de plată externe necesare realizării unor anumite categorii de operaţiuni; - convertibilitate internă limitată la tranzacţiile în cont curent – care a fost introdusă în ţările Europei Centrale şi de Est, ca parte a restructurării economiilor acestor ţări; 3) Convertibilitate externă – caz în care intervin anumite restricţii, în sensul că operaţiunile de convertire sunt permise numai nerezidenţilor.

18

TESTE DE EVALUARE

1. Moneda ca activ are următoarele ipostaze: a) rezervă de avere b) negeneratoare de dobândă pentru deţinători c) activ cu lichiditate perfectă d) activ cu valoare constantă

Una din afirmaţii nu este valabilă.

2. Moneda se deosebeşte faţă de alte active prin faptul că: a) este uşor realizabilă şi fără risc b) e intermediar general al schimburilor c) e indisolubil legată de piaţă

3. Moneda poate fi creată de: a) agenţi economici b) tezaur sau trezorerie c) bănci d) stat

4. Clasificarea monedei în convertibilă şi neconvertibilă se face pe baza criteriului:

a) în funcţie de unitatea emitentă b) în funcţie de obligaţia pe care si-o asumă banca emitentă c) capacităţii liberatorii

5. Instrumentele prin care se integrează moneda electronică sunt: a) cardurile bancare b) viramente automate c) cambii în format electronic d) ordine de plată computerizate

6. După al Doilea Război Mondial rolul de monedă a fost îndeplinit şi de o serie de bunuri cum ar fi ţigările în:

a) Italia b) Rusia c) România

7. Să se determine cursul real de schimb având în vedere cursul de revenire stabilit pe baza unui coş de mărfuri reprezentative pentru economiile ce se compară şi pentru schimburile reciproce:

Produsul % Piaţa Suediei Piaţa SUA Curs de

revenire Curs de revenire

ponderat A 40 676 SEK/To 100 USD/To 6,76 2,71 B 30 1.348 SEK/To 200 USD//To 6,74 2,02 C 30 2.028 SEK/To 300 USD//To 6,76 2,03 6,76

Cursul real coroana suedeză/USD este 6,76.

19

BIBLIOGRAFIE

1. Dardac N., Barbu Teodora – Monedă, Bănci şi Politici Monetare,

Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005 2. Dardac N., Vâşcu Teodora – Monedă şi Credit, vol. I şi II, Editura

ASE, Bucureşti, 2003 3. Tecuşan Florenţa, Pater Liana – Monedă şi credit – Editura Mirton,

Timişoara, 2001

20

TEMA II SISTEMUL MONETAR NAŢIONAL

CONŢINUT 2.1. Conceptul de sistem monetar 2.2. Unitatea monetară 2.3. Etalonul monetar şi tipologia sistemelor monetare naţionale 2.4. Cursul valutar. Tipuri de cursuri valutare 2.5. Riscul valutar 2.6. Clauze contractuale asigurătorii împotriva riscului valutar 2.7. Influenţa cursului valutar asupra competitivităţii produselor şi asupra

activităţii de import-export 2.8. Consiliul Monetar, alternativă a organizării monetare naţionale

REZUMAT

Sistemul monetar reprezintă un anumit mod de organizare şi reglementare a circulaţiei băneşti dintr-o ţară, pe baza unor legi speciale a statului respectiv. Un concept cuprinzător al sistemului monetar se defineşte ca un complex de instituţii şi modalităţi care permit reglementarea circulaţiei monetare dintr-o ţară prin intermediul unui ansamblu de norme juridice care emană de la autoritatea publică, cât şi ca totalitatea instrumentelor de plată.

Sistemul monetar al fiecărei ţări trebuie să se refere la unitatea monetară ca semn al banilor sau ca mijloc de plată şi să precizeze paritatea şi titlul metalului pe care îl reprezintă. Privite în evoluţie, sistemele monetare naţionale au avut în structura lor următoarele componente reprezentative: unitatea monetară, etalonul monetar, modul de batere şi circulaţie a monedelor cu şi fără valoare intrinsecă, modul de emisiune şi punere în circulaţie a monedelor de hârtie şi a hârtiei monedă.

Orice sistem monetar îşi defineşte în primul rând unitatea monetară şi raportul unităţii monetare faţă de metalul monetar. Definirea prin lege a unităţii monetare este un atribut al instituţiilor monetare naţionale şi implică evidenţierea a trei elemente caracteristice: valoarea paritară, paritatea monetară şi cursul de schimb.

Etalonul monetar a parcurs în evoluţia sa mai multe forme: aur-monedă, aur-lingouri, aur-devize, putere de cumpărare, naţional-internaţionalizat. Din 1976, ţările membre FMI, au acceptat demonetizarea aurului, aceste fiind desprins de mecanismul determinării etalonului monetar, atât pe plan intern, cât şi pe plan internaţional. Moneda îşi va exercita funcţiile prin raportare directă la valoarea paritară a puterii de cumpărare. Preţul la care o valută se schimbă contra alteia se exprimă prin cursul valutar (cursul de schimb). Modificarea rapidă a etalonului monetar determină redistribuire de valoare prin înregistrarea unor riscuri (pierderi) sau avantaje (câştiguri) pentru plătitorii de datorii (debitori) sau pentru deţinătorii de creanţe (creditori). Ca urmare apare riscul şi avantajul valutar între diferite momente ale desfăşurării unei operaţiuni comerciale. În cazul

21

scăderii cursului valutar între momentul încheierii unui contract şi plata acestuia, riscul apare pentru creditor (pierdere de valoare ca diferenţă între nivelul real al creanţei şi valoarea ce urmează a o recupera prin utilizarea viitoare mijloacelor de plată încasate) şi avantaj pentru debitor ( el va trebui să facă un efort valoric mai mic pentru a procura mijloacele de plată cu care îşi achită datoria iniţială). Efectele sunt inverse în cazul creşterii cursului valutar. Pentru evitarea şi diminuarea riscului valutar există mai multe metode la nivel macro şi microeconomic. La nivel microeconomic metodele de control al cursului valutar pot fi contractuale şi extracontractuale. În categoria metodelor contractuale includem: introducerea clauzei valutare, clauzei indexării sau rectificării preţului, alegerea monedei de plată, alegerea metodei de plată, utilizarea preţurilor internaţionale, iar din categoria metodelor extracontractuale: sincronizarea ăn timp şi spaţiu a încasărilor şi plăţilor în aceeaşi valută, operaţiuni valutare etc.

În ultimă instanţă cursul valutar şi evoluţia lui influenţează şi competitivitate produselor şi activitatea de import-export a agenţilor economici.

OBIECTIVE Cunoaşterea elementelor componente ale sistemului monetar

naţional privite în interdependenţa lor, precum şi influenţa modificărilor etalonului monetar şi a cursului de schimb real şi economic asupra activităţii şi eficienţei activităţii agenţilor economici, în mod deosebit a celor angajaţi în relaţii economice internaţionale.

2.1. CONCEPTUL DE SISTEM MONETAR

Un concept cuprinzător al sistemului monetar se defineşte, ca un complex de instituţii şi modalităţi care permit reglementarea circulaţiei monetare dintr-o ţară, prin intermediul unui ansamblu de norme juridice care emană de la autoritatea publică, cât ca şi totalitatea instrumentelor şi tehnicilor de plată.

Sistemul monetar este folosit într-o ţară pentru a alimenta populaţia (subiecţii economici) cu monedă şi pentru a controla schimbul propriei monede cu celelalte monede străine. El include de asemenea elemente care pot fi utilizate într-o economie pentru implementarea politicii monetare.

Sistemul monetar al fiecărei ţări trebuie: 1. să se refere la unitatea monetară ca semn la banilor sau ca mijloc de

plată 2. să precizeze paritatea şi titlul metalului pe care-l reprezintă

Privite în evoluţie, sistemele monetare naţionale au avut în structura lor următoarele componente reprezentative:

a. unitatea monetară b. etalonul monedă c. modul de batere si circulaţie a monedelor cu şi fără valoare

intrinsecă d. modul de emisiune şi punere în circulaţie a monedelor de

hârtie (bancnotelor) şi a hârtiei monedă.

22

2.2. UNITATEA MONETARĂ

Orice sistem monetar îşi defineşte în primul rând care este unitatea monetară precum şi raportul unităţii monetare faţă de metalul monetar.

Definirea prin lege a unităţii monetare este un atribut al instituţiilor monetare naţionale şi implică evidenţiere a trei elemente caracteristice:

valoare paritară paritatea monetară cursul de schimb

Valoare paritară reprezintă cantitatea de metal preţios fixată prin legea monetară a statului care serveşte la stabilirea parităţii îndeplinind deci funcţia de etalon monetar.

Paritatea monetară reprezintă raportul valoric între două unităţi monetare luându-se în considerare valorile lor paritare. În funcţie de modul de definire a elementelor care o determină au existat mai multe forme ale acesteia: - paritatea aur sau metalică care este raportul dintre conţinutul în aur a doua monede - paritatea valutară când valorile paritare ale monedelor sunt exprimate într-o valută, de exemplu USD - paritatea DST când monedele îşi definesc valorile paritare prin DST

Modelul actual al etalonului monetar Etalonul monetar reprezintă valoare de întrebuinţare a categoriei de

bani (monedă) constând în capacitatea de a măsura valoarea cuprinsă în bunurile şi serviciile produse într-o economie.

La începuturile monedei, etalonul era asimilat cu un obiect sau animal, apoi pe măsura evoluţiei societăţii etalonul a fost confecţionat din metale preţioase (aur şi argint).

Etalonul aur a avut la rândul său mai multe subetape: - etalonul aur monedă când aurul circula sub formă de monede sau era cedat deţinătorilor de bani – semn de hârtie la cerere şi în cantitatea corespunzătoare valorii paritare pe unitatea monetară înmulţită cu cantitatea de bani semn - etalonul aur lingouri, când aurul continuă să definească unitatea monetară şi să garanteze emisiune de semne bani sub formă de lingouri în depozitul băncilor de emisiune, convertirea făcându-se de la anumite sume în sus. - etalonul aur devize în care etalonul continuă să fie o cantitate de aur pe unitate monetară (valoarea paritară) şi definirea în aur se limita la câteva monede naţionale care aparţin ţărilor dezvoltate. Celelalte monede se defineau prin aur în mod indirect prin raportarea lor faţă de valutele convertibile. Sistemul a funcţionat după 1944 până la începutul deceniului 8 când a încetat convertibilitatea internaţională în aur a monedei americane.

Creşterea complexităţii economice a permis trecerea la o nouă formă a etalonului, etalonul puterii de cumpărare. Încă din anul 1976 ţările membre ale FMI au acceptat demonetizarea aurului, acesta fiind desprins de mecanismul determinării etalonului monetar atât pe plan intern cât şi internaţional. Moneda îşi exercită funcţiile prin raportare directă la valoare paritară a puterii de cumpărare. Pe plan naţional puterea de cumpărare–

23

etalon e realizată prin contribuţia tuturor ramurilor economiei naţionale, precum şi a activităţii de import-export în proporţia contribuţiei lor la crearea PIB. Etalonul puterii de cumpărare are o dimensiune naţională şi o dimensiune internaţională.

La nivel naţional etalonul putere de cumpărare este influenţat de următorii factori: - factori economici şi de evaluare, redaţi prin PIB şi preţuri - factori de ordin monetar (dobândă, credit, masă monetară) - factori macroeconomici (situaţia finanţelor publice) sociali, politici, psihologici din fiecare ţară

La nivel internaţional este influenţat de o multitudine de factori: - poziţia economică a ţării respective pe piaţa internaţională redată de situaţia balanţei de plăţi - evoluţia raportului cerere-ofertă a monedei în cauză faţă de alte monede pe piaţa internaţională - factorii economici, politici, militari, psihologici de pe piaţa internaţională precum şi acţiunile instituţiilor financiar monetare internaţionale şi regionale

Etalonul puterii de cumpărarea are un nivel efectiv şi un nivel informaţional. Nivelul efectiv este constatabil doar în momentul în care posesorul de bani-semn intră, prin cumpărarea de bunuri, in posesia valorii conservate în aceste bunuri. Nivelul informaţional este rezultatul prelucrării şi interpretării de date referitoare la factorii interni şi internaţionali ce pot să-ţi aducă contribuţia la dimensionarea etalonului.

Etalonul naţional internaţionalizat este practicat pentru monedele naţionale care ies în circuitul internaţional sau sunt angajate în operaţiuni specifice pieţei monetare internaţionale. Definirea unui asemenea etalon revine instituţiilor financiar monetare internaţionale sau regionale.

Modelul etalonul naţional internaţionalizat presupune preluarea de părţi (cote) din etaloanele naţionale şi introducerea lor în coşul valutar ce stă la baza monedei internaţionale în anumite proporţii. Modelul utilizat în prezent este DST-ul care ia în considerare patru etaloane USD, EURO, YEN, Lira Sterlină.

2.3. ETALONUL MONETAR ŞI TIPOLOGIA SISTEMELOR MONETARE NAŢIONALE

În funcţie de conţinutul etalonului monetar adoptat, evoluţia

monetară a consacrat următoarele tipuri de sisteme monetare: a) Sistemul monetar bimetalist – în cadrul căruia etalonul monetar

este îndeplinit de două metale: aur şi argint. Baterea monedelor era liberă pentru ambele metale. Circulaţia lor era simultană şi paralelă. În funcţie de modalitatea de stabilire a raportului între cele două, bimetalismul a cunoscut trei variante: • bimetalismul integral – susţine un raport fix de schimb între ambele metale

, monedele având puterea liberatorie egală. Ca neajuns trebuie menţionat faptul că atunci când raportul valoric între cele două metale se schimbă, moneda din metalul mai preţios este retrasă din circulaţie (Legea lui Coresham).

24

• bimetalismul paralel – asigură circulaţia independentă a monedelor din cele două metale, fiecare având circulaţie liberatorie nelimitată, raportul optim dintre ele stabilindu-se pe piaţă.

• bimetalismul parţial – este un derivat al bimetalismului integral caracterizat prin faptul că numai unul dintre metale (aurul) era cel din care era bătută moneda etalon în mod nelimitat, argintul fiind folosit în principiu pentru baterea monedelor divizionare. Bimetalismul nu a fost formula ideală, datorită responsabilităţii menţinerii în timp a raportului fix între valorile legale sau de piaţă ale celor două monede etalon

b) Sistemul monometalist aur – în acest sistem, conţinutul de aur al fiecărei unităţi monetare era stabilit prin lege, precizând cantitatea de metal monetizat. Ca variante avem: • monometalismul aur-monedă are drept caracteristici: - metalul monetar circulă liber pe piaţa internă şi internaţională - monedele erau bătute liber-asigurând echivalenţa între valoarea lor

nominală şi valoarea comercială de piaţă a metalului monetar - convertibilitatea monedelor era liberă şi nelimitată, valoarea lor nominală

echivalând cu valoarea proprie a monedelor de aur. • monometalismul aur-lingouri – formă limitată a etalonului aur clasic, în

cadrul cărora aurul monedă este retras de pe piaţă: - convertibilitatea era limitată - unitatea monetară continuă să fie definită printr-o cantitate de aur • monometalismul aur-devize – este introdus la baza sistemelor monetare

naţionale începând cu 1922, adoptat de sistemul monetar internaţional după conferinţa de la BW.

- a reprezentat o abatere de la automatismele etalonului aur datorită introducerii în rezerva monetară, alături de aur, a titlurilor de credit şi a valutelor, care au devenit treptat cel mai important instrument de rezervă (fără a se extinde baza de aur a emisiunii).

c) Sistemul monetar bazat pe etalonul putere de cumpărare: • În prezent aurul nu mai îndeplineşte funcţie monetară • Moneda emisă şi pusă în circulaţie în prezent pe plan naţional şi internaţional are drept corespondent un etalon format prin contribuţia bunurilor şi serviciilor create în cadrul fiecărei economii • Etalonul devine o abstracţie, metodele practice de determinare a puterii de cumpărare au în vedere dimensiunile multiple ale acestui etalon şi urmărirea lui prin indicele de preţ.

2.4. CURSUL VALUTAR. TIPURI DE CURSURI VALUTARE

Cursul valutar sau cursul de schimb este preţul la care o valută se schimbă contra alteia şi este rezultatul raportului dintre valoare etalon a unei monede naţionale sau internaţionale şi valoarea etalon a altei monede cu care se compară în cadrul mecanismului cursului valutar. Având in vedere că etaloanele puterii de cumpărare sunt efective şi informaţionale şi cursul valutar (modelul său general) cuprinde: - modelul cursului real sau paritatea puterilor de cumpărarea efective - modelul cursului economic sau paritatea etaloanelor informaţionale

25

Sistemul ratelor de schimb Luând în considerare modul de implicare al autorităţilor monetare şi

regimul ratei de schimb valutar, în epoca contemporană, cursurile de schimb valutar se pot clasifica în:

1. fixe; 2. flotare independentă; 3. flotare controlată; 4. legate

1 Sistemul ratelor de schimb fixe Cursul valutar este menţinut fix sau fluctuaţia sau este permisă în

cadrul unei limite foarte strânse care a fost prestabilită de autoritatea monetară (+-1%, +-2%). În operaţiunile de vânzare-cumpărare de valută intervine autoritatea monetară. În situaţiile limită cum sunt abaterile mari pe o perioadă îndelungată, autorităţile procedează la devalorizarea sau revalorizarea monedei naţionale , reasigurând rata de schimb oficială la un alt nivel

Sistemul, obiect al prevederilor conferinţei de la Bretton-Woods, a funcţionat de facto până în 1971,1973 şi de jure până în 1978. În cazul unor abateri mari şi cursurile de piaţă nu mai puteau fi controlate sau costul intervenţiilor devenea mult prea mare(se epuizau rezervele valutare) ţările respective fie şi-au devalorizat moneda (Franţa, Marea Britanie , SUA) fie şi-au revalorizat-o (RFG).

Importanţa sistemului se observă la nivel managerial şi financiar al firmelor atunci când acestea se angajează în operaţiuni de comerţ internaţional şi problema riscului valutar ocupă un loc marginal. Raportul de preschimbare între monede este cunoscut şi previzibil. Avantajul nu era absolut, pentru că oricând autorităţile monetare puteau devaloriza sau revaloriza moneda şi în acest moment riscul valutar nu mai putea fi controlat.

2 Ratele de schimb flotante Ca termen şi ca practică s-au generalizat în perioada 1971-1973 când

s-a declanşat criza sistemului Bretton-Woods. Ţările membre FMI au anunţat că trec la cursuri flotante. Ratele de

schimb flotante se formează şi oscilează pe piaţa valutară fără limite prestabilite, influenţate de cerere şi ofertă.

În anii care au urmat (1980-1985) au fost utilizate practici şi tehnologii legate de utilizarea cursurilor flotante. Din punct de vedere al intervenţiilor autorităţilor monetare s-au utilizat termenii:

A. flotare curată sau pură – când rata de schimb a unei monede este utilizată asociat situaţiei în care autoritatea monetară dintr-o ţară a adoptat rata flotantă, dar prin afirmaţii declarate sau necomunicate procedează la corecţia cursului monetar naţional în raport cu monedele străine, iar din punct de vedere al relaţiilor ratelor de schimb în raport cu alte ţări există flotare independentă şi flotare concertată (în grup)

Flotarea independentă (singulară, neconcertată) situaţie în care rata de schimb a unei monede evoluează independent, nelegat de evoluţia cursurilor altor monede.

Flotarea concertată – sistemul flotării are la bază un aranjament valutar încheiat de două sau mai multe ţări care convin ca între monedele ţărilor lor

26

să se menţină rate de schimb stabile, iar faţă de alte ţări rata de schimb să floteze independent.

De exemplu, Mecanismul Ratelor de Schimb (ERM), adoptat în 1970 de ţările Uniunii Europene, era reprezentat de şarpele valutar (şarpele în tunel) a devenit componentă a SME din anul 1979.

B. flotare murdară sau impură După anii 1985-1990, pe baza înţelegerilor convenite între ţările

grupului celor 7 (acordul de la Luvru, acordul de la Plaza) s-au structurat două idei: a) reîntoarcerea la cursuri fixe nu se va mai realiza într-un viitor previzibil; b) ratele de schimb flotante se impun a fi însoţite permanent de supravegherea autorităţilor monetare pentru a le asigura stabilitate şi evoluţie controlată.

FMI a procedat la reconsiderarea terminologiei. În prezent sistemul ratelor de schimb flotante îmbracă diferite denumiri şi forme asociate unei politici monetare sau alteia, dar toate ratele de schimb, în esenţă sunt flotante şi, în principiu, se împart în:

- rate cu flotare independentă - rate cu flotare controlată - rate legate Ratele de schimb cu flotare independentă se caracterizează prin: a) valoarea ratei de schimb este determinată de cererea şi oferta de pe

piaţă în mod liber, independent de alte monede b) este însoţită de intervenţia autorităţii monetare care permite

numeroase mişcări ale ratei de schimb, astfel încât să se asigure o stabilitate cât mai mare în raport cu alte state. Intervenţiile destinate să ajusteze rata de schimb în paşi mici servesc adesea şi ca modalitate de orientare a schimburilor cu străinătatea. De exemplu, deprecierea monedei pentru promovarea exporturilor sau protecţie împotriva preluării unor efecte nefavorabile asupra cursului valutar. Ideea flotării curate, pure a fost abandonată recunoscându-se importanţa şi necesitatea intervenţiilor oneste pe piaţă a autorităţilor monetare. Acest sistem este practicat în Australia, Canada, Marea Britanie, Japonia, Elveţia, SUA. Australia, Canada şi Marea Britanie utilizează sistemul pentru ţintirea unui anumit nivel al inflaţiei.

3 Ratele de schimb cu flotare controlată Se caracterizează prin combinarea ratelor de schimb fixe cu ratele de

schimb flotante. În principiu, autoritatea monetară intervine periodic pentru preîntâmpinarea îndepărtării ratei de schimb de un nivel prestabilit al acesteia sau de o direcţie de evoluţie dorită (depreciere sau repreciere).

Formele pe care le îmbracă flotarea controlată sunt diverse: - unele ţări stabilesc pentru un anumit nivel al ratei de schimb, o

bandă, o marjă (+/-X%) în cadrul căreia cursul de schimb este lăsat să fluctueze liber. Când cursul depăşeşte limitele, autoritatea monetară intervine pe piaţă pentru corecţie sau ajustare, respectiv aducerea ratei de schimb în limitele marjei stabilite (+/-15%, +/-7%)

- dacă condiţiile economice şi financiare se modifică, iar costul menţinerii în marjă a cursului în limitele benzii devine mult prea mare (diminuarea rezervei valutare) autoritatea monetară procedează la deprecierea ratei de schimb la un alt nivel şi stabileşte o nouă bandă.

27

- în alte ţări dacă presiunile asupra cursului sunt prea mari, se renunţă să se mai menţină variaţia ratei de schimb în cadrul unei benzi (Brazilia, Rusia, Coreea de Sud, Venezuela). Critica: flotarea controlată permite autorităţilor monetare să manipuleze rate de schimb într-un mod benefic pentru ţara lor.

4 Ratele de schimb legate (fixate sau pegged) Sintagma defineşte în ansamblu regimul valutar din acele ţări care şi-

au legat moneda printr-un raport fix de o monedă străină sau de o unitate de cont composită (coş de valute sau DST).

Caracteristicile sistemului: 1. la nivel naţional valoarea monedei este fixă în raport de moneda

străină de care s-a legat 2. în raport cu celelalte monede străine, mişcarea monedei naţionale

urmează evoluţia (flotarea) monedei străine de care s-a legat. Sistemul este utilizat de 41 de ţări: 32 din ele au raporturi fixe faţă de alte monede (23 de USD, 6 de EURO), iar 9 ţări faţă de o monedă composită.

Sistemul ratei de schimb legate poate îmbrăca diferite forme: - curs fixat, dar cu o evoluţie în cadrul unei benzi târâtoare (crawling

peg) - forma cea mai drastică fiind Consiliul Monetar.

2.5. RISCUL VALUTAR

Noţiunea de risc în accepţiune strictă nu are în vedere decât pierderea. Evoluţia în sene invers a evenimentelor privind cursul valutar pentru exportator şi importator reprezintă şansa şi deci efectul direct al acestuia, adică câştigul.

Având în vedere această delimitare, în formularea unor decizii privind preîntâmpinarea riscului valutar sau atenuarea lui, se impune a se avea în vedere următoarele aspecte: a. riscul fiind un eveniment probabil şi viitor, estimarea şi cuantificarea lui necesită din partea celor care trebuie să ia măsuri stăpânirea unei cantităţi de informaţie şi experienţă pentru a putea previziona evoluţiile viitoare b. tehnicile folosite pentru evitarea riscului valutar nu sunt în totalitate soluţii optime, pentru că unele tehnici nu elimină numai eventualele pierderi, dar elimină şi câştigurile posibile c. în contextul actual al cursurilor valutare flotante şi a conjuncturii financiar-monetare internaţionale instabile, apelul la atenuarea sau evitare a riscului valutar nu înseamnă că firma este pusă la adăpost în întregime de orice tip de inflaţie negativă rezultată din fluctuaţiile cursului valutar d. dintre elementele ale căror evoluţie sunt într-o strânsă interdependenţă cu cursul valutar şi a căror influenţă se regăseşte în suma de încasat sau de plătit sunt inflaţia, evoluţia preţurilor internaţionale. Abordarea atenuării sau preîntâmpinării riscului valutar reprezintă o abordare multidimensională e. cursul valutar al unei monede nu poate fi abordat rupt de starea economică a statului care emite moneda – potenţialul economic, situaţia balanţei de plăţi, rezervele naţionale, potenţialul uman şi tehnologic, rezervele valutare pot reduce consecinţele deciziilor eronate

28

f. cursul valutar este receptorul unor influenţe care depăşesc cadrul naţional – interdependenţa economică, crize la nivel mondial g. cu cât distanţa dintre cele două momente t0 – t1 este mai mică, cu atât amplitudinea oscilaţiilor este mai mică, şi invers.

În scopul evitării influenţelor nefavorabile asupra relaţiilor comerciale şi financiare internaţionale au fost stabilite anumite tehnici de lucru. Aceste metode pot fi grupate în tehnici, denumite convenţional: a. de acoperire internă sau contractuale – acelea pe care o firmă le poate iniţia şi derula ca urmare a propriei activităţi, în conexiune cu prevederile clauzelor şi termenelor din contractele comerciale b. de acoperire externă sau extracontractuale – în care iniţierea şi derularea lor reclamă colaborarea cu o altă instituţie specializată, de regulă o bancă.

