CORELAREA POLITICII MONETARE CU POLITICA FISCAL-BUGETARĂ

MASTERAND:

FLORONESC CRISTINA

CAPITOLUL I.

POLITICA MONETARA SI POLITICA FISCAL-BUGETARA

1.1. Politica monetara.Concept.Trasaturi.

În ultimii ani, pe fondul accentuării presiunilor inflaţioniste şi a celor legate de

creşterea numărului şomerilor, al accentuării dezechilibrelor macroeconomice, se

vorbeşte tot mai mult de adoptarea unui mix de politici economice care să conducă la

stabilizarea macroeconomică. Nu de puţine ori, stabilizarea macroeconomică era asociată cu stabilizarea monetară. Politica monetara reprezinta actiunea exercitata de catre autoritatea monetara (Banca Centrala) asupra masei monetare si asupra activelor financiare in vederea orientarii economiei pe termen scurt si mediu. Pentru a avea eficacitate politica monetara trebuie sa fie coerenta si trebuie sa actioneze ca un element al ansamblului, alaturi de celelalte politici economice si financiare. Politica monetara are scopul de a regla cantitatea de bani disponibila în economie. Banca Centrala Europeana (BCE) implementează politica monetară pentru zona euro,

având obiectivul principal de a menţine stabilitatea preţurilor. Politica monetară reprezintă una dintre cele mai des utilizate componente ale politicilor

macroeconomice, fiind un ansamblu de măsuri şi metode prin care autorităţile

publice abilitate caută să influenţeze condiţiile macroeconomice prin creşterea sau reducerea ofertei de bani. Considerată alături de politica financiară un instrument de

intervenţie indirectă asupra proceselor economice, politica monetară se referă la

modul cum Banca Centrală acţionează pentru asigurarea echilibrului dintre cerere şi

ofertă pe piaţa monetară, prin manevrarea ofertei de monedă şi a ratei dobânzii. Politicile monetare sunt completate de politica de credit.

Politica monetară este principala componentă a politicii financiare. Prin politica

monetară statul încearcă să promoveze creşterea economică, controlul inflaţiei şi

reducerea ratei dobânzii. Găsirea resurselor de finanţare a bunurilor şi serviciilor

publice este una din cele mai provocatoare funcţii ale statului. Acest lucru se poate

face şi prin intermediul datoriei publice sau prin emisiunea de monedă. Prin

intermediul datoriei publice, costurile pentru obţinerea bunurilor şi serviciilor

necesare funcţionării statului sunt plasate în viitor .Crearea de bani, emisiunea de

monedă la un nivel aproximativ egal cu rata creşterii economiei este necesară pentru

menţinerea stabilităţii preţurilor. Unul dintre scopurile emisiunii de monedă este de a

finanţa deficitul bugetar. Atât din punct de vedere strategic, cât şi în ceea ce priveşte

conduita sa, politica monetară în România urmăreşte asigurarea continuităţii şi

sustenabilităţii pe termen mediu a decelerării inflaţiei. În acelaşi timp, Banca Centrală continuă să fie preocupată de minimizarea atât a costurilor economice –

exprimate în termenii creşterii economice şi ai intermedierii şi stabilităţii financiare

– cât şi a costurilor financiare, potenţial generate de orientarea anti-inflaţie a politicii monetare.

Trasaturile politicii monetare sunt :

este o forma de interventie indirecta a statului în economie (este o politica de ajustare);

este apanajul bancii centrale; este aplicabila pe piata monetara (asupra economiei simbolice); se refera cu precadere la ajustarea dezechilibrelor macroeconomice interne ; este relativ flexibila: modificarea politicii monetare se realizeaza cu usurinta si

în termen scurt; eficacitatea politicii monetare este incerta; efectul politicii monetare nu este imediat.

Obiectivele politicii monetare :

Eficienta politicii monetare de a lupta impotriva inflatiei (ca obiectiv prioritar) este limitata de insuficienta flexibilitate a structurilor economice si sociale. Politica monetara isi propune sa actioneze cu un caracter global asupra variabilelor economice: pret, nivel de activitate, utilizare a fortei de munca, echilibrul extern. Aceasta actiune se exercita prin intermediul variabilelor monetare, ele insele imperfect controlabile. Aceste variabile sunt denumite obiective intermediare si reprezinta obiectivul politicii monetare.Se poate realiza totusi o politica monetara fara aceste obiective intermediare,dar doar in conditiile de independenta a Bancii Centrale, astfel incat aceasta sa poata interveni atunci cand inflatia nu este generata pe cale monetara. Aceste obiective intermediare sunt: agregatele monetare si de credit (masa monetara), rata dobanzii si rata schimbului. Prin intermediul lor Banca Centrala isi poate realiza obiectivele finale ale politicii monetare: rata inflatiei, cresterea economica (PIB) si rata somajului.

Scopurile politicii economice au în vedere în principal, ocuparea forţei de muncă,

stabilitatea preţurilor, creşterea economică şi stabilitatea balanţei de plăţi. Banca Centrala vizeaza in ce priveste cele trei obiective intermediare, un nivel optim al acestora. Pentru realizarea lor autoritatea monetara trebuie sa aibe in vedere patru constrangeri: prevenirea panicilor financiare, evitarea instabilitatii excesive a ratei dobanzii, sa previna ca anumite sectoare ale economiei sa suporte povara politicii restrictive si sa castige sau sa mentina increderea investitorilor straini. Obiectivele politicii monetare trebuie sa fie integrate in cadrul mai larg al politicii economice, de performantele fiecarui grup de politici depinzand succesul de ansamblu. O politica monetara sanatoasa trebuie sa-si propuna concilierea stabilitatii puterii de cumparare a monedei cu expansiunea economica. Politica monetara are drept obiectiv esential asigurarea si mentinerea echilibrului macroeconomic pe piata monetara (economia monetara sau economia simbolica). Stabilitatea preturilor este obiectivul fundamental al politicii monetare.

