OMORUL CALIFICAT

INTRODUCERE.............................................................................................................5

1

CAPITOLUL I. CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A OMORULUI CALIFICAT.

ASPECTE PRELIMINARE.......................................................................................................8

1.1. Stabilirea cauzei şi naturii morţii.........................................................................8

1.2. Locul şi timpul săvârşirii infracţiunii.................................................................11

1.2.1. Identificarea locului în care a fost săvârşit omorul.....................................11

1.2.2. Stabilirea momentului comiterii infracţiunii...............................................12

1.3. Metodele şi mijloacele folosite pentru săvârşirea şi acoperirea infracţiunii......12

1.4. Identitatea şi calitatea victimei...........................................................................14

1.5. Făptuitorii, calitatea acestora şi contribuţia la săvârşirea infracţiunii................16

1.6. Mobilul şi scopul săvârşirii infracţiunii.............................................................17

1.7. Condiţiile şi împrejurările care au generat, înlesnit sau favorizat săvârşirea

infracţiunii.............................................................................................................................18

CAPITOLUL II. CADRUL METODOLOGIC GENERAL ȘI PRIMELE MĂSURI

LUATE ÎN INVESTIGAREA OMUCIDERII.........................................................................19

2.1. Cercetarea la faţa locului...................................................................................19

2.1.1. Noţiune şi aspecte generale.........................................................................20

2.1.2. Importanţa cercetării în echipă a omorului.................................................22

2.1.3. Fazele în cadrul cercetării la faţa locului în cadrul infracţiunii de omor....24

2.1.4. Examinarea cadavrului................................................................................28

2.1.5. Constatarea morţii victimei.........................................................................28

2.1.6. Examinarea propriu – zisă a cadavrului......................................................29

2.1.7. Stabilirea datei morţii şi a eventualelor modificări în poziţia cadavrului...31

2.1.8. Particularităţile cercetării omorului în funcţie de mijloacele și procedeele

folosite de făptuitor...........................................................................................................33

2.2. Dispunerea constatării ori a expertizei medico-legale......................................48

2.2.1. Aspecte generale ale constatării ori expertizei medico-legale....................48

2.2.2. În cazul morţii produsă prin traumatisme mecanice...................................55

2

2.2.3. În cazul morţii produsă prin arme de foc sau suspectă de a fi produsă de

asemenea mijloace............................................................................................................56

2.2.4. În cazul morţii produsă prin traumatisme chimice......................................56

2.2.5. În cazul morţii produsă prin asfixii.............................................................57

2.3. Dispunerea constatărilor tehnico-ştiinţifice sau a expertizelor criminalistice. . .58

2.3.1. Valorificarea ştiinţifică a urmelor şi mijloacelor materiale de probă........58

2.3.2. Urmele de mâini..........................................................................................58

2.3.3. Urmele de picioare......................................................................................59

2.3.4. Urmele de buze...........................................................................................60

2.3.5. Urmele de dinţi, urechi, nas sau alte părţi ale feţei şi corpul uman............61

2.3.6. Urmele biologice.........................................................................................61

2.3.7. Expertiza sau constatarea tehnico-ştiinţifică balistică.................................63

2.4. Elaborarea versiunilor de urmărire penală........................................................64

2.4.1. Consideraţii generale...................................................................................64

2.4.2. Criterii de elaborare a versiunilor...............................................................65

2.5. Stabilirea identităţii victimei..............................................................................67

2.5.1. Activităţi specifice de urmărire penală – prezentarea pentru recunoaştere.67

2.5.2. Metodele tehnicii criminalistice..................................................................68

2.6. Identificarea şi ascultarea martorilor..................................................................69

2.7. Efectuarea percheziţiilor....................................................................................71

2.8. Identificarea, urmărirea şi prinderea făptuitorului.............................................72

CAPITOLUL III. ALTE ACTIVITĂŢI CARE SE ÎNTREPRIND ÎN CAZUL

INFRACȚIUNII DE OMOR CALIFICAT..............................................................................74

3.1. Alte activităţi întreprinse pentru administrarea probelor...................................74

3.1.1. Organizarea şi planificarea cercetărilor......................................................74

3.1.2. Ascultarea învinuiţilor şi inculpaţilor..........................................................75

3.2. Efectuarea confruntării. Efectuarea reconstituirii. Dispunerea expertizei

psihiatrice..............................................................................................................................76

3

3.2.1. Efectuarea confruntării................................................................................76

3.2.2. Efectuarea reconstituirii..............................................................................77

3.2.3. Dispunerea expertizei psihiatrice................................................................77

3.3. Particularităţile cercetării omorului urmat de dezmembrarea cadavrului..........78

3.4. Particularităţile cercetării omorului în cazul în care cadavrul nu a fost

descoperit..............................................................................................................................82

CONCLUZII ȘI PROPUNERI.....................................................................................84

BIBLIOGRAFIE...........................................................................................................85

4

INTRODUCERE

Doctrina este în unanimitate de acord cu faptul că infracțiunile contra vieţii, reprezintă

cele mai grave infracţiuni contra persoanei deoarece prin săvârşirea lor, omului i se răpeşte

bunul cel mai de preţ, care este viaţa. Pentru acest motiv, faptele îndreptate împotriva vieţii

omului au fost incriminate din cele mai îndepărtate timpuri, fiind întotdeauna sancţionate cu

mare severitate1.

Investigarea criminalistică a omorului se deosebește de cercetarea altor categorii de

infracţiuni, prin problematica sa specifică, concentrată în câteva direcţii principale, respectiv:

stabilirea cauzei şi naturii morţii, a circumstanţelor de timp şi de mod în care a fost săvârşită

fapta, descoperirea mijloacelor sau instrumentelor folosite la suprimarea vieţii victimei,

identificarea autorului, a eventualilor participanţi la comiterea omorului, precizarea scopului

său a mobilului infracţiunii.

Motivul care a stat la baza alegerii acestei teme de licență se regăsește în importanța

criminalisticii în cercetarea infracțiunii de omor calificat. Importanța rezultă din faptul că

știința Criminalisticii pune la îndemâna organelor judiciare metodele şi mijloacele tehnico –

ştiinţifice necesare descoperirii, fixării, ridicării şi examinării urmelor omuciderii, a

identificării autorului şi eventual a victimei. Totodată, prin regulile tactice de efectuare a

actelor de urmărire penală, precum şi prin metodologia cercetării omorului, este posibilă

strângerea probelor necesare stabilirii adevărului2.

În esenţa, criminalistica oferă instrumentele ştiinţifice destinate atât conturării

elementelor constitutive ale infracţiunii şi identificării făptuitorului, cât şi aplicării unei

pedepse conform vinovăţiei sale. În consecinţa, un element de natură a sublinia importanţa

cercetării criminalistice a omorului, îl reprezintă însuşi rolul său în stabilirea faptelor şi

împrejurărilor cauzei.

Considerăm că este important să amintim, fără a depăşi cadrul analizei investigării

criminalistice a omorului, câteva aspecte privitoare la problematica începutului şi sfârşitului

vieţii, în lumina dreptului penal, dată fiind rezonanţa sa practică, nu de puţine ori organele

juridice fiind puse în situaţia de a încadra o anumită faptă după cum o persoană se află sau nu

în viaţă în acel moment.

1 Pentru o privire istorică, a se vedea, Lazăr Cârjan, Compediu de criminalistică, Ed. Fundația România de Mâine, București, 2004.2 Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, ediţia a IV-a revăzută şi adăugită, Ed. Universul juridic, 2007, p.158.

5

În doctrina penală mai veche, se admitea că o persoană este sau nu în viaţă din

momentul în care, după naştere, are o existenţă extrauterină independentă începând să

respire3.

Progresele realizate în domeniul ştiinţelor medicale, ca şi în domeniul ştiinţelor

juridice, au impus însă, o opinie net superioară, potrivit căreia apariţia dreptului la viaţă se

situează în momentul declanşării procesului biologic al naşterii4. În sprijinul acestei teze,

îmbrăţişată de majoritatea specialiștii în drept penal din România, vin cu argumentele

medicilor anatomopatologici, care susţin că moartea nou-născutului se poate produce

intrauterin (antepartum), deci înainte de naştere, în timpul naşterii, (perinatal) şi după naştere

(postpartum)5.

Aşadar, în actualele opinii, nu se poate discuta despre un moment exact al apariţiei

vieţii, decis teoretic, cum ar fi separarea copilului de corpul mamei, stabilirea etapei în care a

intervenit moartea, a cauzei şi a mecanismelor ei, aceasta făcându-se doar cu ajutorul

expertizei medico – legale, în special în cazul delimitării infracţiunii de avort de cea de

pruncucidere.

La rândul ei, moartea reprezintă un proces complex, caracterizat prin mai multe stări

terminale, cum ar fi agonia, moartea clinică, moartea biologică, cea din urmă fiind considerată

ca moarte ireversibilă, spre deosebire de primele două, în care procesul tanalogic se poate

întrerupe, fără urmări morfo-funcţionale.

Moartea definitivă se instalează în momentul încetării activităţii creierului şi a

trunchiului cerebral, refacerea celulelor nervoase fiind practic imposibilă, cel puţin în

condiţiile actuale ale dezvoltării ştiinţelor medicale6.

Stabilirea criteriilor morţii, are incidenţă asupra soluţionării unei serii de probleme cu

adânci implicaţii social – juridice, alături de cele propriu – zis penale, cum ar fi de exemplu,

transplantul de organe, încetarea proceselor terapeutice de reanimare7, admisibile doar după

3 S:R: Difalco, Nuovo Codice Penal Comentato, vol. IV, U.T.E.T., Torino, 1940,p.2324 Costică Bulai, Curs de drept penal, Partea speciala, editia a II-a, T.U.B. 1976, p.96 ; George Antoniu, in lucrarea colectivă „Codul penal al României” , comentat şi adnotat, Partea specială, vol. I, Editura Stiinţifică şi Encicopedică, Bucureşti,1975, p.70; R.M. Stănoiu, „Explicaţii teoretice ale codului penal român”, vol.III, supra cit., p. 181; O.A. Stoica, Drept penal, Partea specială, Editura didactică si pedagogică, Bucureşti, 1976, p.64.5 Gh. Scripcaru şi Moise Terbancea, Medicină legală, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 163.6 V. Beliş, V. Panaitescu, G.Eugen, „Medicină legală”, Editura Teora, Bucuresti, 1992, p.18; M. Kernbach, „Medicină judiciară”, Editura Medicală, Bucureşti, 1958, p.433; I.Moraru, „Medicină legală”, Editura Medicală, Bucureşti, 1967, P. 62-66.7 Referitor la reanimare, Gheorghe Scripcaru şi M. Terbancea, supra cit., p.54, precizează că, în cazul readucerii la viaţă prin mijloace de reanimare, doar a unor automatisme primare şi a evoluţiei unui individ spre un compor-tament „penal” uneori foarte periculos, se pune problema responsabilităţii acestuia faţa de faptele sale, problemă care se realizează după regulile expertizei medico-legale psihiatrice.

6

ce a intervenit moartea cerebrală. Sigur că nu se pune problema încetării îngrijirii unui bolnav,

al cărui singur efect îl constituie doar prelungirea suferinţei (ortonasia), sau problema

suprimării vieţii unei persoane suferinde de o boală incurabilă (eutanasia), incompatibilă cu

dreptul la viaţă al fiinţei umane.

7

CAPITOLUL I. CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A

OMORULUI CALIFICAT. ASPECTE PRELIMINARE

Cercetarea omorului se individualizează, faţă de investigarea altor categorii de

infracţiuni prin problematica sa specifică ce poate fi concentrată în câteva direcţii principale,

respectiv: stabilirea naturii şi cauzei morţii, a circumstanţelor de mod şi de timp în care a fost

săvârşită fapta, descoperirea mijloacelor sau instrumentelor folosite la suprimarea vieţii

victimei, identificarea autorului, a eventualilor participanţi la comiterea omorului, precizarea

scopului său a mobilului infracţiunii.

Enumerarea de mai sus are un caracter general, problemele ce se cer soluţionate într-

un caz concret fiind mult mai numeroase, dar indiferent de particularităţile omorului, organul

judiciar va trebui să-şi orienteze cercetările potrivit formulei „celor şapte întrebări”, amintită:

ce faptă s-a comis şi care este natura ei?;

unde s-a comis fapta?; când a fost săvârşită?;

cine este autorul?;

cum şi în ce mod a săvârşit-o?;

cu ajutorul cui?; în ce scop?8.

La aceste întrebări, adăugând încă una extrem de importantă: cine este victima?

Doar pe baza unui răspuns la aceste întrebări e posibil să se alcătuiască un probatoriu

care să reflecte realitatea şi, astfel, să permită stabilirea adevărului. Altfel spus, problemele ce

se cer rezolvate prin investigarea omorului vor constitui, fiecare în parte, obiect al probaţiunii.