Tehnicile de acoperire internă (contractuale): - clauzele valutare - alegerea monedei de contract - includerea în preţ a unei marje asigurătorii - sincronizarea încasărilor şi plăţilor în aceeaşi valută - anticiparea şi întârzierea în efectuarea plăţilor şi încasărilor - derularea corectă şi operativă a contractelor de vânzare internaţionale

Principiile care trebuie avute în vedere sunt: - utilizarea lor selectivă şi diferenţiată – în timp ce introducerea în preţ a unei marje asigurătorii poate fi utilizată fără rezerve, clauzele valutare pot fi utilizate numai în anumite situaţii - utilizarea lor să nu limiteze câştigul, ci din contră, să-l consolideze sau să-l sporească - utilizarea lor să se facă concertat – folosirea unei tehnici nu exclude utilizarea alteia (între cele contractuala şi extracontractuale există o interdependenţă) - utilizarea lor să fie subordonată obiectivelor financiar-valutare ale firmei atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung.

2.6. CLAUZE CONTRACTUALE ASIGURĂTORII ÎMPOTRIVA RISCULUI VALUTAR

I. Clauze valutare Clauza valutară simplă

• moneda stabilită prin contract este legată de o altă valută, denumită valuta clauzei sau valuta etalon, printr-un raport stabilit în momentul contractării;

• orice modificare peste o anumită limită precizată procentual în contract obligă pe plătitor, debitor la recalcularea valorii , astfel încât pe baza noului curs (din t1 ) să se plătească o cantitate de valută etalon egală cu cea din t0 ;

• dacă moneda de plată scade, plata se va face într-o sumă mai mare • dacă moneda se depreciază, şi îi creşte puterea de cumpărare suma

achitată va fi mai mică A) Calculul sumei de plată pe baza coeficientului de variaţie a

cursului valutar se face utilizând relaţia:

29

)1(

100)1(

01

001

0

1

KSSSKSS

CCK

+⋅=+⋅=

⋅−=

De exemplu: Valoarea unui contract este de 100.000 FF. Preţul din prezentul

contract în FF a fost stabilit pe baza raportului de schimb actual dintre USD (valuta etalon) şi FF (valuta de contract) şi care este 1 USD = 5 FF.

• În momentul livrării mărfurilor, cursul 1USD = 6,5FF, respectiv valuta de contract s-a depreciat în raport cu valuta etalon.

K = (6,5/5 – 1) x 100 = (1,3 - 1) x 100 = 30% S1 = 100.000 + 100.000 x 30/100 = 130.000 FF

• În momentul livrării mărfurilor 1 USD = 4,5 FF valuta de contract

s-a depreciat. K = (4,5/5 – 1) x 100 = -10% S1 = 100.000 - 100.000 x 10/100 = 90.000 FF

B) Calculul sumei de plată, prin modificarea sumei exprimate în

moneda de plată în raport cu suma fixă exprimată în moneda etalon În t0 : 100.000 FF = 20.000 USD (1 USD = 5 FF) Această egalitate în raport cu cei 20.000 USD trebuie păstrată astfel:

20.000 USD x 6,5 FF/USD = 130.000 FF 20.000 USD x 4,5 FF/USD = 90.000 FF

C) Calculul direct pe baza relaţiei: S1 = 100.000 x 6,5/5 = 130.000 FF S1 = 100.000 x 4,5/5 = 90.000 FF

D) Calculul sumei de plată prin metoda diferenţelor între cele

două cursuri raportată la cursul de bază

100)(0

01 ⋅−

=C

CCK

Se obţin aceleaşi rezultate: K = (6,5/5 – 1) x 100 = (1,3 – 1) x 100 = 30% S1 = 100.000 + 100.000 x 30/100 = 130.000 FF K = (4,5/5 – 1) x 100 = -10% S1 = 100.000 - 100.000 x 10/100 = 90.000 FF

Clauza coşului valutar simplu

• Moneda de contract nu e legată de o singură valută, ci de un grup de valute • Efectul este compensarea evoluţiilor contradictorii ale valutelor din coş • Reflectă mai real tendinţa evoluţiei cursurilor valutare • Clauza are la bază recalcularea sumei de plată, formula coeficientului de variaţie medie a cursului valutar este:

30

∑ ⋅−⋅= 100)11(0

1

CC

nK

Exemplu: Ambele părţi sunt de acord ca plata preţului stabilit în contract să se

facă în FF. La fiecare scadenţă se va calcula media aritmetica simplă a abaterilor cursului FFîn raport cu următoarele valute: DM, USD, shiling şi yen cotate oficial în cele 4 ţări, faţă de cursurile de referinţă, acestea constituind anexa la contract.

În cazul în care la data plăţii, între cursurile de referinţă şi cursurile zilei va rezulta o diferenţă medie de cel puţin +/-2%, suma de plată va fi recalculată corespunzător. La fiecare scadenţă cumpărătorul va plăti întreaga valoare nominală a ratei scadente. Dacă în urma recalculării sumei de plată rezultatul obţinut diferă cu +/-2% faţă de suma efectiv plătită, diferenţa va fi reglată în termen de 15 zile de la data fiecărei plăţi.

Anexa la contract: Cursurile de referinţă în baza cărora se vor recalcula sumele de plată convenite prin prezentul contract:

1 DM = 3,30 FF 1 USD = 5,75FF 1sha0 = 0,48 FF 1 yen = 0,44 FF Varianta I: În momentul plăţii cursurile monedelor din coş au fost: 1 DM = 4,80 FF 1 USD = 6 FF 1sha0 = 0,5 FF 1 yen = 0,04 FF

FFS

K

650.105100

000.10065,5000.100

%65,51001)90,0045,1043,1242,1(41

1001)044,004,0

48,05,0

75,56

3,35,4(

41

1 =⋅

⋅=

=⋅⎥⎦⎤

⎢⎣⎡ −+++⋅=

=⋅⎥⎦

⎤⎢⎣

⎡−+++⋅=

Varianta II: În momentul plăţii cursurile monedelor din coş au fost: 1 DM = 3,50 FF 1 USD = 5,5FF 1sha0 = 0,45 FF 1 yen = 0,050 FF K = - 0,8% S1 = 99.200 FF Clauza coşului valutar ponderat Varianta I: DM=40%, USD = 40%, sha = 10%, y = 10%

31

FFS

K

700.110100

000.1007,10000.100

%7,101001)90,0104,1417,0496,0(41

1001)044,004,01,0

48,05,01,0

75,564,0

3,35,44,0(

1 =⋅

+=

=⋅⎥⎦⎤

⎢⎣⎡ −+++⋅=

=⋅⎥⎦

⎤⎢⎣

⎡ −⋅+⋅+⋅+⋅=

Varianta II

FFS

K

700.110100

000.1007,10000.100

%957,01001)113,0097,0382,0375,0(41

1001)044,005,01,0

48,045,01,0

75,55,54,0

3,35,34,0(

1 =⋅

+=

=⋅⎥⎦⎤

⎢⎣⎡ −+++⋅=

=⋅⎥⎦

⎤⎢⎣

⎡ −⋅+⋅+⋅+⋅=

Clauza DST Exemplu: Plăţile rezultate din executarea unui contract se vor

efectua în euro, având la bază cursul de referinţă 1DST=1EUR. La data fiecărei plăţi se vor compara cursul monedei de plată cu

cursul de referinţă. Dacă între cele două va o diferenţă mai mare decât marja prag , valoare plăţii respective va fi recalculată suma din contract (100000Euro). În momentul plăţii 1DST=0,80EUR sau 1DST=1,20EUR

( %5,1± )

100*10

1⎟⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛−=

CCK

)1(*01 KSS ±=

a) %20100*118,0

−=⎟⎠⎞

⎜⎝⎛ −=K

EURS 000.80%)201(*000.1001 =−=

b) %20100*112,1

=⎟⎠⎞

⎜⎝⎛ −=K

EURS 000.120%)201(*000.1001 =+=

Clauzele valutare se utilizează tot mai puţin, la contractele pe termen lung şi plăţi eşalonate. Ele apar în relaţiile cu ţările în curs de dezvoltare.

II. Alegerea monedei de contract Se alege moneda care urmează să fie încasată sau în care urmează să

fie efectuată plata. În anii 90 a avut loc ca o polarizare a tranzacţiilor comerciale şi

financiare la un număr redus de monede denumite majore.

32

Domeniul Moneda monetar- financiar

USD EUR JPY GBP SFR

Piaţa de capital globală 45,6 24,1 18,8 - - Fluxurile pieţei monetare 38,1 36,3 5,1 - 2,8

Active bancare internaţionale 52,0 24,0 10,6 - -

Rezerve valutare oficiale 63,9 19,7 4,8 4,4 0,4

DST la 1 ianuarie 2001: 45% USD, 29% EUR, 15% JPY şi 11% GBP.

Importanţa selectării monedei de contract derivă din faptul că: - poziţia de importator e defavorizat de plată într-o valută care creşte şi va solicita întotdeauna o monedă de plată slabă - poziţia de exportator e defavorizat de plată într-o valută care scade şi va solicita întotdeauna o monedă de plată puternică

Criterii de selectare în alegerea monedei de contract a) durata contractului

- la vedere - pe termen scurt - pe termen lung

Pe termen lung – analiza factorilor structurali care determină evoluţia cursului valutar sunt balanţa de plaţi şi inflaţia. Pe termen scurt - analiza factorilor structurali care determină evoluţia cursului valutar sunt factorii monetari, psihologici, politici, obscuri şi greu de prevăzut.

Pe perioade foarte scurte – cursul la termen publicat de centrele financiare.

b) analiza comparativă a evoluţiei unei monede în raport cu alta sau cu un grup de alte valute – o valută se poate deprecia sau deprecia în raport cu altă valută.

III. Includerea în preţ a unei marje asigurătorii Prin introducerea acestei marje se are în vedere evoluţia preţului,

inflaţiei şi variaţiile nedorite ale cursului valutar în interdependenţa lor. Marja va fi cu atât mai mare cu cât riscurile previzibile sunt mai mari şi momentul plăţii cât mai îndepărtat. Utilizarea acestei tehnici este limitată în principal de doi factori: - preţul internaţional – mărimea marjei este limitată de nivelul uzual al preţului internaţional - preţul de producţie intern – includerea şi mărimea marjei se determină în funcţie de diferenţa ce rezultă din preţul intern (transformat în valută) şi preţul practicat pe piaţa internaţională.

Posibilităţile de acţionare la nivelul unităţilor producătoare în vederea anihilării riscului valutar sunt specifice domeniilor de activitate: 1. Cu cât preţul la care e realizată marfa destinată exportului e mai mic decât cel practicat pentru piaţa internă, cu atât posibilităţile firmei de a asigura preţuri acoperitoare sunt mai mari.

33

2. Calitatea şi fiabilitatea (parametri superiori ai produsului exportat) creează premise de impunere a condiţiilor de plată şi livrare avantajoase. 3. Respectarea întocmai a condiţiilor de calitate, cantitate, sortiment, livrare rezultate din contractul de vânzare-cumpărare internaţional. Consecinţele nerespectării acestora sunt întârzierea plăţii, rediscutarea preţului, refuzul plăţii etc. 4. Reducerea importurilor – cu cât ponderea produselor importate în produsul nou e mai mică, cu atât influenţa preţul internaţional e mai mică asupra deprecierii monedei naţionale şi riscului valutar la importul respectiv. 5. Capacitate de repliere rapidă la cerinţele pieţei – ofertarea unui produs la începutul „vieţii” lui şi lansarea pe piaţă a unei cantităţi sporite de marfă într-un moment conjunctural optim conduc la încasări valutare sporite. 6. Informare permanentă – cunoaşterea tendinţelor în fabricaţia diferitelor produse pe piaţa internaţională.

Includerea marjei asigurătorii în preţ trebuie să răspundă la cel puţin două cerinţe îmbinate optim: - preţul produsului să rămână competitiv - marja asigurătorie să fie cât mai mare.

Pentru realizarea acestor cerinţe este necesar: 1. un preţ de producţie cât mai ridicat 2. cunoaşterea riguroasă a preţului practicat pe plan internaţional. Dacă costul este mai mare decât preţul internaţional, introducerea

marjei asigurătorii pune sub semnul întrebării reuşita tranzacţiei. Preţ neeficient Preţ necompetitiv Costuri de producţie

Comercializare necorespunzătoare Pierdere efectivă

IV. Anticipări şi întârzieri în efectuarea plăţilor şi încasărilor (leads and lags)

În cazul exporturilor – amânarea (întârzierea) încasării sumei atunci când moneda de contract are tendinţă de repreciere.

De exemplu: În cadrul unui contract de export cu moneda de plată în euro, încheiat în întâi martie, s-a convenit ca livrarea mărfii să se facă în luna curentă, dar nu mai târziu de 30.03. Luând în considerare că din luna februarie, euro se afla în proces de repreciere în raport cu dolarul, livrarea a fost amânată până la 25 martie. Suma contractului – 100.000 euro. Cursurile de schimb au fost:

Marja ≈ Preţ de ofertare ≈ Preţ internaţional

- la momentul încheierii contractului (01.03): 1USD = 1,10 EUR - la momentul livrării mărfii (25.03): 1 USD = 1,00 EUR - la momentul încasării (15.03): 1 USD = 0,95 EUR.

34

Se observă că: - amânând livrare s-a încasat o valută mai tare - deşi s-a încasat aceeaşi sumă, puterea ei de cumpărare a crescut cu 100.000 EUR vândute contra dolarilor în cele trei momente: 01.03: 100.000 : 1,1 = 90.909,09 USD 25.03: 100.000 : 1 = 100.000 USD 15.03: 100.000 : 0,95 = 105.263 USD

Diferenţa între 1martie şi 15 martie o reprezintă câştigul valutar. Grăbirea (anticiparea) încasării în cazul în care valuta de contract e

în depreciere. De exemplu: Un contract în euro, exportul convenit în trimestrul I,

acreditivul deschis în 15 ianuarie cu valabilitate 1 septembrie. Specialiştii estimează deprecierea euro pe piaţă după cum urmează:

01 ianuarie: 1 USD = 1 EUR 10 ianuarie: 1 USD = 1,05 EUR 01 iunie: 1 USD = 1,10 EUR 10 septembrie: 1 USD = 1,20 EUR

Imediat după deschiderea acreditivului mărfurile sunt expediate, documentele depuse la banca comercială care deserveşte firma, iar aceasta, în calitate de bancă plătitoare (acreditivul era domiciliat la banca comercială respectivă) cere ramburs telegrafic. Exportul este încasat pe 01 iunie. Preţul de contract este de 500000.

Grăbindu-se livrarea şi încasarea, exportatorul a încasat o valută mai puţin depreciată, comparativ cu livrarea mărfii la sfârşitul perioadei.

01 iunie 500000 – (500000:1,1) = 500000 – 454545 USD 01 septembrie 500000 – (500000:1,2) = 500000 – 416666 USD

Astfel exportatorul a evitat o pierdere de 454545 – 416666 USD. În cazul importurilor, amânarea (întârzierea) plăţii atunci când valuta

de contract se află în proces de depreciere se bazează pe aceleaşi principii, dar în acest caz, exportatorul amânând importul şi plata, face un efort relativ mai mic. Grăbirea (anticiparea) plăţii atunci când valuta de contract are tendinţă de depreciere.

De exemplu: un contract de import din Japonia în valoare de 1000000 yeni. În perioada derulării contractului, yenul manifestă un proces de întărire. Importatorul, luând în considerare aceasta solicită exportatorului japonez livrarea mărfii la începutul perioadei de livrare, deschizând în acest scop acreditivul în favoarea exportatorului japonez. Evoluţia yenului în raport cu dolarul:

01 septembrie: 1USD = 180JPY 01 octombrie: 1USD = 160JPY 01 noiembrie: 1USD = 140JPY

Dacă plata importului are loc la: 01 sept, pentru procurarea a 1000000 JPY au fost necesari: 1000000 : 180 = 5555 USD 01 oct, pentru procurarea a 1000000 JPY au fost necesari: 1000000 : 160 = 6250 USD 01 nov, pentru procurarea a 1000000 JPY au fost necesari: 1000000 : 140 = 7142USD Scumpirea indirectă a importului cu 7142 – 5555 = 1587 USD.

35

Posibilitatea utilizării unei asemenea metode e determinată de faptul că, de regulă, în contractele economice internaţionale termenele de livrare nu sunt stabilite în zile, ci pe anumite perioade (decadă, lună, trimestru).

2.7. INFLUENŢA CURSULUI VALUTAR ASUPRA COMPETITIVITĂŢII PRODUSELOR ŞI ASUPRA ACTIVITĂŢII

DE IMPORT-EXPORT

Riscul valutar pentru exportator apare în situaţia în care în t1, valuta în care s-a făcut tranzacţia (valuta de contract) are o putere de cumpărare mai mică decât în t0, deci în perioada t0 - t1, moneda de contract a suferit o depreciere.

De exemplu: un contract în valoare de 10 000 Euro a fost încheiat în luna august (t0), iar încasarea valorii mărfii de către exportator a avut loc în noiembrie (t1). Cursul Euro în raport cu USD a fost: în t0 1 USD = 0,90 €, iar în t1 1 USD = 1,25 €. Deşi suma încasată de exportator rămâne neschimbată – 10000 €, puterea ei de cumpărare în raport cu dolarul este mai mică.

T0 T1

USD1,1111190,0

10000= USD800

25,110000

=

Diferenţa este 11111,1 – 8000 = 3111,1 USD Pierderea pentru exportator se materializează în efortul valutar mai

mare pe care trebuie să îl facă dacă în t1are de onorat o plată în USD. Admiţând că suma încasată din import a planificat să o utilizeze pentru plata unui import în USD în valoare de 11111,1. Cei 10000 de euro pe care îi va încasa în noiembrie nu-i mai sunt suficienţi, dat fiind noul curs.

Concluzie: Exportatorul, pentru a plăti importul în dolari, alături de

preschimbarea euro în dolari la cursul 1 USD = 1,25 euro va trebui să mai facă rost de 3111,1 USD

Deprecierea monedei îl avantajează pe importator care sunt întotdeauna dispuşi să plătească într-o monedă în proces de depreciere.

Riscul valutar pentru importator apare în situaţia în care la data plăţii

(t1), valuta în car e a încheiat contractul are o putere de cumpărare mai mare decât în t0 (revalorizare). Revalorizarea se materializează prin efortul financiar suplimentar pe care trebuie să îl facă pentru procurarea unei sume în altă valută echivalentă cu suma exprimată în valuta de contract.

De exemplu: un contract în valoare de 10 milioane Yeni a fost încheiat în luna ianuarie (t0), iar plata contravalorii valorii mărfii importate s-a făcut în aprilie (t1). Cursul yenului în raport cu USD a fost: în t0 1 USD = 100 JPY, iar în t1 1 USD = 80 JPY. Deşi suma plătită de importator rămâne neschimbată – 10 milioane yeni, puterea ei de cumpărare în raport cu dolarul este mai mare.

36

T0 T1

USD100000100

10000000= USD125000

8010000000

=

Pierderea pentru importator se materializează în efortul valutar mai

mare pe care trebuie să îl facă în dolari pentru procurarea aceleiaşi cantităţi de yeni. O asemenea situaţie e avantajoasă pentru exportator.

2.8. CONSILIUL MONETAR, ALTERNATIVĂ A ORGANIZĂRII MONETARE NAŢIONALE

După opiniile specialiştilor, dezavantajele cursurilor de schimb fixe

sau flotante pot fi eliminate prin adoptarea sistemului monetar bazat pe Consiliu Monetar sau Valutar. Elementele sale definitorii sunt: - Consiliul Valutar reprezintă o autoritate care emite bancnote şi monede metalice acoperite în proporţie de 100% în valută străină (denumită ancoră) şi deplin convertibilă, la un curs de schimb fix. - permite păstrarea unor cursuri de schimb stabile faţă de valuta ancoră sau faţă de aur. - deţine sub formă de rezerve, active cu grad de risc scăzut – obligaţiuni şi alte active exprimate în valuta ancoră.

Consiliile valutare au funcţionat înainte de Bretton-Woods în ţările aflate în curs de dezvoltare şi, în special în coloniile britanice.

În anii 50-60 aceste ţări le-au înlocuit cu sistemul monetar bazat pe Banca Centrală. Cu începere din 1991 ideea a fost repusă în aplicare. În 1991 în Argentina, în condiţiile unei rate a inflaţiei de 2000%, moneda ancoră a fost USD, iar acoperirea s-a asigurat în întregime prin active exprimate în USD. În 1995 s-au înregistrat rezultate pozitive de 5%. În 1992 Estonia şi Lituania au ales ca monedă ancoră USD – Letonia şi DMK – Estonia. Bulgaria a înregistrat succese cu DMK ca ancoră.

Eficienţa sistemului – rezervele valutare să fie mai mici decât masa monetară aflată în circulaţie. Consiliul Monetar este un aranjament valutar care se caracterizează prin:

- legarea (fixarea ) monedei naţionale de o altă monedă străină la o rată de schimb fixă

- menţinerea rezervelor valutare ale ţării la un nivel care să acopere integral cantitatea de monedă naţională pusă în circulaţie în ţara respectivă. De exemplu, în 1983 Hong Kong (HKD) a legat dolarul HK de USD la raportul de 7,8 HKD = 1 USD. Ca urmare, orice HKD aflat în circulaţie este dublat de existenţa unei sume echivalente în USD aflate în rezerva Băncii Centrale.

În acest mod Consiliul Monetar poate stabiliza valoarea monedei naţionale, ceea ce este socotit deosebit de important de investitorii străini care, în general se feresc să investească într-o ţară apreciată ca interesantă din punct de vedere economic, dar în care se presupune că moneda locală într-un viitor mai depărtat sau mai apropiat se va deprecia substanţial.

37

Consiliul Monetar poate funcţiona efectiv numai dacă ansamblul măsurilor economice, financiare şi monetare asigură stabilitatea sau întărirea monedei naţionale.

Cele mai slabe semnale ce anticipează deprecierea monedei naţionale determină investitorii străini să procedeze la vânzarea acesteia, împingând şi mai jos rata de schimb prin creşterea ofertei de preschimbare a monedei naţionale. Dacă cererea de vânzare a monedei naţionale este mai mare decât cererea de cumpărare, autorităţile Consiliului Monetar sunt nevoite să deprecieze moneda naţională, stabilind un nou curs. De exemplu, Argentina, în 1991, a legat pesoul argentinian de USD la un raport 1:1.În 2002, Argentina a traversat o perioadă cu mari probleme economice şi financiare, ceea ce a făcut ca investitorii să-şi mute fondurile în alte ţări. Oferta excesivă de peso a dus la o depreciere (1 peso = 0,71USD) , dar vânzările de peso creşteau şi, în final, peso-ul a fost lăsat să floteze în funcţie de condiţiile pieţei, fără a se mai stabili un nou raport valoric.

Neajunsurile Consiliului Monetar: • Ţările care utilizează Consiliul Monetar pierd controlul asupra ratei dobânzii, deoarece aceasta trebuie să se alinieze ratei dobânzii monedei de care este legată moneda naţională. De exemplu, dacă o ţară care practică Consiliul Monetar reduce rata dobânzii pentru a stimula creşterea economică, investitorii vor schimba fondurile din moneda locală în moneda străină la care rata dobânzii a rămas mai înaltă. • Ratele de schimb legate înseamnă expunerea monedei legate fix la riscurile mişcărilor ratei de schimb ale valutei de care este legată. • monedă care este legată fix de o altă monedă nu poate fi legată fix şi de o terţă monedă.

O măsură extremă adoptată de unele state în dorinţa de a stabiliza valoarea monedei locale este înlocuirea monedei naţionale cu moneda străină.

Concluzie: în condiţiile în care asistăm la polarizări monetare şi tendinţele unor ţări (dar şi realităţi) de a adopta o monedă în comun sau moneda altor ţări, termenul de monedă naţională, în unele cazuri este înlocuit cu moneda locală sau, pur şi simplu, cu monedă, prin aceasta înţelegându-se mijlocul legal de plată într-o ţară sau moneda ţării în discuţie. Formarea unor zone monetare în care mai multe ţări au convenit să utilizeze în comun o monedă, a determinat, pe plan monetar şi de aici în relaţiile de plăţi cu străinătatea, să apară o altă conotaţie, în sensul că între acestea nu mai sunt plăţi internaţionale. Moneda fiind aceeaşi s-a optat pentru termenul de plăţi sau transferuri transfrontaliere.

În ţara noastră legiuitorul a definit şi delimitat sfera de aplicare a transferurilor transfrontaliere, care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:

1. sunt realizate în România şi statele membre ale Uniunii Europene (Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda, Danemarca, Irlanda, Marea Britanie, Grecia, Portugalia, Spania, Austria, Finlanda, Suedia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia, Ungaria, România şi Bulgaria) şi celelalte state aparţinând Spaţiului Economic European.

38

2. sunt denominate în moneda naţională (leu), în moneda unui stat membru sau în Euro.

3. sunt ordonate de persoane fizice sau juridice La executarea transferului participă o instituţie financiară. Transferul transfrontalier este definit ca operaţiunea realizată la

iniţiativa unui ordonator prin intermediul unei instituţii sau a unei sucursale a unei instituţii situată într-un alt stat membru, în scopul punerii la dispoziţia beneficiarului a unei sume de bani prin creditarea unui cont sau prin predarea sumei în numerar la o instituţie sau filială situată în alt stat. Ordinul de transfer transfrontalier este dat direct de ordonator instituţiei sale – în formă scrisă, orală sau electronică, cu condiţia ca forma să fie acceptată de acea instituţie (ordonanţa 6/22 ian 2004).

Diferenţe între Consiliul Monetar şi Banca Centrală

Consiliul Monetar Banca Centrală 1. Menţine un curs de schimb faţă de valuta rezervă 1. Practică un curs de schimb „fixat” sau flotant 2. Acoperirea în valută străină de 100% 2. Acoperirea în rezerve străine e variabilă 3. Convertibilitatea este deplină 3. Convertibilitatea este limitată 4. Nu este o ultimă sursă de împrumuturi pentru băncile comerciale

4. Este o ultimă sursă de împrumuturi pentru băncile comerciale

5. Nu reglementează activitatea băncilor comerciale 5. Stabileşte şi modifică reglementările privind activitatea băncilor comerciale

6. Prezintă o transparenţă sporită 6. Practică o politică monetară discreţionară 7. Oferă monedă sub formă de bancnote şi monedă metalică

7. Oferă monedă atât în numerar cât şi sub formă de depozite

8. Nu generează inflaţie 8. Poate alimenta fenomenul inflaţionist 9. Nu finanţează cheltuieli guvernamentale 9. Poate finanţa cheltuielile guvernamentale 10. Obţine profituri din dobânzi 10. Este puternic supusă presiunilor politice. 11. Utilizează un număr redus de personal 11. Utilizează un număr mare de personal

Oportunităţi din punct de vedere al volumului rezervelor

disponibile Întrebare: Consiliul Monetar este oportun pentru România? Răspuns: La problemele cu care se confruntă România nu ar putea fi

o soluţie. Studiile au arătat că în 1999 nu ar fi reprezentat un moment bine

ales. Aceasta datorită serviciului datoriei externe şi închiderii pieţelor internaţionale de capital. Din punct de vedere al convertibilităţii totale, adoptarea Consiliului Monetar poate antrena o ieşire masivă de capitaluri din România. Populaţia, pentru a-şi proteja economiile s-ar orienta către titluri ale guvernelor şi companiilor străine.