Instrumentele politicii monetare :

Principalele instrumente de politica monetara sunt :

Rata de rescont - rata de retentie, de catre banca centrala, din valoarea titlurilor de credit pe care bancile comerciale le resconteaza la banca centrala;

Operatiuni de open-market - vânzarea sau cumpararea, de catre banca centrala a titlurilor de stat existente la banci sau la populatie.Scop: modificarea excedentului de rezerva al bancilor comerciale si, ca urmare, modificarea

masei monetare injectate în economie prin credit. Operaţiunile de piaţă monetară reprezintă cel mai important instrument de politică monetară al

BNR. Principalele categorii de operaţiuni sunt : (operatiuni repo, atragere de depozite, emitere de certificate de depozit, operatiuni reverse repo, swap-ul valutar etc.)

Rata rezervelor legale minime obligatorii - ponderea pe care, din totalul depozitelor detinute, bancile comerciale trebuie sa o depuna, la banca centrala, într-un cont propriu, intangibil. Scop: controlul masei monetare din economie, în vederea gestionarii fenomenului inflationist;

Restrictionarea creditului bancar – plafonarea cantitativa (limitarea volumului creditelor ce pot fi acordate), politica selectiva a creditelor (incurajarea creditarii anumitor sectoare ale economiei);

Sterilizarea (contracararea) - separarea circuitelor monetare externe (valutare) de masa monetara interna;

Seniorajul - cresterea bazei monetare reale prin împrumutul direct, de catre Trezorerie (casieria guvernului) de la banca centrala, ceea ce înseamna creare de baza monetara suplimentara. Scop: finantarea deficitului bugetar (prin monetizarea datoriei publice);

Operatiunile cvasi -fiscale - operatiuni de politica monetara ale caror efecte pot fi, în principiu, dublate de masuri fiscale explicite (taxe, subsidii, cheltuieli directe etc.);

Persuasiunea morala - diligente facute de catre banca centrala catre bancile comerciale, în forma orala sau scrisa, dar neimperative, cu privire la comportamentul monetar al acestora. Scop: determinarea bancilor comerciale de a actiona în directia de politica monetara prescrisa de banca centrala.

Setul de instrumente şi proceduri prin care banca centrală implementează politica monetară în vederea atingerii obiectivului său fundamental formează cadrul

operaţional al politicii monetare.

Structura politicii monetare in cazul României poate fi reprezentata astfel:

Politica monetară este indisolubil legată de celelalte politici macroeconomice, dar în

special de cea fiscal-bugetara, care indică, în sinteză, veniturile şi cheltuielile aparatului de stat.

1.2.Politica fiscal-bugetara.Concept.Trasaturi.

Prin politica fiscala se întelege ansamblul masurilor initiate si implementate de guvern, prin intermediul bugetelor publice, în scopul realizarii si mentinerii echilibrului macroeconomic în economia reala. Politica fiscală este, deci, o componentă a politicii financiare a statului, care cuprinde, atât ansamblul

reglementarilor privind stabilirea şi perceperea impozitelor şi taxelor şi

concretizând opţiunile statului în materie de impozit şi taxe, cât şi deciziile privind

cheltuielile publice ce se finanţează. Dar, componentele sale trebuie concertate cu

cele de politică bugetară sau monetară, respectiv cu politica preţurilor şi cu cea a

ocuparii forţei de muncă etc., pentru a se integra în politica generală. De fapt,

politica fiscală nu poate fi concepută decât ca un mixaj între modalităţile de

procurare a resurselor la dispoziţia statului şi cele privind destinaţiile ce se dau

acestor resurse, în îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor ce-i revin.

Trasaturile politicii fiscale :

este o forma de interventie indirecta a statului în economie (este o politica de ajustare);

este apanajul guvernului (prin intermediul, îndeosebi, a ministerului finantelor publice);

este aplicabila pe piata bunurilor si serviciilor (asupra economiei reale); se refera cu precadere la ajustarea dezechilibrelor macroeconomice interne; este relativ rigida: modificarea ei este dificila si lenta; este relativ eficace: aplicarea ei este asigurata prin forta legii; efectul aplicarii politicii fiscale este imediat si este strict reglementat juridic.

Obiectivele politicii fiscale :

Politica fiscala are drept obiectiv esential asigurarea si mentinerea echilibrului macroeconomic pe piata bunurilor si serviciilor (economia reala). Considerat de

Adam Smith ca principiu definitoriu pentru un bun sistem fiscal, principiul echităţii fiscale este cerut nu numai din considerente de ordin filozofic, respectiv asigurarea

unei dreptăţi sociale în materie de impozite, dar şi din considerente de ordin practic, ştiut fiind faptul că un sistem fiscal inechitabil generează o stare de rezistenţă din partea contribuabililor, care se materializează în amplificarea fenomenului de

sustragere de la plată a obligaţiilor fiscale.

Cel mai important obiectiv pe termen lung constă în înlăturarea diferenţelor în

ceea ce priveşte cotele şi metodele de aplicare al impozitelor indirecte. Obiectivul

vizează TVA şi accizele. În domeniul fiscalităţii directe, se urmăreşte în principal

minimizarea posibilităţilor de evaziune şi evitarea dublei impuneri.