1.1. Stabilirea cauzei şi naturii morţii.

Indiferent de modalităţile de comitere, cercetarea trebuie să lămurească dacă în cauză

este vorba de un omor, de o moarte neviolentă – patologică sau fiziologică, sinucidere său

accident9. În cazul în care se confirmă existenţa morţii violente, organele de urmărire penală

trebuie să stabilească dacă rezultatul produs este sau nu urmarea directă a acţiunii de ucidere – 8 Referitor la aceste probleme, a se vedea Le Moyne Snyder, Homicide investigation, Editura Charles Thomas, California, S.U.A., 1958, p.3-13; Rene Lechat „La techinque de l*enquete criminelle”, vol. I, Edition Moderna, Bruxelles, 1959, p.181; M. Le Clere „Manuel de police technique”, ed a 2-a, Ed. Police-Revue, Paris, 1974; Camil Suciu „Criminalistica”, Editura Didactică si pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 601; I.Mircea „Criminalis-tică” Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1978, p.176.9 Ministerul de Interne, coordonator C.Aioaniţoaie, Vasile Bercheşan, Tratat de metodică criminalistică, Editura Carpţi, Craiova, 1994, op.cit., p.23.

8

spre exemplu moartea unei femei însărcinate ca urmare a unor manopere avortive, violul care

s-a soldat cu moartea sau sinuciderea victimei, conform Codului penal al României, art.197,

alin.3.

Pentru stabilirea naturii morţii atât a cauzelor cât şi a mecanismului de producere, un

rol extrem de important îi revine medicinii legale. Cu toate acestea, apreciem că şi organele de

urmărire penală trebuie să cunoască un minimum de date pentru a face diferenţierea dintre o

moarte violentă şi una neviolentă, dintre leziunile produse prin acţiunea diferitelor obiecte, să

diferenţieze leziunile prin împuşcare, de exemplu, de cele produse cu obiecte tăioase,

înţepătoare. Cu siguranţă că prin constatarea sau expertiza medico - legală, problemele în

discuţie vor fi rezolvate în baza argumentelor ştiinţifice. Însă, până la aflarea concluziilor

specialiştilor, organul de urmărire penală, are obligaţia de a interpreta o serie de urme, să

explice mecanismul de formare al acestora, la acestea se mai adaugă şi elaborarea versiunilor

iar în raport de acestea, să desfăşoare activităţi în scopul identificării şi prinderii făptuitorului.

Astfel, în cazul morţii consecutive leziunilor produse prin obiecte contondente – plane

(scândură, cărămidă, muchia toporului, etc), în unghi obtuz (drug de fier în patru muchii,

ciocan cu suprafaţa pătrată sau rotundă, şi altele), cu suprafaţă sferică, (bilă, piatră), sau cu

suprafaţă cilindrică (baston, ţeavă, şi altele) – urma obiectului se reflectă complet sau parţial

în leziune, depinzând de regularitatea ei şi de unghiul de înclinare la care se adaugă greutatea

obiectului şi energia cinetică, precum şi regiunea corpului, unde acţionează factorul mecanic.

Rănile contuze au marginile neregulate, zdrenţuite, adesea fiind întrerupte prin punţi de piele

intactă şi nu trebuie confundate cu rănile tăiate ce au marginile absolut netede. Acest gen de

răni se caracterizează prin hemoragie redusă. În cazul leziunilor mortale consecutive

traumatismelor prin obiecte ascuţite – despicătoare, tăietoare, înţepătoare – în general, rănile

tăiate au lungimea mai mare decât adâncimea. Sinucigaşul se înjunghie stând în picioare sau

şezând şi atunci sângele se scurge în şiroaie paralele pe părţile anterioare ale corpului şi

picioare, producând mici bălţi – pete de sânge prin scurgere10. La infracţiunea de omor, atât

mişcarea victimei cât şi acţiunile săvârşite de aceasta pentru a se apăra, vor avea ca rezultat

numeroase pete de sânge, de diferite forme şi mărimi şi împrăştiate în câmpul comiterii

infracţiunii.

Rănile produse prin obiecte înţepătoare se caracterizează prin existenţa unui orificiu de

pătrundere şi a unui canal. De cele mai multe ori acest orificiu reflectă lăţimea minimă a

10 M. Kernbach, Medicină judiciară, Editura Medicală, Bucureşti, 1958, op. cit., p.126-128, 187. În acelaşi8 sens, V. Beleş ş.a., Medicină legală, Editura Teora, Bucureşti, 1992, p. 41-46

9

instrumentului iar uneori, unele particularităţi ale acestuia. Toate cele arătate se constituie în

elemente ce pot dirija cercetările încă din faza iniţială.

Spre exemplu, în cazul sesizării despre producerea unui accident de circulaţie, având

urmări mortale, se pot descoperi pe corpul sau îmbrăcămintea victimei urme din cele

menţionate mai sus, care coroborate cu lipsa unor leziuni specifice evenimentelor rutiere duce

şi la formularea versiunii privind disimularea omorului într-un accident.

Organele de urmărire penală în dovedirea existenţei infracţiunii de omor, trebuie să

stabilească dacă între activitatea desfăşurată de către făptuitor, mijloacele folosite de acesta şi

rezultatul produs există sau nu o legătură de cauzalitate. Altfel spus, dacă modalităţile

concrete în care a acţionat şi acţiunile ori inacţiunile celui în cauză constituie cauza morţii sau

erau susceptibile de a produce acest rezultat. Fiind vorba de o legătură de cauzalitate şi nu de

o cauzalitate exclusivă, acesta nu este condiţionată de suficienţa acţiunii de ucidere, de a

produce prin ea însăşi moartea victimei. De asemenea, nu prezintă relevanţă, sub aspectul

raportului de cauzalitate, dacă acţiunii de ucidere i s-au adăugat şi alte cauze preexistente –

concomitente sau survenite -, cum ar fi: boala victimei ori complicaţiile survenite ca urmare a

renunţării la tratamentul medical prescris sau neglijenţei în aplicarea acestuia11.

În acest sens s-a pronunţat şi practica judiciară. Astfel, faptul că victima – lovită cu

pumnii şi picioarele peste tot corpul până ce aceasta, căzând la pământ nu a mai putut să se

ridice, fiind în stare de inconştienţă – nu a fost internată de urgenţă într-un serviciu de

specialitate – ceea ce dacă s-ar fi întâmplat ar fi oferit „şanse de supravieţuire”, aşa cum se

arată în actele medico-legale – nu constituie cauza morţii victimei şi nu întrerupe raportul de

cauzalitate dintre fapta inculpatului şi rezultatul survenit. În aceste condiţii, inculpatul a comis

infracţiunea de omor, iar nu loviri cauzatoare de moarte (Trib. Suprem, secţ. Pen., dec. nr.

352/1981 în Repertoriu de practică judiciară în materie penală).

Inculpatul a aplicat victimei, în cap, mai multe lovituri cu un corn de căprior. Victima

a fost imediat internată în spital, iar după 8 zile de spitalizare a fost externată, considerându-se

că este vindecată. Peste o săptămână însă, ea a fost reinternată în spital în stare de comă,

decedând a doua zi. Din actele medicale a rezultat că plaga frontală prezentată de victimă –

vârful de corn se rupsese şi rămăsese în cavitatea craniană – era de la început extrem de gravă,

fiind, prin ea însăşi, direct mortală, chiar în condiţiile unui tratament prompt şi corespunzător.

În atare situaţie, nedecelarea de către organele medicale de specialitate a corpului străin din

craniu şi, ca urmare, a neaplicării unei terapeutici neadecvate nu constituie cauza morţii

victimei şi nu întrerupe raportul de cauzalitate dintre fapta inculpatului şi rezultatul survenit,

11 Vintilă Dongoroz ş.a., op.cit, p.183

10

atâta vreme cât se constată că fără activitatea inculpatului, moartea victimei nu s-ar fi

produs12.

Neaplicarea, de către organele medicale, a unei terapeutici complete nu poate constitui

cauza morţii persoanei şi nu poate fi interpretată ca o întrerupere a raportului de cauzalitate

între fapta inculpatului şi rezultatul produs (Trib. Suprem, secţ. Pen, dec. nr. 1642/1974).

1.2. Locul şi timpul săvârşirii infracţiunii

1.2.1. Identificarea locului în care a fost săvârşit omorul.

Identificarea locului unde a fost săvârşit omorul este o problemă importantă pentru

soluţionarea cazului, acesta fiind, de regulă, cel mai bogat în urme şi date cu privire la

împrejurările în care s-a comis fapta13. De multe ori, pentru a îngreuna activitatea de cercetare

a organelor de urmărire penală, făptuitorii transportă cadavrul victimei de la locul săvârşirii

infracţiunii, pentru a face mai dificilă descoperirea acestuia, sau pentru a disimula omorul

într-o altă parte – accident de circulaţie, sinucidere, moarte accidentală datorată atacului unor

animale sălbatice, etc. Din acest punct de vedere, locul în care a fost săvârşită infracţiunea

prezintă o deosebită importanţă prin posibilitatea descoperirii, fixării, tuturor categoriilor de

urme şi mijloacelor materiale de probă, care, prin interpretare şi valorificare ştiinţifică, vor

duce la identificarea făptuitorului. Astfel, în funcţie de urmele şi modul lor de amplasare în

câmpul comiterii infracţiunii se poate prefigura desfăşurarea acţiunii înainte de săvârşirea

infracţiunii, în timpul şi după comiterea agresiunii, reacţia victimei, modul de operare folosit

de făptuitor, mobilul şi scopul urmărit, etc, toate acestea ducând la elaborarea celor mai

plauzibile versiuni şi desfăşurarea celor mai eficiente măsuri de verificare a lor.

Pe timpul desfăşurării cercetării, dar mai ales cu ocazia cercetării locului faptei,

trebuie să se lămurească dacă locul unde a fost descoperit cadavrul coincide sau nu cu cel în

care făptuitorul a desfăşurat activitatea ilicită. La lămurirea acestui aspect contribuie,

deopotrivă, natura leziunilor existente pe corpul victimei, modul lor de amplasare, forma – în

raport cu obiectele folosite -, lipsa unor urme ce trebuiau să existe în contextul dat, existenţa

unor urme care nu se justifică, etc14.

1.2.2. Stabilirea momentului comiterii infracţiunii.

12 Trib. Suprem, secţ. Pen., dec. nr.72/198113 Emilian Stancu, Criminalictică, vol. II, Editura Proarcadia, Bucureşti, 1993, op. cit., p.161.14 Min. de Interne, op. cit., p. 25

11

Stabilirea certă a momentului în care a fost săvârşită infracţiunea ajută organele de

urmărire penală să stabilească activităţile şi traseul înaintea comiterii faptei desfăşurate de

victimă, persoanele care au văzut-o ultima dată, bunurile şi valorile pe care le avea în

momentul atacului, eventualele incidente avute, starea în care se afla, ş.a.

O problemă deosebit de importantă o constituie stabilirea momentului suprimării vieţii

victimei. Rezultatele cercetărilor trebuie să ducă pe de o parte la stabilirea datei exacte la care

moartea a survenit iar pe de altă parte, la încadrarea în timp a activităţii infracţionale

desfăşurată de autor. Astfel, o serie de date pot conduce la delimitarea unei perioade (de timp)

în care autorul a efectuat diverse acte de pregătire, acestea fiind de natură să permită

încadrarea faptei în categoria omorului cu premeditare.

De asemenea, cunoscând timpul comiterii faptei se vor putea face verificări în ceea ce

priveşte modul cum şi-au petrecut timpul în perioada critică persoanele bănuite, dacă au fost

văzute la locul faptei ori în împrejurimile acestuia, posibilitatea ajungerii în acel loc – în

raport cu alibiurile invocate – interesul imediat pe care l-ar fi avut la descoperirea cadavrului,

şi altele15.

1.3. Metodele şi mijloacele folosite pentru săvârşirea şi acoperirea

infracţiunii

Luând în considerare faptul că infracţiunile de omor sunt atât fapte comisive, cât şi

materiale, condiţionate de producerea unui rezultat, acestea sunt susceptibile de o desfăşurare

în timp, organele de urmărire penală trebuie aşadar să lămurească metodele şi mijloacele care

au dus la consumarea faptei, dar şi actele preparatorii sau cele care întrunesc elementele

constitutive ale tentativei.