Compensarea ieşirilor de capital s-ar realiza prin împrumuturi pe pieţe externe. Consiliul Monetar nu poate asigura echilibrarea bugetară şi nici disciplina financiară în economie.

Starea sistemului bancar reprezintă ponderea sporită a creditelor neperformante (peste 70 % credite riscante în 1999 faţă 1994).

Concluzia: Analizele comparative arată că există mai puţine dezavantaje pentru

o economie dacă operează cu Consiliul Monetar comparativ cu sistemul monetar bazat pe Banca Centrală.

Dezavantaje: a. Consiliul Monetar nu poate asigura disciplina financiară a economiei b. ţara care adoptă acest sistem este vulnerabilă la evoluţia inflaţiei din ţara emitentă a monedei ancoră

39

c. costul economic al pierderii independenţei în formularea politicii monetare.

În Argentina depozitele bancare au scăzut cu 18%, iar prin sistemul de substituţie monetară s-a înregistrat o scădere a masei monetare şi PIB-ul a scăzut cu 5%. Pentru a împiedica o criză financiară de proporţii instituţiile monetare interne au acordat 5 miliarde USD sprijin financiar.

Beneficiile sistemului sunt: - credibilitate sporită - performanţe în domeniul inflaţiei - creşterea economică

Costuri ale sistemului: - politica de credite restrictivă - absenţa flexibilităţii în domeniul cursului de schimb - expunerea economiei la şocuri din lipsa instrumentelor alternative de politică economică.

40

TESTE DE EVALUARE

1. Sistemul bazat pe monometalismul aur a parcurs formele: a) aur-monedă b) aur-lingouri c) aur-devize d) naţional-internaţionalizat

Una dintre ele nu este cea corectă.

2. În prezent sunt actuale etaloanele monetare: a) aur-devize b) putere de cumpărare c) aur-monedă d) naţional-internaţionalizat

3. Statutul FMI grupează monedele statelor membre în:

a) convertibile b) neconvertibile c) liber utilizabile d) cu convertibilitate limitată

4. Dobândirea statutului de monedă convertibilă presupune îndeplinirea

unor condiţii: a) stabilitate internă b) favorizarea comerţului internaţional c) împiedică speculaţiile operatorilor d) limitează riscurile de curs valutar

BIBLIOGRAFIE

1. Dardac N., Barbu Teodora – Monedă, Bănci şi Politici Monetare, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005

2. Floricel C. – Relaţii valutar-financiare internaţionale – ed. a VI-a, Editura Naţional, Bucureşti, 2001

3. Negruş Mariana – Plăţi şi garanţii internaţionale – ed. a III-a, Editura C. M. Beck, 2006

4. Tecuşan Florenţa, Pater Liana – Monedă şi credit – Editura Mirton, Timişoara, 2001

41

TEMA III INTERDEPENDENŢA FIRMĂ – SISTEM FINANCIAR BANCAR

CONŢINUT 3.1. Sistemul bancar – factor esenţial al relaţiei firmă – sistem financiar bancar 3.2. Creditul - factor definitoriu al relaţiilor firmă-sistem bancar 3.3 Dobânda

REZUMAT Creditul reprezintă o categorie economică, ce exprimă relaţii de

repartiţie a unei părţi din produsul intern brut sau din venitul naţional, prin care se mobilizează şi se distribuie disponibilităţile din economie şi se creează noi mijloace de plată, în scopul satisfacerii unor nevoi de capital şi al realizării unor obiective ale politicii economice. Evidenţierea funcţiilor şi caracteristicilor creditului presupune prezentarea elementelor incluse în relaţiile de credit: participanţii la raportul de credit, promisiunea de rambursare, garantarea creditului, scadenţa, dobânda.

Diversitatea formelor sub care se manifestă creditul în economie a impus utilizarea mai multor criterii semnificative de clasificare. Cea mai importantă clasificare este cea în funcţie de natura economică şi participanţii la relaţia de creditare, care distinge următoarele forme ale creditului: comercial, obligatar, bancar, ipotecar, de consum. Fiecare dintre acestea presupune utilizarea unor instrumente de credit corespunzătoare: cambia, biletul la ordin, cecul, obligaţiunea, ipoteca etc.

Dobânda este o caracteristică esenţială a creditului. Ea poate fi considerată ca o remunerare pe care capitalistul o primeşte pentru folosirea capitalului propriu (dobânda originară a capitalului) sau pentru capitalul încredinţat spre folosire altor persoane (dobânda împrumutului) pe o durată dată, pentru o folosire oarecare. În condiţiile procesului inflaţionist rata dobânzii implică ipostaza dobânzii nominale exprimată ca atare (prin rata curentă de piaţă) pe de o parte, şi ipostaza dobânzii reale, ca diferenţă între dobânda nominală şi gradul de eroziune a capitalului, determinat de evoluţia procesului inflaţionist, pe de altă parte. Determinarea dobânzii prezintă deosebită importanţă. Metodele frecvente întâlnite în calcularea dobânzii: pentru creditele bancare acordate şi depozitele constituite, pentru scontarea şi rescontarea efectelor de comerţ, pentru conturile curente.

OBIECTIVE Cunoaşterea creditului, a caracteristicilor, formelor şi instrumentelor

sale permite oricărui agent economic, oricărui specialist în domeniul economic să acţioneze în cunoştinţă de cauză atunci când iniţiază şi derulează o operaţiune de credit. Diversitatea formelor de credit, multitudinea de factori care influenţează evoluţia acestuia, obligaţiile şi riscurile unor asemenea operaţiuni sunt de natură să convingă pe orice agent economic şi chiar persoană fizică să fie conştienţi de responsabilităţile şi riscurile pe care şi le asumă atunci când se angajează într-o relaţie de credit.

42

3.1. SISTEMUL BANCAR – FACTOR ESENŢIAL AL RELAŢIEI FIRMĂ – SISTEM FINANCIAR BANCAR

Activitatea societăţilor comerciale este circumscrisă obţinerii unui

profit maxim prin participarea la circuitul economic ce este inclus de piaţa financiar-bancară. Legăturile dintre diferiţi agenţi economici şi sistemul financiar-bancar se realizează numai prin unităţi monetare, după un sistem de reguli bine precizat. Funcţionarea normală şi fluentă a societăţilor comerciale este influenţată de relaţiile lor cu componenta financiar-bancară.

Rolul băncilor în cadrul unei economii poate fi analizat, în primul rând, prin utilizarea conceptului de intermediere între agenţii debitori şi creditori din economie, iar în al doilea rând prin funcţiile tradiţionale de finanţare, de colectare a depozitelor şi de gestionare a mijloacelor de plată.

Agenţii economici debitori şi creditori se întâlnesc prin intermediul a două circuite de finanţare:

- finanţare directă: sub forma tranzacţiilor bilaterale între agenţii excedentari, pe piaţa titlurilor (în cazul subscrierii directe la acţiunile şi obligaţiunile emise)

- finanţare indirectă sau intermediată, situaţie în care un intermediar financiar se intercalează între debitor şi creditor. Băncile deţin un rol bine determinat în cadrul intermedierii, exprimat

în funcţiile clasice sau tradiţionale ale acestora: distribuirea de credite, colectarea de depozite, operaţiuni interbancare, gestionarea mijloacelor de plată. Aceste funcţii corespund noţiunii de intermediere a bilanţului şi au în prezent tendinţa de a-şi diminua importanţa.

Funcţiile clasice sau tradiţionale ale băncilor vizează patru tipuri de operaţiuni strâns legate între ele: distribuirea de credite, colectarea de depozite, operaţiuni inetrbancare, gestionarea mijloacelor de plată.

În ceea ce priveşte distribuirea creditelor, în ţările europene se evidenţiază o reducere a ponderii creditelor clienţilor în totalul activelor bancare, s-a manifestat sporirea ponderii creditelor acordate persoanelor fizice. Cauzele acestor modificări sunt legate de condiţiile economice care au frânat tendinţa întreprinderilor de a se îndatora (creşterea moderată a PIB a antrenat o cerere moderată de credite adresată băncilor); nivelul sporit al ratelor reale de dobândă a descurajat îndatorarea şi a stimulat constituirea de fonduri proprii importante.

Structura sistemelor bancare În principalele ţări dezvoltate, sistemele bancare sunt eterogene,

respectiv cuprind o mare diversitate de tipuri de bănci, cu tendinţe de uniformizare ca urmare a procesului de globalizare financiară.

În ţările membre ale UEM pentru a desemna activitatea bancară, se utilizează noţiunea de instituţie de credit care regrupează băncile universale şi vizează mai multe categorii de instituţii.

Astfel, în funcţie de statutul juridic şi de specificul activităţii se pot delimita următoarele tipuri: bănci universale, bănci mutuale sau cooperative de credit, case de economii, case de credit municipal, societăţi financiare, instituţii financiare specializate. Analiza sistemelor bancare pe cele patru tipuri de instituţii de credit evidenţiază diferenţe între ţări în ceea ce priveşte

43

ponderea lor în ansamblul sistemului bancar. Băncile comerciale au pondere ridicată în SUA (76%), Marea Britanie (60%), Franţa (58%), Japonia (47%), în timp ce băncile mutuale au o pondere relativ ridicată în Marea Britanie (35,9%) şi numai 2,4 % în SUA, iar casele de economii 36% în Germania şi numai 19% în Marea Britanie. Realitatea demonstrează că s-au conturat două tipuri de sisteme bancare:

- sistemele bancare ale Europei continentale, care funcţionează după modelul băncii universale

- modelul american, aplicat şi în Japonia, bazat pe principiul unei specializări stricte a instituţiilor bancare Banca universală ca model predominant în Europa continentală este

o instituţie care oferă o gamă largă şi completă de servicii financiare, acordă credite, colectează depozite, gestionează mijloace de plată, realizează plasamente în titluri şi participaţii la capitalul întreprinderilor. În perioada actuală sistemele bancare se caracterizează printr-o mare diversitate a instituţiilor bancare şi de credit, ca urmare, în ultimele decenii se utilizează următorii termeni: bancă universală şi bancă specializată, bancă de gros sau cu amănuntul, bănci de reţea sau bănci de piaţă, bancă globală, bancă la distanţă, bancă cibernetică, bancă multimedia, bancă digitală, bancă virtuală. Banca universală este o bancă aptă de a îndeplini toate activităţile atât la nivel naţional cât şi internaţional (full service bank). Băncile care efectuează numai anumite operaţiuni sau numai operaţiuni specifice unui anumit sector de activitate economică sunt specializate. Modelul american se caracterizează prin specializarea băncilor, printr-un număr foarte mare al instituţiilor şi organismelor de credit. Sistemele bancare din ţările dezvoltate se caracterizează printr-o serie de trăsături: diversitate, concentrare, bancarizarea activităţii, accelerarea operaţiunilor de restructurare, deschiderea către relaţiile cu străinătatea. Diversitatea rezidă în existenţa unui număr sporit de instituţii bancare şi de credit, în funcţionarea atât a unor instituţii specializate, cât şi a băncilor cu activitate universală. Varietatea se concretizează şi în legătură cu dimensiunea băncilor (de mică dimensiune sau de dimensiune internaţională) cu natura acţionarilor (rezidenţi sau nerezidenţi) cu natura furnizorilor de capital. Concentrarea poate fi cuantificată prin ponderea deţinută de principalele bănci în totalul sistemului bancar şi prin diminuarea numărului de bănci în totalul acestora. Gradul de bancarizare se poate exprima cu ajutorul unor indicatori precum numărul de conturi la vedere, numărul cardurilor bancare şi numărul ghişeelor bancare sau automatelor bancare la un milion de locuitori.

Operaţiunile de restructurare bancară includ fuziunile şi absorbţiile, operaţiunile transfrontaliere, preluările pachetului de control de către băncile străine şi operaţiunile încrucişate bănci-asigurări. Restructurările bancare au reprezentat pentru bănci o modalitate de atingere a unei dimensiuni optime.

În analiza caracteristicilor sistemelor bancare, în condiţiile actuale, se mai pot lua în considerare: 1. comportamentul băncilor în noile condiţii ale globalizării şi liberalizării impune analiza concurenţei strategice, prin care se defineşte ansamblul măsurilor adoptate pentru prevenirea intrării efective a unor concurenţi potenţiali prin impunerea unor costuri nerecuperabile pentru candidaţi încă din momentul accesului pe piaţă.

44

2. în ţările europene un proces larg întâlnit este cel de integrare a activităţii bancare şi de asigurări în cadrul aceluiaşi grup financiar. Băncile sunt deosebit de interesate de investiţiile realizate pe piaţa asigurărilor. Produse precum asigurările de viaţă sunt integrate în gama produselor oferite de bănci, atât în planul activităţilor comerciale, cât şi a orientărilor strategice. 3. în contextul globalizării financiare, un fenomen de dimensiuni mondiale îl constituie criza sistemelor bancare care au la origine adaptarea cu dificultate la globalizarea financiară. În centrul crizelor bancare s-a aflat eroziunea rentabilităţii activităţii bancare. 4. o altă caracteristică a sistemelor bancare contemporane rezultă din utilizarea monedei electronice concretizată în conceptele de internet-banking sau mobil-banking. Întrucât variantele de home-banking au eşuat începând cu anii 90, perspectivele internet-bankingului sunt susţinute de principalele avantaje pe care le conferă: serviciu disponibil 24 de ore din 24, absenţa contactului direct cu banca, costuri de tranzacţionare mai reduse decât în situaţiile tradiţionale. Cu toate acestea internet-bankingul ridică problema securităţii tranzacţiilor din cauza vulnerabilităţii în faţa atacurilor hackerilor şi a unor posibile neîncrederi în acest tip de piaţă. 5. supravegherea bancară, drept caracteristică a sistemelor bancare actuale, a dobândit o dimensiune internaţională prin: - supravegherea activităţii bancare internaţionale - fixarea unor norme prudenţiale minime 6. în scopul menţinerii securităţii sistemului bancar, într-un număr foarte mare de ţări se utilizează asigurarea depozitelor ca instrument ce garantează încrederea deponenţilor. Directivele comunitare stabilesc obligaţia, pentru toate instituţiile de credit, de a adera la un sistem de garantare a creditelor până la limita unei sume. 7. diminuarea rolului statului în activitatea băncilor, ceea ce conduce la procesul de dezetatizare şi liberalizare a băncilor.

3.2. CREDITUL - FACTOR DEFINITORIU AL RELAŢIILOR FIRMĂ-SISTEM BANCAR

Băncile comerciale efectuează operaţiuni atât pentru obţinerea de

resurse (operaţiuni pasive), cât şi de investiţii (operaţiuni active). Structura elementelor de activ şi de pasiv este oglindită de structura

bilanţului bancar: Bilanţ bancă comercială

Activ (utilizări) Pasiv (resurse) 1. Mijloace fixe 2. Numerar 3. Plasamente - sume de primit de la Banca Centrală - certificate de trezorerie - depozite constituite la alte bănci - sume de primit de la guvern - credite şi avansuri acordate clienţilor - participaţii la alte societăţi 4. Alte active

1. Total fonduri proprii - capital social - rezerve - fond de dezvoltare - profit nedistribuit 2. Depozite ale clienţilor 3. Depozite de la alte bănci 4. Împrumuturi de la Banca Centrală 5. Împrumuturi de la alte bănci 6. Împrumuturi externe

45

Analiza structurii bilanţului evidenţiază că ponderea predominantă o deţin în totalul pasivelor depozitele clienţilor care pot fi constituite la vedere sau la termen.

Fondurile proprii constituie baza financiară în funcţie de care băncile îşi stabilesc obiectivele activităţii, nivelul performanţei şi modalităţile de realizare a acestora.

Dintre principalele componente ale activului bilanţier se remarcă plasamentele care au o pondere sporită, reprezentând între 70 şi 80% din totalul activelor, iar în cadrul acestora pe primul loc se situează creditele şi avansurile acordate clienţilor.

Băncile comerciale, în afară de activele şi pasivele din bilanţ, efectuează operaţiuni extrabilanţiere, oferind scrisori de garanţie şi acreditive clienţilor lor.

În consecinţă, banca comercială face operaţiuni de activ şi de pasiv.

a) operaţiunile de activ sunt: operaţiuni de creditare şi operaţiuni de plasament. În cadrul operaţiunilor de creditare se diferenţiază două categorii:

creditarea agenţilor economici şi creditarea persoanelor fizice Credite acordate agenţilor economici:

- credite pentru constituirea unor active fixe - credite pentru activitatea de exploatare

- creditarea creanţelor - scontarea - pensiunea - împrumut pe gaj de efecte comerciale - împrumut pe gaj de efecte publice

- credite de trezorerie - avansul în cont curent - credite specializate

b) operaţiunile de pasiv pot fi grupate în: - formarea fondurilor proprii - constituirea depozitelor - operaţiuni de refinanţare

Băncile comerciale efectuează şi o altă categorie de operaţiuni,

denumite operaţiuni de comision: - operaţiuni de remitere de sume băneşti - operaţiuni de incasso, prin care băncile primesc şi remit documente

pentru încasare de la diferiţi clienţi - operaţiuni de acreditiv prin care sunt transferate sume din contul

unui client cumpărător într-un cont de depozit bancar la dispoziţia băncii furnizoare

- operaţiuni de mandat, prin care băncile comerciale efectuează unele operaţiuni (trecerea la registre, relaizarea unor plăţi)

46

3.2.1. CARACTERISTICILE CREDITULUI ŞI PRINCIPIILE CARE STAU LA BAZA ACTIVITĂŢII DE CREDITARE

Raporturile de credit îşi dezvăluie esenţa prin caracteristicile sale: a) Subiecţii relaţiei de credit, creditorul şi debitorul, prezintă o mare diversitate în ceea ce priveşte apartenenţa la structurile social-economice, motivaţia angajării într-un raport de credit şi durata acestui angajament. Creditori pot fi întreprinderile şi populaţia, debitori pot fi întreprinderile, statul şi populaţia. b) Promisiunea de rambursare este elementul esenţial al relaţiei de credit pentru că relaţia de credit presupune riscuri: riscul de nerambursare, risc de imobilizare. Prevenirea riscului se poate realiza prin garantare împrumutului. Banca trebuie să-şi întărească poziţia sa de creditoare prin garanţii.

Garanţia poate fi: - personală - reală - dreptul de reţinere - gajul - ipoteca - privilegiul. c) Termenul de rambursare are o mare varietate. Pentru creditele pe termen scurt rambursarea este integrală, pentru cele pe termen mijlociu şi lung, rambursarea este eşalonată. d) Dobânda reprezintă caracteristica definitorie a creditului şi poate fi fixă sau variabilă. e) Acordarea creditului. Creditul poate fi constituit în cadrul unei tranzacţii unice: acordarea unui împrumut, vânzarea unei obligaţiuni, angajarea unui depozit. f) Consemnarea şi transferabilitatea. Acordurile de credit sunt consemnate în mare majoritate prin înscrisuri (contracte). Prin intermediul transferului se realizează cesiunea creanţei, a dreptului de a încasa suma înscrisă în instrumentul de credit.

Principiile care stau la baza activităţii de creditare a) Principiul fundamental ce caracterizează întreaga activitate a băncii este prudenţa bancară. Conform Legii nr. 33/1991, privind activitatea bancară, societăţile bancare vor urmări la acordarea creditelor ca solicitanţii să prezinte credibilitate – element esenţial de ordin psihologic fără de care creditul nu poate exista. Cu toate acestea nu trebuie neglijat suportul economic, aspectul real obiectiv al creditului. b) Alt principiu de bază al activităţii de creditare este principiul contractualităţii care constă în consemnarea în documente contract a operaţiunii de creditare. c) Rambursabilitatea creditului. Termenul de rambursare e relativ. La creditele pe termen scurt modalitatea care predomină este linia de credit. Acest tip de credit destinat finanţării capitalului de lucru se acordă pe o perioadă de 90 de zile. d) Respectarea destinaţiei creditului. Conform legislaţiei băncile au obligaţia de a urmări ca utilizarea creditului să se realizeze în conformitate cu destinaţia prevăzută în contractul de împrumut.

47

e) Creditele trebuie să fie în toate cazurile garantate. Volumul minim al garanţiilor trebuie să acopere datoria maximă a împrumutului, adică creditul plus dobânda.

3.2.2. PRINCIPALELE TIPURI ŞI FORME DE CREDIT

În funcţie de natura economică şi participanţii la relaţia de creditare, distingem următoarele forme ale creditului: comercial, bancar, obligatar, ipotecar, de consum.

3.2.2.1. Creditul comercial

Creditul comercial se acorda, de regulă cumpărătorului de către

furnizor, sub formă de vânzări de mărfuri, executări de lucrări şi prestări de servicii, cu plata la o dată ulterioară. El se acordă reciproc între agenţii economici activi (industriaşi, comercianţi) pentru realizarea mărfurilor.

Creditul comercial se manifestă sub două forme: creditul cumpărător şi creditul vânzător. - Creditul cumpărător se manifestă sub forma plăţilor în avans şi apare ca o prefinanţare de către beneficiar a produselor pe care intenţionează le achiziţioneze. Sunt frecvent întâlnite în ramuri precum agricultura şi construcţiile de locuinţe. - Creditul vânzător are ca obiect vânzarea mărfurilor cu plata amânată.

Factorii care determină sporirea dimensiunilor creditului comercial decurg din cele trei componente: 1. componenta tradiţională – care reprezintă interesele comune ale participanţilor în sporirea fluidizării schimburilor şi diminuarea costurilor de organizare a activităţii comerciale. Se reduc costurile de depozitare a stocului de mărfuri şi costurile aferente mijloacelor de plată. 2. componenta comercială – cere semnifică utilizarea creditului ca mijloc de promovare a vânzărilor. 3. componenta financiară – cere semnifică punerea la dispoziţia clientului, pentru o perioadă dată, a unei părţi din capital sub formă de marfă, pentru care plata este amânată.

În prezent, în ţările dezvoltate creditele comerciale reprezintă între 10% şi 30% din datoriile întreprinderilor şi reprezintă un instrument de promovare şi de reducere a cheltuielilor cu dobânzile.

Creditul comercial antrenează emisiunea de titluri specifice acestui credit: cambii, bilete la ordin, ca titluri de creanţă care prezintă avantajul scontării la bănci. În acest mod creditul comercial devine credit bancar.

Cambia este un efect de comerţ, titlu de credit, de obicei pe termen scurt, prin care emitentul, numit trăgător, dă ordin altei persoane, numită tras, să plătească necondiţionat o sumă determinată de bani unei a treia persoane denumită beneficiar, la o anumită scadenţă şi într-un anumit loc.

Cambia trebuie să cuprindă obligatoriu următoarele elemente: - denumirea de cambie înscrisă în textul ei; - ordinul pur şi simplu de a plăti o sumă bine determinată exprimată într-o anumită valută, înscrisă atât în cifre cât şi în litere;

48

- numele şi adresa trasului (persoanei care trebuie să plătească); - scadenţa – care poate fi la o zi fixă calendaristică, la vedere, la un anumit termen la vedere – adică la prezentare, la un termen anumit de la data emiterii, iar dacă nu este prevăzută scadenţa se plăteşte la vedere; - locul unde urmează să se facă plata; - numele şi adresa beneficiarului; - data (anul, luna, ziua) şi locul emiterii; - semnătura trăgătorului care, în ultimă instanţă, atestă valabilitatea cambiei.

Lipsa unora din aceste elemente poate duce la pierderea valabilităţii cambiei. O cambie mai poate include o serie de alte clauze: clauza fără protest, clauza excluderii duplicatelor de cambii, interzicerea de a trage contracambii1.

Cambia îndeplineşte următoarele funcţii: a) funcţia de credit pe termen scurt, care prezintă avantaje atât pentru creditori cât şi pentru debitori; b) funcţia de instrument de plată, care constă în predarea de către debitor a unei cambii către creditorul său, iar acesta o poate preda unei bănci şi pe calea scontului, să primească suma în numerar.

Cambia poate avea mai multe forme: - antedatată – care cuprinde o dată de emisiune anterioară celei reale, cu scopul de a scurta scadenţa, de a eluda legea sau de a evita efectele incapacităţii subscriptorului (falit, minor) - bancară – în care trasul acceptant este o bancă comercială care a acordat unui client al său un credit. Poate fi la vedere sau la termen - comercială – care are la bază o operaţiune de vânzare-cumpărare pe credit - de complezenţă – emisă pe baza semnăturilor date în favoarea unei persoane, însă fără să aibă la bază o cauză reală (o vânzare de mărfuri) - documentară – folosită în legătură cu un contract comercial prin care s-a stabilit că acesta va însoţi documentele de plată sau se va emite la o valoare egală cu documentele - domiciliată – în care locul de plată se stabileşte într-o altă localitate şi la domiciliul unei terţe persoane (banca), decât acela al trăgătorului sau trasului - financiară (de bronz) – emisă de industriaşi, comercianţi pentru ca pe baza ei să obţină un credit bancar - informatizată (rezumată) – în care se înregistrează sub formă de cod elementele cambiei care se transpun pe benzi magnetice - în alb – care cuprinde numai semnătura trăgătorului, lipsind total sau parţial celelalte elemente. Elementele lipsă se completează de către primitorul cambiei - neacceptabilă – în al cărei cuprins trăgătorul stipulează o clauză potrivit căreia se interzice prezentarea cambiei la acceptare - protestată – neachitată la termen şi pentru care s-a întocmit actul de protest în termen legal. 1 Contracambia este o cambie nouă, cu plata la vedere (la prezentare) însoţită de cambia anterioară neplătită, care se emite asupra unora din giranţii anteriori sau asupra principalului obligat al cambiei neplătite la scadenţă şi protestată în termen legal.

49

Cambia are mai multe caracteristici: 1) este un titlu la ordin, ceea ce înseamnă că menţiunea „la ordin” este subînţeleasă şi permite circulaţia prin gir; menţiunea „nu la ordin” nu permite transmiterea prin gir; 2) este abstractă pentru că nu este necesară dovedirea raportului care a generat obligaţia de plată înscrisă în cambie; 3) este necondiţionată pentru că obligaţia de plată nu poate fi condiţionată de o contraprestaţie; 4) este autonomă de plăţi ceea ce înseamnă că obligaţiile de plăţi ale celor angajaţi în relaţia cambială sunt independente; 5) obligaţia cambială nu poate fi decât o sumă de bani; 6) plata se face la un anumit termen, plata înainte incumbă un risc; 7) semnatarii sunt ţinuţi solidar – toţi debitorii semnatari ai cambiei au obligaţia de a plăti la scadenţă; 8) are forţă procesuală – executarea obligaţiilor de plăţi este supusă dreptului cambial.