În România ultimilor ani, politicile monetare şi fiscale nu au intrat în conflict.

Însă, politicle fiscale şi monetare ar putea acţiona una împotriva celeilalte.

Instrumentele politicii fiscale :

Exista patru instrumente principale ale politicii fiscale:

1. impozite ( directe si indirecte );

2. taxe;

3. alte prelevari obligatorii;

4. cheltuieli guvernamentale.

Politica bugetară reprezintă expresia alegerilor bugetare realizate de un centru

de decizie publică (local, central sau naţional), având finalităţi exclusiv economice şi

sociale, şi implicând utilizarea (instrumentarea) cheltuielilor publice. Plasându-şi

sursele intervenţioniste în cadrul bugetului public (central sau local), politica

bugetară constituie complementare funcţională a politicii fiscale, cele două tipuri de

politici reprezentând ansamblul coerent de instrumente, la dispoziţia statului, prin care acesta modulează activitatea economică. Bugetul public este un tablou

comparativ, corelat si sintetic cu privire la veniturile si cheltuielile publice aferente unei perioade date, de regula un an. Politica bugetară a unui stat se reflectă în primul rând prin bugetul de stat care reprezintă mijlocul prin care se formează veniturile

publice şi se efectuează cheltuielile publice.

Principiile bugetare: principiile care guverneaza procesul bugetar :

principiul universalitatii; principiul unitatii; principiul anualitatii; principiul neafectarii; principiul specializarii; principiul echilibrului bugetar; principiul publicitatii.

Functiile politicii bugetare :

functia de stabilizare conjuncturala; functia de alocare a resurselor; functia de redistribuire a veniturilor.

Obiectivele politicii bugetare : ca şi obiective esenţiale ale politicii bugetare trebuie

să menţionăm faptul că aceasta reprezintă o activitate exclusivă a statului, atinge

problemele cele mai importante ale colectivităţilor locale, constă în ideile şi programele unor partide, este o modalitate prin care un grup de indivizi iau decizii

care au efecte asupra societăţii, realizează o transpunere în practică a veniturilor şi

cheltuielilor bugetare şi poate fi identificată cu ajustările aduse cheltuielilor publice şi veniturilor fiscale în vederea influenţării inflaţiei şi a creşterii economice.

Obiective:

sunt alegerile publice, cu motivatii de ordin calitativ (bunastarea, echitatea, solidaritatea) aflate in interactiune cu sfera neproductiva, din care componenta sociala este cea mai importanta;

sunt susceptibile de cuantificare sub forma unor indicatori, cu exprimare specifica;

privite ca interventii bugetare, se disting temporal si spatial ca: obiective structurale si obiective conjuncturale.

Prin intermediul politicii bugetare un segment important din produsul intern brut este

inclus în planificarea la nivel macroeconomic. Influenţa politicilor bugetare apare

atât în plan economic, cât şi financiar.

Instrumentele politicii bugetare :

variatia nivelului si/sau a structurii cheltuielilor publice; modalitatile de acoperire a deficitului bugetar.

Instrumentele sunt direcţionate pentru implementarea deciziilor membrilor

societăţii, în calitate de cetăţeni, gospodării, întreprinderi, institutii, administratii,

în sensul dorit al politicilor economice şi sociale. Specific economiei de piaţă este

faptul demonstrat că eficacitatea economică a intervenţiilor bugetare este

superioară celei generate de controlul bugetar. Eficienţa şi eficacitatea cheltuielilor

bugetare fac obiectul metodelor moderne de dimensionare a cheltuielilor în faza de

proiect şi de alegere a variantelor optime.

Implementarea ferma si consecventa a mix-ului echilibrat de politici macroeconomice - monetara, fiscala, si bugetara, precum si a reformelor structurale convenite in cadrul aranjamentului multilateral de finantare externa de la institutiile financiare internationale este esentiala pentru consolidarea procesului de dezinflatie si a stabilitatii financiare.

CAPITOLUL II.

CORELAREA POLITICII MONETARE CU POLITICA

FISCAL-BUGETARA

2.1. Interactiunea dintre politicile monetare si fiscale.

Dacă avem în vedere condiţiile de manifestare a unei inflaţii ridicate, analiştii economici au ajuns la concluzia că un mix de politici - monetară-fiscal-bugetara este

mult mai eficient decât aplicarea independentă a fiecărei politici. Niciunde in lume nu se mai folosesc politici economice ‘’pure’’, ci actiunile autoritatilor imbraca forma unor asemenea ‘’policy-mix’’ , in game tot mai variate si mai compozite, pe masura diversificarii relatiilor economico-sociale.

Domeniul principal de interacţiune între politicile monetare şi fiscale se referă

la finanţarea deficitului bugetar şi gestionarea masei monetare. Orientarea speciala a

politicii monetare afectează capacitatea guvernului de a finanţa deficitul bugetar prin

schimbarea costului datoriei publice şi prin limitarea sau extinderea surselor de

finanţare disponibile. In acelaşi timp, nevoile de finanţare ale guvernului şi

strategia de finanţare va plasa constrângeri asupra independentei operaţionale a autoritatii monetare.

Tinand cont de noua orientare a politicii monetare si de curs de schimb (introducerea regimului de tintire a inflatiei si masurile de liberalizare a contului de capital), se va avea in vedere o corelatie imbunatatita in cadrul ansamblului de politici macroeconomice. Daca in cadrul mixului de politici macroeconomice, politica monetara si de curs va da prioritate obiectivului de reducere a inflatiei, asigurarea competitivitatii externe va reveni intr-o masura preponderenta politicii fiscal bugetare, alturari de politica de venituri si a pietei muncii. Politica monetară depinde într-o mare măsură de mixul de politici economice, de modul de dozare a acestora, demonstrându-se chiar că obiectivele politicii monetare nu pot exista de sine stătător,

în absenţa celorlalte obiective ale politicii economice.