Deci, pe parcursul cercetării trebuie să se lămurească dacă victima a fost urmărită,

atrasă în cursă, atacată prin surprindere, etc, toate acestea sunt de natură a demonstra

premeditarea. Premeditarea există atunci când între rezoluţiunea infracţională şi executarea

infracţiunii se interpune un interval de timp în care făptuitorul a desfăşurat, pe lângă actele

premergătoare menţionate şi alte activităţi: culegerea de informaţii, confecţionarea sau

procurarea mijloacelor necesare scopului propus, inclusiv căutarea complicilor. Trebuie

reţinut însă că pentru a se reţine premeditarea – cu implicaţie asupra încadrării juridice (Codul

15 Gheorghe Vintilă, Criminalistică, Editura Themis, Craiova, 2001, op. cit., p.435

12

penal, art.175, alin.1, lit. a) – este necesar să se probeze că acea hotărâre a fost exteriorizată,

manifestată şi obiectivizată în actele pregătitoare efectuate, singur elementul timp nefiind

suficient16. Premeditarea, implicând o concretizare, în acte de pregătire, a hotărârii

infracţionale luate, presupune nu numai trecerea unui timp mai îndelungat, dar şi condiţii

necesare cântăririi tuturor posibilităţilor de săvârşire şi a consecinţelor legate de hotărârea

luată (Trib. Suprem, secţ. Pen, dec. nr, 2997/1974).

Stabilind problema metodelor şi mijloacelor utilizate pentru comiterea infracţiunii,

organele de cercetare trebuie să depună toate eforturile necesare, pentru identificarea

instrumentelor folosite pentru atingerea scopului propus – armă de foc, topor, cuţit, substanţă

toxică, şi altele -, să stabilească dacă în executarea rezoluţiunii infracţionale s-au folosit

mijloace ce pun în pericol viaţa mai multor persoane ori dacă autorul faptei a apelat la cruzimi

pentru a pune capăt vieţii victimei.

Agravanta folosirii unor mijloace care pun în pericol viaţa mai multor persoane (Codul

penal, art. 175, alin.1, lit. e) nu presupune doar ca rezultatul să fie moartea altor persoane, ci

fiind suficient ca viaţa acestora să fie pusă în pericol de mijlocul utilizat de către făptuitor.

Spre exemplu, folosirea gazelor asfixiante în locul obişnuit prin care merge persoana vizată,

dar pe unde trec şi alte persoane, otrăvirea apei unei fântâni pe care o folosesc şi alte persoane

decât cea împotriva căreia este îndreptată acţiunea de ucidere.

Împrejurarea privitoare la cruzimi (Cod penal, art.176, alin.1, lit. a) ia naştere

în momentul în care la săvârşirea omorului s-a folosit ca procedeu supunerea la cruzimi,

faptul că moartea victimei a fost pricinuită efectiv de cruzimile practicate sau dacă acestea au

precedat actul uciderii, nu este relevant.

Cruzimile nu presupun doar provocarea de suferinţe fizice victimei – suferinţe care, de

cele mai multe ori ar fi imposibil de stabilit, ci şi ferocitatea cu care infractorul a săvârşit

omorul şi care trezeşte sentimente de groază, de repulsie, în conştiinţa membrilor

colectivităţii. În această situaţie, devine irelevantă împrejurarea că victima şi-a pierdut

cunoştinţa, nepercepând cruzimea, elementul determinant pentru reţinerea agravantei fiind

pericolul social deosebit pe care-l prezintă inculpatul prin modul în care a săvârşit omorul

(Trib. Suprem, secţ. Pen, dec. nr 9/1970).

De asemenea, în cadrul cercetării trebuie să se lămurească activităţile certe desfăşurate

de către făptuitor pentru a se sustrage de la urmărirea penală, arestarea ori executarea

pedepsei, acţiunile întreprinse pentru derutarea cercetărilor, cum ar fi dezmembrarea,

16 V. Dongorog ş.a., op.cit., p.188.

13

distrugerea sau desfigurarea cadavrului, precum şi îngroparea acestuia ori disimularea

omorului într-o formă de moarte violentă sau neviolentă.

1.4. Identitatea şi calitatea victimei.

În cele mai multe cazuri, punctul de plecare în derularea celorlalte activităţi de

urmărire penală ori cu caracter operativ îl constituie stabilirea identităţii victimei. Pentru a

lămuri această problemă, organele de urmărire penală au posibilitatea de a aduna date în

scopul prefigurării mobilului şi scopului infracţiunii, pentru a fixa în mod cât mai corect

cercul de bănuiţi şi, negreşit, să desfăşoare activităţile impuse pentru urmărirea şi prinderea

făptuitorului.

Stabilirea calităţii victimei este necesară şi pentru încadrarea corectă a infracţiunii

(Cod penal, art.175, alin.1, lit. c). Rude apropiate, în înţelesul legii (Cod penal, art.149), sunt

ascendenţi şi descendenţi, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin

înfiere astfel de rude. În momentul săvârşirii infracţiunii, raportul matrimonial trebuie să fie

valabil pentru că dacă la data săvârşirii omorului soţii divorţaseră ori căsătoria era nulă – nu

interesează motivul – agravanta privind omorul săvârşit asupra soţului nu operează.

Agravanta menţionată există şi atunci când fapta a fost comisă de nepot asupra

unchiului, deoarece unchii şi mătuşile – care sunt rude colaterale de gradul III – sunt

consideraţi, potrivit legii penale, rude apropiate17. Verii primari sunt, de asemenea rude

apropiate şi, prin urmare, omorul săvârşit asupra unui văr primar duce la încadrarea faptei în

omor calificat (Trib. Suprem, dec. 1511/1975). Practica judiciară a statuat că, mai mult, din

moment ce nu se constată faptul că inculpatul este fiul victimei – rezultat din relaţiile de

concubinaj ale acestuia cu mama lui – omorul comis de inculpat asupra tatălui său atrage

aplicarea agravantei, aceea de omor săvârşit asupra unei rude apropiate, cu toate că filiaţia nu

a fost legal stabilită. Sub acest aspect, în procesul penal, filiaţia poate fi dovedită prin orice

mijloc de probă (Trib. Suprem, dec. 1416/1982 şi dec. 18/1981).

Cunoscând identitatea victimei, organul de urmărire penală trebuie să lămurească

starea în care se găsea aceasta anterior agresiunii, pentru a se putea concluziona dacă se află

sau nu în starea de neputinţă de a se apăra18 şi, în consecinţă, dacă făptuitorul a profitat de

acea stare. De aceea cauzele de ordin psihic sau fizic de natură a face o persoană să se

găsească în imposibilitatea de a se apăra, pot să anuleze ori chiar să diminueze energiile

17 Tribunalul Suprem, Secţ. penală, dec.nr. 1498/197518 Codul penal al României, art.175, alin.1, lit.d

14

necesare în apărare. Se găsesc în situaţia de a nu se putea apăra persoanele grav bolnave, cele

infirme sau vârstnice, persoanele aflate în stare de inconştienţă, acelea a căror forţă este vădit

disproporţionată cu cea a făptuitorului, persoanele aflate în stare de somn, etc (Trib Suprem,

dec. 1033/1981).

Calitatea avută de victimă prezintă interes sub aspectul încadrării juridice, în sensul de

a stabili dacă aceasta se afla în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice (Cod penal,

art.175, alin.1, lit. f) şi dacă omorul s-a săvârşit în legătură cu aceste calităţi. Pentru a opera

această agravantă, cercetarea trebuie să arate dacă omorul a fost determinat sau nu de

nemulţumirea justă sau injustă a făptuitorului faţă de modul în care victima şi-a îndeplinit

îndatoririle de serviciu sau publice faţă de el. Fapta este considerată omor simplu în lipsa unei

asemenea legături. Dacă funcţionarul – victimă a unei infracţiuni de omor îşi depăşeşte

atribuţiile de serviciu, nemaiputând fi considerat că acţiona în cadrul îndatoririlor ce-i

reveneau potrivit funcţiei sale, fapta inculpatului constituie infracţiunea de omor (Trib.

Suprem, dec.2777/1974). În cazul în care victima era o femeie gravidă (Cod penal, art.176,

alin.1, lit e), pe lângă datele ce trebuie lămurite pentru fiecare victimă – sus menţionate –

trebuie să se stabilească şi dacă moartea a două sau mai multor persoane s-a datorat aceleiaşi

acţiuni a făptuitorului – tragerea cu o armă de foc asupra unui grup, declanşarea unei explozii,

punerea de otravă în hrana destinată mai multor persoane şi altele19, această agravantă

neputându-se reţine în caz contrar.

O altă problemă importantă se pune în cazul dispariţiei unei persoane, atunci când

există indicii cum că aceasta ar fi putut fi victima unui omor iar cadavrul nu s-a descoperit. În

acest caz, organul judiciar are sarcina de a proba cât mai temeinic vinovăţia autorului faptei,

să cerceteze cu deosebită atenţie cazul, astfel evitându-se săvârşirea unei erori judiciare.

Este semnificativ, în acest sens, cazul unei minore de 13 ani care a dispărut de la

domiciliu în noiembrie 1989. În legătură cu această dispariţie s-a elaborat şi versiunea violării

şi uciderii victimei, urmată de ascunderea cadavrului, versiune determinată de găsirea, în zona

ştrandului, din localitatea S., a unor obiecte de îmbrăcăminte şi rechizite şcolare aparţinând

fetiţei.

În cercul de bănuiţi, a fost inclus şi un minor de 14 ani, cunoscut pentru

comportamentul său violent, cu alte tentative de viol şi de omor la activ. Cu prilejul audierii,

acesta a recunoscut săvârşirea faptei. Potrivit declaraţiilor sale, lucrurile s-au petrecut în felul

următor: După ce a acostat fata, sub ameninţarea cu cuţitul, a silit-o să aibă raport sexual cu

el, în zona ştrandului. În continuare, a luat fata şi au plecat cu un tren de marfă spre localitatea

19 V. Dongoroz ş.a., op. cit., p.198

15

B, de unde au plecat, pe jos, spre casă, pe terasamentul căii ferate. Sub un pod, băiatul a silit

din nou victima să aibă raport sexual cu el. Profitând de un moment de neatenţie, fata a

încercat să fugă, însă a fost prinsă, lovită de câteva ori cu o bâtă şi aruncată apoi în râul care

trecea pe sub pod. Corpul victimei a dispărut sub apă, fără a mai fi descoperit, cu toate

încercările făcute ulterior.

Recunoaşterea inculpatului a fost coroborată cu mijloacele de probă existente în cauză,

printre acestea aflându-se lenjeria de corp, abandonată de fată în zona ştrandului, prezentând

urme biologice (sânge, secreţie vaginală, spermatozoizi), paltonul victimei lăsat sub pod şi

găsit după câteva zile de un ceferist, palton ce mai păstra, pe lângă urmele biologice, şi resturi

de scaieţi specifici vegetaţiei din zona ştrandului20.

1.5. Făptuitorii, calitatea acestora şi contribuţia la săvârşirea infracţiunii

Autor al faptei – indiferent de modalităţile concrete de săvârşire ori de elementele de

circumstanţiere ce duc la agravarea faptei – poate fi orice persoană, responsabilă penal, care

săvârşeşte o acţiune sau inacţiune ce are drept urmare imediată suprimarea vieţii unei

persoane21. Agravanta constând în omorul săvârşit asupra soţului său unei rude apropiate,

când autor nu poate fi decât o persoană care are o astfel de calitate constituie excepţia de la

regula de mai sus. La săvârşirea faptei pot contribui şi alţi subiecţi activi – în calitate de

instigatori, coautori, complici -, cercetării, în special, revenindu-i sarcina de a stabili calitatea

şi gradul de participaţie al fiecăruia. În ceea ce priveşte participaţia penală, practica judiciară

este constantă în a considera că există coautorat în situaţia în care mai multe persoane au lovit

victima cu un instrument apt pentru a ucide – cuţit, topor, briceag, ciomag, etc – chiar dacă

lovirea unuia dintre participanţi a fost mortală, acţionând simultan, cu aceeaşi intenţie de a

ucide şi completându-se unul pe altul, inculpaţii sunt coautori22. Sunt coautori la omor şi acela

care loveşte mortal victima, cât şi acela care o imobilizează ori încearcă să o dezarmeze sau

împiedică pe altul să intervină în apărarea victimei (Trib Suprem, dec. 71/1979 şi dec.

1278/1976). Din contră, nu putem spune că există coautorat dacă fiecare inculpat acţionează

independent şi în momente diferite, lovind mortal victima (Trib. Suprem, dec. 2133/1968).

20 Vitos Ludovic, „Descoperirea autorului, într-un caz în care autorul şi victima erau minori”, în revista P.C.C., nr. 2/1989, p.57-64.21 Gh. Vintilă, op.cit., p.43722 Trib. Suprem, dec. 1362/1983, dec. 360/1979, dec 467/1978 şi dec 32/1977 în practica judiciară penală, vol I, Editura Academiei, Bucureşti, 1988, p.85

16

Pe lângă gradul de participaţie al fiecărui făptuitor, care se stabileşte în funcţie de

împrejurările cauzei, organul de urmărire penală trebuie să acorde atenţie şi aspectelor

referitoare la conduita acestuia înainte de săvârşirea infracţiunii şi, în principal, antecedentelor

penele în materie, cunoscându-se faptul că pentru reţinerea agravantei de către o persoană

care a mai săvârşit un omor – fapta care constituie „alt omor” trebuie să fi fost comisă înainte,

să fie infracţiune consemnată şi realizată printr-o acţiune separată.