Acceptarea cambiei este operaţia de prezentare a cambiei la tras şi poate fi făcută oricând dar nu mai târziu de data scadenţei. Prezentarea cambiei la acceptare poate fi: - obligatorie, când trăgătorul sau unul din giranţi prevăd în mod expres aceasta sau când cambia este plătibilă la un anume termen (timp de la vedere) deoarece de la data prezentării la acceptare curge termenul pentru scadenţă; - interzisă, când trăgătorul menţionează expres acest lucru, cambia devenind astfel neacceptabilă; - facultativă, dacă nu există o indicaţie specială în sens contrar în text.

Acceptarea trebuie să fie datată, cuprinzând anul, luna, ziua pentru cambiile plătibile la un anumit termen la vedere şi pentru acele cambii în care trăgătorul sau girantul stabilesc un termen de prezentare la acceptare.

Girarea cambiei este operaţia prin care posesorul titlului, numit girant, transferă altei persoane, numită girator, odată cu predarea titlului, toate drepturile ce decurg din acesta.

Cambiile cuprinzând sau nu menţiunea „la ordin” pot circula prin gir. Cambiile cuprinzând menţiunea „nu la ordin” sau o expresie echivalentă sunt transmisibile numai sub forma şi cu efectele unei cesiuni de creanţă ordinară (operaţiunea prin care creditorul numit cedent transmite dreptul său de proprietate asupra cambiei altei persoane numită cesionar).

Girul poate fi: 1) în plin, care reprezintă declaraţia girantului semnată şi datată şi cuprinde ordinul adresat debitorului principal de a plăti persoanei indicate de girant şi cuprinde trei elemente obligatorii: semnătura girantului, numele girantului şi data girării, 2) în alb, fiind format numai din semnătura girantului.

Girul transmite proprietatea titlului, posesorul legitim al titlului este ultimul dintr-o serie neîntreruptă de giruri.

Avalizarea cambiei este o garanţie personală dată de o persoană denumită avalist, care garantează obligaţia unuia dintre obligaţii cambiali numit avalizat pentru suma menţionată pe titlu sau pentru o parte din ea. Menţiunea de avalizare se poate inscripţiona:

50

- pe faţa cambiei la rubrica „avalizat” completându-se numele sau denumirea avalizatului precum şi data la care s-a dat avalul, - pe spatele titlului, adăugându-se menţiunea „pentru aval”, - pe o alonje a cambiei.

Avalul poate fi - comercial - bancar Scadenţa cambiei poate fi

1) la vedere (până la un an de la data emiterii sale), 2) la un anumit timp de la vedere (zile, săptămâni, luni sau ani calculate din momentul acceptării ei de către tras), 3) la un anumit timp de la data emiterii, 4) la o dată fixă (an, lună, zi).

Cambia cu scadenţă nescrisă este considerată plătibilă la vedere (un an din momentul emiterii cambiei).

Protestul cambiei este un act public şi solemn întocmit la cererea posesorului cambiei, de către executorul judecătoresc de la judecătoria în a cărei rază teritorială se află locul plăţii acesteia prin care se constată refuzul de acceptare sau de plată, din partea obligatului principal.

Protestul poate fi - de nedatare, care se întâlneşte atunci când trasul acceptă la plată o cambie cu scadenţa la un anumit timp de la vedere şi nu datează operaţiunea, beneficiarul cambiei neputând calcula scadenţa. - de neacceptare, pentru cambiile cu o dată fixă sau la un anumit termen de la data emiterii. Va putea fi făcut până în ziua precedentă scadenţei, iar pentru cambiile cu scadenţă la vedere sau la un anumit termen de la vedere, protestul va putea fi făcut în termen de un an de la data emiterii cambiei. - de neplată a unei cambii plătibile la o zi fixă, la un anumit termen de la data emiterii sau la un anumit termen de la vedere. Trebuie făcut în una din cele două zile lucrătoare care urmează zilei în care cambia trebuie plătită, sau în termen de un an pentru cambia plătibilă la vedere. Protestul se înregistrează la: judecătorii – Registrul special, Camera de Comerţ şi Industrie, BNR- Centrala Incidentelor de Plăţi.

Moneda de plată a cambiei. De regulă cambia trebuie plătită în moneda locului plăţii.

Circulaţia cambială

4

2

1

3

6

5

Trăgător-firma „x” - creditorul lui y - debitorul lui z

Tras-firma „y” - debitorul lui x

Beneficiar-firma „x” - creditorul lui x

(banca z)

51

1) Firma „x” livrează mărfuri firmei „y”, de o anumită valoare, cu

termen de plată stabilit – 1 iulie 1997. 2) Firma „x” trebuie să restituie firmei „z” (respectiv băncii „z”) rata

unui credit echivalent cu valoarea mărfurilor livrate lui „y” – tot la 1 iulie 1997.

3) Firma „x” trage o cambie asupra firmei „y” care trebuie plătită direct beneficiarului – firma „z” (banca „z”). Din momentul completării cambiei – firma „x” are calitatea de trăgător, firma „y” calitatea de tras, firma „z” calitatea de beneficiar.

4) Firma „x” remite cambia beneficiarului – firma „z”. 5) La data de 1 iulie 1997, beneficiarul încasează suma înscrisă pe

cambie de la firma „y”. 6) În acest mod se stinge obligaţia între cei trei.

Scontarea şi rescontarea cambiei. Funcţia cambiei ca instrument de plată poate înceta în cazurile în care cambia este folosită ca bază a unui credit comercial la o bancă comercială (operaţiune de credit) sau de acesta de la banca centrală (rescont).

Scontul şi rescontarea Scontul este în esenţă un credit pe termen scurt (credit de mobilizare)

acordat de o bancă comercială prezentatorilor de efecte comerciale spre scontare.

comercial (SSC) simplu raţional (SSR) Scontul poate fi compus comercial (SCC) raţional (SCR)

Scontul simplu comercial (SSC) – reprezintă costul operaţiunii de scontare, adică suma dobânzii la creditele de scont, suportată de prezentatorul efectului comercial. Practic scontul simplu comercial reprezintă o dobândă simplă antecalculată.

Notând cu Vn – valoarea nominală a titlului ts – taxa scontului d – scadenţa titlului

SSC= 100360 ⋅⋅⋅ tsdVn ,

iar valoarea actuală Va este diferenţa dintre valoarea nominală şi scontul simplu comercial.

Va = Vn – SSC

Va = Vn - 100360 ⋅⋅⋅ tsdVn = Vn· ⎟

⎠⎞

⎜⎝⎛

⋅⋅

−100360

1 tsd

Vn =

1003601

⋅⋅

−tsd

Va

Scontul simplu raţional (SSR) – reprezintă diferenţa dintre valoarea tratei în ziua prezentării la scontare şi valoarea sa la scadenţă. El este mai

52

puţin oneros decât scontul comercial, întrucât se calculează asupra valorii actuale a tratei şi nu asupra valorii nominale.

SSR = Vn x

1003601

⋅⋅

+tsd

Vn

Scontul compus raţional (SCR) este: SCR = Vn x (1 - factor de actualizare)

SCR = Vn x ⎟⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛

+− nts)1(

11

Capitalul scontat este în acest caz Vn înmulţit cu factorul de actualizare

Va = Vn x ( )nd+1

1

Scontul compus comercial (SCC)

SCC =

1003601

⋅⋅

+

⋅⋅dtsdtsVn

Creditul de scont fiind un credit pe termen scurt cu dobândă antecalculată şi reţinută de bancă în momentul scontării, rezultă că creditul efectiv obţinut de prezentatorul tratei la scontare e inferior valorii nominale a acesteia. În consecinţă, taxa efectivă a scontului (tse) e mai mare decât taxa nominală a scontului (tsn). Pentru calcularea taxei efective a scontului se aplică aceeaşi formulă ca în cazul ratei efective a dobânzii:

tse =

1003601

⋅⋅

−tsd

tsn

Scontarea poate avea loc: - la scadenţă - înainte de scadenţă - după expirarea termenului

Scontul este diferenţa dintre valoarea nominală a unei cambii şi preţul la care beneficiarul o înstrăinează înaintea scadenţei. El reflectă cota dobânzilor care revin următorului creditor pentru perioada cuprinsă între momentul preluării şi momentul plăţii obligaţiilor, stabilit cu un procent din valoarea cambiei – reprezintă taxa scontului. Scontarea este operaţiunea bancară care constă în plata de către o bancă comercială a unei cambii înainte de ajungerea ei la scadenţă către beneficiarul acesteia. Banca plăteşte valoarea cambiei minus scontul. La scadenţă, banca în baza dreptului cambial, încasează de la debitor sau tras suma înscrisă pe cambie. Scontarea cambiei este o operaţiune de creditare, atât prin faptul că se referă la transferul unui instrument de credit, cât şi prin aceea că determină plasarea resurselor de creditare a unei bănci pe un anumit termen, cu asigurarea încasării dobânzii aferente. Scontarea angajează banca în raporturi cambiale specifice. În acest mod prin scontare creanţa este transformată înainte de scadenţă în capital bănesc.

53

Rescont şi rescontare. La rândul lor băncile comerciale pot să resconteze cambiile la banca centrală în acelaşi mod (aceeaşi esenţă ca scontarea). Rescontarea se referă la relaţiile dintre băncile comerciale şi banca centrală. Taxa aplicată de către banca centrală este taxa de rescont sau taxă oficială de scont.

Biletul la ordin este titlu de credit negociabil şi instrument de plată. Conţine obligaţia asumată de către debitor (subscriitor sau emitent) de a plăti la vedere sau la o scadenţă fixată, beneficiarului sau la ordinul acestuia o sumă de bani determinată.

Spre deosebire de cambie - nu apare a treia persoană – trasul - nu se pune problema acceptării - formula este „voi plăti”

3.2.2.2. Creditul obligatar

Creditul obligatar exprimă relaţii de credit în care partenerii sunt

instituţiile statului sau întreprinderi economice în calitate de debitori care emit obligaţiuni în această calitate şi creditorii, subscriitorii şi deţinători ai acestor obligaţiuni care-şi angajează capitalurile în vederea obţinerii de profit.

Emisiunea de obligaţiuni este o sursă preferată de capital pentru întreprinderi pentru că: 1) în acest mod întreprinderile evită noile emisiuni de acţiuni, care ar schimba raportul de forţe în consiliul de administraţie; 2) soluţia este ieftină şi comodă.

Pentru investitor, alegerea sursei reprezintă o opţiune complexă, fundamentată pe: costul acesteia (dobânzi, comisioane, dividende) şi pe condiţiile de acces, de utilizare şi de rambursare. El va trebui să cerceteze piaţa financiară, de capital, a creditului, pentru a monta fondul financiar necesar la un cost cât mai redus. În acest scop va determina un cost mediu al capitalului format şi un cost marginal pentru eventualele creşteri de capital.

Înscrisul care consemnează raportul de credit obligatar este obligaţiunea.

Obligaţiunea - este titlu financiar negociabil care asigură deţinătorului său un drept de creanţă pe termen lung asupra titlului. - este un titlu financiar reprezentând creanţa acestuia asupra emitentului ei, rezultată în urma unui împrumut prin care acesta din urmă – o companie, o agenţie publică sau statul – plăteşte periodic dobândă, de regulă fixă şi urmează să răscumpere obligaţiunea peste un anumit termen.

Titlurile financiare din categoria obligaţiunilor existente pe piaţa financiară cunosc o mare diversitate şi pot fi clasificate după mai multe criterii: 1) Gruparea titlurilor financiare obligatare după natura obligaţiunilor:

- clasice sau ordinare - nominative - la purtător

- rambursabile în acţiuni - convertibile - la un moment dat

54

- schimbabile - cu bonuri de subscripţie în acţiuni - cu warant – cu subscripţie în obligaţiuni - bonuri de tezaur - reînnoibile ale tezaurului - asimilabile tezaurului

2) După modul de recompensare: - obligaţiuni cu rata dobânzii fixă - cu rata dobânzii variabilă şi revizuibilă - indexate şi participante

3) După periodicitatea recompensării: - titluri cu recompensare anuală – foarte frecvente - titluri cu recompensare trimestrială

Cea mai frecventă formă de obligaţiune este cea clasică sau ordinară care este titlu financiar negociabil care în cadrul aceleiaşi emisiuni asigură aceleaşi drepturi de creanţă pentru aceeaşi valoare nominală (sunt nominative şi la purtător). Caracteristicile esenţiale ale unei obligaţiuni clasice: a) valoarea nominală (Vn) este valoarea titlului obligatar. Pe baza ei şi a ratei dobânzii din contractul de emisiune se calculează dobânda anuală sau cuponul

Va = Vn x D. b) preţul de emisiune (Pe) este suma pe care subscriitorul o plăteşte pentru a cumpăra o obligaţiune făcând abstracţie de cheltuielile de emisiune. Preţul de emisiune poate fi: - egal cu Vn = al pari - mai mare ca Vn = peste pari - mai mic ca Vn = sub pari primă de emisiune pe c) preţul de rambursat (Pr) este preţul pe care emitentul îl plăteşte la scadenţă deţinătorului de acţiuni. Poate fi: a) Pr > Vn iar Vn = Pe, primă de rambursat b) Pr = Vn iar Pe < Vn, Pr = Vn – Pe c) Pr > Vn iar Pe < Vn, primă dublă

Ca urmare a emisiunii titlurilor obligatare apar următoarele fluxuri financiare: - fluxul preţului plătit (P) ca urmare a cumpărării obligaţiunilor - fluxul plăţii cuponului (C) a cărui sumă totală este stabilită şi primită de deţinător în fiecare an sau la scadenţele prevăzute în contract. - fluxul rambursării (R) împrumutului obligatar care duce la dispariţia dreptului de creanţă a subscriitorului asupra emiterii lui.

Între aceste fluxuri există următoarea relaţie:

i

n

i

t

RiCiP

)1(1

+

+=∑=

în care i = 1,2,...,n, durata în ani a împrumutului t = rata de randament actualizată a emisiunii

Deţinătorii de economii care doresc sa le plaseze sub formă de titluri obligatare, iau deciziile în funcţie de rata randamentului actualizat. Rata randamentului actualizat se determină după formula:

55

NPe)Vn(Pr)NVa(Rra

⋅−+⋅

=

în care Va este venitul anual şi N numărul de ani. Dezvoltarea pe scară largă a creditului obligatar a extins activitatea

instituţiilor de evaluare mobiliară (rating). Aşa, de exemplu, sistemul de evaluare a societăţii Standard and Poor’s este următorul: AAA – Gradul întâi obligaţiunile triplu A prezintă cel mai ridicat grad de

protecţie atât al principalului cât şi al dobânzii. AA – Siguranţă ridicată majoritatea prezintă diferenţe mici faţă de

obligaţiunile AAA A – Grad mediu superior siguranţă considerabilă a investiţiei, deşi există

posibilitatea unor modificări ale condiţiilor economice. BBB – Grad mediu anumite elemente speculative. Acoperire adecvată a

activelor şi câştigurilor dar influenţată mai degrabă de condiţiile economice decât de ratele dobânzii.

BB – Grad mediu inferior dobânda este asigurată, dar există posibilitatea unor operaţiuni de deficit.

B – Investiţie hazardată plata dobânzii nu poate fi asigurată în condiţii economice dificile.

CCC – CC – Pură speculaţie C – categorie rezervată obligaţiunilor pentru care nu se plăteşte dobândă DDD- D – obligaţiunilor nu li se acordă dobândă, iar rambursarea

principalului nu este sigură. Cele cuprinse între DDD şi D indică o relativă valoare de recuperare.

Metode de rambursare a creditului obligatar Rambursarea unui împrumut obligatar se poate face în mai multe modalităţi în funcţie de prevederile contractului de emisiune. Aceasta se poate face prin:

1) amortizări constante şi anuităţi variabile; 2) anuităţi constante şi amortizări variabile; 3) amortizare integrală la scadenţă; 4) răscumpărare la bursă.

3.2.2.3. Creditul bancar

În conformitate cu Legea bancară nr. 58/1998 prin credit se înţelege

orice angajament de plată a unei sume de bani în schimbul dreptului de rambursare a sumei plătite, precum şi dreptul la plata unei dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă sau orice prelungire a scadenţei unei datorii şi orice angajament de achiziţionare a unui titlu care încorporează o creanţă sau a altui drept la plata unei sume de bani.

Într-un sens restrâns – creditul bancar, este forma de credit acordat de bănci persoanelor juridice sau fizice în diferite scopuri, considerate realizabile de către bănci. De asemenea, creditul bancar poate fi considerat un împrumut acordat de către o bancă unui client, cu titlu rambursabil şi condiţionat de plata unei dobânzi. Într-o altă viziune mai largă, creditul bancar reprezintă acordarea de împrumuturi din sistemul bancar printr-o serie de mijloace: avansuri bancare, scontarea cambiilor sau cumpărarea de titluri de valoare. Creditul bancar cuprinde o ofertă largă de relaţii, angajând

56

modalităţi diferite, pe termen scurt şi pe termen mediu şi lung, privind operaţii bazate sau nu pe înscrisuri garantate sau negarantate.

Operaţiunile de credit bancar, în sensul raporturilor bancă – întreprindere, se realizează într-o diversitate de modalităţi, putând fi grupate în funcţie de anumite criterii determinate, în tipuri de credite. 1) din punct de vedere al scadenţei, creditul poate fi1: - pe termen scurt, a cărui durată de rambursare nu depăşeşte 12 luni; - pe termen mediu, a cărui durată de rambursare este cuprinsă între 1 şi 5 ani; - pe termen lung, a cărui durată de rambursare depăşeşte 5 ani. 2) o importanţă deosebită o prezintă clasificarea creditelor în funcţie de calitatea lor: - credite performante acea categorie de credite care sunt rambursate conform prevederilor înscrise în contractul de credit; - credite nerambursate la scadenţă şi sunt evidenţiate în categoriile restante sau chiar îndoielnice după caz. În acest caz, banca în vederea recuperării sumelor acordate, poate trece la executarea garanţiilor materiale evidenţiate în contractul de creditare. 3) conform formării ratei dobânzii se disting: - credite cu rată a dobânzii formată pe piaţă în mod liber, rată stabilită de organismele care distribuie creditul, fie în funcţie de evoluţia dorită de autorităţile monetare, fie în mod individual de instituţiile de credit în funcţie de „rata de bază” publicată de Asociaţia Băncilor; - credite bancare cu rata dobânzii privilegiată. Rata privilegiată a dobânzii vizează acordarea unor credite cu dobânzi reduse, stimulative, unor sectoare economice considerate prioritare, practicându-se o politică de credite selective. Acţiunea asupra ratei dobânzii este fie directă (prime, bonificaţii la rata dobânzii distribuite de stat), fie indirectă (exonerarea de rezervele obligatorii sau excluderea de la normele de plafonare a creditelor). 4) din punct de vedere al destinaţiei2 există două forme de credit: - credit de producţie – în cazul în care întreprinzătorul împrumută banii necesari desfăşurării producţiei, bani care reprezintă producţia viitoare. Este legat de creşteri economice, fiind necesar mai ales în faza de demarare a acesteia, pentru investiţii, - credit de consum. 5) din punct de vedere a beneficiarilor creditelor, se disting trei tipuri de credite: - acordate particularilor - acordate întreprinderilor - acordate statului a) creditele acordate particularilor îmbracă în principal forma creditelor de trezorerie care are mai multe forme, toate caracterizându-se prin formarea liberă a ratei dobânzii.

1 După alţi autori (vezi Gh. Manolescu, Moneda şi ipostazele ei) conform perioadei de acordare a creditului sunt evidenţiate în mod tradiţional trei scadenţe: termen scurt (2 ani), termen mediu (2-7 ani), termen lung (mai mare de 7 ani). În concluzie graniţele între ceea ce se consideră termen scurt, mediu şi lung sunt relative. 2 Punct de vedere exprimat de S. Cerna în lucrarea Moneda şi teoria monetară, Ed. Mirton, 2000, pag. 175

57

Categoriile de credite caracteristice sunt: - avansuri pentru titluri - plăţi amânate prin cărţi de credit - avansuri în cont curent debitor (cea mai dezvoltată formă de credit de trezorerie)- împrumuturi personale - cumpărări în rate - leasingul - cauţiunile

Din aceeaşi categorie de credite acordate particularilor fac parte şi creditele pentru construirea locuinţelor. b) credite acordate întreprinderilor reprezintă între 35-50% din creditele bancare totale şi pot fi delimitate - pe termen scurt - pe termen mediu şi lung.

Creditele pe termen scurt sunt divizate în două categorii: - credite de mobilizare a creanţelor comerciale - credite de trezorerie.

Creditele de mobilizare a creanţelor comerciale, al cărui obiect sunt efectele de comerţ (scrisori de schimb, bilete de ordin) şi pot fi: - scontul (cesiunea unui efect de comerţ de către beneficiarul acesteia unei bănci înaintea scadenţei); - creditul de mobilizare a creanţelor comerciale (se aplică ansamblului creanţelor); - extrasul după scrisoarea de schimb.

Creditele de trezorerie sunt credite acordate pentru acoperirea riscului de lichiditate privind activitatea de exploatare curentă.

Credite de trezorerie sau credite de casă sau avansul în cont curent. Principiul avansului de cont este următorul: banca stabileşte o linie de credit, adică o limită maximă până la care poate ajunge soldul debitor la bancă al contului curent al unei întreprinderi. Pentru acest descoperit de cont (over draft) nu se cere, de obicei, nici o garanţie fiind suficient un simplu angajament personal, o simplă promisiune verbală de rambursare la scadenţă. În unele cazuri banca totuşi cere unele garanţii: gajuri de titluri sau de bunuri, warranturi1, cauţiuni, semnătura unui girant. De regulă acordarea unor astfel de credite este întemeiată pe depozite compensatorii.

Creditele pe termen mediu şi lung sunt destinate finanţării şi investiţiilor. Ele sunt necesare tuturor categoriilor de agenţi economici. Oferta de credite pe termen mediu şi lung provine de la: - băncile comerciale care acordă toate categoriile de credite, - instituţiile financiare specializate, - instituţii financiare cu caracter public, - trezoreria publică, - băncile internaţionale.

Sistemul general de acordare al creditelor către întreprinderi este linia de credit. Linia de credit este o înţelegere între o bancă şi un client, 1 warrant este adeverinţa specială pentru depozitarea mărfurilor în antrepozit. Este alcătuită din două părţi: recipisa de depozit şi warrantul. Recipisa dovedeşte că marfa se află în depozit, iar warrantul reprezintă titlul de proprietate asupra mărfurilor şi care poate fi folosit şi ca hârtie de valoare pentru obţinerea unui credit garantat pe gaj.

58

potrivit căreia banca este de acord să împrumute succesiv clientului sume până la un total convenit.

Favorabilă întreprinderii este linia de credit confirmată, pe baza unui acord scris, în care probabilitatea de acordare a creditului se menţine pentru o perioadă stabilită în contract. Linia de credit revolving1 face ca rambursările efectuate să reducă nivelul creditului, cea ce permite ca în etape ulterioare să se obţină noi credite, în limitele stabilite, posibilitatea de creditare se reînnoieşte. O serie de alte credite sunt creditele explicite (care necesită o motivare clară şi condiţionare a utilizării lor şi adesea garantare) care în ansamblul lor pot fi considerate credite pentru stocuri. Între acestea se înscriu creditele de producţie sezonieră. 6) Din punct de vedere al calităţii debitorului creditul se împarte în: - credit privat în general pe bază de efecte de comerţ - credit public care este forma de credit acordat statului sau oricărui organism dependent de acesta. Statul sau organismele sale sunt debitori, iar creditori pot fi persoane fizice sau juridice, care dispun de mijloace băneşti temporar disponibile şi acceptă să le dea cu împrumut. Pentru fiecare credit, obţinut pe piaţă statul sau organismele sale ca debitori, emit înscrisuri denumite generic efecte publice: titluri, obligaţiuni, bonuri de tezaur, poliţe de tezaur, etc. Plasarea creditului public se face prin: a) subscriere publică la o reţea de puncte ale unei instituţii împuternicite în acest sens; b) intermediul unui consorţiu bancar sau sindicat bancar; c) vânzare la bursă. Clasificarea creditelor se face ţinând cont şi de evaluarea performanţelor financiare ale clientului şi de capacitatea acestuia de a-şi onora datoria la scadenţă. În urma evaluărilor performanţelor financiare ale clienţilor, creditele pot fi incluse în una din următoarele categorii: - categoria ”A”- performanţele financiare sunt foarte bune şi permit achitarea la scadenţă a dobânzii şi a ratei. Totodată se prefigurează menţinerea şi în perspectivă a performanţelor financiare la un nivel ridicat; - categoria „B”- performanţele financiare sunt bune sau foarte bune dar nu pot menţine acest nivel în perspectivă mai îndelungată; - categoria „C”- performanţele financiare sunt satisfăcătoare dar au o tendinţă evidentă de înrăutăţire; - categoria „D”- performanţele financiare sunt scăzute şi cu o evidentă ciclicitate la intervale scurte de timp; - categoria „E”- performanţele financiare arată pierderi şi există perspective clare că nu pot fi plătite nici ratele, nici dobânzile. Datele privind performanţele financiare vor fi coroborate cu serviciul datoriei (bun, slab, necorespunzător). Creditul bancar, în sine, determină existenţa unor instrumente de credit specifice: ordine de plată, ordine de virament, viramente, aviz de

1 Creditul revolving sau credit cu reînnoire automată este acordat unui client într-o sumă determinată şi reînnoit pe măsura rambursării acestuia. Creditul revolving este un împrumut caracterizat de o prevedere deosebită: imediat ce o cotă-parte a fost rambursată, poate fi din nou împrumutată. Aceste credite prevăd o limită superioară pentru suma ce poate fi obţinută, dar nu şi pentru numărul împrumuturilor posibile.