Obiectivele politicii monetare se suprapun cu cele ale politicii fiscale atâta timp cât ambele reprezintă instrumente de stabilizare la nivel macroeconomic. Deosebirea existentă între cele două politici face ca politica monetară să aibe o gamă mai redusă de scopuri, anumite obiective generale ale politicii macroeconomice neputând fi atinse numai prin utilizarea instrumentelor sale.

Dacă politicile fiscal-bugetare sunt simetrice, adică au efecte apropiate atât în

sens deflaţionist, cât şi expansionist, politicile monetare sunt asimetrice, întrucât au

eficienţă mare în combaterea inflaţiei, dar o eficienţă mică în stimularea creşterii economice. In timp ce politicile monetare sunt generale - afectând întreaga

economie, politicile fiscale sunt specifice şi sectoriale. Un alt aspect diferit al acestor

două tipuri de politici este că politicile monetare au impact întârziat şi difuz, pe când

cele fiscale au impact rapid şi focalizat în economie, intervenţia statului fiind mai

transparentă şi cuantificabilă.

Politica monetară este o politică orientată către cerere. In timp ce politicile

fiscale au un efect temporar asupra venitului şi unul permanent asupra nivelului

preţurilor, politicile monetare afecteaza pe termen scurt (temporar) atât venitul,

cât şi preţurile, dar pe termen lung afecteaza tot numai nivelul preţurilor.

Eficacitatea politicii monetare depinde în bună măsură de coordonarea cu

politica fiscal-bugetară, fiecare dintre cele două interferând în acelaşi timp cu

celelalte politici mai puţin globale. Astfel, politica monetară poate acţiona numai

(mai mult) asupra unor anumite sectoare, regiuni, putând lăsa neinfluenţate alte

domenii (ca agricultura, exporturile, investiţiile).

Interdependenţele dintre politica fiscal-bugetară şi politica monetară sunt

reflectate şi în cadrul specific exercitării competenţelor decizionale. Deciziile de

politică fiscal-bugetară sunt de competenţa guvernului, în timp ce deciziile de politică monetară cad exclusiv în sarcina băncii centrale, care se bucură de un grad

de autonomie faţă de puterea executivă, motiv pentru care unii economişti abordează politica monetară ca fiind deplin independentă de politica fiscal-bugetară.

Se invocă în acest sens că politica monetară se află la adăpost de influenţele de

natură ideologică, spre deosebire de politica fiscal-bugetară, vulnerabilă în faţa

argumentului politic. Analiza raporturilor dintre politica fiscal-bugetară şi cea

monetară, evidenţiază necesitatea ca banca centrală să conlucreze cu guvernul,

inclusiv în plan managerial, şi să fie parte constructivă la toate acţiunile acestuia,

pentru asigurarea stabilităţii macroeconomice şi dezvoltarea economico-socială a ţării.

Coordonarea dintre politica fiscal-bugetară şi politica monetară este impusă de

necesitatea satisfacerii unor cerinţe de coerenţă şi de eficacitate în politica

economică,inclusiv cea financiară, pornind de la respectarea unor principii, esenţiale

fiind principiul coerenţei şi principiul eficacităţii. Pentru a satisface şi principiul

eficacităţii trebuie să se utilizeze acele instrumente care posedă avantaje comparative

faţă de celelalte. Aceasta presupune ca în raport cu conţinutul fiecărui obiectiv să se folosească instrumente adecvate îndeplinirii sale cu maximum de eficacitate. Devine astfel evidentă necesitatea de a structura politicile financiar-monetare, în

particular, prin prisma interdependenţelor dintre obiectivele şi instrumentele ale

acestora, într-un mix de politici financiar-monetare, pornind de la situaţia

economico-socială concretă şi de la eficacitatea relativă a diferitelor instrumente

ale politicii fiscal-bugetare sau monetare. Se pot invoca în sprijinul acestor afirmaţii

unele concluzii ale cercetării în domeniu: într-un regim de cursuri de schimb fixe şi

în condiţiile unei mobilităţi ridicate a capitalurilor, politica fiscal-bugetară este mai

eficientă decât politica monetară în stimularea creşterii economice şi reducerea şomajului. În schimb, politica monetară, prin controlul ratelor dobânzii are efecte

mai rapide asupra balanţei de plăţi decât politica bugetară.În aceste condiţii, realizarea obiectivelor politicii economice impune promovarea unui mix adecvat de

politici financiar-monetare, în care instrumentele politicii fiscal-bugetare şi politicii

monetare sunt folosite în funcţie de eficacitatea lor relativă.Aşadar, în majoritatea ţărilor concertarea măsurilor de politică fiscal-bugetară cu cele de politică monetară

constituie o preocupare majoră, având ca obiectiv susţinerea creşterii economice şi

reducerea inflaţiei. În programele de măsuri adoptate în acest scop o atenţie

deosebită este acordată şi altor componente ale politicii economice, care

interferează cu politicile financiar-monetare, distingându-se, prin conotaţiile lor

financiare, îndeosebi politicile de preturi şi de venituri.