1.6. Mobilul şi scopul săvârşirii infracţiunii

Pe parcursul cercetării este necesară lămurirea motivului sau mobilului care a

determinat activitatea ilicită a făptuitorului. Infracţiunea de omor poate avea ca mobil teama,

ura, gelozia, dorinţa de răzbunare, pasiuni puternice, dorinţa de îmbogăţire, etc. Doar

cunoscând ce l-a determinat pe făptuitor să conceapă şi să pună în aplicare rezoluţiunea

infracţională se poate înţelege toată complexitatea faptei, gradul ei de pericol social, precum şi

modul cum trebuie individualizată pedeapsa (Trib. Suprem, dec. 2515/1971). Cunoaşterea

mobilului şi scopului în mod corect, prezintă o foarte mare importanţă pentru încadrarea

judiciară a faptei. Atunci când omorul a fost săvârşit din interes material (Cod penal, art.175,

alin.1, lit. b), este necesar să se clarifice în ce a constat aceasta – urmărirea realizării unui

folos, avantaj, beneficiu material concretizat. Constatarea că făptuitorul a urmărit un astfel de

interes, indiferent dacă, după consumarea infracţiunii a realizat sau nu interesul material

aşteptat este suficientă pentru a se reţine această agravantă. Dacă omorul a fost săvârşit pentru

a se sustrage ori a sustrage pe altul de la urmărire sau arestare ori de la executarea unei

pedepse (Cod penal, art.175, alin.1, lit. g), trebuie a se dovedi acest scop urmărit de făptuitor,

neprezentând relevanţă juridică aspectul că făptuitorul său persoana pe care dorea să o

sustragă de la urmărire, arestare sau executare a reuşit sau nu să-şi finalizeze scopul.

Atunci când omorul a fost săvârşit pentru a înlesni sau a ascunde săvârşirea altei

infracţiuni (Cod penal, art.175, alin.1, lit. h), se reţine agravanta indiferent dacă făptuitorul a

reuşit sau nu să ascundă fapta penală comisă anterior sau să înlesnească comiterea alteia.

În acelaşi fel – cu diferenţierile legate de finalitatea activităţii ilicite – se pune

problema în cazul infracţiunii de omor comisă pentru a săvârşi sau ascunde săvârşirea unei

tâlhării sau piraterii (Cod penal, art.176, alin.1, lit. d), iar când victima se afla în îndeplinirea

îndatoririlor de serviciu sau obşteşti, stabilirea scopului poate duce la încadrarea faptei într-o

infracţiune contra statului (Cod penal, art.160).

17

1.7. Condiţiile şi împrejurările care au generat, înlesnit sau favorizat

săvârşirea infracţiunii.

Prin pericolul social deosebit pe care-l prezintă, infracţiunile de omor, presupun din

parte organelor de urmărire penală acţiuni îndreptate în direcţia prevenirii săvârşirii unor

asemenea manifestări antisociale. Cunoaşterea cauzelor ce generează astfel de fapte, a

mediilor propice unde se comit, a persoanelor aflate în stări conflictuale, precum şi a celor

predispuşi la săvârşirea omorului sunt de natură să conducă la măsuri preventive eficiente,

caracteristice organelor de poliţie. În altă ordine de idei, descoperirea operativă a celor ce au

comis asemenea fapte grave, administrarea tuturor probelor şi tragerea la răspundere penală a

celor ce se fac vinovaţi, la un moment dat cât mai apropiat de cel al comiterii faptei contribuie

în mare măsură la restrângerea criminalităţii în materie şi la protejarea eficientă a vieţii unei

persoane23.

23 Gh. Vintilă, op.cit., p.439

18

CAPITOLUL II. CADRUL METODOLOGIC GENERAL ȘI

PRIMELE MĂSURI LUATE ÎN INVESTIGAREA

OMUCIDERII

După cum s-a arătat, cu toate că urmărirea se efectuează în mod obliga-toriu de

procuror, organele de cercetare penală ale poliţiei au obligaţia de a efectua acte de urmărire

ce nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză care este de competenţa de cercetare

a altor organe, conform codului de procedură penală, art.213.

Urmărirea penală în caz de omor poate fi determinată de descoperirea unui cadavru

purtând urme de moarte violentă şi de dispariţia unei persoane, dacă există bănuiala că a fost

omorâtă24.

Între activităţile de urmărire penală urgente la care organele de cercetare penală

participă, amintim:

Cercetarea la faţa locului;

Dispunerea constatării ori a expertizei medico – legale;

Dispunerea expertizelor criminalistice;

Stabilirea identităţii victimei;

Identificarea şi ascultarea martorilor;

Efectuarea percheziţiilor;

Identificarea, urmărirea şi prinderea făptuitorilor.

2.1. Cercetarea la faţa locului

2.1.1. Noţiune şi aspecte generale

Cercetarea la faţa locului se înscrie printre activităţile de bază ce contribuie în mod

substanţial la aflarea adevărului în cauză, de ea depinzând lămurirea problemelor cu privire la

persoana făptuitorului25. Nu puţine sunt cazurile în care această activitate reprezintă unica

24 Camil Suciu, Criminalistică, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1972, op. cit., p.60225 V. Bercheşan, C.Pletea şi Eugen I. Sandu, Cercetarea la faţa locului, Tratat de tactică criminalistică, Editura Carpaţi, Craiova, 1992, p.26

19

modalitate de obţinere a probelor şi a mijloacelor materiale de probă, cel puţin în prima fază a

cercetărilor26.

În principal prin noţiunea de „loc al faptei”, în cazul infracţiunii de omor se înţeleg

următoarele aspecte:

porţiunea de teren, segmentul de drum ori încăperea în care a fost descoperit

cadavrul, părţi din acesta, schelet, precum şi împrejurimile acestora;

locul unde s-a consumat episodul principal al faptei, respectiv locul unde a fost

suprimată viaţa victimei;

locul unde a fost abandonată victima ori cel în care cadavrul a fost

dezmembrat, inclusiv împrejurimile acestuia;

locul unde a survenit moartea victimei, în situaţia în care aceasta nu coincide

cu locul agresiunii;

căile de acces folosite de făptuitor pentru a pătrunde în câmpul in-fracţiunii,

precum şi locul unde l-a părăsit27.

Cercetarea locului unde a avut loc săvârşirea faptei reprezintă atât o acţiune imediată,

cât şi una de neînlocuit a urmăririi penale, deoarece aceasta trebuie să se efectueze fără

întârziere şi în mod complet, pentru că repetarea ei, cu toate că este posibilă, nu conduce la

rezultate satisfăcătoare.

La săvârşirea infracţiunilor îndreptate împotriva vieţii, şi anume în cazul descoperirii

unor cadavre cu semne de moarte violentă, sesizarea organelor de urmărire penală are loc

fie prin denunţ, fie din oficiu. În urma sesizării, organele vor proceda la: verificarea sesizării,

salvarea victimelor dacă acest lucru mai este posibil, conservarea aspectului locului faptei,

raportarea evenimentului, anunţarea echipei de cercetare, a procurorului, a medicului legist,

cât şi a altor specialişti, în funcţie de situaţia concretă de la locul faptei şi de problemele

ridicate de fiecare cauză în parte.

Lucrătorilor de poliţie care au ajuns primii la faţa locului le revin următoarele sarcini:

salvarea victimelor şi asigurarea acordării primului ajutor;

identificarea martorilor oculari şi a persoanelor suspecte;

identificarea şi dacă este posibil, prinderea făptuitorului;

conservarea aspectului locului faptei şi interzicerea pătrunderii în câmpul

infracţiunii a persoanelor fără atribuţii în cadrul cercetării la faţa locului;

26 C. Aioaniţoaie, Tactica cercetării la faţa locului, Curs de criminalistică, Anexă, Academia de Poliţie, „Al. I. Cuza”, Bucureşti, !985, p.227 V. Bercheşan, op.cit., p.27

20

încunoștințarea organului de cercetare penală competent să efectueze

cercetarea locului faptei28 .

Neluarea măsurilor arătate ori ignorarea lor a dus de multe ori la pierderea unor probe

preţioase pentru cauză, îndreptarea cercetării pe piste greşite, cu consecinţe directe asupra

finalităţii judiciare şi chiar la apariţia erorilor judiciare. Este obligaţia celui sosit primul la faţa

locului, ca, înainte de a ridica victima, să noteze şi să marcheze locul şi poziţia în care a fost

găsită29. În încercarea de a înlătura curioşii, cel care soseşte primul la faţa locului, nu trebuie

să omită că printre aceştia, s-ar putea afla şi persoane ce deţin informaţii despre împrejurările

comiterii faptei, acţiunile făptuitorului după săvârşirea infracţiunii sau direcţia în care s-a

deplasat, dar şi despre semnalmentele acestuia sau caracteristicile ţinutei vestimentare. Din

această cauză, identificarea martorilor trebuie să fie situată în centrul preocupărilor

lucrătorului de poliţie însărcinat să conserve aspectul iniţial al locului faptei. Poliţistul sosit

primul la faţa locului nu trebuie să piardă din vedere că cerce-tarea locului faptei este, de cele

mai multe ori, irepetabilă şi, în consecinţă, trebuie să depună toate diligenţele pentru a preveni

şi înlătura posibilitatea modificării – intenţionate sau întâmplătoare - a aspectului iniţial al

locului unde s-a săvârşit infracţiunea, cât şi pentru a evita distrugerea, alterarea sau dispariţia

urmelor şi mijloacelor materiale de probă30.

Conform reglementărilor în vigoare, şefii formaţiunilor centrale din Inspectoratul

General al Poliţiei şi şefii unităţilor judeţene de poliţie, au obligaţia de a organiza activitatea

în asemenea mod, încât, în orice moment, atât în timpul cât şi în afara programului, organele

de poliţie să aibă posibilitatea de a interveni cu promptitudine pentru a efectua cercetarea la

faţa locului, iar mijloacele de transport şi cele de tehnică criminalistică să fie permanent

pregătite şi în stare de funcţionare31.

În timpul derulării cercetării la faţa locului, echipa care a fost constituită în acest sens

va executa sarcinile dispuse de procuror, acesta din urmă conducând în mod nemijlocit

activitatea de căutare, descoperire, fixare şi ridicare a urmelor şi mijloacelor materiale de

probă. Şeful echipei de cerce-tare la faţa locului trebuie să ia o serie de măsuri urgente şi să le

aducă la cunoştinţa membrilor echipei, înainte de a se trece la examinarea criminalistica

propriu – zisă. În funcţie de trăsăturile fiecărui caz în parte, cu urmările activităţii ilicite

28 A. Swenson, O. Wendel, Descoperirea infracţiunilor-metode moderne de investigaţie criminală, Stokholm, 1954, p.31; Gheorghe Vintilă, Criminalistică, p 441.29 Idem, op. cit., p.1430 Ibidem, op. cit., p.131 Instrucţiunile Ministerului de Interne, nr. 89/1990 privind cercetarea la faţa locului de către unităţile şi subunităţile de poliţie, art.11.

21

desfăşurate, natura şi configuraţia locului ce urmează să fie cercetat, aceste măsuri constau în

următoarele:

informarea operativă asupra evenimentului ce a avut loc;

stabilirea, până în cele mai mici detalii, a modificărilor survenite în aspectul

iniţial al locului faptei;

verificarea modului acţionării celui sosit primul la faţa locului, dispunând, în

funcţie de caz, fie continuarea măsurilor, deja întreprinse de acesta, fie

completarea lor cu alte activităţi de maximă urgenţă;

delimitarea corectă a locului care urmează să fie cercetat;

identificarea martorilor oculari şi a persoanelor suspecte ce nu-şi justifică

prezenţa în zonă ori nu pot da o explicaţie plauzibilă în legătură cu acţiunile pe

care le-au întreprins după producerea evenimentului – mutarea cadavrului într-

un alt loc, cu toate că acest lucru nu era necesar, efectuarea „curăţeniei” la

locul unde s-a comis infracţiunea, încercarea de a direcţiona dispoziţiile

martorilor prin impunerea şi argumentarea falsă a propriei versiuni, s.a.32;

organizarea sau dacă este cazul, suplimentarea măsurilor de pază a locului

faptei, inclusiv a celor menite să ducă la înlăturarea unor pericole iminente –

surse de incendii, intoxicaţii, explozii.