59

plată, dispoziţie de plată, aviz de preluare. Toate acestea sunt instrumente de credit legate de relaţia de credit decurgând din constituirea şi utilizarea depozitelor la bănci. Cecul, instrument de plată Cecul este un instrument de plată care pune în legătură, în procesul creării sale, trei persoane: trăgătorul, trasul şi beneficiarul. Cecul este deci un înscris prin care o persoană (trăgător) dă ordin băncii sale (tras) de a plăti în favoarea unui terţ (beneficiar) o sumă de bani de care trăgătorul dispune. Părţile implicate în emiterea unui cec sunt: - trăgătorul – persoana care emite (scrie cecul), fiind titularul unui cont bancar care va fi debitat atunci când cecul va fi achitat; - beneficiarul – cel care va încasa cecul, acesta poate fi un terţ sau însuşi trăgătorul, dacă are nevoie de numerar; - trasul – este întotdeauna banca unde trăgătorul îşi are deschis contul. Trasul este un prestator de servicii; el va onora cecul la prezentare numai dacă trăgătorul are suficient disponibil în cont. Cecurile cuprinzând sau nu menţiunea „la ordin” pot circula prin gir, iar cele cuprinzând menţiunea „nu la ordin” sau o expresie echivalentă sunt transmisibile numai sub forma şi cu efectele unei cesiuni de creanţă ordinară. Girul este actul prin care posesorul cecului numit girant transferă altei persoane numită girator printr-o declaraţie scrisă şi subscrisă pe instrument odată cu predarea acestuia toate drepturile decurgând din cecul astfel redactat şi completat. Girul poate fi: în plin sau în alb. Tipuri de cecuri Cecurile pot fi clasificate după mai multe criterii: 1) din punct de vedere al opţiunii trăgătorului exprimată cu ocazia emiterii: - cec nominativ, pe care este indicat numele şi nu poate fi transmis prin gir; - cec „la ordin” este indicat numele şi menţiunea „la ordin”; lipsa menţiunii pe cec se consideră la ordin; se transmite prin gir; - „nu la ordin” nu poate fi transmis prin gir ci prin cesiune ordinară; - la purtător, plătibil oricui prezintă cecul 2) din punct de vedere al modului de încasare: - cec nebarat (obişnuit), se poate plăti în numerar sau în cont fără restricţii, la dorinţa beneficiarului; - barat, utilizat pentru plata în cont bancar şi poate avea barare generală şi specială; - certificat, certificat în prealabil de bancă privind existenţa disponibilului în cont; - de călătorie, vândute clienţilor pentru a înlocui banii lichizi în efectuarea plăţilor pentru călătorii în numerar; 3) din punct de vedere a părţilor angajate în derularea plăţilor: - personale, trase de o persoană fizică sau juridică asupra unui bun; - circulare (bancare), trase de o persoană asupra altei bănci. Este emis de către o societate bancară asupra unei unităţi bancare. Plata la vedere, în 30 de zile de la data emiterii.

Un alt titlu de credit creat de bănci care s-a extins cu timpul şi la întreprinderile economice este certificatul de depozit (bonul de casă). Certificatul de depozit este un document eliberat de o bancă pe un

60

formular special, dovedind primirea de la depunător a unei sume de bani pe o perioadă de timp determinată şi cu o anumită dobândă. Prin certificate de depozit băncile utilizează şi deci oferă permanent acele disponibilităţi degajate, de regulă pe termen scurt din procesul de producţie.

3.2.2.4. Creditul ipotecar

Creditul ipotecar – este creditul destinat activităţii imobiliare, fiind

un tip de credit care sprijină şi susţine proprietatea individuală. El presupune o convenţie între bancă şi împrumutat, în care se prevăd următoarele: - proprietatea ce serveşte ca şi garanţie a rambursării împrumutului; - condiţiile de rambursare şi scadenţele de rambursare; - penalităţile în caz de rambursare anticipată, parţială sau completă a împrumutului; - circumstanţele în care prin nerespectarea condiţiilor de împrumut, debitorul poate pierde proprietatea.

Conform definiţiei uzuale, creditul ipotecar este creditul bancar acordat pe termen lung, garantat cu un contract de ipotecă. Se acordă de regulă pentru constituirea, cumpărarea sau transformarea unei locuinţe, ipoteca constituindu-se asupra bunului imobiliar în cauză. Noua Lege a creditului ipotecar (nr. 34/2006) înglobează cele două tipuri de finanţări pentru locuinţe, credit imobiliar şi credit ipotecar într-o singură noţiune – credit pentru investiţii imobiliare.

Contractul de ipotecă reprezintă un contract de garanţie reală, având ca obiect un bun imobiliar. Se încheie între debitor şi creditor în scopul garantării stingerii obligaţiei de plată asumată de debitor. În contract se stipulează dreptul creditorului de a valorifica bunul ipotecat al debitorului, în cazul în care debitorul nu rambursează împrumutul bănesc primit, majorat cu dobânda aferentă. Dobânzile la creditele existente pe piaţa actuală sunt variabile, fixe şi indexate în funcţie de indicele LIBOR, EURIBOR şi BUBOR. Principii de acordare a creditelor ipotecare: - Prudenţa în creditare – în cazul în care o bancă acordă un credit unui client, persoană fizică sau juridică, banca ia măsuri pentru a reduce la minim pierderile rezultate din creditele neperformante. - Credibilitatea – este elementul psihologic esenţial, fără de care creditul nu poate exista. Dobândirea încrederii presupune cunoaşterea clientului, iar aceasta presupune o permanentă activitate de informare şi documentare privind calităţile morale şi profesionale ale managerilor societăţilor finanţate prin credite. - Forma contractuală – toate operaţiunile de creditare şi garanţie ale băncilor trebuie consemnate în documente contractuale din care să rezulte clar toţi termenii şi toate condiţiile respectivelor tranzacţii. - Destinaţia creditului – obligă firma finanţată să utilizeze creditul potrivit scopului pentru care a fost acordat şi oferă băncii posibilitatea de a urmări respectarea modului de utilizare. - Rambursarea la termen a creditului – oferă echilibru întregului proces de creditare şi asigură condiţiile pentru reluarea continuă a acesteia. Nerambursarea la termen a ratelor şi a dobânzilor aferente atrage după sine penalizări şi, în final, declanşarea procesului de executare silită.

61

- Dobânda – reprezintă interesul care stă la baza deciziei de finanţare a firmelor de către bănci şi creşterea preţului pentru creditul utilizat. Se negociază de către bănci cu potenţialii clienţi, având în vedere dobânda pieţei. - Garantarea creditului – orice credit trebuie garantat cu bunuri mobile şi imobile sau cu titluri de valoare.

3.2.2.5. Creditul de consum

Creditul de consum este creditul pe termen scurt sau mijlociu acordat persoanelor individuale destinat a acoperi costul bunurilor şi serviciilor de care beneficiază prin reţeaua de comercializare şi servicii sau pentru recontractarea creanţelor contractate în acest scop. Majoritatea creditelor de consum se acordă sub forma creditelor eşalonate , termenii creditului stabilindu-se la acordarea creditului. Elementele caracteristice acestui credit sunt: - se acordă în cadrul unei convenţii stabilite între părţi; - permite consumatorului să efectueze cumpărările sau să obţină împrumuturi, fie direct, asupra creditorului, fie indirect, prin cărţile de credit în momentul oportun pentru el; - consemnatorul are posibilitatea să efectueze plăţi, fie în totalitate pentru creditul în curs, fie prin plăţi parţiale periodice după posibilităţi.

Alte forme ale creditului: I) După calitatea debitorului se face distincţie între:

- credite acordate persoanelor fizice - credite acordate persoanelor juridice

1. pentru persoanele fizice se acordă următoarele tipuri de credite: a) credite de trezorerie – întâlnite în cazul în care băncile sau posibilitatea efectuării unui volum de plăţi din contul curent care depăşeşte nivelul disponibilităţilor existente b) credite pentru construcţii de locuinţe – pe termen lung, cu garanţii ipotecare c) credite pentru consum – destinate procurării unor bunuri care se plătesc în rate. Dintre acestea, o pondere importantă o deţin creditele pentru cumpărările de automobile d) credite pentru studii – care se acordă pentru întreţinerea studenţilor şi acoperă ca nivel taxele anuale plătite de aceştia e) liniile de credit pentru cărţile de credit

2. pentru persoanele juridice pot apărea următoarele forme de credit: a) credite de exploatare – destinate acoperirii cheltuielilor ce ţin de activitatea curentă de producţie şi de circulaţia mărfurilor b) credite de echipament (de investiţii) – se acordă pe termen mijlociu şi lung, fiind destinate construcţiilor de locuinţe şi de obiective industriale c) credite speciale – care se utilizează pentru finanţarea subscrierii de titluri de credit şi pentru finanţarea agenţilor de bursă d) credite de mobilizare – obţinute de agenţii economici în urma scontării cambiilor. II) După natura garanţiilor, se întâlnesc următoarele forme de credite:

- credite reale

62

- credite personale 1. Creditele reale sunt cele pentru care garanţia se prezintă sub formă de:

- garanţie imobiliară – concretizată într-un contract de ipotecă asupra terenului sau clădirilor. Valoarea nu este mai mare decât mărimea creditului - garanţie mobiliară – care constă în valori mobiliare, de natura titlurilor de credit sau în alte valori materiale (metale preţioase, bunuri)

2. Creditele personale au la bază garanţiile mobile: - credite în alb – acordate unei persoane fizice, fără nici o formalitate - credite personale cu gaj individual – caz în care o terţă persoană garantează rambursarea cu propria-i răspundere morală - credite personale cu gaj colectiv – întâlnite atunci când mai multe persoane garantează rambursarea, cu răspundere morală.

3.3. DOBÂNDA

3.3.1. ELEMENTE DEFINITORII ALE DOBÂNZII În sens larg, dobânda este venitul sau remunerarea unui capital. În

legătură cu definirea dobânzii, economiştii au păreri diferite: a) „Suma de bani plătită de debitor creditorului pentru valoarea împrumutului acordat de bănci”1 b) „Suma de bani pe care debitorul o plăteşte creditorului pentru împrumutarea unei alte sume de bani, de regulă mai mari”2 c) Institutul Bancar Român apreciază că „dobânda este preţul plătit pentru utilizarea banilor şi capitalului împrumutat pentru o anumită perioadă de timp. Ea reprezintă preţul banilor. Este de obicei stabilită ca un procent anual din valoarea împrumutului, care se plăteşte periodic”3 d) „Dobânda este preţul plătit în schimbul punerii la dispoziţia unui subiect economic a capitalului necesar, rata dobânzii reprezentând preţul pentru o anumită unitate de capital şi unitate de timp”4 e) Dobânda este „suma de bani plătită de debitor creditorului său pentru dreptul de utilizare a împrumutului acordat pe un timp limitat. Pentru debitor este o cheltuială, iar pentru creditor un venit”5 f) Dobânda este „preţul serviciului făcut de către creditor debitorului, plătit de acesta din urmă pentru a dobândi dreptul de a folosi o sumă de bani în cursul unei perioade determinate”6 g) „Dobânda este în mod firesc comună cu conceptul de capital şi cu elementele timp şi risc. Astfel, într-un sens, dobânda poate fi considerată ca o remunerare pe care capitalistul o primeşte pentru folosirea capitalului 1 Niţă, C., Popescu, M., – Dicţionar de marketing şi afaceri, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pag. 91 2 Kiriţescu, C., Dobrescu, E., – Băncile - mică enciclopedie, Editura Expert, Bucureşti, 1998, pag. 111 3 Institutul Bancar Român – Principii, metode şi tehnici de creditare, pag. 3-10 4 Manolescu, Gh., – Moneda şi ipostazele ei, Editura Economică, Bucureşti, 1997, pag. 241 5 *** - Dicţionar poliglot explicativ, Editura Enciclopedică, Bucureşti 1995, pag. 61 6 Bernard and Colli – Vocabular economic şi financiar, Editura Humanitas, Bucureşti 1994, pag. 75

63

propriu (dobânda originară a capitalului) sau pentru capitalul încredinţat spre funcţionare altor persoane (dobânda împrumutului) pe o durată dată, pentru o folosire oarecare. În sens restrâns sau ca formulă mai mult utilizată, dobânda este suma care revine proprietarului la rambursarea sumei împrumutate sau preţul folosirii capitalului şi, totodată, remunerarea riscului pe care îl implică împrumutul respectiv”1 h) „Dobânda este preţul plătit pentru capitalul luat ca împrumut (capitalul împrumutabil); în cazul capitalului propriu, investitorii aşteaptă să fie recompensaţi cu dividende sau câştiguri de capital”2

În aceste formulări privind dobânda regăsim unele elemente comune, care o caracterizează: - ea exprimă relaţiile dintre debitor şi creditor; - este preţul folosirii capitalului împrumutat; - este legată de risc, reprezentând remunerarea riscului; - este legată de timp, exprimând valoarea în timp a banilor; - pentru debitor este o cheltuială, pentru creditor este un venit3;

Se impune o observaţie generală: a nu se confunda dobânda cu modul ei de calcul (unele definiţii includ modul ei de stabilire).

3.3.2. FACTORII CARE DETERMINĂ NIVELUL DOBÂNZII În principiu, nivelul dobânzii este obiect de negociere între debitor şi

creditor. Există totuşi anumiţi factori care determină nivelul ei: a) Productivitatea capitalului, adică o anumită rată a profitului4; b) Lichiditatea. Creditorii vor prefera acea formă de împrumut care le asigură lichiditatea (termene scurte). Debitorii vor dori împrumuturi pe perioade mai lungi. Orice angajare mai îndelungată a creditului este însoţită de o sporire a sumelor plătite ca dobânzi. Ca urmare, nivelul dobânzii prevăzut în contractul de credit este şi o expresie a compromisului între creditori şi debitori. c) Riscul nerambursării. Rambursarea la termen este o condiţie a perpetuării relaţiilor de credit. Ea poate fi asigurată dacă se iau măsurile necesare de evitare şi acoperire a acestui risc. Aceste cerinţe conduc la separarea elementelor de structură a dobânzii:

- dobânda pură care este costul utilizării capitalului; - plata necesară pentru recuperarea riscului nerambursabil,

pentru acoperirea pagubelor suferite pe această cale;

1 Basna, C., Dardac, M., Floricel, C., – Monedă, credit, bănci, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti 2001, pag.151 2 Halpeson, P., Weston, J. Fred, Brigham, E., – Finanţe manageriale, Editura Economică, Bucureşti 1998, pag. 63 3 Dobânda reprezintă un venit pentru bancă şi un cost pentru împrumutat. Poziţia este inversă când un investitor depune fonduri la bancă, în această situaţie dobânda reprezentând venit pentru depunător şi cost pentru bancă. În concluzie, semnificaţia conceptului de dobândă rezidă în preţul banilor, atât în ceea ce priveşte costul pentru împrumutat, cât şi în ceea ce priveşte profitul pentru împrumutător. 4 Productivitatea capitalului exprimă eficienţa cu care este consumat factorul de producţie capital. Se determină ca productivitate medie (WmK = Q/K) şi ca productivitate marginală (WmgK = ΔQ/ΔK)

64

- cheltuieli de gestionare a creditului; d) Raportul dintre cererea şi oferta de credite.

Oferta de credite este determinată primordial de nivelul economisirii, de opţiunile populaţiei pentru economii. Evoluţia nivelului de economisire poate fi stimulată de nivelul dobânzii, dar depinde şi de nivelul individual al venitului şi de preferinţele de consum. Cererea de credite este inter-condiţionată de cei trei mari debitori: guvern, agenţii economici, familii. e) Inflaţia.

3.3.3. PRINCIPALELE TIPURI DE RATE ALE DOBÂNZII Rata dobânzii poate fi definită ca fiind remunerarea ce revine pentru

serviciul adus de un capital pe o perioadă determinată, exprimată procentual faţă de mărimea capitalului avansat. Se calculează după formula i =

100⋅CD , pentru toate formele dobânzii. Este diferenţiată în funcţie de

categoria creditului (pe termen de o zi, scurt, mediu sau lung); activitatea creditată (producţie, investiţii, transport, comerţ etc.); bonitatea debitorului; politica proprie perioadei de calcul şi economiei în cauză.

Din acest punct de vedere în literatura de specialitate găsim mai multe moduri de a clasifica tipurile de rate ale dobânzii1. 1) Luând în considerare segmentele pieţei de capital putem contura următoarele categorii de dobânzi: a) rata dobânzii de pe piaţa monetară care reprezintă dobânda la care băncile se împrumută reciproc pentru a-şi procura lichidităţile necesare. Aici putem distinge:

- rata dobânzii la împrumuturile de azi pe mâine; - rata dobânzii la împrumuturile pe o lună; - rata dobânzii la împrumuturile pe 3 luni; - rata dobânzii la împrumuturile pe 6 luni. - rata de emisiune a titlurilor negociabile. Toate acestea variază în funcţie de condiţiile pieţei, de situaţia

trezoreriei băncilor comerciale, de mişcările de capital internaţionale, de intervenţiile băncii centrale. Dacă în trecut a existat o rată a dobânzii oficială – taxa de rescont – la ora actuală nu mai există o dobândă fixă de refinanţare, ci doar o rată medie de referinţă a pieţei. b) rata dobânzii de pe piaţa obligatară care reprezintă dobânda obligaţiunilor nou emise pe piaţa primară. c) rata dobânzii de pe piaţa ipotecară care reprezintă dobânda practicată în operaţiunile de credit ipotecar materializate, de regulă în titluri ipotecare cu scadenţa de peste 10 ani. 2) Dacă luăm în considerare una din sferele creditului, şi anume creditul bancar, ratele interne bancare1 ale dobânzii pot fi: 1 Cerna, S., – Moneda şi teoria monetară, vol. I, Editura Mirton 2000, (subcap. 4.1.1.1) Basna, C., Dardac, M., Floricel, C., – Monedă, credit, bănci, Ed. Didactică. şi Pedagogică Bucureşti 2001, subcap. 5.4.3 Halpern, P., Weston, F., Brigham, E., – Finanţe manageriale, Editura Economică Bucureşti 1998, cap. 3

65

- rata de bază stabilită de bănci, care este dobânda minimă pe care o percep de la clienţi. La aceasta se adaugă marja de profit a băncii, care depinde de felul creditului, de calitatea debitorului etc. Rata dobânzii de bază a băncilor este influenţată de rata dobânzii de pe piaţa interbancară şi de rata inflaţiei. - rate de dobândă normală sau comercială. Această rată se construieşte adăugând 2 puncte la rata dobânzii de bază. Funcţie de gradul de risc, alte firme pot fi creditate cu dobânzi sporite, prin adăugarea la dobânda de bază a încă 4,5 sau 7 puncte. - rata dobânzii pentru împrumuturile personale este la nivel real, foarte ridicată, pentru că implică o mulţime de debitori şi o mulţime de riscuri. 3) Din punct de vedere al operaţiunilor active şi pasive ale băncii deosebim: - rata dobânzii active care este rata dobânzii la creditele acordate de

băncile comerciale şi reprezintă preţul parţial creditului bancar. - rata dobânzii pasive care este rata dobânzii la depozitele formate la

bănci. Deşi cererea de credite bancare depinde în cea mai mare măsura de

rata dobânzii active, o anumita influenţă are si rata dobânzii pasive: - rata dobânzii pasive poate încuraja sau descuraja depunerile bancare ale agenţilor economici, iar mărimea şi dinamica depunerilor bancare influenţează oferta de monedă bancară. Ea poate avea un efect indirect asupra cererii de credite bancare. - rata dobânzii pasive reprezintă pentru banca comercială costul pe care îl plăteşte pentru deţinerea de depozite bancare. Cum banca comercială este un agent economic lucrativ, rezultă că dobânda pasivă trebuie recuperată din veniturile băncii care sunt în principiu dobânzile active încasate la creditele bancare acordate. 4) Rata dobânzii la bonurile de tezaur2

Întrucât în anumite ţări, piaţa creditului aferentă bonurilor de tezaur implică un volum mare de operaţiuni, nivelul dobânzii practicate pe această piaţă este orientativ sau hotărâtor pe pieţele creditului pe termen scurt. În cazurile în care operaţiunile cu bonuri de tezaur sunt preponderente pe pieţele creditului, nivelul acestei rate (a bonurilor de tezaur) este hotărâtor pentru stabilirea ratei medii de piaţă a dobânzii. Determinarea ei se face pornind de la determinarea rate scontului.

1 Fiecare bancă aplică un anumit nivel de dobândă, în măsură să-i acopere cheltuielile (cu dobânzile şi de funcţionare) şi, implicit, un anumit nivel al profitului. 2 Bonurile de tezaur sunt: - instrumente de credit emise de stat, în principal de administraţia bugetului de stat, denumită în majoritatea ţărilor Tezaur. - titluri de credit purtătoare de dobânzi, prin al căror plasament Tezaurul asigură mobilizarea unor importante sume necesare acoperirii cheltuielilor bugetare curente. Bonurile de tezaur asigură un nivel al dobânzilor competitiv, diferenţiat în funcţie de durata împrumutului. Ele reprezintă un plasament preferabil şi cert prin persoana creditorului – statul; au anumite posibilităţi de transformare rapidă în bani (sunt deci atractive). Prin aceste calităţi, bonurile de tezaur reprezintă un plasament tradiţional pentru casele de economii şi alte instituţii ce constituie depozite de economii, pentru bănci şi alte instituţii financiare. Bonurile de tezaur există în mare măsură, ca înscrisuri care circulă ca atare. Promovarea bonurilor de tezaur îmbracă forme noi prin introducerea obligaţiunilor cu cupon zero, pentru care nu se plăteşte nici un fel de dobândă, dar la care remuneraţia se asigură prin prima de emisiune ori prin condiţiile de amortizare.

66

Notând cu: Vn – valoarea nominală, E – nivelul dobânzii, N – numărul de zile dintr-un an, t – perioada pentru care s-a emis titlul, vom avea

- rata scontului = ⎟⎠⎞

⎜⎝⎛ 100*VnE

t365

şi - rata dobânzii la care se valorifică capitalul investit de cumpărătorul

bonurilor de tezaur va fi: ⎟⎠⎞

⎜⎝⎛ 100*VaE

t365 , unde Va este valoarea actuală a

bonului de tezaur, Va = Vn – E. Determinarea ratelor dobânzii pe piaţă Rata dobânzii de piaţă poate avea mai multe forme:

a) Rata nominală a dobânzii sau rata procentuală anuală (Rnd), este rata exprimată explicit de cei care oferă şi cei care fac împrumuturi. Cei care acţionează pe piaţa de acţiuni, obligaţiuni, ipoteci, împrumuturi comerciale, împrumuturi către consumatori, împrumuturi bancare, lucrează cu contracte în care rata dobânzii se exprimă sub formă nominală. Pentru a fi relevantă, această rată nominală trebuie să fie urmată de numărul de perioade de compunere pe an. b) Rata periodică a dobânzii (Rpd) este percepută de către un ofertant de credit sau plătită de beneficiarul împrumutului pentru fiecare perioadă considerată care poate fi: anuală, semestrială, trimestrială, lunară, zilnică.

Rpd = m

nominalã Rata ,

unde m = numărul de perioade de compunere pe an Rata nominală = rata periodică x m Rata periodică se utilizează în calcul la problemele pentru care sunt

valabile două condiţii: plăţile se varsă în mod regulat, cu o frecvenţă mai mică de 1 an (m< 1 an); la fiecare dată de compunere sau actualizare se face o plată. Aşa, de exemplu, se utilizează la împrumuturile pentru achiziţionarea de automobile, la obligaţiunile la care dobânda se plăteşte de două ori pe an sau pentru un împrumut pentru plata taxelor de învăţământ care se rambursează trimestrial. c) Rata efectivă anuală a dobânzii (Red) care se calculează după formula:

Red = 11 +⎟⎠⎞

⎜⎝⎛ +

m

mRnd sau

Red = (1 + Rpd) + 1 Exemplu Dacă o persoană poate face un împrumut, fie direct printr-un credit

bancar cu o rată a dobânzii de 12% şi compunere trimestrială, fie prin utilizarea unei cărţi de credit asupra căreia se percepe o dobândă de 1% lunar, care dintre posibilităţi o va alege?

67

Rezolvare

- pentru împrumutul prin cartea de credit Red = (1 + 0,01)12 – 1 = (1,01)12 – 1 = 1,1268247 – 1 = 0,1268247 Red = 12,682% - pentru împrumutul prin credit bancar Red = (1 + 0,03) x 4 – 1 = 1,03 x 4 – 1 = 1,1255088 – 1 = 0,1255088 Red = 12,55%

Concluzia: Împrumutul prin cartea de credit este mai costisitor decât

creditul bancar

3.3.4 CURBELE DE RANDAMENT În aprecierea nivelului dobânzii, un rol deosebit se acordă curbelor

de randament. Curba de randament descrie relaţia funcţională între randamentul la data scadenţei şi numărul de ani ce intervin înaintea scadenţei, pentru titlurile cu venit fix, la un moment dat.

În funcţie de conjunctura de moment, curbele pot avea trei modalităţi de expresie: - curba plată subliniază că randamentele titlurilor pe termen scurt, mijlociu şi lung sunt practic aceleaşi si deci raporturile dintre cerere şi ofertă sunt echilibrate - curba orientată în sus relevă că titlurile pe termen lung au randament mai ridicat, sugerând că cererea pentru credite pe termen scurt este foarte puternică - curba orientată în jos exprimă faptul că titlurile pe termen scurt au un randament foarte ridicat, ceea ce înseamnă că cererea de fonduri pe termen lung este foarte puternică.

Economiştii şi-au pus întrebarea: care sunt cauzele acestor aspecte diferite ale curbelor de randament. Au fost avansate trei ipoteze: a) ipoteza preferinţei pentru lichiditate se explică prin aceea că investitorii dau prioritate lichidităţii, respectiv posibilităţii de a converti rapid şi fără pierderi în bani lichizi. Întrucât titlurile pe termen scurt sunt relativ mai lichide decât cele pe termen lung, ele vor avea un preţ mai ridicat şi, în consecinţă, un randament mai slab decât titlurile pe termen lung. b) ipoteza segmentării pieţei afirmă că există pieţe separate pentru titlurile cu venit fix pe termen scurt mijlociu şi lung şi că cererea şi oferta determină nivelul randamentului pe fiecare piaţă. Curba va lua forme diferite funcţie de randamentul pe segmentele pieţei. c) ipoteza anticipaţiilor este aceea în care anticipaţiile investitorilor privind evoluţia ratei dobânzii, determină relaţia între randamentele pe termen scurt şi pe termen lung: - dacă investitorul se aşteaptă la creşterea dobânzii pe termen scurt, curba de randament va fi orientată în sus; - dacă se prevede o scădere a dobânzii pe termen scurt, curba va fi orientată în jos; - dacă se presupune că dobânda rămâne aceeaşi, curba va fi plată.

68

3.3.5. DOBÂNDA NOMINALĂ ŞI REALĂ

Aprecierile privind nivelul dobânzilor sunt valabile atâta timp cât

este asigurată stabilitatea monetară, asigurându-se aceeaşi putere de cumpărare a împrumutului în momentul scadenţei cu cea de la momentul acordării împrumutului.