'''Diviziunea muncii” între politici :

Creşterea economică trebuie adresată prin măsuri structurale vizând: politica

fiscală, bugetară, monetara etc.;

Stabilitatea preţurilor este responsabilitatea politicii monetare;

Stabilitatea externă trebuie să fie în sarcina politicii fiscale, care împreună cu politica veniturilor trebuie să ajute competitivitatea externă.

Cooperarea dintre politici :

Dacă politicile sunt armonizate, obiectivele pot fi atinse;

În cazul apariţiei unor dezechilibre, corecţiile trebuie efectuate în

concordanţă cu “diviziunea muncii”;

Este important ca fiecare politică să realizeze corecţiile la timp pentru a nu împovăra excesiv alte politici;

Nu orice derapaj creat de nefuncţionarea adecvată a unei politici poate fi corectat de alte politici.Uneori, dezechilibrele sunt atât de mari încât politicile

economice nu mai reuşesc să restabilească echilibrul.

Lipsa de coordonare între autorităţile monetare şi fiscale va avea ca rezultat o

performanta inferiora a economiei generale. De exemplu, o politica fiscală relaxatǎ va pune presiune pentru restrângerea politicii monetare, chiar dacă acesta din urmă nu poate compensa pe deplin dezechilibre fiscale. Mai mult decât atât, lipsa de

credibilitate a cadrului politicii globale cauzate de inconsecvenţa pe termen lung de

un asemenea mix de politici va diminua eficacitatea politicii monetare.

Coordonarea politicilor trebuie să fie facutǎ pe două niveluri diferite. În primul rând, există o necesitate de a aborda constrângerile care apar pe termen scurt în ceea

ce priveşte procedurile de operare a politicilor monetare şi fiscale. În al doilea rând, politica de coordonare, de asemenea, trebuie să se ocupe pe termen lung de efectele

macroeconomice care ar putea apărea dintr-o combinaţie de politici dezechilibrate.

Pe termen scurt, coordonarea politicilor este menitǎ să asigure realizarea condiţiilor

coordonatelor financiare, inclusiv stabilităţii preţurilor. Principalele domenii în care

atenţia trebuie să se concentreze sunt de politică monetară şi de gestionare a datoriei publice. Pe termen lung, problema de coordonare politică se bazează pe modul de

proiectare a unui mix echilibrat de politici monetare şi fiscale care să conducă la

menţinerea echilibrului economiei şi controlul asupra creşterii inflaţiei şi asupra

promovǎrii condiţiilor financiare pentru o creştere durabilă. Aceasta implică

limitarea deficitului fiscal la un nivel care poate fi finanţat prin funcţionarea pieţelor de capital, fără a crea distorsiuni în alocarea resurselor în economie, fără a recurge la

finanţare directă monetarǎ de la banca centrală, şi fără a depinde de un nivel excesiv

de împrumut extern.

Principala provocare pentru mix-ul de politici este convergenţa cu standardele de

viaţă europene concomitent cu menţinerea stabilităţii macroeconomice şi a

competitivităţii internaţionale a economiei. Se impune ca în timp ce economia

converge în plan real, parametrii nominali să evolueze către nivelurile prevăzute în Tratatul de la Maastricht.

2.2. Teoria Keynesista. Politica stabilizatoare.

În viziunea lui J.M. Keynes, intervenţia sporită a statului in economie se

dovedea a fi necesară pentru incurajarea iniţiativei private.

Keynes a explicat fluctuatiile activitatii economice cu ajutorul cererii agregate si justifica avântul economic prin dezvoltarea productiei în ramurile ale caror bunuri sunt cerute pe piata, iar depresiunea economica prin scaderea cererii de investitii. Întrucât cererea de investitii este insensibila la modificarea ratei dobânzii iar expansiunea monetara este ineficace în stimularea cererii si a ofertei de bunuri, Keynes propune o politica stabilizatoare care sa foloseasca instrumente fiscale. Iesirea din depresiune si evitarea intrarii în depresiune, in opinia lui Keynes pot fi rezultate prin reducerea fiscalitatii si prin cresterea cheltuielilor guvernamentale.

Modelul IS-LM – deasemenea cunoscut sub denumirea de modelul echilibrului dublu sau simultan, este un model economic elaborat în baza teoriei macroeconomice keynesiene.

În contextul acestui model, echilibrul economic este privit ca echilibru pe două piețe:

• piața bunurilor și serviciilor

• piața monetară (sau piața banilor)

Curba LM ("Curba cererii pentru mijloace lichide egale cu masa monetară")

reprezintă toate combinațiile posibile dintre venit și rata dobânzii care echilibrează

piața banilor.

Curba IS ("Curba investițiilor egale cu economisirile") reprezintă toate combinațiile

posibile dintre venit și rata dobânzii care echilibrează piața bunurilor și serviciilor.

Atunci când statul însuși apare pe piața bunurilor ca și consumator, curba IS se

deplasează înspre dreapta. În funcție de situația în care se află curba LM, acest lucru

poate însemna o creștere a venitului populației, Y și a ratei dobânzii, i. Această formă

de politică fiscală expansivă se mai numește și deficit spending. În cazul unei

politici fiscale contractive, statul își reduce cheltuielile, curba IS se deplasează

înspre stânga, veniturile populației și rata dobânzii scad, iar deficitul bugetar se

micșorează.

Dacă populația deține doar cantitatea de bani necesară cumpărării bunurilor,

atunci această politică are ca urmare, din cauza poziției verticale a curbei LM, faptul

că dobânda crește, iar veniturile populației rămân la fel. Acest efect se numește de

dislocare, de compensare, evicțiune sau înlăturare (crowding out) a cererii de

investiții private de către cererea statului.