2.1.2. Importanţa cercetării în echipă a omorului

Referitor la regula metodologică privind cercetarea în echipă a omorului este necesar

să se facă câteva precizări, dată fiind importanţa ei în ansamblul preocupărilor destinate

soluţionării infracţiunilor împotriva vieţii, acest aspect fiind subliniat în mod pregnant de către

responsabilii domeniului din Ministerul Public, Ministerul de Interne şi Institutul de Medicină

Legală „Prof. Dr. Mina Minovici”33.

Cercetarea în echipă permite punerea în comun a cunoştinţelor, a priceperii şi a

formelor unor specialişti în valorificarea completă şi operativă a datelor adunate despre fapta

comisă, în scopul aflării adevărului. Totuşi, în condiţiile în care factorii antrenaţi în

soluţionarea problemelor caracteristice unei anumite omucideri, acţionează în mai multe

direcţii, necoordonat, rezolvarea cauzei ar întârzia.

32 C. Aioniţoaie, op.cit., p.14; V.Bercheşan, C. Pletea, Eugen I. Sandu, op. cit., p.37-4333 Vasile Greblea, Ovidiu Petrescu şi Ion Argeşeanu „Cercetarea omorului de către o echipă complexă”, în rev. P.C.C., nr. 3-4/1982, p.22-29.

22

Dată fiind natura ei, cercetarea omorului impune desfăşurarea de activităţi de

investigaţii judiciare şi ştiinţifice complexe, sub coordonarea procurorului care, conform legii,

este obligat să efectueze urmărirea penală în cadrul omorului. Procurorul, pe de o parte, cu

sprijinul ofiţerilor de poliţie din serviciul judiciar şi criminalistic, efectuează acte de urmărire

penală destinate pentru stabilirea elementelor constitutive ale infracţiunii şi identificării

subiecţilor acesteia, apelând la metodele criminalistice. Medicul legist, pe de altă parte,

cercetează aspectele medicale, trage concluzii asupra naturii şi cauzei morţii, asupra legăturii

de cauzalitate dintre acţiune şi consecinţele sale.

Ne aflăm, prin urmare, în faţa unei evidente interdependenţe impusă obiectiv de

necesitatea stabilirii adevărului, la care concură două ştiinţe de graniţă, - criminalistica şi

medicina legală – împrejurarea care a făcut să se afirme, pe bună dreptate, că în cercetarea

infracţiunilor împotriva vieţii, medicul legist, are o dublă calitate: una de expert şi una de

consilier34. Calitatea de consilier este evidenţiată de numeroasele probleme ce apar pe

parcursul urmăririi penale, diferite de cele existente la începutul cercetării şi care necesită o

rezolvare medico – legală, ducând la completarea expertizelor iniţiale. De astfel, în literatura

de specialitate este deseori subliniată importanţa cercetării unor infracţiuni grave mai dificil

de soluţionat, printre care şi omorul, de către o echipă sau comisie de anchetă35.

Pentru a sublinia importanţa cercetării în echipă redăm pe scurt un caz în care autorul

unui omor a fost identificat şi prins în 20 de ore.

În luna februarie 1989, dimineaţa, pe una din străzile sectorului 5 al capitalei a fost

descoperit cadavrul unui tânăr care prezenta o leziune pro-fundă, produsă prin înjunghiere în

zona inferioară stângă a toracelui. După identificarea victimei V.P. s-a stabilit că acesta era un

om liniştit, respectuos, fără vicii sau legături cu persoane suspecte. Din primele investigaţii se

părea că omorul are un mobil bizar, fiind săvârşit de un psihopat. Fiind adâncite investigaţiile

de către organele de miliţie şi procuratură, prin ascultarea a circa 60 de persoane, colegi de

muncă ai victimei sau cetăţeni aflaţi pe traseul parcurs de victimă s-a stabilit că, în perioada

critică, aproximativ în jurul orei 22, un tânăr într-o evidentă stare de agitaţie şi sumar îmbrăcat

pentru gerul de afară (-15 grade C ), a fost văzut alergând prin locul respectiv cu un cuţit în

mână. Totodată, un martor a declarat că l-a văzut în dreptul unei locuinţe din apropiere,

antrenat într-o altercaţie cu un bărbat şi două femei.

34 Ioan Quai, „Aprecieri privind cercetarea omorului de către o echipă complexă”, în rev. P.C.C., nr. 4/1981, p.34 şi urm. Autorul, susţinând importanţa acestei echipe, aminteşte că „în criminalistica clasică cea mai mare eroare e să pui pe aceeaşi pistă mai mulţi poliţişti”.35 F. Maixner, în revista Kriminalistic, vol. II, p.208, Hamburg, 1954.

23

Organele judiciare au identificat locuinţa în cauză şi persoanele respective, stabilindu-

se că tânărul în cauză ( P.C., în vârstă de 32 de ani, element violent, fără ocupaţie ) se certase

cu concubina sa şi un prieten. După ce aceştia l-au lovit, el a fugit la părinţii săi, unde s-a

înarmat cu un cuţit, intenţionând să se răzbune pe concubină. Întorcându-se spre locuinţa sa, a

întâlnit victima V.P., care văzându-l plângând de furie pe P.C., l-a întrebat: „de ce plângi

nene?” Drept răspuns, P.C., l-a lovit cu cuţitul în zona inimii şi a fugit lăsând victima căzută

pe stradă36.

2.1.3. Fazele în cadrul cercetării la faţa locului în cadrul infracţiunii de omor

În cadrul cercetării la faţa locului a omorului, întâlnim două faze:

Cercetarea în faza statică;

Cercetarea în faza dinamică.

Cercetarea în faza statică.

Cercetarea locului omorului va începe cu luarea măsurilor pregătitoare de către

procurorul care conduce echipa de cercetare. Pregătirea vizează, printre altele, completarea

sau verificarea măsurilor iniţiale luate de către organul de urmărire penală sosit primul la faţa

locului, activitate ce se circumscrie în ca-drul primelor măsuri întreprinse în asemenea

cazuri37.

Investigarea locului faptei, în ipoteze unei morţi violente, va debuta cu:

constatarea morţii victimei, efectuată în prezenţa procurorului de către medicul

legist;

examinarea generală a locului săvârşirii faptei pentru ca procurorul să aibă

posibilitatea să-şi formeze o imagine de ansamblu asupra câmpului

infracţional;

culegerea, obţinerea unor date referitoare la victimă, la faptă şi la persoanele

care deţin informaţii despre omor şi autorul acestuia, un interes deosebit

prezentând martorii oculari;

stabilirea eventualelor modificări survenite la faţa locului după săvârşirea

omorului;

36 O. Păun, S.R. Gheorghe, „Eficienţa cercetării în echipă presupune conlucrarea efectivă a procurorului cu organele de miliţie în efectuarea investigaţiilor”, rev. P.C.C., nr. 3-4/1987, p.19-21.37 A. Swenson, O. Wendel, op. cit., p.31 şi urm.

24

determinarea punctului de plecare al cercetării, de regulă, de la victimă spre

marginea locului faptei;

alegerea martorilor asistenţi la efectuarea cercetării locului faptei.

Pentru ca ancheta să reuşească în această fază preliminară, trebuie menţionată una din

regulile importante ale cercetării la faţa locului, conform căreia la început, în câmpul

infracţional, vor intra doar procurorul şi medicul legist, evitându-se astfel posibilitatea

distrugerii unor urme şi modificarea poziţiei obiectelor situate în preajma cadavrului.

Este necesară insistarea asupra acestui din urmă aspect, plecând de la faptul că, aşa –

numitele urme poziţionale ( mese sau scaune răsturnate, ser-tare deschise, receptorul

telefonului căzut din furcă, etc ), au o deosebită im-portanţă în lămurirea modului de săvârşire

a infracţiunii. Orice fel de modificare, provocată chiar şi accidental de către numărul mare de

persoane ce pătrund deseori la locul omorului conduce la concluzii greşite cu privire la

împrejurările în care fapta a fost comisă. Pătrunderea unui număr mare de persoane în zona în

care are loc cercetarea mai poate determina dificultăţi serioase în exploatarea urmelor

olfactive cu ajutorul câinelui de urmărire. Referitor la pătrunderea altor persoane, altele decât

cele competente să efectueze cercetarea, avem în vedere chiar şi pătrunderea unor ziarişti sau

reporteri care, deşi cu bună credinţă, pot prejudicia mersul anchetei, drept urmare, şi ei trebuie

să se conformeze aceloraşi reguli38.

Finalizarea cercetării în faza statică se face prin fixarea poziţiei în care a fost găsit

cadavrul, a celorlalte obiecte din câmpul 8infracţional, fixarea realizându-se prin fotografiere,

conform procedeelor specifice fotografiei judiciare operative, prin filmare sau chiar

înregistrare pe bandă videomagnetică. Trebuie subliniată importanţa fixării cu ajutorul

aparaturii video existente în dotarea unităţii, pentru operativitatea sa şi datorită posibilităţii de

a reţine în mod complet imaginea locului faptei, aşa cum se află el în momentul sosirii echipei

de cercetare. Sublinierea se cuvine făcută, cu atât mai mult cu cât, în practica de specialitate,

sunt întâlnite cazuri în care, înregistrarea pe bandă magnetică serveşte direct la studierea

amănunţită a locului faptei şi la elaborarea unor versiuni realiste privind autorul infracţiunii.

De exemplu, pe baza vizionării înregistrărilor pe bandă videomagnetică a locului în

care a fost descoperit cadavrul unei fetiţe, a poziţiei acesteia, a drumurilor de acces, etc, s-a

emis şi ipoteza că autorul omorului este o persoană cunoscută de victimă, rudă sau vecin,

ipoteză confirmată ulterior39.

38 Gh. Vintilă, op. cit., p.445.39 Valeriu Macovei, „Folosirea videomagnetofonului la cercetarea la faţa locului şi la reconstituirea într-un caz de omor”, în rev. P.C.C., nr. 2/1982, p.43-44.

25

Fotografia judiciară este comună ambelor faze ale cercetării locului săvârşirii

omorului, fiind cu adevărat necesară atât în cazul fazei statice, cât şi în cazul fazei dinamice.

Pentru a evidenţia cele menţionate anterior, vom stărui asupra câtorva tipuri de omor.

La descoperirea cadavrelor sau a unor părţi din acestea, ce fuseseră îngropate,

fotografiile trebuie să redea succesiv diferitele etape ale dezgropării, aspectul şi poziţia

acestora în fiecare etapă a căutărilor, inclusiv după scoaterea acestora la suprafaţă.

În cazul morţii prin spânzurare, fotografia trebuie să redea atât cadavrul suspendat, aşa

cum acesta se prezintă în momentul sosirii echipei, cât şi aspectul acestuia după ce a fost

coborât în vederea examinării, cu păstrarea intactă a laţului şi nodurilor40. Dacă moartea s-a

produs prin înecare este indicat ca, pe cât posibil, fotografiile să fie făcute atât unde a fost

găsit cadavrul, cât şi imediat după scoaterea sa la mal.

Din cele expuse rezultă clar că, examinarea cadavrului se face atât prin observarea

victimei, fără a-i schimba poziţia iniţială, cât şi prin mişcarea acestuia în vederea cercetării

complete a urmelor existente. Aceasta reprezintă o dovadă în ceea ce priveşte caracterul pur

convenţional al delimitării în faza statică şi faza dinamică, activităţile succedându-se în

ordinea lor cronologică, firească41.

Fixarea poziţiei cadavrului, a imaginii sau obiectelor cele mai semnificative ale locului

faptei, coroborată cu datele obţinute operativ de către echipa de cercetare, inclusiv prin

investigaţii în accepţiunea lor tactico-operativă, serveşte la formarea unor prime ipoteze

referitoare la natura faptei, a momentului şi circumstanţelor în care s-ar fi putut comite omorul

şi, eventual, a mobilului care a determinat infracţiunea42.

Cercetarea în faza dinamică.

După cum se cunoaşte, cea mai complexă etapă, la care participă toţi membrii echipei

este investigarea în faza dinamică a locului faptei. Cerceta-rea va începe de la cadavru, mai

întâi fiind examinat corpul acestuia, precum şi locul de sub cadavru, apoi se va continua cu

porţiunea de teren din jurul victimei. O deosebită atenţie este acordată examinării cadavrului

de către medicul legist, împreună cu procurorul sau unul dintre experţii criminalişti prezenţi la

faţa locului.

Se va proceda, totodată, la descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor, în cazul urmelor

biologice, solicitându-se şi concursul medicului legist, ori bio-criminalistului. Vor fi executate

fotografiile de detaliu, măsurile fotografice, se va executa schiţa locului faptei, toate

rezultatele cercetării urmând să fie consemnate în procesul verbal. Examinarea propriu-zisă a

40 A. Swenson, O. Wendel, op.cit., p.6 şi 7.41 V. Bercheşan, C. Aioniţoaie, „Cercetarea la faţa locului”, op.cit., p.4542 Emilian Stancu, Criminalistică, vol.II, Editura Proarcadia, Bucureşti, 1993, op.cit., p.169

26

locului faptei debutează cu orientarea locului faptei din punct de vedere topografic şi

criminalistic43.