Riscul eroziunii capitalului, datorat inflaţiei, poate duce la situaţia în care creditorul poate suferi pierderi datorate deprecierii monetare. În aceste condiţii creditorul încearcă, prin condiţiile creditului, să-şi asigure o compensare corespunzătoare pentru pierderile suferite prin deprecierea monetară, prin ridicarea nivelului dobânzilor. În acest sens, în condiţiile procesului inflaţionist, rata dobânzii implică două ipostaze: dobânda nominală şi dobânda reală.

Dobânda nominală este remunerarea efectivă a unui capital în expresie monetară la nivelul pieţei. Ea este foarte dinamică, instabilă, oscilantă şi volatilă. Pentru unităţile economice, mărimea şi dinamica dobânzii nominale sunt deosebit de importante întrucât ele exprimă direct condiţiile pieţei, ale cererii şi ofertei de capital. Mărimea şi dinamica sunt relevate cu ajutorul masei (mărimea sa absolută) şi ratei sale nominale.

Rdn =

CD ·100

Dobânda reală este venitul sau remunerarea unui capital, calculată prin deducerea inflaţiei din dobânda nominală. Dobânda reală este direct proporţională cu dobânda nominală şi invers proporţională cu gradul de depreciere monetară. Mărimea şi dinamica acestei dobânzi se exprimă prin masa şi rata dobânzii reale. Notând cu: Rd

n - rata dobânzii nominale, Rd

r - rata dobânzii reale, Ri - rata inflaţiei,

vom avea: Rdr = ⎟

⎠⎞

⎜⎝⎛ −

++ 1 Ri11Rdn

·100

Rdr poate fi: pozitivă – când e mai mare ca 1

negativă – când e mai mică ca 1 Pentru creditele exprimate în valute compozite (DST, EURO)

dobânda se determină pe modelul mediei ponderate , în care ∑=

n

iiiVD

1

Di = rata dobânzii, Vi = ponderea valutei i în valuta compozită.

3.3.6. DOBÂNDA SIMPLĂ ŞI COMPUSĂ

Dobânda simplă este venitul sau remuneraţia plătită sau primită

pentru serviciul unui capital în condiţiile în care aceasta nu este capitalizată. Se foloseşte în practică mai rar, dar constituie punctul de pornire pentru alte moduri de a calcula dobânda, în special dobânda compusă.

69

a. Calculul dobânzii simple Pentru calculul dobânzii simple se utilizează formula:

000.36ztkE ⋅⋅

=

în care: E = dobânda; k = capital investit; t = timpul, în zile; z = rata dobânzii.

Pornind de la această formulă se pot determina celelalte elemente ale relaţiei astfel:

;100360zt

Ek⋅⋅⋅

= ;100360tk

Ez⋅⋅⋅

= ;100360zk

Et⋅⋅⋅

=

b. Capitalul plus dobânda (capitalul valorificat)

EkK += ; ;100360 ⋅⋅⋅

+=ztkkK ⎟

⎠⎞

⎜⎝⎛

⋅⋅

+=100360

1 ztkK

Această relaţie se utilizează atunci când se cunoaşte capitalul

valorificat (K) şi trebuie stabilit, ce capital trebuie dat cu împrumut (k). Dobânda compusă este venitul sau remuneraţia plătită sau primită

pentru serviciul uni capital în condiţiile capitalizării sale. Este foarte des folosită în practică în diferite variante1:

Suma totală de plată se obţine folosind formula:

nRAE ⎟⎠⎞

⎜⎝⎛ +=

1001 sau nKAE ⋅= :, deci

Capitalizarea dobânzii Pentru a stimula constituirea de depozite la termen, băncile oferă titularilor diferite avantaje, între care capitalizarea dobânzii ce li se cuvine pentru o perioadă de timp mai mică de un an. Aceşti au posibilitatea să încaseze dobânda sau să o păstreze în depozit. În acest ultim caz, dobânda pentru perioada următoare se va calcula folosind formula dobânzii compuse. Rata dobânzii anuale compuse (RDAC) se calculează după formula:

RDAC = [(1 + i/100 x n)n – 1] în care: i – rata anuală a dobânzii simple; n – perioada de capitalizare (trimestru sau semestru) De exemplu, dacă rata dobânzii simple este 12%, iar perioada de capitalizare este semestrul:

RDAC = [(1 + 12/100 x 2) – 1] = 12,36

1 Dobânda compusă apare, de obicei, la conturile purtătoare de dobândă, în situaţia în care dobânda este adunată progresiv la soldurile conturilor, în loc să fie achitată.

70

TESTE DE EVALUARE

1. Domnul „X” trebuie să restituie la un moment dat suma de 1.000.000 u.m. eşalonate cu un procent anual de 10%. Ştie că dacă întârzie 5 zile peste termen, procentul operaţiunii se majorează cu doua procente, dacă mai întârzie încă 10zile cu trei unităţi procentuale iar peste 15 zile întârziate, pentru fiecare zi cu 0,25%. Dacă întârzie 19 zile peste termenul de plată, iar anul are 360zile, care e dobânda care o va plăti? 5 zile întârziere - dobândă 12% incă 10 zile întârziere - dobândă 13% pentru a 16-a zi întârziere - dobândă 13,25% pentru a 17-a zi întârziere - dobândă 13,50% pentru a 18-a zi întârziere - dobândă 13,75% pentru a 19-a zi întârziere - dobândă 14%

360100)141()75,131()50,131()25,131()1310()125(000.000.1

xxxxxxxxDs

+++++=

0067916,0000.000.1360100

1475,135,1325,1313060000.000.1 xx

xDs =+++++

=

6,791.6=sD

2. Ce capital ar trebui plasat azi cu procentul anual de 10% în regim de dobândă simplă ca peste 3 luni să dispunem de un capital final 200.000 u.m.?

950.199

00025,01:000.2001210031,01:000.200

3601001:

0

0

10

=

+=+=

⎟⎠⎞

⎜⎝⎛ +=

SxxS

xixnSS

3. Să se determine rata dobânzii reale şi să se reprezinte grafic evoluţia ratei dobânzii nominale şi reale N N+1 N+2 N+3 N+4 N+5 N+6 N+7 N+8 N+9 N+10 N+11 Dn 6,5 8,5 11 12 13,5 14,5 15 16 14 12 10 12 I 2 5,6 3,5 4,5 6 16 18 20 10 8 6 8

Se foloseşte formula dobânzii reale: 100*11

1⎟⎠⎞

⎜⎝⎛ −

++

=i

DDr n

Exemplu

71

Pentru %4,4100*1020,01065,01

=⎟⎠

⎞⎜⎝

⎛−

++

=N

4. Să se calculeze rata dobânzii reale si să se facă reprezentarea grafică: N 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11

Dn 6,50 8,50 11,00 12,00 13,50 14,05 15,00 16,00 14,00 12,00 10,00 12,00 i 2,00 5,60 3,50 4,50 6,00 16,00 18,00 20,00 10,00 8,00 6,00 8,00

Dv -1

1 + 0,065 1 + 0,135 N = 1 + 0,020

= 4,4%

N+4 = 1 + 0,06

=7,07%

1 + 0,085 1 + 0,1405 N+1 = 1 + 0,056

= 2,74%

N+5 = 1 + 0,16

=-16,8%

1 + 0,11 1 + 0,15 N+2 = 1 + 0,035

= 7,24%

N+6 = 1 + 0,18

= -2,54%

1 + 0,12 1 + 0,16 N+3 = 1 + 0,045

= 7,17%

N+7 = 1 + 0,20

=-3,337%

1 + 0,14 N+8 = 1 + 0,1

= 3,63%

1 + 0,12 N+9 = 1 + 0,08

= 3,7%

1 + 0,1 N+10 = 1 + 0,06

= 3,8%

1 + 0,12 N+11 = 1 + 0,08

= 3,7%

1,082 = 1,1664 1,087 = 1,713 1,083 = 1,259 1,08 8= 1,851 1,084 = 1,360 1,08 9= 1,999 1,085 = 1,469 1,08 10= 2,159 1,086 = 1,587 5. Posesorul unui capital de 100.000$ îl dă cu împrumut pe un interval de 60 zile. Procentul de dobândă la acest împrumut este de7,5% p.a. Să se stabilească ce dobândă încasează investitorul?

250.1000.36

605,7000.100=

⋅⋅=E $

6. Să se determine ce capital trebuie să avanseze cu împrumut un investitor pentru ca după un interval de 90zile şi la un procent de 8% să se obţină o dobândă de 2.000$ ?

000.100720

000.0000.72890

000.2000.36000.36==

⋅⋅

=⋅

⋅=

ztEk $

72

7. Un capital de 250.000$ este dat cu împrumut pe un interval de 120 zile la un procent z. Dobânda încasată este de 3.500$. Să se stabilească procentul cu care a fost împrumutat capitalul.

20,4120000.250500.3000.36

=⋅

⋅=z %

8. Un capital de 250.000$ este dat cu împrumut pe un interval de t la un procent de dobândă de 6%. Dobânda încasată este de 5.000 dolari. Să se stabilească perioada pentru care s-a acordat împrumutul.

zilet 1506000.200

000.5000.36=

⋅⋅

=

9. Ce capital trebuie dat cu împrumut pe un interval de 160 zile la un procent de 8,5% pe an, pentru a obţine un capital valorificat de 60.000$.

;000.361605,81000.60 ⎟

⎠⎞

⎜⎝⎛ ⋅+= k

037,1000.60

000.361605,81

000.60=

⋅+

=k

k = 57.859,21 K = 60.000$ E = 2.140,79.

10. Considerăm că o marfă în valoare de 10.000$ se vinde pe credit pe termen de 5 ani şi cu un procent de dobândă de 6% pe an. Care va fi suma totală de plată ?

A = 10.000$ R = 6% p.a N = 5 ani

382.13)06,1(000.10100

61000.10 55

=⋅=⎟⎠⎞

⎜⎝⎛ +=E $

Diferenţa de (E - A) reprezintă dobânda plătită, în cazul nostru fiind de 3.382$

BIBLIOGRAFIE

1. Boajă M. – Relaţii financiare şi valutare internaţionale – Editura Economică, Bucureşti, 2003

2. Bran P., Costică Ionela–Relaţii financiare şi monetare internaţionale – Editura Economică, Bucureşti, 2003

3. Dardac I.N., Barbu Teodora – Monedă, Bănci şi Politici Monetare, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005

4. Tecuşan Florenţa, Pater Liana – Monedă şi credit – Editura Mirton, Timişoara, 2001

73

TEMA IV PIAŢA FINANCIARĂ ŞI POLITICA FIRMEI CONŢINUT 4.1. Piaţa financiară – concept şi componente 4.2. Valorile mobiliare şi instrumentele financiare 4.3. Segmentarea pieţei financiare 4.4. Randamentul titlurilor financiare pe termen lung 4.5. Optimizarea plasamentelor de capital pe piaţa financiară

REZUMAT Piaţa financiară este locul de întâlnire al ofertei de resurse băneşti

disponibile în economie cu cererea de capital pe termen lung emisă de sectoarele active din economie şi stat. Ea este piaţa pe care se tranzacţionează instrumentele financiare.

Instrumentele financiare cuprind: a) valorile mobiliare: acţiuni, titluri de stat, obligaţiuni emise de administraţia centrală şi locală şi societăţile comerciale, alte titluri de împrumut cu scadenţă mai mare de un an etc., instrumente financiare negociabile transmisibile prin tradiţiune sau prin înscriere în cont, care conferă drepturi egale pe categorie, dând deţinătorilor dreptul la o fracţiune din capitalul social al emitentului sau un drept de creanţă general asupra patrimoniului emitentului şi sunt susceptibile de tranzacţionare pe o piaţă reglementată. Valorile mobiliare sunt de trei categorii: primare, derivate şi sintetice. b) Instrumente financiare derivate: contractele futures, opţiunile, alte active calificate de CNVM ca instrumente financiare derivate c) Instrumentele financiare, altele decât valorile mobiliare, ca titlurile de participare la organismele de plasament colectiv în valori mobiliare d) Contractele de report

Instrumentele utilizate pe piaţa financiară pot fi: - instrumente pe datorie - instrumente ale titlurilor de valoare

Instrumentele tipice pe pieţele de datorie cu venituri fixe sunt cunoscute sub denumirea de obligaţiuni (bonds) şi certificate (notes), iar cele emise pe piaţa titlurilor de valoare sunt de regulă denumite acţiuni (stocks sau shares).

Piaţa titlurilor de valoare utilizează mai multe instrumente: 1. acţiuni şi emisiuni de acţiuni: acţiuni obişnuite şi preferenţiale, emisiuni de acţiuni cu bonus, privilegiate, indici bursieri 2. valori mobiliare legate de titluri de valoare: recipise de depozit, obligaţiuni convertibile, obligaţiuni cu warant 3. produse derivate: futures, pe indici bursieri, pe titluri de valoare, swap-uri cu titluri de valoare, opţiuni pe titluri de valoare, indici bursieri, futures pe indici bursieri.

74

Într-o economie dezvoltată există o multitudine de pieţe financiare diferite. Fiecare piaţă tranzacţionează tipuri diferite de titluri financiare, serveşte un segment diferit de clienţi etc. Ca urmare, piaţa financiară poate fi segmentată după mai multe criterii: după nivelul de tranzacţionare în piaţă primară, secundară, a treia şi a patra; după locul tranzacţionării piaţă organizată, piaţă OTC etc. Unul din cele mai importante criterii este modul cum se procură şi se tranzacţionează banii, criteriu după care pieţele financiare pot fi: pe datorie şi piaţa de titluri de valoare.

Pieţele pe datorie sau pieţe de venituri fixe, caracterizate prin instrumente care în general raportează dobânda la perioade fixe, pentru împrumuturi cuprinse între 12luni şi 30 de ani.

Pieţele de titluri de valoare sunt pieţele care presupun angajarea de împrumuturi pe termen mediu şi lung, dar în acest caz împrumutătorului nu i se plăteşte dobânda. Ele sunt de două tipuri: piaţă primară de capital şi secundară.

Din punct de vedere al valorilor mobiliare tranzacţionate putem segmenta piaţa financiară în:

- piaţa valorilor mobiliare primare, respectiv:

o piaţa acţiunilor o piaţa obligaţiunilor o piaţa titlurilor de stat o tranzavţii repo şi reverse repo

- piaţa produselor derivate o contractele forwards o contractele futures o contactul de opţiuni o tranzacţiile swap

- piaţa instrumentelor financiare sintetice o tranzacţii futures pe indici de bursă

OBIECTIVE Cunoaşterea pieţei financiare prezintă importanţă deosebită pentru că

ea joacă un rol important în atingerea şi menţinerea echilibrului economic naţional prin alocarea eficientă a economiilor în investiţii private şi publice interne sau externe, folosindu-se de „intermediari financiari” băncile comerciale pe piaţa monetară şi valutară, societăţile de servicii de investiţii financiare pe piaţa de capital, societăţile de asigurări pe piaţă asigurărilor sau folosindu-se de investitorii instituţionali.

Participarea agenţilor economici la piaţa financiară presupune luarea unor decizii cu privire la durata împrumutului, la natura produselor (credite sau emisiune de valori mobiliare), la diversificarea instrumentelor financiare şi, în mod deosebit la inovaţiile financiare. Toate acestea înseamnă o nouă manieră de a proceda la acţiunile de pe această piaţă. De asemenea instituţiile bancare şi financiare trebuie să adopte o nouă strategie pentru a-şi menţine activitatea.

75

4.1. PIAŢA FINANCIARĂ – CONCEPT ŞI COMPONENTE

Piaţa financiară este locul de întâlnire al ofertei de resurse băneşti disponibile în economie, cu cererea de capital pe termen lung, emisă de sectoarele active din economie şi stat. Ea are rolul de a facilita, într-un cadru organizat, apropierea resurselor economice, aflate la diferiţi susţinători din economie, de nevoile de resurse ale utilizatorilor. Piaţa financiară este piaţa pe care se tranzacţionează instrumentele financiare. În sens larg, piaţa financiară reprezintă totalitatea operaţiunilor cu active financiare bancare sau nebancare. În sens restrâns, reprezintă totalitatea tranzacţiilor cu active financiare nebancare. Activele financiare bancare sunt cele care produc dobânzi, au un grad redus de risc, dar nu sunt negociabile. Activele financiare nebancare sunt titlurile financiare, exprimate pe un suport material sau în cont şi negociabile pe piaţa secundară, la valoarea de piaţă. Ele dau dreptul deţinătorilor lor la obţinerea unor venituri rezultate din investiţie, în condiţiile asumării de către aceştia a riscului afacerii. Într-o economie dezvoltată, există o multitudine de pieţe financiare diferite. Fiecare piaţă tranzacţionează tipuri diferite de titluri financiare, serveşte un segment diferit de clienţi sau operează într-o regiune diferită a ţării. Piaţa financiară poate fi abordată din mai multe puncte de vedere. Astfel, din punct de vedere a activelor tranzacţionate, deosebim pieţe de active corporale, pe care se tranzacţionează produse: grâu, automobile PC-uri etc. şi pieţe de active financiare, acelea pe care se tranzacţionează active: obligaţiuni, bilete de ordin, ipoteci şi alte drepturi deţinute asupra unor active reale. După nivelul de tranzacţionare există: - piaţa primară – este piaţa în cadrul căreia emisiunile de titluri sunt tranzacţionate pentru prima dată; emitenţii de titluri obţin fondurile necesare pentru dezvoltarea afacerii lor. - piaţa secundară – este piaţa în cadrul căreia se tranzacţionează titluri ce sunt deja în circulaţie. Această piaţă face obiectul activităţilor bursiere şi al mecanismelor acestora. - a treia piaţă este piaţa în cadrul căreia au loc comercializarea titlurilor din afara bursei, printr-o reţea specializată de societăţi de servicii de investiţii financiare. - a patra piaţă este piaţa tranzacţiilor directe, este piaţa în cadrul căreia titlurile sunt comercializate în bloc, printr-o reţea de instituţii financiare la care iau parte cei interesaţi. Conform locului tranzacţionării, există: - piaţă organizată, care este piaţa cu reguli de tranzacţionare stabilite după principiile de lucru ale pieţe de licitaţie, la un sediu central cu localizare certă. - piaţa OTC, este piaţa constituită din birourile dealer-ilor, broker-ilor şi ale emitenţilor de titluri secundare (bănci comerciale, companii de asigurări). Pentru ca aceste tranzacţii să se poată desfăşura în mai multe localităţi, ea este construită prin telefon, telex sau computer. Sunt pieţe de negociere, obligaţiunile fiind obiectul principal al tranzacţiilor.

76

În funcţie de dinamica şi riscul tranzacţiilor, deosebim: - piaţa la vedere (spot) este piaţa pe care titlurile sunt tranzacţionate pentru livrare şi plata imediată (în câteva zile). Tipurile de valori mobiliare cotate pe un astfel de tip de piaţă, fac obiectul tranzacţiilor de valoare redusă; - piaţa anticipată (forward) este principala piaţă ce permite cele mai diverse tranzacţii cu titluri. Operaţiunile de vânzare-cumpărare sunt achitate o dată pe lună, în ziua de lichidare. - piaţa de opţiune, este piaţa în cadrul căreia sunt tranzacţionate titluri cu livrare ulterioară, condiţionată de prevenirea riscului de investiţie. Instrumentul comercial se numeşte contract de opţiune, care se execută la alegerea beneficiarului. Unul dintre cele mai importante criterii de segmentare a pieţei financiare este modul în care se procură şi se tranzacţionează banii. După acest criteriu, pieţele pot fi: pe datorie şi pieţe de titluri de valoare.

Pieţele pe datorie sunt pieţe caracterizate prin instrumente care raportează dobânda la perioade fixe, pentru împrumuturi acordate pe perioade cuprinse între 12 luni şi 30 de ani. De aceea se mai numesc pieţe de venituri fixe şi implică angajarea de împrumuturi pe termen mediu şi lung.

Pieţe de titluri de valoare, sunt pieţe care presupun angajarea de împrumuturi pe termen mediu şi lung, dar, în acest caz, împrumutului nu i se plăteşte dobândă. În schimb, firma care angajează împrumutul emite acţiuni în favoarea investitorului, care devine astfel, coproprietar al respectivei societăţi, devine deţinător de cote-părţi (acţionar) din capitalul unei companii.

Pieţele titlurilor de valoare sunt de două tipuri: - piaţa primară de capital, sau piaţa noilor emisiuni, pe care are loc transferul iniţial de bani, de la investitori către firme, odată cu emiterea de acţiuni. Prima vânzare a valorilor mobiliare emise se realizează în cadrul pieţei financiare, caracterizată prin existenţa unui singur vânzător, respectiv emitentul valorilor mobiliare. De regulă, vânzarea se face la un preţ mic de vânzare al valorilor mobiliare. Întrucât contravaloarea acţiunilor nu este rambursată, firmele obţin un împrumut perpetuu. Mijloacele prin care o societate comercială obţine fonduri, fie prin majorarea capitalului social, fie prin atragerea unui împrumut, sunt oferta publică de vânzare şi plasamentul privat. Când o firmă este lansată la bursă de valori, capitalul procurat provine de pe o piaţă publică. - piaţa secundară de capital. Titlurile mobiliare puse în circulaţie, prin emisiune pe piaţa primară, fac obiectul tranzacţiilor pe piaţa secundară. Majoritatea afacerilor de pe piaţa de acţiuni din lume se concentrează pe piaţa secundară. Piaţa secundară oferă posibilitatea deţinătorilor de acţiuni şi obligaţiuni să le valorifice, înainte ca acestea să aducă profit (dividende sau dobânzi).

77

4.2. VALORILE MOBILIARE ŞI INSTRUMENTELE FINANCIARE

Relaţia firmă-acţionar este complexă, dat fiind faptul că odată cu achiziţionarea acţiunilor, se cumpără şi dreptul de a influenţa deciziile viitoare ale acesteia. Acţionarii se deosebesc în mod fundamental în funcţie de numărul de titluri deţinute. Acţionarul minoritar deţine un număr redus de titluri , care nu ii permite luarea de decizii în legătură cu viaţa firmei, ;i judecă această valoare mobiliară numai prin prisma câştigurilor viitoare pe care deţinerea acestora i le poate oferi, sub formă de dividende şi de preţ de revânzare pe piaţa secundară.

La nivelul acţionarului care deţine cea mai mare parte a activelor emise de firmă, câştigurile pot fi generate de mai multe surse. Acţionarul majoritar are puterea de a decide modul de repartizare a profitului net pentru dividende sau pentru reinvestire; are posibilitatea de a lua anumite decizii avantajoase din punct de vedere personal, care pot îmbrăca forma relaţiilor contractuale cu anumiţi clienţi sau furnizori. Clasificarea instrumentelor financiare este prezentată în tabelul următor:

Tabel Clasificarea instrumentelor financiare

Tipul de instrumente

Categorii de instrumente Definire

1. Valori mobiliare

a) acţiuni; b) titluri de stat; c) obligaţiuni emise de administraţia publică centrală sau locală şi societăţi comerciale; d) alte titluri de împrumut cu scadenţa mai mare de un an; e) drepturi de preferinţă la subscrierea de acţiuni şi drepturi de conversie a unor creanţe în acţiuni; f) alte instrumente financiare, cu excluderea instrumentelor de plată, care dau dreptul de a dobândi valori mobiliare echivalente celor menţionate mai sus prin subscriere, schimb sau la o compensaţie bănească; g) orice alte instrumente financiare calificate de CNVM ca valori mobiliare;

Instrumentele financiare negociabile transmisibile prin tradiţiune sau înscriere în cont, care conferă drepturi egale pe categorie, dând deţinătorilor dreptul la o fracţiune din capitalul social al emitentului sau un drept de creanţă general asupra patrimoniului emitentului şi sunt susceptibile de tranzacţionare pe o piaţă reglementată. Ele se caracterizează prin formalism, pentru că înscrisurile conferă anumite drepturi deţinătorului, liberalitate, deoarece drepturile şi obligaţiile deţinătorilor sunt stipulate în înscrisuri şi există numai în această măsură, au caracter autonom, obligaţiile fiind consemnate în titluri, şi caracter negociabil, în sensul că pot fi transmise unor terţi.

2. Instrumente financiare derivate

a) contractele futures b) options c) alte active calificate de CNVM ca instrumente financiare derivate

3.Instrumente financiare, altele decât valorile mobiliare

Titlurile de participare la organismele de plasament colectiv în valori mobiliare

Contractele în care o parte cumpără valori mobiliare cu plata imediată, cu revânzarea simultană, la termen şi pe un preţ determinat, a unor valori mobiliare de aceeaşi specie şi cu remiterea efectivă a valorilor mobiliare date în report, în conformitate cu dispoziţiile art. 74-76 din Codul comercial.

4. Contracte de report

Sursa: Bursa de valori Bucureşti – Suport de curs pentru reatestarea agenţilor pentru valori mobiliare ca agenţi pentru servicii de investiţii financiare, p. 14.

78

Instrumentele tipice emise pe pieţele de datorie cu venituri fixe sunt

cunoscute sub denumirea de obligaţiuni (bonds) şi certificate (notes). Instrumentele emise pe piaţa titlurilor de valoare sunt, de regulă, denumite acţiuni (stocks sau shares). Principalele caracteristici care deosebesc instrumentele de datorie de cele ale titlurilor de valoare sunt prezentate în următorul tabel:

Tabel: Comparaţie între instrumentele de datorie şi cele ale titlurilor de valoare:

Datorie Titluri de valoare o Termen mediu şi lung o Durată de viaţă definită o Termen de scadenţă o În mod normal, raportează o anumită rată a dobânzii cunoscută o Negociabile o Cupon fix

o Termen mediu şi lung cote părţi din titlul de proprietate, active şi profituri o Cote-părţi din titlul de proprietate, active şi profituri o Dividende variabile o În mod normal, drepturi de vot o Negociabile

Sursa: Reuters – Introducere în studiul pieţelor de titluri de valoare, John Wiley and Sons (Asia) Pte Ltd, 2000, Editura Economică, Bucureşti, p.22

Tabel: Avantajele şi dezavantajele titlurilor de valoare sau de datorie Avantaj Dezavantaj

Dat

orie

o Datoria nu implică diluarea titlului de proprietate asupra societăţii. Emiterea de datorie nu conferă nici un drept de proprietate, cum ar fi dreptul la vot sau la o cotă din profiturile societăţii o Datoria se poate emite mai rapid decât titlurile de valoare o Firma îşi poate corela perioada datoriei cu necesităţile sale de finanţare

o Mulţi dintre emitenţii de datorie nu au posibilitatea de a recurge la emiterea de titluri de valoare, în condiţiile în care respectivele titluri nu le aparţin, neputând deci fi înstrăinate, cum ar fi, de exemplu, cazul sectoarelor industriale de stat sau naţionalizate o Firma trebuie să plătească dobândă la scadenţele de plată cuvenite şi să ramburseze capitalul la scadenţa datoriei, indiferent de nevoile firmei şi de circumstanţe.