Pe de alta parte monetaristi vin sa-l contrazica pe J.M. Keynes prin solutia lui Milton Friedman care se bazeaza pe luarea în considerare a politicii monetare. Conform teoriei monetariste, politica monetara are un rol important în determinarea si comportamentul nivelului productiei si al preturilor, iar fluctuatiile economice sunt generate de o politica monetara neadecvata. O politica monetara expansionista poate stimula cererea si oferta de bunuri, ceea ce contribuie la iesirea din depresiune (sau se evita intrarea în depresiune). În acest scop, se cere cresterea masei monetare si reducerea ratei dobânzii.

Alegerea politicii guvernamentale optime :

Aparitia unui dezechilibru macroeconomic intern pune problema restabilirii acestui echilibru. In acest context se pune problema alegerii intre politica monetara si cea fiscal-bugetara. Desi este de dorit realizarea unui mix intre aceste politici macroeconomice, scolile economice recomanda diferite solutii in acest sens :

keynesismul – recomanda politica fiscala ca fiind cea mai eficace, cu efectul cel mai mare asupra venitului;

neoclasicismul – recomanda politica monetara ca fiind cea mai eficace.

14

Pe grafic se poate observa cum politica fiscala are eficienta maxima (variatia venitului este maxima) pe zona keynesiana a curbei ofertei agregate, iar politica monetara are eficienta maxima pe zona neoclasica a curbei ofertei agregate.

Politica Stabilizatoare.

Potenţarea sau dimpotrivă, compensarea între obiectivele politicilor economice au ca factor principal cadrul economic, legislativ şi conjunctural, propriu fiecărei ţări.

Obiectivul politicii mixte stabilizatoare este minimizarea fluctuatiilor cererii globale si realizarea unei bune concordante între sporul de cerere si potentialul productiv al economiei. Rezultatul politicii stabilizatoare trebuie sa fie minimizarea deviatiilor de la un trend crescator al productiei si al utilizarii, nu a abaterilor de la o medie. În cadrul unei economii care se dezvolta, cererea trebuie sa creasca, pentru a mentine o utilizare cât mai completa a capacitatilor de productie si a fortei de munca, fara tensiuni inflationiste. Solutia mixta ia în considerare atât politica fiscala, cât si politica monetara. O economie care functioneaza corespunzator produce bunuri, creeaza venituri tot mai mari si, totodata, asigura o mai buna ocupare a fortei de munca. somajul si capacitatile de productie nefolosite sunt rezultatul unei productii care nu ajunge la nivelul potentialului sau. "Output-ul potential" este PIB real, pe care îl poate produce societatea în conditiile ocuparii depline a fortei de munca, adica în conditiile somajului structural (natural). Diferenta între "productia la nivelul ocuparii depline" si productia efectiva o reprezinta subproductia reala. Evitarea ei se poate face

15

printr-o politica fiscala si monetara expansionista, care sa determine cresterea cererii globale.

Intre obiectivul accelerării creşterii economice şi cel al menţinerii unei rate scăzute a şomajului nu există nici un conflict, fiind dimpotrivă vorba de o interdependenţa între ele, o potenţare reciprocă.

Relaţia creştere economică - stabilitatea preţurilor este foarte controversată. Unii economişti afirmă că o creştere susţinută pe termen lung nu poate fi obţinută fără menţinerea stabilităţii preţurilor, deoarece inflaţia poate frâna creşterea prin încurajarea în primul rând a activităţilor speculative şi nu a investiţiilor productive. Alţii sunt de părere că inflaţia reprezintă un stimul pentru creştere, făcând împrumuturile mai profitabile pentru debitori şi reducând riscurile financiare ale investitorilor. Adevărul recunoscut de o mare parte a economiştilor este că inflaţia nu acţionează neapărat ca un stimul pentru creşterea economică, dar este un fenomen ce o însoţeşte inevitabil.

Măsurile de politică monetară trebuie să facă obiectul deciziilor autorităţilor monetare, decizii luate în funcţie de situaţiile concrete din fiecare perioadă sau dacă este preferabilă, luarea de măsuri să se facă în concordanţă cu un set de reguli dinainte stabilite. Deci, cele două variante sunt folosirea unor reguli fixe sau a unor politici discreţionare. Primele, deşi întrunesc o calitate de bază a politicii monetare, transparenţa acesteia, reflectă o anume incapacitate a autorităţii monetare de a lua decizia potrivită la un moment dat folosindu-se de şabloane inflexibile, date. De exemplu, păstrarea unei rate constante şi moderate de creştere a masei monetare, indiferent de conjunctura economică, înseamnă a renunţa la orice încercare din partea politicii monetare de a atenua fluctuaţiile sistemului economic. Dar şi politicile discreţionare pot veni în contradicţie cu libertatea economica.

Pe termen scurt există deci, un conflict potenţial între scopuri. Rata de creştere a Produsului Intern Brut (PIB) nominal determină atât rata inflaţiei, cât şi rata de creştere a venitului real, având totodată un impact important asupra cursului de schimb.

Anumite scopuri generale ale politicii macroeconomice (creşterea venitului şi producţiei, reducerea şomajului) nu pot fi atinse numai prin utilizarea intrumentelor de politică monetară, dar scopul cel mai important este stabilizarea nivelului preţurilor pe termen lung, şi deci a ratei inflaţiei. Totodată politica monetară trebuie să contribuie simultan la echilibrul pieţei valutare şi să permită o dezvoltare rapidă a activităţii economice în scopul favorizării ocupării forţei de muncă şi a productivităţii. Insă, atunci când rata dobânzii creşte pe pieţele internaţionale, ea trebuie să crească şi la nivel intern, chiar dacă economia (piaţa muncii, consumul) nu o justifică.