Pentru fixarea locului unde a avut loc săvârşirea infracţiunii, se va apela la fotografia

de orientare şi la fotografia schiţă. Dacă cercetarea se efectuează pe un loc întins, cum ar fi un

câmp, şoseaua, etc, pentru a permite identificarea mai uşoară a acesteia, fotografia de

orientare, în mod obligatoriu, trebuie să surprindă anumite puncte de reper. În cele mai multe

dintre cazuri, un asemenea spaţiu nu poate fi cuprins într-o singură imagine, situaţie în ca-re

se recurge la metoda fotografiei panoramice. În cazul în care infracţiunea de omor a avut loc

într-un imobil, fotografia de orientare trebuie să fixeze şi căile de acces spre imobil, dar şi

intrările şi ieşirile, în locuinţă şi din locuinţă în casă. Fotografia schiţă, la rândul ei, trebuie să

redea imaginea cadavrului şi a obiectelor aflate în jurul acestuia, indiferent de procedeul ales

pentru a se realiza – unitară, pe poziţii contrare, perpendiculare sau încrucişate. După ce are

loc marcarea căilor de acces în câmpul infracţiunii, atribuţie exclusivă a şefului echipei şi a

ofiţerului criminalist, se poate trece la examinarea cadavrului.

Tot aici are loc şi clarificarea împrejurărilor negative, caracterizate prin neconcordanţa

dintre starea în care se află victima, a leziunilor pe care acea-sta le prezintă şi situaţia de fapt

este o problemă esenţială pentru stabilirea adevărului în cauză.

Spre exemplu, descoperirea unui cadavru cu plăgi tăiate în profunzime, fără ca în jurul

său să existe urme de sânge în cantitate mare. Într-un caz, astfel, a fost descoperit un cadavru

pe terasamentul căii ferate, prezentând traumatisme multiple, între care şi secţionarea gâtului.

Pentru început, fapta a fost încadrată în categoria accidentelor, fără a se lua în considerare că,

la faţa locului, au fost descoperite foarte puţine urme de sânge. Pe baza datelor obţinute din

cercetările şi din expertizele criminalistice şi medico – legale, ulterior, s-a tras concluzia că

moartea este consecinţa unui omor săvârşit cu un topor, autorul aplicând mai multe lovituri în

zona craniană.

Împrejurările negative, în aparenţă, în cele mai multe cazuri sunt organizate chiar de

infractor şi la o examinare mai atentă, înscenarea se observă cu uşurinţă, dar totuşi cere o

atenţie deosebită. În cazul cercetării „împrejurări-lor negative” se vor organiza experimente

repetate, pentru a lămuri procesul neobişnuit de formare a urmelor, sau pentru a demonstra

simularea infracţiunii, prin crearea unor urme artificiale. Se vor face cercetări pentru

descoperirea locurilor de unde au fost aduse obiectele purtătoare de urme sau de unde au fost

aduse aceste obiecte.

43 V. Bercheşan, C.Pletea şi I. Sandu, op.cit., p.41.

27

2.1.4. Examinarea cadavrului

Examinarea cadavrului se efectuează de către medicul legist împreună cu procurorul

criminalist însărcinat cu ancheta şi reprezintă o activitate esenţială a cercetării la faţa locului.

Prin examinarea atentă a cadavrului se urmăreşte să se clarifice cât mai multe

informaţii cu privire la:

cauza şi natura morţii, prezenţa leziunilor sau a eventualelor urme tipice unei

lupte dintre victimă şi agresor;

posibilitatea executării unor acţiuni de autolezare de către însăşi victima;

corespondenţa dintre locul în care a fost găsită victima şi adevăratul loc al

comiterii infracţiunii;

data şi modul în care s-a săvârşit infracţiunea de omor, mijloacele, armele sau

alte instrumente întrebuinţate.

Informaţiile acestea sunt de natură să permită aflarea răspunsului la mai multe

întrebări esenţiale, cu privire la faptă, printr-o cooperare între procurorul criminalist şi

medicul anatomopatolog, cooperare ce se întinde pe toată durata urmăririi penale. Trebuie

subliniat, în acest context, că examinarea cadavrului reprezintă o activitate complexă, ce

debutează odată cu cercetarea la faţa locului şi continuă la unitatea medicală unde se

efectuează necropsia.

2.1.5. Constatarea morţii victimei

Examinarea cadavrului va începe doar după constatarea decesului de către medicul

legist, diagnostic pus pe seama semnelor cadaverice specifice instalării morţii biologice şi

confirmat cu ocazia examenului necroptic. Fără a intra totuşi într-un domeniu care aparţine în

exclusivitate medicinii legale, considerăm că este totuşi necesar să amintim, foarte pe scurt,

principalele semne care servesc la diagnosticarea morţii, semne care se împart în:

semne precoce;

semne semitardive;

semne tardive şi conservatoare44.

44 Gheorghe Scripcaru şi M. Terbancea, supra cit., p.59-62, precum şi în lucrarea „Patologia medico-legală”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, p.56, ţi urm.

28

Semnele precoce, cum sunt spre exemplu absenţa respiraţiei, cât şi încetarea activităţii

cardiace sau areflexia totală, se poate spune că au o valoare relativă, deoarece pot fi rezultatul

unei morţi aparente.

Semnele semitardive permit, cu certitudine, diagnosticarea morţii, în general ele

constând în răcirea cadavrului, deshidratarea, rigiditatea cadaverică, instalarea lividităţilor şi

petelor cadaverice şi sunt de o foarte mare importanţă în stabilirea cauzei şi datei morţii,

inclusiv în determinarea poziţiei cadavrului după instalarea morţii.

Semnele tardive şi conservatoare sunt determinate de apariţia fenomenelor de

putrefacţie, respectiv a celor de mumifiere, congelare, adipoceară, etc, semne, care depind, în

egală măsură, atât de timpul scurs de la data decesului, dar şi de condiţiile în care s-a aflat

cadavrul.

2.1.6. Examinarea propriu – zisă a cadavrului

După ce are loc constatarea morţii, medicul legist împreună cu procurorul vor trece la

examinarea cadavrului care, cu toate că nu poate fi făcută în condiţiile puse la dispoziţie de o

sală de autopsie, aceasta trebuie făcută în mod atent şi minuţios, evitându-se astfel concluziile

pripite, în primul rând cu privire la cauza şi natura morţii. Un serios argument cu privire la

importanţa examinării cu maximă atenţie a cadavrului este acela, conform căruia, în

eventualitatea punerii unui diagnostic inexact de moarte patologică ( ne-violentă ), cercetarea

locului faptei se face într-un mod mai sumar, uneori chiar superficial, ceea ce duce la

prejudicierea serioasă a desfăşurării cercetărilor viitoare, după ce s-a făcut constatarea cauzei

reale a morţii.

Desfăşurarea examinării cadavrului are loc după aceleaşi faze ca şi cercetarea locului

faptei, anume fază statică şi faza dinamică, rezultatele acesteia consemnându-se într-un proces

verbal şi fixate prin intermediul fotografierii sau prin înregistrarea videomagnetică.

În faza statică se determină, în principal, următoarele:

a) locul în care a fost descoperit cadavrul, amplasarea acestuia în raport cu obiectele şi

urmele din jurul său ( spre exemplu mobilă, elemente de construcţie, vegetaţie, etc), distanţa

până la acestea, precum şi sexul, talia şi vârsta aproximativă a victimei;

b) poziţia corpului, privită în ansamblul ei: de exemplu, pe spate, cu faţa în jos sau

lateral ( decubit dorsal, ventral sau lateral ) dar şi poziţia membrelor, a capului ( membrele pot

fi în extensie sau îndoite, capul întors într-o parte, etc).

În faza dinamică, vor fi examinate, în această ordine:

29

a) îmbrăcămintea şi încălţămintea cadavrului. Practica judiciară recomandă ca această

activitate să se desfăşoare într-o anumită ordine, începându-se cu obiectele de la exteriorul

bustului, continuându-se cu lenjeria, pantalonii, etc şi terminându-se cu examinarea articolelor

de încălţăminte. Cercetarea vestimentaţiei trebuie făcută cu multă atenţie, accentul fiind pus

pe descrierea fiecărui obiect în parte, a mărimii, taliei, poziţiei şi ordinii în care sunt dispuse

pe cadavru, a caracteristicilor individuale – natura materialului, culoarea, croiala, emblema

fabricii, numărul de nasturi, modul de dispunere şi starea acestora, natura şi culoarea din care

este confecţionată căptuşeala – existenţa celorlalte accesorii – fermoare, curele, bretele,

cordoane, etc – ciorapii, felul materialului din care sunt confecţionaţi, culoarea, mărimea,

gradul de uzură, existenţa unor corpuri sau substanţe străine aderente45 - obiectele de

încălţăminte – felul, mărimea, modelul, culoarea, natura materialului, gradul de uzură,

deformări caracteristice, eventualele zgârieturi, etc.

În timp ce examinează vestimentaţia, expertul criminalist şi medicul legist trebuie să

evidenţieze eventualele urme de târâre, de murdărire recentă şi în acelaşi timp semnele de

violenţă ( număr, formă, poziţie, dimensiune, lipsă de substanţă ), legătura dintre acestea şi

urmele imprimate pe corpul victimei. De asemenea, se va menţiona lipsa anumitor părţi din

îmbrăcăminte sau încălţăminte, care, în mod obişnuit, ar fi trebuit să existe ( pantofi,

pantaloni, fustă, lenjerie ), inclusiv lipsa unor obiecte cum ar fi ceasul sau verigheta, care lasă

urme specifice pe încheietura mâinii sau pe degete. Se va cerceta, cu atenţie, fiecare buzunar

în parte, precizându-se conţinutul şi poziţia acestuia – scos, în afară ori normală – dar şi

urmele de murdărie sau pete-le. Toată îmbrăcămintea trebuie bine verificată pentru a nu se

evita în timpul cercetării, buzunarele practicate în locuri mai puţin obişnuite.

Tot pe îmbrăcămintea şi încălţămintea cadavrului pot fi relevate, fixa-te şi ridicate şi

alte categorii de urme cum ar fi spre exemplu cele biologice, de natură chimică, bunuri,

înscrisuri sau valori care au aparţinut victimei dar şi microurme atât de natură umană, cât şi de

natură animală sau vegetală sau microurme ale obiectelor, dacă este cazul.

Corpul cadavrului se examinează având ca punct de pornire elementele generale şi

anume constituţia fizică, culoarea pielii, semnele particulare, chiar şi semnele cadaverice.

După ce a avut loc stabilirea şi consemnarea elementelor generale se va trece la o

examinare amănunţită a întregului corp şi se începe cu capul victimei, apoi gâtul, regiunea

toracelui, a abdomenului, regiunea dorsală, a membrelor superioare, şi a celor inferioare.

45 L. Coman şi I.R. Constantin, „Unele particularităţi ale cercetării la faţa locului în infracţiunea de omor şi în cazul cadavrelor neidentificate”, în „Tratat practic de criminalistică”, vol. I, Ministerul de Interne, Bucureşti, 1976, op. cit., p. 434.

30

Leziunile vizibile se vor descrie ca şi poziţie, în formă şi mărime, chiar şi fiecare pată

biologică sau de altă natură şi mai cuprinzător, orice urmă care ar putea avea legătură cu

omuciderea cercetată. De asemenea, se vor examina mâinile şi unghiile cadavrului, deoarece

se pot găsi fire de păr, resturi de îmbrăcăminte, fire de textile, nasturi desprinşi în timpul

luptei cu agresorul, etc. În depozitul subunghial, pot fi găsite celule epiteliale, urme de sânge,

fragmente de fire de păr, etc, provenind de la autorul infracţiunii.

Orificiile naturale ale cadavrului, îndeosebi gura, orificiul anal şi orificiul vaginal vor

fi cercetate cu o deosebită atenţie, pentru că de exemplu, în gură se pot descoperi materiale

folosite de agresor pentru a împiedica victima să strige ( cârpe, batiste, hârtie, etc ) iar în

celelalte, urme biologice. În acelaşi timp, se vor face menţiuni exacte în ceea ce priveşte

cercetarea obiectelor sau materialelor care au servit imobilizarea sau la ştrangularea victimei,

cum ar fi bucăţi de frânghie, sfoară, sârmă, etc.

După ce a avut loc examinarea cadavrului şi a vestimentaţiei acestuia, cât şi după

fixarea şi ridicarea urmelor descoperite cu această ocazie, se va trece la examinarea suprafeţei

de sub cadavru şi din apropiata vecinătate cum ar fi parchet, duşumea, sol, etc.