Titl

uri d

e va

loar

e

o Titlurile de valoare servesc scopului procurării de capital care nu trebuie să fie rambursat – asemănător cu a procura un împrumut perpetuu; o Dividendul plătit pe acţiuni poate varia în funcţie de nevoile firmei şi de împrejurări o Firma poate să nu fie suficient de puternică pentru a emite datorie, deoarece poate fi percepută ca prezentând un risc inacceptabil de ridicat.

o Titlul de proprietate şi control asupra firmei sunt împărţite. Deţinătorii de acţiuni au proprietatea asupra firmei şi desemnează comitetul de directori, care poate fi revocat; o Preţul acţiunilor fluctuează

constant, în funcţie de cerere şi ofertă o Performanţa unei firme şi, în

consecinţă, preţurile acţiunilor sunt afectate de factori externi, cum ar fi evenimentele economice interne şi internaţionale, inflaţia şi ratele dobânzii o Preţurile acţiunilor pot fi afectate

de zvonuri o Costul iniţial al emisiunii de

acţiuni este ridicat Sursa: Reuters – Introducere în studiul pieţelor de titluri de valoare, John Wiley and Sons (Asia) Pte Ltd, 2000, Editura Economică, Bucureşti, p.31

79

4.3. SEGMENTAREA PIEŢEI FINANCIARE

4.3.1. PIAŢA VALORILOR MOBILIARE PRIMARE

4.3.1.1. Piaţa acţiunilor

Piaţa acţiunilor (stok, share, equity) Acţiunea este o hârtie de valoare, un titlu financiar cu venit variabil

care reprezintă parte din capitalul unei societăţi iar deţinătorii au drepturi şi obligaţii.

Drepturile acţionarilor: - dreptul de vot, în principiu se aplică principiul 1 acţiune = 1 vot.

Dreptul de vot se manifestă în AGA ordinară la care participă toţi acţionarii şi în care se analizează conturile, se fixează dividendul, se reînnoiesc administratorii iar deciziile se iau cu majoritate simplă. La AGA extraordinară deciziile se iau cu 2/3 din voturi (majoritatea calificată).

- dreptul la informare – acces la documente - dreptul la dividende - dreptul asupra activelor în caz de lichidare a firmei

Cadrul juridic e dat de Legea 31/1990 în care se preconizează: capitalul social e reprezentat prin acţiunile emise de societate, acţiunea nu poate fi emisă la o valoare mai mică de 0,10 lei.

Subiecţii economici ai pieţei acţiunilor

Subiecţii ofertei de capital - persoane fizice sau juridice

- populaţie - întreprinderi - organisme bancare - instituţii financiare - societăţi de asigurări şi reasigurări - societăţi de investiţii specializate

Subiecţii cererii de capital - investitori particulari - întreprinderi private şi publice - organisme bancare

Motivaţia Motivaţia

1) obţinerea unor venituri prin plasarea economiilor (ofertă pe piaţa secundară)

2) protejarea şi fructificarea veniturilor economisite şi a bunurilor economice disponibile (ofertă pe piaţa primară)

3) dorinţa de a deţine un pachet cât mai mari de acţiuni asupra unei societăţi existente, cotată la bursă

1) formarea capitalului necesar creării unei societăţi (cerere pe piaţa primară)

2) creşterea capitalului în scopul diversificării activităţii şi expansiunii (cerere pe piaţa primară şi secundară)

Tipuri de acţiuni Acţiunea este hârtie de valoare negociabilă la bursă, dovedind

participarea deţinătorului la capitalul societăţii pe acţiuni care a emis titlul şi pe baza căreia deţinătorul primeşte o parte corespunzătoare din beneficiul acestei societăţi (sau suportă o parte din pierdere).

Acţiunile conferă posesorului dreptul de asociat, respectiv: - un drept de control al gestiunii (drept de vot);

80

- un drept de distribuire a profitului (drept la dividende); - un drept de proprietate asupra activelor (drept de lichidităţi, în caz de

cesionare a activelor). Acţiunile pot fi analizate şi clasificate după mai multe criterii:

- după forma de prezentare nominative la purtător - după natura capitalului acţiuni în numerar

acţiuni prin aport în natură ordinare de prioritate - după drepturile generate privilegiate cu dividende

prioritare, titularului gratuite fără drept de vot acţiuni noi profitabile

certificate de investiţii

Acţiune privilegiată cumulativă. Potenţial toate acţiunile preferate sunt cumulative. Spre deosebire de acţiunile comune la care dividendele omise sunt definitiv pierdute, dividendele acţiunilor privilegiate devin arierate şi sunt în continuare datorate deţinătorilor de acţiuni privilegiate.

Acţiune privilegiată răscumpărabilă. Corporaţia emitentă îşi rezervă dreptul de a retrage emisiunea de acţiuni privilegiate, plătind acţionarilor o anumită sumă în numerar. Când o emisiune de acţiuni privilegiate este răscumpărabilă, acţionarul nu are altă opţiune decât să predea acţiunea. Preţul minim de răscumpărare este valoarea nominală.

Acţiune privilegiată convertibilă. Această opţiune permite acţionarului să schimbe acţiunile privilegiate cu alte titluri de valoare, de obicei cu acţiunile comune ale aceleiaşi corporaţii. Numărul acţiunilor care se primesc pentru fiecare acţiune privilegiată schimbată e cunoscut ca raport de conversie.

Acţiune privilegiată neconvertibilă Este o acţiune simplu privilegiată. Ele cresc în preţ când ratele dobânzii scad şi scad în preţ când ratele dobânzii cresc. Aceste acţiuni sensibile la schimbările ratei dobânzii, sunt relativ imune la alte forţe ale pieţei, cum ar fi câştigurile raportate şi evidenţa generală a afacerilor.

Acţiune privilegiată necumulativă. Acţiuni privilegiate ale căror dividende omise nu se cumulează, acţionarii neavând nici un drept la ele în viitor.

Acţiune privilegiată prioritară. Acţiune privilegiată care dă dreptul proprietarului să revendice cu prioritate dividendele viitoare sau să revendice active prin procedura de lichidare.

Tot în cadrul acţiunilor privilegiate se înscrie şi acţiunea privilegiată participantă, care dă dreptul nu numai la dividendul ei stabilit, ci şi la dividende suplimentare, după o formulă specificată, dacă dividendele sunt declarate după plata dividendelor acţiunilor comune.

Paleta tipurilor de acţiuni este foarte largă. Se mai pot întâlni: Acţiuni cu bon de subscripţie de acţiune (ABSA) sunt acţiuni

prevăzute cu un bon de subscripţie, fiecare din aceste elemente fiind cotate în mod distinct. Este o acţiune obişnuită, la care este ataşat odată cu emisiunea ei, un bon care permite deţinătorului să achiziţioneze acţiuni

81

suplimentare ale întreprinderii, la preţul fixat chiar la emisiunea acţiunii cu bon de prescripţie.

Acţiuni de prim rang sunt de obicei, acţiuni ale unor companii bine cunoscute de-a lungul timpului pentru creşterea profitului şi plata dividendelor, precum şi pentru calitatea managementului, a produselor şi serviciilor. De regulă, au preţuri mari şi randamente mici. Termenul blue-chips provine de la jocul de pocher unde jetoanele albastre au cea mai mare valoare.

Acţiune fierbinte – titlu de valoare al cărui preţ creşte rapid din prima zi de tranzacţionare.

Acţiune garantată – acţiune privilegiată care generează un dividend care este garantat de altcineva decât emitentul acţiunii.

Acţiune măruntă – acţiune cu preţ scăzut şi risc ridicat care, de obicei, se vinde cu preţ foarte gras.

Acţiune pe datorie – orice acţiune cumpărată pe credit, cum ar fi într-un cont în marjă.

Acţiuni diluate – acţiuni suplimentare emise de o corporaţie, fără mărirea capitalului acesteia.

Acţiuni pereche – când acţiunile comune a două companii conduse de acelaşi management sunt vândute ca un întreg, se spune că sunt „pereche”, „cuplate” sau „siameze”.

Drepturile deţinătorilor de acţiuni comune variază de la companie la companie, dar în mod normal includ: - dreptul la vot - dreptul la dividende - drepturi reziduale

Unele acţiuni comune au o clauză pentru drepturi de preemţiune Aceasta dă dreptul acţionarilor existenţi să cumpere primii acţiuni comune noi care sunt vândute publicului. Regula generală este ca acţionarilor vechi să li se emită câte un drept pentru fiecare acţiune pe care o posedă. Aceste drepturi pot fi predate împreună cu o plată în numerar cunoscută ca preţ de subscriere pentru noile acţiuni. Acţionarii care nu doresc să subscrie pentru noile acţiuni îşi pot vinde drepturile pe piaţa deschisă.

Dreptul de preemţiune este un drept preferenţial de subscriere. Valoarea teoretică a dreptului preferenţial de subscriere reprezintă diferenţa dintre cursul acţiunilor înainte şi după lansarea emisiunii:

Vs = Cv – Ct = nv

envv

NNPNCN

++ **

unde Vs - diferenţa dintre preţul vechii acţiuni şi preţul după creşterea de capital Nv - numărul acţiunilor vechi Nn - numărul acţiunilor noi Cv - cursul vechi al acţiunilor Ct - cursul teoretic nou al acţiunilor Pe - preţul de emisiune

Vs = (Cv – Pe) ⋅ nv

n

NNN+

82

În condiţiile când are loc o nouă emisiune de acţiuni ca urmare a creşterii capitalului prin încorporarea rezervelor, vechii acţionari au drept de atribuire. Valoarea dreptului de atribuire:

Va = Cv – Ct = Cv –nv

vv

NNCN

+*

= Cv ⋅nv

v

NNN+

În condiţiile în care se pot emite mai multe tipuri de acţiuni, controlul asupra unei societăţi cu caracter public trebuie să fie privit sub două aspecte: - control de drept care depinde de numărul de acţiuni deţinute de o persoană, deci de ponderea deţinută în capitalul social - control de fapt care arată capacitatea efectivă a unei persoane de a influenţa deciziile strategice şi gestiunea curentă a societăţii ca urmare a ponderii deţinute în numărul total al voturilor. Cu cât numărul de voturi este mai mare, cu atât deţinătorul are o capacitate mai mare de a influenţa procesul deliberării din adunarea generală, în sensul promovării propriilor interese.

Din punct de vedere al mărimii influenţei asupra sistemului decizional al unei firme, în literatura de specialitate se evidenţiază mai multe grade de participare – poziţii: acţionar semnificativ, investitor strategic, poziţie de control, poziţie majoritară.

Acţionar semnificativ este o poziţie dobândită de o persoană care devine proprietar al unui număr de cel puţin 5% din capitalul social sau din numărul de voturi. Are drepturi inaccesibile micului proprietar: posibilitatea convocării adunării generale extraordinare, accesul la evidenţele şi documentele financiar ale firmei.

Poziţia de investitor strategic o deţine un acţionar (sau grup de acţionari) care deţine o cotă importantă din capitalul/voturile unei societăţi astfel încât participă în mod durabil gestionarea societăţii respective. În mod convenţional se consideră că această poziţie este dobândită la achiziţionarea a peste 30% din capitalul social sau drepturile de vot. Poziţia de control (minoritate de blocaj) reprezintă orice participare la capitalul unei firme care conferă deţinătorului de acţiuni cel puţin o treime din drepturile de vot. Deţinătorul are un anumit grad de control asupra firmei emitente, deoarece poate să împiedice luarea deciziilor de importanţă deosebită, respectiv acelea care sunt, de regulă, de competenţa adunării generale şi care nu pot fi luate decât cu 2/3 din numărul total de voturi (majoritate calificată), ca de exemplu, schimbarea obiectului de activitate a societăţii, mărirea sau reducerea capitalului social, aprobarea fuziunii cu alte societăţi. Poziţia majoritară este situaţia în care o persoană care participă la capitalul social al unei firme dispune de drepturi de vot reprezentând mai mult de ½ din totalul voturilor firmei respective. Cu peste 50% din voturi acţionarul are controlul asupra hotărârilor care se iau cu majoritate simplă.

Emisiunea acţiunilor Emisiunea acţiunilor are ca scop crearea unei societăţi prin

constituirea de capital sau creşterea capitalului unei societăţi existente. Valorile unei acţiuni:

- nominală - contabilă (matematică)

83

- intrinsecă - financiară - valoare de randament - valoare negociată

Principalii indicatori economici care trebuie urmăriţi şi analizaţi în evaluarea acţiunilor Profitul net pe o acţiune reflectă profitul sau pierderea pe care o aduce o acţiune în cursul unui an calendaristic şi se determină prin raportul

Rezultatul net al exerciţiului Nr. total/acţiuni emise

Raportul preţ-câştig exprimă numărul de ani în care investitorul îşi

amortizează investiţia şi se determină prin:

Preţul de piaţă mediu al unei acţiuni Profitul net pe o acţiune (EPS)

Dacă:

- PER este mic; PER = 0; PER<0, atunci investiţia efectuată este proastă, ea indicând o pierdere - PER mare, indică o supraevaluare a valorii mobiliare şi în acest caz este indicat să se vândă

Randamentul dividendului se calculează cu formula

Dividend pe acţiune Profitul de piaţă al acţiunii

Trebuie să aibă o valoare cât mai mare, pentru că exprimă

dividendul pe acţiune. Raportul dintre preţ şi valoarea contabilă pe acţiune care se determină prin raportul

Preţul de piaţă al acţiunii

Valoarea contabilă a acţiunii1

Atunci când valoarea acestui indicator este mai mică decât PER sau

DY, acţiunile societăţii sunt bune şi se pot da ordine de cumpărare. Capitalizarea bursieră se calculează

Număr total de acţiuni x Preţul de piaţă al unei acţiuni Indicatorii acţiunilor şi dividendelor (IAD) au o mare importanţă

pentru acţionari, deoarece cu ajutorul lor se calculează sumele de bani care pot fi aduse de investiţia efectuată.

Suma totală reprezentând

a) dividendul care revine pe o acţiune = dividendele care trebuie plătite (Dp) Dividendele de plătit (Mta) 1 Valoarea contabilă a acţiunii se calculează raportând capitalurile proprii la numărul total al acţiunilor emise

84

b) capacitatea de acoperire a dividendelor = Profit net Dividende de plătit

Rentabilitatea şi riscul acţiunilor Rentabilitatea acţiunii e determinată de dividendul net pe care îl

aduce deţinătorului şi de valoarea de piaţă care se analizează în funcţie de preţul de cumpărare, întrucât investitorul e interesat de plusul de valoare pe care îl poate obţine prin vânzarea titlului. Rata rentabilităţii unei acţiuni (Rai) se determină după formula:

Rai = c

cpini

pppd −+

⋅100

în care di - dividendul net

pp - preţul de piaţă pc - preţul de cumpărare Riscul unei acţiuni reprezintă producerea unor evenimente care pot

conduce la pierderea avantajelor pe care deţinerea acţiunilor le asigură posesorilor şi vizează: - falimentul societăţii emitente - scăderea profitului ca urmare a activităţii societăţii - diluarea profitului şi a puterii decizionale prin emisiunea de noi acţiuni - scăderea cursului acţiunilor pe piaţa financiară

Fluctuaţiile de curs ale valorilor mobiliare sunt influenţate deci de modificările indicelui general al bursei de valori şi, în special, de modificările specifice ale societăţii emitente.

Variabilitatea totală a unei valori mobiliare se împarte în două părţi:

- o parte determinată de influenţa pieţei bursiere, parte care determină riscul sistematic (risc nediversificabil) sau risc de piaţă, care este legat de variabilitatea indicatorilor macroeconomici: PIB, rata inflaţiei, rata medie a dobânzii, cursul valutar. - o parte determinată de caracteristicile fiecărui titlu, parte care determină riscul specific (risc diversificabil), risc nesistematic sau individual. Riscul specific întreprinderii poate fi: - risc specific fiecărui titlu determinat de modificările în comportamentul economic al întreprinderii care l-a emis: variabilitatea rentabilităţii economice, variabilitatea rentabilităţii financiare, variabilitatea trezoreriei nete. - risc specific ramurii industriale de care aparţine firma emitentă. E vorba de poziţia ramurii (sectorului) pe piaţa internă şi internaţională privind cererea pentru produsele şi serviciile ramurii, privind sursele de aprovizionare, privind implicarea statului în susţinerea ramurii.

85

4.3.1.2. Piaţa obligaţiunilor

Subiecţii economici de pe piaţa obligaţiunilor

Subiecţii ofertei 1) Sectorul gospodării, respectiv populaţia care deţine cea mai mare parte a obligaţiunilor existente pe piaţă 2) Întreprinderile şi diversele asociaţii economice care caută să-şi plaseze excedentul de trezorerie întrucât dispune de fonduri pe termen lung 3) Băncile şi instituţiile financiare1 4) Casele de economii şi casele de depuneri şi consemnaţiuni care investesc o parte din economiile colectate 5) Societăţile de asigurări şi reasigurări 6) Casele de pensii 7) Societăţile de investiţii specializate 8) Fondurile comune de plasament

Subiecţii cererii 1) Statul şi administraţiile publice 2) Întreprinderi din sectorul public şi privat 3) Organismele bancare

Obligaţiunea este un titlu financiar pe termen lung, negociabil, care

asigură deţinătorului său un drept de creanţă pe termen lung asupra emitentului titlului. Emitentul plăteşte periodic o dobândă, de regulă fixă, denumită cupon, şi urmează să răscumpere obligaţiunea peste un anumit termen numit scadenţă.

Clasificarea obligaţiunilor: A. După natura obligaţiunilor :

− obligaţiuni clasice (ordinare); − obligaţiuni rambursabile în acţiuni; − obligaţiuni convertibile; − obligaţiuni cu bonuri pentru subscripţie în acţiuni; − bonuri de tezaur; − obligaţiuni cu marcant cu bonuri de subscripţie în obligaţiuni.

B. După dobândă : − obligaţiuni cu dobândă fixă; − obligaţiuni cu dobândă variabilă şi revizuibilă; − obligaţiuni cu dobândă indexată.

Obligaţiunile clasice – sunt titluri financiare negociabile care asigură aceleaşi drepturi de creanţă pentru aceeaşi valoare nominală. Pot fi :

1 Între societăţile bancare şi societăţile financiare există mai multe deosebiri: 1) societăţile bancare acceptă depozite şi dau împrumuturi, în timp ce societăţile financiare atrag fondurile investitorilor pe piaţa primară şi le plasează clienţilor lor; 2) societăţile bancare joacă rolul de intermediar, societăţile financiare facilitează finanţarea directă; 3) societăţile bancare deschid conturi pentru clienţi, emiţând active bancare care sunt perfect lichide, societăţile financiare transferă titluri financiare furnizorilor de fonduri, titluri ce nu sunt perfect lichide, dar sunt negociabile.

86

nominative = au înscris numele posesorului şi dau drept la operaţiunile de transfer doar în registrul emitentului; la putător = nu au specificate numele şi sunt formate dintr-un talon care

exprimă dreptul de creanţă al deţinătorului la suma subscrisă + foi de cupoane, fiecare având menţionată data scadenţei pentru plata dobânzilor.

Intermediarii de pe piaţa obligatară sunt cei prin intermediul cărora are loc plasarea obligaţiunilor: băncile şi agenţii de bursă.

Emisiunea şi plasarea titlurilor financiare obligatare Lansarea unui împrumut obligatar obligă emitentul să aducă la

cunoştinţa potenţialilor subscriitori interesaţi prin publicare caracteristicile administrative, financiare şi juridice.

Caracteristicile administrative Caracteristicile financiare Caracteristicile juridice

Caracteristicile contractului de emisiune - denumirea emitentului - forma titlurilor - rambursarea - tragerea - publicarea - cotaţia - serviciul financiar al plăţii

- valoarea împrumutului - valoarea divizionară - preţul de emisiune - prima de emisiune - venitul brut şi net - dobânda - durata - data lichidării - preţul rambursării - prima rambursării - amortizarea împrumutului - rata randamentului actualizat brut

- data la care Adunarea Generală a autorizat şi data la care Consiliul de Administraţie a decis emisiunea - drepturile ansamblului general al obligaţiunilor - garantarea drepturilor prioritare ale creditorilor - clauza de asimilare - regimul fiscal

Pregătirea emisiunii Se face de către emitent împreună cu organismele bancare care

intermediază plasarea titlurilor, plata cupoanelor şi rambursarea împrumutului pentru emitenţi, contra unui comision.

Lansarea emisiunii După definitivarea contractului de emisiune de către emitent şi

organismele bancare, are loc publicarea acestuia, astfel ca potenţialii subscriitori să cunoască amănunţit caracteristicile împrumutului lansat.

Plasarea titlurilor obligatare Între emitent şi un organism bancar se semnează un contract de

plasare a titlurilor, emitentul plătind pentru aceasta un comision. Evaluarea obligaţiunilor Obligaţiunile sunt, în general, emise la o valoare nominală (Vn):

1000, 500, 100 u.m. În practica bancară aceasta se prezintă în mărime absolută, dar

pentru calcule se utilizează expresia procentuală: astfel o obligaţiune de 1000 u.m. înseamnă 100% sau, pur şi simplu, 100.

Cursul obligaţiunii (Co) se exprimă în procente din valoarea nominală, de exemplu: o obligaţiune a cărei valoare este 1100 u.m. se indică prin 110 (adică 110% din Vn), în timp ce una care cotează 90% înseamnă în valoare absolută 900 u.m.

87

Caracteristicile obligaţiunilor clasice : valoarea nominală Vn = pe baza ei şi a ratei dobânzii din contractul

emisiunii se calculează cuponul : Va = Vn + D sau Va = Vn x d Va = venit anual D = rata dobânzii preţul de emisiune Pe = este suma pe care subscriitorul o plăteşte

pentru a cumpăra obligaţiune : Pe = Vn (al pari) Pe > Vn (peste pari) Pe < Vn (peste pari)- avem primă de emisiune Pe preţul de rambursare Pr Pr = Vn (al pari) Pr > Vn (peste pari) – avem prime de rambursare Pr Pr < Vn (peste pari) Rata dobânzii, în principiu, este fixă. Scadenţa N pe termene lungi

(peste 10 ani). Aceste elemente influenţează randamentul anual al obligaţiunilor.

Rata randamentului anual

RRA = 100)(Pr x

PexNVnVaxN −+

Modificarea caracteristicilor financiare ale obligaţiunii Reducerea scadenţei obligaţiunii prin care se diminuează

incertitudinea subscriitorilor şi emitenţilor cu privire la stabilirea ratei dobânzii de piaţă. Se emit obligaţiuni retractabile.

RRA = Va x N + (Pr – Vn) x Nx12_____ x100 Pe x N Nx12 – t t = perioada cu8 luni cu care se diminuează durata obligaţiunilor Creşterea duratei de viaţă a împrumutului prin emisiunea de

obligaţiuni extensibile. RRA = VaxN + (Pr – Vn) x N x 12___ x 100 Pe x N N x 12 + t Valoarea actuală a obligaţiunii se calculează ţinând cont că implică

plăţi anuale de dobândă (cupon) şi restituirea finală integrală a sumei împrumutate.

88

Vact = C1___ + C2__ + ....... + Cn__ + Vn__ 1 + d1 (1 + d1)2 (1 + d1)n (1 + d1)n Pentru posesorii temporari, ai titlului de creanţă, prezintă importanţă

determinarea randamentului pentru perioada de posesie. RPP = Vn x d1 + Pv – Pa x 100 Pa Pv - preţ de vânzare Pa – preţ de achiziţie Metode de rambursare a creditului obligatar a. Rambursarea în amortizări constante şi anuităţi variabile. b. Rambursarea în anuităţi constante şi amortizări variabile. a = K x d1________ 1 – 1____ (1 + d1)n

unde: a = anuitate d1 = rata dobânzii k = capital împrumutat

c. Rambursarea integrală la scadenţă. d. Vânzarea unor pachete de obligaţiuni la bancă.

Evaluarea obligaţiunilor Obligaţiunea este un instrument al investiţiei de capital contra unui

plasament de o anumită valoare nominală. Ea permite obţinerea unor venituri viitoare, a căror mărime depinde de rata dobânzii înscrisă pe titlu (rata cuponului) şi de durata obligaţiunii. O obligaţiune este 1000 u.m., purtând o rată a cuponului de 5% va aduce profituri de 50 u.m. pe an. Timp de 5 ani – 250 u.m. La răscumpărare se recuperează capitalul investit: 1250

Valoarea de piaţă a titlului obligatar depinde însă de rata curentă a dobânzii. Dacă rata dobânzii este 10%, venitul anual este 100.

Model de bază în evaluarea obligaţiunilor O obligaţiune incumbă plata unei sume bine definite, ca dobânda, pe

toată perioada până la scadenţă şi rambursarea valorii nominale înscrise pe obligaţiune la scadenţă. O obligaţiune prezintă o anuitate, plus o sumă ce este plătită la scadenţă (rambursarea sumei împrumutate). Valoarea obligaţiunii este deci, valoarea actualizată a acesteia şi valoarea de plăţi.

Un model matematic de bază a unei obligaţiuni:

V = tn

t dKI∑

=⎟⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛+1 1

1 + Mn

dK ⎟⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛+11

unde I - suma plătită ca dobândă în fiecare an, I = rata cuponului · valoarea nominală;

M - valoarea nominală sau valoarea de maturitate; Kd - rata adecvată a dobânzii plătită la obligaţiune; n - numărul de ani până la maturizarea acţiunii.

89

Randamentul obligaţiunii. Cel care cumpără obligaţiuni, investitorul este interesat de rentabilitatea utilizării fondurilor sale în acest plasament, în raport cu alte modalităţi de utilizare a acestora. În acest sens se stabileşte rata de fructificare a capitalului, respectiv randamentul obligaţiunii.

O modalitate de determinare a randamentului obligaţiunii este cea a

randamentului curent, care se calculează după formula rc = pc ·100 , unde c -

cupon, p - preţul de cumpărare a acţiunii - rata randamentului anual, care se determină după formula

Rra = NPe

)Vn(Pr)NVa(⋅

−+⋅

în care: Va - venitul anual şi se determină cu formula Vn·d′ Vn - valoarea nominală Pr - preţul de rambursare Pe - preţul de emisiune N - numărul de ani pentru care se lansează împrumutul

O formă se expresie a randamentului este randamentul nominal, care se suprapune cu rata dobânzii nominale. Randamentul nominal este numai o alternativă în cazul în care condiţiile de valorificare reale se modifică. Randamentul nominal este egal cu rata anuală a dobânzii care se plăteşte pentru o obligaţiune, specificată în contractul obligaţiunii şi tipărită pe faţa certificatului.