16

CAPITOLUL III

MIXUL DE POLITICI MONETARE SI FISCALE IN ROMANIA

Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.), având în vedere ţările în tranziţie, considera că „cele mai importante ingrediente ale procesului de tranziţie sunt reprezentate de liberalizare, stabilizare macroeconomică, restructurare şi privatizare, precum şi reforme legale şi instituţionale.

România a parcurs după 1990 o perioadă de tranziţie la economia de piaţă de 10 ani, aşa cum s-a întâmplat si cu celelalte ţări foste socialiste, şi un ciclu economic complet, încheiat, aşa cum vedem astăzi cu toţii, cu perioada de recesiune (2009) după cea de supra-încălzire (2007/2008).

Istoria tranziţiei noastre la economia de piaţă ne-a învăţat că lipsa coordonării între politicile economice şi ezitările politice fac necesare ajustări economice frecvente, care sunt costisitoare din punct de vedere social (inflaţie, şomaj, datorii). Necooperarea între politicile economice în perioada de tranziţie la economia de piaţă a dus la prelungirea perioadei de reformare structurala şi la creşterea costurilor sociale. Lipsa unei strategii pentru perioada de după aderarea la Uniunea Europeană (UE) a dus la pierderea oportunităţii accesului facil la finanţarea externă. Mix-ul de politici este reprezentat de acea combinaţie între politica monetară a băncii centrale, politica fiscală şi de venituri promovată de guvern, dar şi de politica structurală, decisă într-o economie de piaţă de către agenţii economici. Mix-ul de politici este necesar pentru că niciuna dintre aceste politici pe cont propriu nu poate obţine obiectivul propus prin strategie, pentru simplul motiv că fiecare dintre aceste politici se adresează doar unui anumit segment al economiei.

România a reuşit abia în anul 2002 să egaleze nivelul PIB-ului din 1989, în condiţiile în care Polonia, Cehia sau Ungaria realizaseră acest lucru încă din 1999. În anul 2000, economia României a intrat pe partea ascendentă a unui ciclu economic. Acest ciclu economic debuta în condiţii de echilibru economic bazat pe reformarea din temelii a sectorului bancar.

Cel mai important aspect al acestui nou ciclu economic a fost probabil decizia din 1999 de aprobare a aderării României la UE. Acest lucru a oferit politicilor economice un obiectiv si o strategie (negocierea pe capitole), chiar în condiţiile în care cooperarea dintre politici nu era perfectă.

În cursul ciclului economic 2000- 2009 in Romania am asistat atât la necooperarea dintre politica fiscală şi cea monetară, dar şi la lipsa unei viziuni cu privire la modul de utilizare a capitalului (uman şi financiar) după aderarea la UE. In lipsa cooperării dintre politica fiscalǎ si monetara, dezechilibrul extern s-a adâncit.

17

Efectul imediat a fost recesiunea cu care ne confruntam si astazi, însă mai gravă este pierderea oportunitatii de dezvoltare care va întârzia creşterea nivelului de trai cel putin pe termen mediu. Instabilitatea politica din Romania a adus multe prejudicii economiei romanesti. Guvernul inca nu are un sistem fiscal bine pus la punct si acesta situatie nu este noua. Dacaguvernarea BNR se caracterizeaza prin longevitate si astfel politica monetara are o continuitate, nu se poate spune acelasi lucru despre Politica fiscala.

Politica monetară a fost consecventă cu obiectivul care îi revenea - de liberalizare a contului de capital. Acest obiectiv a fost realizat cu întârziere (2006 în loc de 2004) tocmai din cauză că ritmul lent al reformelor structurale din anumite domenii, încă reglementate de stat, nu permitea liberalizarea tuturor tranzacţiilor financiare, fără însă ca aceasta să afecteze negativ echilibrul macroeconomic. Nici chiar în anul 2006, când BNR nu a mai putut amâna deschiderea contului de capital unele reforme nu erau finalizate, dar amânarea nu mai era posibilă fără să fie afectată aderarea la data de 1 ianuarie 2007.

Asigurarea unei dezvoltări economice sustenabile presupune alcătuirea unui mix eficient de politici economice cu un dozaj adecvat al fiecărei component.

Corelarea mix-ului de politici cu fazele ciclului economic are ca fundamente următoarele elemente:

impulsul indus în economie de politica fiscală trebuie să fie de semn contrar celui al deviaţiei PIB-ului de la nivelul său potenţial

18

asigurarea stabilităţii preţurilor printr-o politică monetară restrictivă în perioadele cu exces de cerere

prezervarea stabilităţii financiare prin politici prudenţiale orientate spre consolidarea rezervelor de capital şi de lichiditate şi limitarea acumulării de vulnerabilităţi sistemic

costul unitar cu forţa de muncă trebuie să permită economiei să rămână competitivă prin menţinerea unui raport subunitar între majorarea câştigurilor salariale şi dinamica productivităţii muncii.

Se pune întrebarea ce poate face politica monetară pentru creşterea productivităţii. Răspunsul este - un singur lucru: să îşi urmărească cu obstinaţie obiectivul de stabilitate a preţurilor. În acest fel, deciziile agenţilor economici sunt luate pe baza unor informaţii despre cerere şi ofertă cât mai reale, iar alocarea resurselor în economie tinde spre optim.

Motorul creşterii economice au fost exporturile şi investiţiile. Exporturile au fost susţinute de competitivitatea obţinută prin politica BNR de depreciere controlata a cursului de schimb. Investiţiile în România au devenit atractive şi datorită scăderii percepţiei de risc în momentul confirmării statutului de membru al NATO şi de viitor membru al UE.