2.1.7. Stabilirea datei morţii şi a eventualelor modificări în poziţia cadavrului

Cu ocazia investigării locului faptei şi, în principal, a cadavrului, între multele

probleme avute în vedere, o menţionăm şi pe aceea a stabilirii datei la care a survenit moartea,

dar şi a eventualelor modificări apărute în poziţia cadavrului. Cu siguranţă că aceste date se

vor determina mult mai precis în urma necropsiei, însă chiar din momentul examinării

victimei la faţa locului, se pot obţine o serie de informaţii, care pot servi la orientarea

operativă a cercetărilor în scopul descoperirii autorului omorului.

Pentru aceasta, se procedează la studierea semnelor specifice morţii, în special a celor

precoce şi semitardive. Precizăm, însă, că siguranţa în stabilirea datei morţii scade pe măsura

creşterii intervalului de timp scurs între momentul decesului şi cel al descoperirii cadavrului.

Cu cât acest interval este mai scurt, cu atât determinarea datei morţii este mai exactă. De

exemplu46:

La semnele precoce, semnificative sunt reacţiile pupile la unele sub-stanţe chimice,

care se produc în limita a 4 ore de la deces, în cazul atropinei, ori a 6 ore în cazul

piliocarpinei. Contractarea locală a vaselor de adrenalină se produce în cel mult 24 de ore de

la deces.

46 M. Kermbach, op.cit., p.435 şi urm.

31

Celelalte semne precoce ale morţii, pe care le-am menţionat anterior (încetarea

activităţii cardiace, absenţa respiraţiei ), nu vor fi luate în calcul pentru a determina momentul

morţii, decât în cazul sesizării lor de către o persoană avizată şi care să se afle lângă victimă

chiar în momentul în care moartea a survenit.

În cazul semnelor semitardive, problemele sunt mai complicate, în funcţie de semnul

clinic şi de condiţiile în care a fost găsit cadavrul şi astfel:

a) pierderea de căldură în general se face cu un grad pe oră, cadavrul ajungând la

căldura mediului ambiant în aproximativ 20 ore la care mai contribuie şi alţi factori cum ar fi

temperatura mediului înconjurător, condiţiile de loc şi timp, vârsta şi constituţia fizică a

victimei, îmbrăcămintea;

b) rigiditatea cadaverică începe să se instaleze de la muşchii maxilarului inferior şi

coboară treptat spre membrele inferioare, după care cunoaşte o rezoluţie în acest sens, tot

ciclul fiind cuprins între 2 şi 36 de ore de la deces, rigiditatea maximă fiind aproximativ de 10

ore, dar şi aici putem vorbi doar în funcţie de cauza morţii, deoarece în cazul traumatismelor

cerebrale masive se întâlneşte şi rigiditatea cataleptică ( împuşcare în cap, electrocutare );

c) după circa 5 ore se instalează lividităţile cadaverice, fiind maxime după aproximativ

10-15 ore şi nu se mai modifică prin schimbarea poziţiei cadavrului după circa 12 ore din

momentul morţii.

Lividităţile cadaverice îşi au importanţa lor în lămurirea unor eventuale modificări

survenite în poziţia cadavrului. Dacă la faţa locului, spre exemplu, cadavrul este descoperit în

poziţie de decubit ventral, adică cu faţa în jos, iar lividităţile cadaverice se găsesc pe partea

dorsală, este mai mult decât evident faptul că ne aflăm în faţa unei schimbări de poziţie a

cadavru-lui la aproximativ 12 ore după deces.

Cu privire la semnele precoce şi semitardive, în literatura occidentală se indică

următoarele aspecte:

corpul cald şi suplu, având corneea umedă şi transparentă, fără lividităţi, arată

că moartea s-a produs de 1-2 ore;

apariţia lividităţilor cadaverice la nivelul gâtului, răcirea şi rigiditatea

articulaţiei maxilarului se face la 3-4 ore de la intervenirea decesului;

apariţia petei negre scleroticale arată aproximativ 6 ore;

confluenţa lividităţilor pe suprafaţă mare şi rigiditatea întregii muscu-laturi

scheletice alături de pierderea transparenţei corneei este tipică orelor 8 - 10 de

la instalarea morţii;

32

persistenţa la presiune a lividităţilor şi nemodificarea poziţiei lor e specifică

morţii instalată de aproximativ 12 ore.

La calculul datei la care decesul s-a instalat, sunt luaţi mult mai mulţi factori, cum ar

fi, de pildă, starea digestiei alimentelor din stomac, prezenţa faunei cadaverice, rezultatele

unor examene histochimice sau biochimice, aceasta, însă, numai în condiţii de laborator, iar

nu în cele ale cercetării la faţa locului47.

2.1.8. Particularităţile cercetării omorului în funcţie de mijloacele și procedeele

folosite de făptuitor

Pentru a lămuri unele aspecte referitoare la mijloacele şi procedeele utilizate de către

făptuitor pentru suprimarea vieţii victimei, încă de la începutului cercetării este necesar să se

ţină cont de caracteristicile leziunilor produse de agenţii vulneranţi.

Omorurile săvârşite cu arme albe şi corpuri contondente.

În practica judiciară sunt foarte des întâlnite omorurile săvârşite cu arme albe care se

întâlnesc sub mai multe forme ( obiecte înţepătoare, tăioase şi obiecte despicătoare ).

Leziunile produse de obiectele tăioase pot fi situate în orice regiune a corpului, lungimea lor

fiind în funcţie de distanţa parcursă de lama obiectului pe suprafaţa corpului victimei.

Marginile plăgii sunt netede, având un specific liniar, semicircular sau în unghiuri, iar

adâncimea rănii depinde rezistenţa ţesutului şi de forţa loviturii48. Forma rănii nu arată

instrumentul folosit decât pe categorii foarte largi şi aproximative în volum.

Urmele de sânge specifice omorului săvârşit cu obiecte tăioase, la faţa locului, apar

atât sub formă de împroşcare, cum este cazul plăgii arteriale, cât şi sub formă de bălţi, în cazul

plăgilor venoase.

Leziunile care sunt produse de obiecte înţepătoare sau înţepător – tăioase, cum ar fi

cuţitul cu vârf ascuţit, baioneta, foarfece, etc, au o formă apropiată de obiectul vulnerant iar

lungimea plăgii este raportată la gradul de înclinaţie dintre lama obiectului şi suprafaţa

penetrantă, practic aflându-se în faţa unei acţiuni concomitente de tăiere şi perforare.

În cazul leziunilor produse de obiecte despicătoare şi avem aici topoare, bardă, satâr,

sapă, etc, acestea se prezintă având plăgi tăiate sau zdrobite, în funcţie de lamă ( care poate fi

ascuţită sau neascuţită ) iar lungimea rănii depinde în egală măsură fie de lungimea lamei

obiectului, fie de unghiul de înclinare. În cea mai mare parte a cazurilor, leziunile se produc în 47 Em. Stancu, op.cit., p.174.48 Gh. Scripcaru, M. Terbancea, Patologie medico-legală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, p.208-213.

33

zona capu-lui şi uneori sunt situate paralel, iar alteori într-o formă neregulată. Loviturile

paralele sunt întâlnite în cazurile când victima a fost surprinsă dormind sau este imobilizată în

timpul agresiunii. Aceste leziuni cauzate de topor, le întâlnim chiar şi în sinucideri,

prezentându-se sub forma mai multor lovituri îndreptate concentric spre frunte, datorită

poziţiei centrale a celor două mâini care acţionează toporul. Identificarea armelor albe se

poate spune că e relativă, determinarea trăsăturilor de grup ale obiectului vulnerant

realizându-se prin analizarea lungimii şi adâncimii plăgii, care însă nu este în concordanţă

mereu cu lungimea lamei. Leziunile produse prin penetrarea oaselor late per-mit determinarea

cu mare precizie a lăţimii lamei obiectului vulnerant.

Procesul de identificare a obiectelor despicătoare, pe baza urmelor lăsate în calota

craniană, unde sunt întâlnite cel mai frecvent, era considerată imposibilă, datorită structurii

spongioase a osului care nu permite reţinerea caracteristicilor profilului lamei. Cu toate

acestea, în practica de specialitate recentă, s-au întâlnit cazuri de identificare a unei securi pe

baza microstriaţiilor formate pe oasele calotei craniene49. Astfel:

În cazul unui omor care a avut loc în anul 1986, la examinarea cadavrului s-au

descoperit numeroase lovituri de secure, dintre care trei plăgi penetrante în regiunea parietală

şi temporală dreaptă. La început, pentru identificarea agentului vulnerant, nu s-au luat în

considerare urmele acestuia, cercetările fiind îndreptate spre descoperirea altor categorii de

urme sau probe materiale. Cu toate acestea, ulterior, s-a procedat şi la examinarea la micro-

scopul comparator a fragmentelor de os, cu lamele securilor ridicate de la persoanele suspecte,

în acest fel reuşindu-se identificarea securii pe baza urmelor formate pe suprafaţa osoasă.

Diferenţa omuciderii de sinucidere este posibilă prin interpretarea modului în care se

prezintă aceste leziuni. Astfel, de regulă, sinucigaşii preferă zona gâtului, a toracelui, arterele

radiale sau venele de la încheietura mâinii. Plăgile sunt perpendiculare pe axa gâtului sau a

mâinii şi frecvent, sinucigaşul execută mai multe tăieturi paralele, până când reuşeşte să

execute tăietura fatală, tăieturile fiind mai adânci în punctul de plecare şi mai superficiale la

sfârşit50. Deseori, ei încearcă sau recurg şi la alte mijloace de sinucidere ( spânzurare, otrăvire,

împuşcare ). Plăgile tăiate produse de mâini străine sunt de obicei unice sau multiple, dar

profunde, grave. Ele ating şi părţi inaccesibile pentru mâna proprie, se întâlneşte ceva mai des

lezarea hainelor. Victima în apărare suferă leziuni tăiate, secundare, mai ales pe antebraţ sau

pe mâna cu care încearcă să prindă instrumentul vulnerant. În cazurile suspecte, o serie de alte

date criminalistice, ca direcţia scurgerii sângelui, poziţia cadavrului, locul de găsire a

49 V. Pop, „Identificarea securii cu care a fost comis omorul, cu ajutorul microstriaţiilor lăsate de lama securii pe os”, în revista „Probleme de criminalistică şi criminologie”, nr. 4/1981, p.56-57.50 Gh. Vintilă, op.cit., p.453.

34

instrumentului vulnerant şi altele ne ajută la diferenţierea omuciderii de accident sau

sinucidere. Amintim că leziuni de tip tăiat pot fi produse accidental, mai ales în cursul

traumatismelor de circulaţie. Identificarea instrumentului devine posibilă prin aşchii ale

obiectului rămase în plagă şi sângele victimei găsit pe instrumentul vătămător51.

Tot pentru diferenţiere, un element destul de important îl reprezintă starea

îmbrăcămintei, sinucigaşul pregătindu-şi autolezarea prin desfacerea hainei şi a cămăşii prin

ridicarea mânecii. În cazul omuciderii, victimele sunt încheiate la haină sau la cămaşă, uneori

existând chiar o simetrie între punctul de perforare a îmbrăcămintei şi plaga de pe corp, cât şi

o lipsă a acesteia, care se explică prin mişcările victimei în încercarea de a se apăra de

agresor.

Când pe mâini se întâlnesc plăgi tăiate, specifice încercărilor de apă-rare activă prin

apucarea cuţitului sau de apărare pasivă prin acoperirea feţei sau chiar a toracelui, se exclude

de la început posibilitatea sinuciderii, ca şi în cazul leziunilor de pe zona spatelui, inaccesibilă

cu siguranţă pentru auto-lezare. Cu toate că autolezarea în sinuciderea cu toporul pare

imposibilă, to-tuşi au existat asemenea exemple în practică ( un individ s-a sinucis după ce şi-

a aplicat două lovituri cu o toporişcă în zona occipitală ).

La obiectele contondente, leziunile se prezintă sub forma unor plăgi plesnite sau

zdrobite şi reflectă destul de bine forma suprafeţei agentului vulnerant pe oasele plate, în

special cutia craniană şi asta datorită fracturii osu-lui. Dar forma obiectului poate fi reţinută şi

pe îmbrăcămintea victimei. Abia după ce au fost descoperite obiectele vulnerante, de pe

aceste obiecte se vor putea ridica urmele biologice şi cele de mâini în vederea examenelor

comparative.

Omorul săvârşit prin asfixie

Moarte violentă săvârşită prin asfixie mecanică, denumită în practica medicală,

„anoxie acută de tip ventilator”, este o modalitate foarte frecventă de omucidere dar şi de

sinucidere, de unde rezultă o serie de probleme ce se cer a fi rezolvate, datorită diversităţii

modurilor în care se realizează: spânzurare, ştrangulare, astupare ( ocluzia ) căilor respiratorii,

comprimarea toraco-abdominală şi înecarea52.