O problemă importantă în determinarea randamentului este stabilirea valorii actuale a acţiunii ţinând seama de faptul că investitorul o achiziţionează într-o perioadă t0, iar veniturile aduse de titlu curg într-o perioadă t0– tn. Având drept bază randamentul nominal, se poate stabili valoarea actuală a titlului obligatar, ţinând cont de condiţiile de valorificare cunoscute. Exprimată în termenii dobânzii compuse şi având în vedere randamentul nominal, valoarea actuală (Va) se determină după formula

Va = i

D+1

1 + 22

)1( iD+

+…+ nn

iD

)1( ++ n

N

iV

)1( +

în care: D1, D2, … Dn - veniturile din dobânzile anuale (cupoane) i - randamentul sau dobânda de emisiune a titlului VN - valoarea nominală rambursată la scadenţa împrumutului. Randamentul real al obligaţiunii se determină deci, pe baza

formulei valorii actuale a dobânzii, dar în care i+1 e rata de actualizare (i este dobânda pieţei).

Randamentul titlurilor financiare este acea rată de actualizare pentru care preţul titlului este egal cu valoarea prezentă a fluxului asociat de venituri viitoare. Notând cu i rata dobânzii de piaţă şi cu r randamentul titlului, putem avea următoarele relaţii între ele: - i > r, cumpărarea titlului nu este avantajoasă. În acest caz, crearea unui depozit monetar de mărime egală cu preţul titlului ar aduce în viitor venituri mai mari decât titlul respectiv; - r > i, cumpărarea titlului e avantajoasă; - i = r, este indiferent care din cele două variante se alege: achiziţionarea titlului sau crearea depozitului.

90

Plasamentul în titluri financiare pe termen lung este motivat nu numai de fluxul de venituri, ci şi de câştigurile ce ar putea apărea ca urmare a creşterii preţurilor acestora. Asemenea câştiguri sunt numai potenţiale, întrucât devin efective numai în momentul vânzării titlurilor ce au înregistrat creşteri de preţ.

Câştigul potenţial total c = r + 0

01

PPP −

,

unde r = randamentul P1 = preţul în t1P0 = preţul în t0 Elemente de gestiune a riscului pe piaţa obligatară Deciziile deţinătorilor de economii de a le plasa sub forma unor

titluri financiare obligatare se fundamentează pe două obiective: - găsirea unor surse de venituri - realizarea de venituri cât mai ridicate

Atunci când piaţa financiară oferă multiple posibilităţi de plasament, investitorii potenţiali sunt interesaţi să-şi protejeze cât mai bine capitalul plasat. Principalul risc este reprezentat de variaţiile ratei dobânzii de piaţă faţă de dobânda inclusă în contract (mai ales dacă aceasta este fixă). Aprecierea riscului implică analiza sensibilităţii, variabilităţii titlurilor obligatare.

Sensibilitatea reflectă amploarea cu care cursul obligaţiunii reacţionează la variaţia ratei dobânzii care e direct proporţională cu durata sa de viaţă. Reprezintă variaţia cursului în funcţie de rata randamentului şi se măsoară prin derivata logaritmică a cursului în raport cu rata randamentului actualizat.

Dacă V : f (t), unde V - preţul obligaţiunii (curs + valoarea

cuponului), atunci sensibilitatea S = Vdtdv

.

4.3.1.3. Piaţa titlurilor de stat

Potrivit Legii 81/ 1999 a datoriei publice: • Titlurile de stat sunt înscrisuri emise de Direcţia Finanţelor

Publice, care atestă datoria publică sub formă de bonuri, certificate de trezorerie sau alte instrumente ce se constituie în împrumuturi ale statului în monedă naţională şi+sau valută de la populaţie şi persoane juridice pe termen scurt, mediu şi lung.

Aceste împrumuturi sunt cunoscute sub numele de datorie internă a statului şi pot fi emise n formă materilizată sau dematerializată: - nominative sau la purtător; - negociabile sau ne-negociabile. Sunt folosite pentru: - finanţarea deficitului bugetar; - refinanţarea datoriei publice; - susţinerea balanţei de plăţi şi consolidarea rezervelor valutare de stat;

91

- finanţarea proiectelor de investiţii pentru dezvoltarea sectoarelor prioritare ale economiei.

• Bonul de tezaur este titlul de credit pe termen scurt sau mijlociu,

negociabile, purtător de dobândă, care se poate emite de Ministerul finanţelor în baza legii anuale de aprobare a bugetului, eventual şi cu aprobarea guvernului în cadrul execuţiei bugetului de stat: o Totalul valoric al bonurilor de tezaur puse în circulaţie nu poate depăşi 8% din valoarea totală a bugetului aprobat o Bonul de tezaur este remunerat pe baza sconului şi poate fi rescontat o Bonul de tezaur este revocabil

• Certificatul de trezorerie este titlul de stat emis la valoarea nominală (100%) la o anumită dată, a cărei scadenţă este peste 31 de zile.

Rata dobânzii este rata medie a dobânzii pe piaţa interbancară la 3 luni stabilită de BNR pentru tranzacţiile încheiate cu 5 zile lucrătoare anterior datei emisiei, se va plăti la scadenţă şi se va calcula după relaţia:

360

niKD

⋅=

unde K reprezintă valoarea nominală totală, i reprezintă rata dobânzii n reprezintă numărul de zile până la scadenţă

o Valoarea nominală individuală a unui certificat de trezorerie este 10 mil lei. Lansarea se face prin subscripţie publică o Sunt cumpărate de băncile comerciale în nume propriu sau în numele clienţilor lor persoane juridice o Lansate de BNR cu dobândă nu se emit în formă fizică Certificatul de trezorerie cu discount este emis începând cu 1998, cu valoare nominală, în vederea finanţării contului global al Trezoreriei. Preţul se calculează folosind relaţia:

360)(1 rdD +

−=

unde d reprezintă numărul de zile până la scadenţă r reprezintă rata discountului

Avantajele certificatelor de trezorerie sunt: o risc zero o randament ridicat

Titlurile de stat sunt de două tipuri: o cu discount - titluri de stat nepurtătoare de dobândă vândute iniţial la un preţ mai mic decât valoarea nominală (această diferenţă este benefică cumărătorului) o purtătoare de dobândă – vândute la valoarea nominală sau cu discount sau primă, pentru care emitentul plăteşte periodic dobânzi conform contractului de emisiune.

92

4.3.1.4. Tranzacţii repo şi reverse repo Piaţa repo şi reverse repo a deveni una dintre cele mai importante

şi lichide pieţe financiare din lume datorită dezvoltării structurii de tip repo şi reverse repo, respectiv a valorilor corespunzătoare acestor tranzacţii.

Tranzacţiile repo au în general la bază instrumente financiare lichide: - titluri de stat

- acţiuni - obligaţiuni municipale - obligaţiuni corporatiste

Termenii repuchase agreement (repo RP) sau reverse agreement se referă la un anumit tip de contract prin care un participant la piaţă obţine fonduri care sunt imediat disponibile prin vânzarea de titluri, luându-şi în acelaşi timp angajamentul de a răscumpăra titlurile respective sau titluri echivalente de la cumpărător, la o anumită dată convenită şi la un preţ specificat care include în general dobânda.

Executarea acestor contracte se face în doi paşi: o vânzarea de titluri - reprezintă tranzacţia iniţială (opening transaction) o răscumpărarea titlurilor la scadenţă – reprezint tranzacţia finală (closing transaction).

Contractele repo şi reverse pot fi încheiate de băncile centrale, băncile comerciale şi clienţii acestora. În funcţie de cele două părţi ale contractului, o astfel de tranzacţie este denumită: o Tranzacţie repo – când este privită din perspectiva vânzătorului titlurilor (partea care obţine fondurile sau reportatul). Se numeşte repurchase agreement deoarece se referă la vânzarea unui titlu concomitent cu asumarea obligaţiei vânzătorului de a răscumpăra titlul respectiv la o anumită dată. o Tranzacţia reverse-repo – când este privită din perspectiva cumpărătorului titlurilor (partea care furnizează fondurile sau reportatorul).

Participanţii sunt: o dealerii o brokerii

Perioada poate fi: o o zi – overnight o câteva zile o 1,2,3 săptămâni o 1,2,3,6 luni

4.3.2. PIAŢA PRODUSELOR DERIVATE

Valorile mobiliar derivate sunt acele produse bursiere care rezultă din contractele dintre emitenţi (vânzători) şi beneficiari (cumpărători) prin care se prevede ca acestora din urmă li se conferă drepturi asimilate unor active: titluri financiare, valute, mărfuri ale emitentului la o scadenţă viitoare.

Un produs derivat este un contract financiar, între 2 sau mai multe părţi care derivă din valoarea viitoare a unei activităţi referitoare la tipuri de produse:

93

o contract forward o contract futures o contract de opţiuni o tranzacţii swap

Contractul la termen – forward - este o înţelegere între 2 părţi, emitent şi deţinător , convenită în momentul t0, prin care deţinătorul se angajează să cumpere un activ de bază la o dată viitoare, data expirării numită şi dată de livrare, la preţul stabilit iniţial - Kt0 – preţ de livrare (deliverez price) contract care se încheie pe pieţele OR.

De exemplu, în cazul unui automobil o furnizorul vă spune că dacă dai comanda azi şi constituiţi un depozit puteţi lua maşina peste luni o dacă în acest interval furnizorul acordă un discount de 10%, sau dacă preţul modelului creşte, acestea nu contează, aveţi dreptul şi obligaţia de a cumpăra automobilul în 3 luni. o

Riscuri Avantaje - furnizorul nu îşi va livra maşina la timp - preţul maşinii ar putea fi mai mic în viitor - furnizorul nu va reţine maşina - găsiţi maşina la un preţ mai mic

- preţul maşinii ar putea să crească în viitor - aţi putea să nu găsiţi maşina la un preţ mai mic

Contractul futures (viitor) – reprezintă înţelegerea dintre două

părţi de a vinde sau de a cumpăra un activ (marfă, titlu financiar sau instrument monetar) la un preţ şi o dată stabilite.

Obligaţiile părţilor se stipulează într-un document standardizat – contractul – negociabil pe piaţa secundară sau la bursele care fac tranzacţii futures. Creditorul obligaţiei contractuale are de ales între două variante : a) la scadenţă să accepte executarea în natură prin preluarea activului care reprezintă obiectul contractului; b) să vândă contractul până la scadenţă.

Contractele sunt cotate zilnic la bursă. Atât cele pentru mărfuri (metale, cafea, caca, zahăr, cereale şi seminţe, ţiţei, gaze, etc.), cât şi cele financiare au următoarele caracteristici:

- sunt standardizate - sunt tranzacţionate la bursă - sunt deschise, iar preţurile sunt publicate - sunt organizate

Principala deosebire între cele două tipuri de contracte se referă la: o Un contract forward este un acord OR singular – one off - între un cumpărător şi un vânzător o Un contract futures reprezintă o succesiune de contracte repetate tranzacţionate la bursă. Zilnic: - toate profiturile şi pierderile sunt creditate sau debitate în conturile desemnate de cele două părţi la Casa de compensaţii, - orice profit poate fi prelevat

94

- orice pierdere dacă survine, atunci o marjă suplimentară – marja de variaţie trebuie plătită pentru a acoperi pierderea.

Contractele futures : - se tranzacţionează la bursă - sunt contracte standardizate - casele de compensaţie acordă garanţii - posibile implicaţii în contractele anonime

Casa de compensaţie este instituţia care acţionează ca intermediar în derularea tranzacţiilor cu instrumente financiare încheiate la bursă.

Opţiunile sunt contracte care se încheie între un vânzător (writer) şi un cumpărător (holder). Potrii cotractului, cumpărătorul are dreptul, dar nu şi obligaţia, de a vinde sau a cumpăra un activ la o dată prestabilită, în schimbul plăţii unei prime către vânzător. În funcţie de natura dreptului pe care vânzătorul îl dă, opţiunile pot fi: o de vânzare – put option - când cumpărătorul dobândeşte dreptul de a vinde activul o de cumpărare – call option – când cumpărătorul dobândeşte dreptul de a cumpăra activul

Put option : - dă dreptul, dar nu şi obligă deţinătorul să vândă activul de bază la exercitare (termen) - emitentul opţiunii are obligaţia să cumpere activul de bază la cererea deţinătorului - deţinătorul plăteşte acest drept cu o primă emitentului î momentul în care preia opţiunea emisă de acesta

Call option: - dă dreptul, dar nu şi obligaţia, deţinătorului opţiunii să cumpere, la exercitare, activul de bază la preţul de exercitare. - emitentul este obligat să vândă active de bază dacă acest lucru este cerut de solicitant - pentru dobândirea acestui drept emitentul plăteşte cumpărătorului o primă, în momentul emiterii opţiunii

Tranzacţiile swap reprezintă o vânzare şi o cumpărare simultane, având ca obiect un activ de referinţă similar sau o obligaţie de valoare echivalentă:

- sunt negociate la bursă - acorduri individualizate - accesibile numai corporaţiilor multinaţionale şi băncilor - contrapartidele trebuie să se cunoască reciproc

4.3.3. PIAŢA INSTRUMENTELOR FINANCIARE SINTETICE o Aceste titluri rezultă din combinarea de:contracte futures de vânzare şi de cumpărare, de opţiuni put şi call sau reprezintă titluri financiare de tip coş (contractele pe indici de bursă)Ş o Aceste titluri sunt constituite artificial, fără a reduce un flux viitor de venituri (ca în cazul titlurilor primare), ori de mărfuri sau active financiare (ca în cazul titlurilor derivate);

95

o Nu pot fi lichidate la scadenţă decât cash; Şedinţele de tranzacţionare în care are loc o suprapunere între

termenele de expirare a contractelor futures pe indici bursieri, a contractelor de opţiuni pe aceiaşi indici şi a opţiunilor pe diferite acţiuni reprezintă ora de vrăjitorie triplă.

4.4. RANDAMENTUL TITLURILOR FINANCIARE PE TERMEN LUNG

Motivaţia plasamentului în titluri financiare pe termen lung este dată

de capacitatea acestora de a genera venituri în viitor. Una din premisele deciziei de plasament este valoarea prezentă a

fluxurilor de venituri viitoare. A doua se referă la riscul plasamentului, ca urmare a incertitudinii anticipărilor privind fluxul de venituri viitoare. În al treilea rând, decizia de plasament în aceste titluri este influenţată de lichiditate, precum şi de rating.

În ceea ce priveşte plasamentul în titluri financiare trebuie deosebite trei tipuri de comportamente: 1) cel al investitorului – pentru care plasamentul este o modalitate de fructificare pe termen lung a economiilor băneşti 2) cel al agentului care speculează – pentru care plasamentul este o modalitate de obţinere a unor câştiguri ca urmare a variaţiei în timp a preţurilor titlurilor 3) cel al agentului care este preocupat de arbitraj – pentru care plasamentul reprezintă o modalitate de obţinere a unor câştiguri ca urmare a variaţiei preţului între diferite tipuri de titluri

Riscul plasamentului în titluri financiare este rezultatul incertitudinilor privind anticiparea fluxurilor de venituri viitoare.

Din perspectiva preferinţei pentru risc, agenţii economici pot fi grupaţi în: adversari ai riscului, indiferenţi la risc şi iubitori ai riscului. Adversarii optează pentru achiziţionarea unui titlu numai dacă preţul acestuia este mai mic decât valoarea prezentă a fluxului asociat de venituri viitoare. Indiferenţii cumpără un titlu şi în situaţia în care preţul acestuia este egal cu valoarea prezentă medie a fluxului asociat de venituri. Iubitorii de risc tind să opteze pentru cumpărarea unui titlu chiar dacă preţul acestuia e mai mare decât valoarea prezentă medie a fluxului asociat de venituri, dar nu mai mare decât cea mai optimistă anticipare a valorii prezente.

În concluzie, preferinţele cumpărătorilor de titluri financiare pe termen lung se vor îndrepta către titluri care au: - randamente înalte - risc redus - lichiditate ridicată.

Piramida acumulării. În literatura economică s-a format părerea că

pentru a putea face investiţii, plasamente şi tranzacţii inteligente, se poate lua în considerare „Piramida acumulării’1. 1 vezi Cristescu, R., Popescu, M.N., - Secretul înmulţirii banilor, Editura Economică, Bucureşti, 1998

96

Aceasta se construieşte pe mai multe trepte (piramida nevoilor lui Maslow), mărimea ei depinzând de mai mulţi factori: - prima treaptă – cuprinde proprietăţile imobiliare: terenuri, case, apartamente; - a doua treaptă – cuprinde obiectele de artă şi obiectele necesare pentru a decora interioarele casei. Mobilierul şi obiectele de artă sunt o investiţie de care pot beneficia mai multe generaţii. - a treia treaptă – cuprinde pensia privată, rentele private şi asigurările de viaţă, importantă sursă de venit în momentul pensionării; - a patra treaptă – cuprinde investiţii în acţiuni, obligaţiuni şi alte titluri de valoare, care pot aduce anual surse de venit considerabile în măsura în care investiţia a fost bine aleasă; - a cincia treaptă – cuprinde plasamentele efectuate prin intermediul conturilor bancare la diverse bănci sau CEC; - a şasea treaptă – cuprinde plasamentele efectuate în aur, în principal sub formă de bijuterii; - a şaptea treaptă – cuprinde plasamentele bancare prin intermediul CEC în conturi la vedere, lichidităţi care permit efectuarea de investiţii pe termen scurt sau plasamente temporare în diverse produse financiare, inclusiv prin Fondurile Deschise de Investiţii.

Folosirea piramidei este însă condiţionată de corelarea ei cu câteva reguli generale, cum ar fi: - criteriul riscului1 - durata investiţiilor2 - lichiditatea formelor de plasament Două concluzii se desprind din analiza acestora: este necesară diversificarea investiţiilor, iar practica a demonstrat viabilitatea regulii „un câştig mai mare e însoţit de un risc mai mare”. Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare a stabilit gradul de risc pentru diverse plasamente: - risc zero – pentru numerarul disponibil în cont şi titlurile de stat (obligaţiuni şi bonuri de tezaur); - risc scăzut – 10% - pentru depozitele bancare şi certificatele de depozit (cu condiţia diversificării prudente); - risc mediu – 50% - pentru valorile mobiliare tranzacţionate pe pieţe supravegheate (Bursa de Valori Bucureşti şi RASDAQ); - risc ridicat – 75% - pentru valorile mobiliare emise de societăţi deschise netranzacţionate încă pe o piaţă supravegheată;

1 În funcţie de riscul pe care investitorii doresc să şi-l asume, există mai multe posibilităţi de a alege produse financiare cu variante mai mari sau mai mici de câştig. Pentru investiţii cu risc minim se pot utiliza produse foarte stabile, cu un grad mare de siguranţă: plasamente prin intermediul CEC, plasamente imobiliare, plasamente în obligaţiuni de stat; cu risc scăzut se pot utiliza produse cu stabilitate medie, acestea asigurând un venit proporţional cu riscul asumat: plasamente bancare; cu risc mediu plasamente în aur, în opere de artă, valute forte; cu risc mare investiţii în produse care oferă creşteri şi venituri mari, dar supuse unor riscuri mari: investiţii în valori mobiliare, plasamente prin intermediul Fondurilor de Investiţii 2 din punct de vedere al duratei investiţiilor: pentru investiţii pe termen scurt se utilizează plasamente bancare sau investiţii în valute forte, pentru termen mediu investiţii în valori mobiliare, plasamente prin intermediul fondurilor de investiţii, plasamente prin CEC, pe termen lung: investiţii imobiliare, în aur, opere de artă

97

- risc foarte ridicat – 100% - pentru acţiunile şi obligaţiunile societăţilor închise şi alte active necalificate de CNVM ca instrumente de investiţii.

4.5. OPTIMIZAREA PLASAMENTELOR DE CAPITAL PE PIAŢA FINANCIARĂ

Plasamentele de capital pe piaţa financiară urmăresc câştigul,

profitul. Profitul urmărit prin valorificarea capitalului se prezintă sub forme

diferite: dividende cuvenite posesorilor de acţiuni, dobânzi obţinute de posesorii de obligaţiuni şi de titularii depozitelor bancare.

Profitul la titlurile pe termen lung are ca bază de determinare valoarea lor nominală (valoarea de emisiune a titlurilor).

Valoarea reală a titlului sau capitalului plasat se reflectă pe piaţă prin cursurile (cotaţiile) zilnice. Aceste cotaţii depind, printre altele şi de rata medie a dobânzii de piaţă.

Pentru a putea determina cuantumul profitului este deci necesar să se determine mai întâi valoarea nominală a titlurilor vândute. Formula consacrată este:

VN = cb

VnuK * ; K = VnucbVN *

în care: K – capital investit Vnu – valoare nominală unitară cb – cursul bursier

În principiu plasamentele pot lua următoarele forme: 1) depuneri pe termen la bănci; 2) achiziţionarea de acţiuni ale diferitor întreprinderi; 3) cumpărare de obligaţiuni de diferite tipuri.

Exemplu: În vederea plasării unui capital de 1.000.000 mărci o

persoană are următoarele posibilităţi: a) să efectueze depuneri pe tremen la banca sa pentru care se bonifică

9% b) să acţioneze acţiuni ale întreprinderilor sau obligaţiunile

caracterizate astfel:

Titlu Cursul (pt. 100V.n.u.) Venitul Acţiuni W.Werk 400 34% dividend anual Acţiuni F.Fabrik 222 21% dividend anual Obligaţiuni 80 7% dobândă anual

Să se determine varianta optimă de valorificare a capitalului său.

Rezolvare:

În scopul comparării celor patru variante posibile trebuie să stabilim

criteriul unitar de comparaţie: venitul realizat, respectiv profitul obţinut în cadrul fiecărei variante.

98

Varianta I: Depunerea la bancă

000.90100360

9360000.000.1100360

=⋅

⋅⋅=

⋅⋅⋅

=PZCDobînda

Varianta II: Achiziţia de acţiuni W.Werk În vederea stabilirii valorii nominale (V.N.) de referinţă se foloseşte

relaţia:

..

....bCunVCNV ⋅=

000.250400100000.000.1.. =⋅=NV

Pe această bază putem calcula profitul anual cuvenit acţionarului:

000.8510034000.250

100.. =⋅=⋅=

dividendNVtotalDividend

Varianta III: Achiziţia de acţiuni F.Fabrik Folosind aceleaşi relaţii vom avea:

000.450000.000.1222100.. =⋅=NV

000.9410021000.450 =⋅=totalDividend

Varianta IV: Achiziţia de obligaţiuni În privinţa obligaţiunilor schema de calcul este aceeaşi ca şi la

acţiuni, respectiv se determină iniţial valoarea nominală posibilă a fi achiziţionată şi apoi venitul.

000.250.180

100000.000.1.. =⋅=NV

500.87100

7000.250.1 =⋅=totalăDiobânda

Opţiuni: Opţiunea se stabileşte pe baza celor patru variante:

Varianta Valoare nominală Venit I. Depunerea la bancă 1.000.000 90.000

II. Achiziţia de acţiuni W.Werk 25.0000 85.000

III. Achiziţia de acţiuni F.Fabrik 45.0000 94.000

IV. Achiziţia de obligaţiuni 7% 125.0000 87.500

99

TESTE DE EVALUARE

1. Nu sunt instrumente financiare: a) valorile mobiliare b) valorile imobiliare (care pot deveni ipoteci) c) instrumentele financiare derivate d) instrumente le financiare altele decât valorile mobiliare e) contractele de report

2. Acţiunile nu dau dreptul:

a) la vot b) la angajarea în compania emitentă c) la informare d) la dividende e) asupra activelor

3. Caracteristicile generale ale obligaţiunilor sunt:

a) reprezintă o fracţiune dintr-un împrumut b) deţinătorul are calitatea de debitor c) asigură un venit fix, sub formă de cupon d) durata de viaţă este limitată

4. Deosebirile dintre acţiuni şi obligaţiuni sunt:

a) unele sunt titluri de proprietate, altele sunt titluri de credit

b) unele au o durată nelimitată, altele limitată c) la unele câştigul este variabil, la altele fix d) unele sunt titluri de valoare, altele titluri de datorie

5. Piaţa instrumentelor financiare se compune din:

a) piaţa valorilor primare b) piaţa produselor derivate c) piaţa instrumentelor financiare sintetice

6. Piaţa valorilor mobiliare cuprinde:

a) piaţa acţiunilor b) piaţa obligaţiunilor c) piaţa titlurilor de stat d) tranzacţii repo şi reverse repo

7. Considerăm, spre exemplu, un flux de venituri anuale egal cu 1.000 pe o perioadă de 3 ani. În condiţiile unei rate a dobânzii de 10%, valoarea prezentă a fluxului este 2.486,86 u.m. conform următorului calcul:

Anul Venit (um) Coef. de activitate Valoare prezentă 1 1.000 1+0,1 909,09 2 1.000 (1+0,1)2 826,44 3 1.000 (1+0,1)3 751,44 2.486,97

100

8. Un depozit m de 2.486,85, creat în prezent, asigură prin retrageri graduale pe parcursul a 3 ani venituri egale cu ale fluxului.

Anul 1 Anul 2 Anul 3 Depozitul m la început de an 2.486,85 1.735,44 909,09Dobânda 10% 248,68 173,54 90,90Retragere 1.000,00 1.000,00 1.000,00 Depozitul m la sfârşit de an 1.735,44 909,09 -

BIBLIOGRAFIE

1. P. Bran, Ionela Costică – Relaţii financiare şi monetare internaţionale – Editura Economică, Bucureşti, 2003

2. Ghe. Bistriceanu – Lexicon de finanţe, bănci, asigurări –vol. 1-4, Editura Economică, Bucureşti, 2001

3. Carmen Corduneanu, Flavia Barna – Pieţe financiare – Caiet de studiu şi evaluare – Editura Mirton, Timişoara, 2001

4. N. Dardac, Teodora Vâşcu – Monedă şi Credit, vol. I şi II, Editura ASE, Bucureşti, 2003

5. C. Floricel – Relaţii valutar financiare internaţionale – Editura Naţional 2001

6. Mariana Negruş – Plăţi şi garanţii internaţionale – Editura C M Beck, 2006

7. New York Institute of Finance, Robert Zipf – Piaţa obligaţiunilor – Institutul Român de Valori Mobiliare, Bucureşti, Hrema, 2000

8. New York Institute of Finance, John Dalton – Piaţa acţiunilor – Institutul Român de Valori Mobiliare, Bucureşti, Hrema, 2000

9. Reuters – Introducere în studiul pieţelor de titluri de valori, Wiley John&Sons Pte Ltd Bucreşti, 2000

10. V. Stoica, Adriana-Irina Gruia – Pieţe de capital şi produse bursiere – Editura Universitară, Bucureşti, 2006

11. Florenţa Tecuşan, Liana Pater – Monedă şi credit – Editura Mirton, Timişoara, 2001

101