După 2005 însă, motorul creşterii economice a devenit consumul, iar creşterea economică medie s-a situat peste nivelul potenţialului. Rezultatele acestui fenomen au fost dezechilibrele macroeconomice (inflaţia şi deficitul extern). Aceste dezechilibre nu puteau fi controlate exclusiv de politica monetară, ci era necesară, în primul rând, contribuţia politicilor fiscale şi a veniturilor. În lipsa acestei cooperări, dezechilibrul extern s-a adâncit până în momentul în care piaţa l-a corectat provocând însă o dureroasă recesiune (PIB de -7.1% din 2009).

Evoluţia anuală a PIB-ului României

Anul Volum (mld. euro) Variaţia (%)

2007 112,1 6,2

2008 137,0 7,1

2009 116,3 -7,1

2010 119,8 -1,3

Dupa cativa ani de crestere rapida, in 2008 economia Romaniei a intrat in recesiune ca urmare a crizei economice globale. In timp ce majoritatea economiilor din Europa Centrala si de Est (ECE) au dat semne de revenire, inca de la sfarsitul lui 2009, pentru ca in 2010 sa isi revina complet, economia Romaniei a continuat sa scada si in 2010.Produsul Intern Brut al României a scăzut cu 1,3% în 2010 faţă de anul precedent. Scăderea a fost determinată de reducerea volumului valorii adăugate

19

brute din agricultură, constructii, comert, transport si telecomunicatii. Se aşteaptă ca produsul intern brut să crească cu 2,4% în anul 2011 şi cu 3,7% în anul 2012.

Continuarea eforturilor de consolidare fiscala si a celor din sfera reformelor structurale este necesara nu doar din perspectiva respectării angajamentelor asumate de către România la nivel european si in cadrul acordurilor cu FMI/CE/BM, ci şi din perspectiva asigurării sustenabilităţii finanţelor publice pe termen mediu şi lung, astfel încât politica fiscal bugetară să poată gestiona riscuri şi situaţii neprevăzute fără a fi nevoită să opereze ajustări semnificative ale cheltuielilor şi veniturilor cu efecte destabilizatoare din punct de vedere economic şi social. În opinia Consiliului Fiscal, balanţa riscurilor în ceea ce priveşte politica fiscal-bugetara in anii urmatori înclină mai degrabă pe partea negativă (un deficit bugetar mai mare decât cel proiectat), chiar dacă activitatea economică este proiectată să accelereze începand cu 2012.

Strategia de finanţare în perioada 2011-2014

Finanţarea deficitului bugetar în perioada 2011-2014 se va realiza în proporţie echilibrată, atât din surse interne, cât şi din surse externe, cu încadrarea în obiectivele incluse în Strategia privind administrarea datoriei publice guvernamentale pe termen mediu 2011-2013 şi anume:

- creşterea controlată şi menţinerea la un nivel sustenabil a datoriei publice guvernamentale,

- reducerea costurilor cu datoria publică guvernamentală pe termen lung în condiţiile unui nivel acceptabil al riscurilor aferente portofoliului de datorie publică guvernamentală,

20

- dezvoltarea pieţei titlurilor de stat.

România va încheia un Acord de Integrare Fiscală, alături de statele din zona euro. În Acord sunt prevăzute în principal reglementări fiscale pentru echilibrarea bugetelor şi coordonarea politicii economice la nivel european. Bugetele trebuie să fie echilibrate sau pe excedent, prevedere care va fi considerată respectată dacă deficitul structural anual nu va depăşi 0,5% din Produsul Intern Brut (PIB) nominal.

Mixul de politici monetare si fiscal-bugetare si macrostabilitatea :

• Conceperea mix-ului de politici astfel încât să susţină creşterea, limitând concomitent vulnerabilităţile.

• Politica fiscală joacă rolul cheie în asigurarea stabilităţii macroeconomice. Reducerea deficitului bugetar are impact direct asupra contului curent.

• Prin întărirea politicilor fiscale şi a veniturilor se eliberează o parte din povara politicii monetare.

• Politica monetară se confruntă cu o dilemă: atingerea ţintei de inflaţie prin creşterea ratei dobânzii generează presiuni pentru aprecierea monedei. Aprecieri semnificative ale leului pot fi inversate brusc, cu consecinţe pentru ritmul dezinflaţiei şi pentru stabilitatea sistemului financiar.

• O politică monetară restrictivă poate compensa lipsa susţinerii din partea politicilor fiscal-bugetare şi de venituri în urmărirea obiectivului stabilităţii preţurilor doar parţial: de regulă, pe termen scurt si doar până la limita la care vulnerabilităţile s-ar materializa.

CONCLUZII :

• Politica monetară să fie coerentă, urmărind o corelare strânsă cu celelalte componente ale politicii macroeconomice;

• Politica monetară bazată pe ţinta inflaţionistă. În acelaşi timp, această politică trebuie să fie susţinută şi de o politică fiscală fermă, care să conducă la menţinerea deficitului bugetar în limitele impuse de instituţiile financiare internaţionale;

• Regândirea mix-ului de politici economice este cu atât mai necesară cu cât :

turbulenţele pe plan internaţional tind să se agraveze; creşterea preţurilor internaţionale ale produselor agroalimentare, energiei,

precum şi ale aurului accentuează climatul inflaţionist; deficitul extern al României a ajuns la niveluri care vor fi din ce în ce mai

dificil de acoperit.

21