Spânzurarea are loc prin strângerea gâtului într-un laţ, sub acţiunea greutăţii corpului,

care va comprima vasele acestuia, în special, artera carotidă şi căile respiratorii superioare,

adică traheea. Pentru strângerea laţului nu este nevoie de întreaga greutate a corpului, lucru

demonstrat în practică de cele mai diversificate modalităţi în care pot fi găsişi spânzuraţi,

51 Z. Ander, I. Bilegan, V. Molnăr, Medicină legală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966, op.cit., p.71.52 Gh. Scripcaru, M. Torbancea, op. cit., p.287.

35

unele dintre acestea având caracter atipic, spre exemplu spânzurarea de clanţa uşii, sub pat,

etc. Inima mai continuă să bată, dar moartea survine doar după câteva minute, în plină

inconştienţă53.

Caracteristicile pentru acest gen de asfixie este şanţul de spânzurare, care uneori este

complet, alteori numai parţial. Şanţul de spânzurare poate indica, în unele cazuri, cu aspect de

mulaj, chiar şi forma frânghiei imprimată în ţesături moi. Acesta va fi puţin mai accentuat, în

partea opusă nodu-lui şi va avea o lăţime egală cu cea a laţului. Laţul poate, sub acţiunea

greutăţii corpului, să alunece de-a lungul gâtului şi să formeze mai multe şanţuri, atât în cazul

omorului, cât şi al sinuciderii. Anumite persoane recurg însă la spânzurare după ce iniţial, au

mai încercat o altă modalitate de sinucidere: tăierea venelor, otrăvirea sau armă, medicului

legist revenindu-i sarcina de a stabili cauza reală a morţii. Mai există unele cazuri în care

sfoara folosită se rupe din primul moment iar persoana spânzurată cade şi se loveşte la cap,

sau altele, când repetându-se actul de spânzurare, datorită leziunilor formate, prin cădere, să

se creeze aspectul unui omor.

Trebuie menţionat faptul că spânzurarea se poate produce şi accidental, această

modalitate este întâlnită în special la copiii mici dar se poate întâlni şi la adulţi, spre exemplu,

un alpinist ce a căzut în coardă.

Cele mai importante semne clinice externe sunt cianozarea (învineţirea ) feţei şi a

degetelor de la mâini, hemoragii punctiforme pe conjunctivită palpebială (pleoape), lividităţi

cadaverice accentuate şi de culoare albastru-închis, dilatarea pupilei, emisie de urină, fecale şi

spermă.

Pentru a deosebi omuciderea de sinucidere în cadrul spânzurării trebuie să se acorde o

atenţie deosebită semnelor cadaverice. În cazul în care acestea se vor găsi deasupra laţului sau

pe spatele cadavrului, indică în mod cert existenţa morţii înainte de spânzurare. Tot astfel,

când cadavrul este atârnat la o anumită înălţime, iar în preajmă nu există nici un mijloc de

urca-re, înseamnă că a ajuns acolo cu ajutorul altor persoane.

Ştrangularea reprezintă tot o formă a asfixiei mecanice ce se realizează prin strângerea

gâtului cu un laţ sau cu mâinile (sugrumare). De obicei, ştrangularea cu laţul se întâlneşte în

cazul omuciderii, însă nu trebuie exclusă posibilitatea sinuciderii, care este extrem de rară,

căci auto sugrumarea cu mâinile nu este practic posibilă, datorită instalării tulburărilor

anoxice care determină scăderea forţei musculare, în final ajungându-se la încetarea

compresiunii54.

53 Camil Suciu, Criminalistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,1972, p.60554 C. Suciu, op. cit., p.605.

36

De cele mai multe ori semnele asfixiei prin ştrangulare sunt aceleaşi ca în cazul

spânzurării, dar, de obicei, şanţul de sugrumare este situat mai jos decât şanţul de spânzurare.

La sugrumarea cu mâinile, în general, apar echi-moze, escoriaţii, determinate de acţiunea

degetelor sau a unghiilor, iar într-un astfel de caz, nu trebuie pierdut niciodată din vedere să se

încerce ridica-rea eventualelor urme papilare de pe pielea din zona gâtului sau a feţei

cadavrului.

Sufocare şi ocluzia orificiilor respiratorii (gura şi nasul) se pot face cu mâna, cu

obiecte moi (perne, plapumă, sac de dormit), cu pungi de plastic, prin presarea feţei pe o

suprafaţă dură sau pe pământ, în nisip, ş.a., fie, de exemplu, împiedicarea victimei să ţipe,

situaţii întâlnite frecvent în cazul tâlhăriilor sau violurilor, după cum, poate fi consecinţa unei

intenţii directe de a provoca moartea persoanei. Atunci când sufocarea se face cu mâna sau cu

corpuri dure, vor apărea echimoze şi escoriaţii specifice55.

Asfixiile prin obstruarea căilor respiratorii se datorează pătrunderii unor corpuri

străine, care astupă laringele sau traheea şi se poate datora, fie unor alimente îngurgitate

greşit, fie a vomării sau a sângelui aspirat în stare de ebrietate sau comă. Sunt cunoscute unele

cazuri de asfixie în stare de ebrietate, prin pătrunderea în laringe a unei bucăţi de carne sau

chiar a sân-gelui scurs din nas în timpul somnului dar şi cazuri de asfixie accidentală,

determinată de aspirarea efectivă a bolului alimentar, cazuri întâlnite mai frecvent la bolnavii

mintali, copii mici şi bătrâni.

Asfixiile prin compresiune toraco- abdominală sunt tot o formă a asfixiilor mecanice.

Pentru realizarea ei este necesară o greutate de aproximativ 40-60 de kg, repartizată pe

întreaga suprafaţă. Compresiunea opreşte căile respiratorii ale plămânilor şi trebuie să dureze

un anumit timp pentru ca moartea să survină. Aceste situaţii le putem întâlni în cazuri de

panică a mulţimii, când unele persoane pot fi presate peste măsură sau chiar călcate în

picioare. De asemenea, survin la prăbuşirea malurilor sau a diferitelor obiecte grele. În mod

obişnuit, aceste asfixii provin din accidente, dar nu este exclusă nici posibilitatea organizării

criminale a acestei forme de asfixii56.

La cazurile de spânzurare şi sugrumare trebuie să se studieze, cu deosebită atenţie,

materialul din care s-a confecţionat laţul, capetele indicând felul tăierii şi vechimea acesteia,

precum şi modul culisant folosit. În cazul anumitor situaţii sunt unele forme de înnodare a

frânghiei sau a sforii, pe care nu îl execută decât unele persoane care au profesat îndelung o

anumită meserie. Modul în care nodul a fost legat se va descrie în procesul - verbal ori nodul

55 Gh. Vintilă, op.cit., p.455.56 C. Suciu, op.cit., p.606.

37

se va denumi cu termenul tehnic respectiv, acest lucru nefiind suficient şi fiind necesar,

desenare sau fotografierea lui. Dacă există presupune-rea că spânzurarea este doar simulată,

se va păstra atât frânghia, cât şi laţul, cu mare grijă, pentru a nu se schimba poziţia firişoarelor

exterioare care pot indica direcţia de trecere peste un obstacol a unei greutăţi.

Înecare sa submersia, reprezintă o moarte prin asfixie, ca o consecinţă a astupării

căilor respiratorii cu lichide sau substanţe cu o fluiditate ceva mai densă, aşa cum este noroiul.

Procesul de înecare, nu presupune prezenţa apei, ca şi condiţie esenţială, ci acest lucru

se poate realiza cu orice altă substanţă în stare lichidă sau vâscoasă şi nu este necesar ca

întregul corp să fie în submersie, fiind destul ca, nasul şi gura să se găsească mai mult timp

astupate de un lichid. Este cunoscut cazul unei persoane care, întorcându-se acasă, în stare

avansată de ebrietate, a dorit să bea apă dintr-o găleată şi, adormind între timp, s-a înecat

având numai capul introdus în găleată.

În vorbirea zilnică, confundarea noţiunii de moarte prin înecare cu moartea în apă este

greşită, deoarece o persoană poate muri în timp ce se află în apă din cu totul alte motive, cum

ar fi insuficienţa cardiacă, din cauza unei congestii cerebrale sau chiar un şoc.

Înecul parcurge mai multe faze până la ultimul stadiu numit convulsie şi este de mai

multe feluri. Cea mai frecventă formă este aceea a astupării căilor respiratorii şi în acelaşi

timp a pătrunderii lichidului în sânge, determinând creşterea dioxidului de carbon. O altă

formă a înecării se produce prin astuparea căilor respiratorii cu conţinutul gastric la

persoanele aflate în apă cu stomacul plin. Stomacul supraalimentat poate determina înecarea

prin compresiunea inimii.

Înecarea poate surveni datorită perforaţiei timpanului, iar pătrunderea apei în urechea

medie şi de aici în cea internă, determină excitaţii vestibulare, care duc la pierderea

echilibrului şi a simţului de orientare, înotătorul neputând să iasă la suprafaţă, iar vomarea

conţinutului stomacului va produce înecul. Înecaţii pot avea aspectul de paliditate excesivă,

când moartea urmează unui exces de dioxid de carbon în sânge, sau un aspect cianotic, când

partea dreaptă a inimii rămâne plină de sânge.

O formă mai rar întâlnită a morţii în apă este aceea produsă în urma „şocului prin

frig”, în cazul persoanelor predispuse la stări alergice prin frig, dacă in acelaşi timp sunt

surmenate fizic, sau trec de la o insolaţie puternică direct într-o apă rece57.

De cele mai multe ori înecul are loc în afara săvârşirii vreunei infracţiuni, datorându-se

victimei sau unui caz fortuit. Însă sunt şi cazuri în care înecul este folosit ca mijloc de a ucide

sau pentru acoperirea unui alt gen de omor. Cele mai multe victime ale omorului prin înec

57 C.Suciu,op.cit.,p.607

38

sunt, în general, copii mici sau persoane care nu ştiu să înoate şi sunt aruncate in apă în locuri

izolate.

Cadavrele persoanelor înecate trebuie examinate cu mare atenţie pentru a descoperi

urmele lovirii victimei sau chiar omorul săvârşit cu alte mijloace decât înecul, care a fost

folosit doar ca mijloc de simulare. De obicei cadavrele înecaţilor prezintă echimoze şi

zgârieturi pe mâini şi pe picioare, indicându-se prin acestea eforturile depuse de victima

pentru a se salva. Dacă corpul celui înecat este legat de obiecte grele menite să-l tragă la

fundul apei, se poate vorbi atât de o sinucidere, cât şi de omucidere, rămânând să se

stabilească ce alte urme de violentă mai poartă cadavrul, deoarece acestea pot purta urmele a

numeroase loviri de corpuri contondente, fără ca acestea să fie de natură infracţionala, ci să se

datoreze lovirilor de fundul stâncos al apei, bolovani etc. În apele curgătoare, dată fiind

alunecarea pe fundul apei, cadavrele pot prezenta zgârieturi pe faţă, pe mâini şi pe laba

picioarelor.

Omorul săvârşit prin împuşcare

Moartea produsă prin arme de foc şi vătămările rezultate sunt destul de frecvente, cu

toate că armele de foc în majoritatea ţărilor pot fi deţinute de particulari decât cu aprobări

speciale.

În cazul cercetării omorului săvârşit prin arme de foc prezintă o importanţă majoră sub

raport medico-legal şi criminalistic, urmele principale ale tragerii adică orificiul de intrare,

canalul, orificiul de ieşire(dacă acesta există), dar şi urmele secundare cum ar fi rupturile

provocate de gaze, arsurile, tatuajul împuşcăturii, afumările, inelul de ştergere, inelul de

metalizare, urma gurii ţevii etc.

Trebuie descrise în amănunt atât orificiul sau orificiile de intrare, cât şi zona capului

unde sunt amplasate, aspectul exterior al leziunii cu lipsa de substanţă la nivelul pielii în

formă rotundă sau ovală, având margini fin dinţate şi fiind înconjurată de o zonă foarte

îngustă de 1 până la 3mm, prezentând escoriaţii de culoare roşie, pergamentoasă ;după

moarte, devenind brună şi formând aşa-numitul „guleraş de eroziune” -orificiile de ieşire, dar

nu trebuie uitate nici semnele secundare ale împuşcăturii cum sunt arsurile în jurul orificiului

de intrare, de pulbere nearsă (în special pe hainele victimei), dispuse în formă de cerc în jurul

orificiului de intrare, dacă tragerea s-a făcut perpendicular pe planul ţintei sau ovală, alungită

dacă tragerea s-a făcut oblic, inelul de metalizare sau urmele de ştergere şi urmele de

unsoare58.

58 V.Macelaru,Urmele create prin folosirea armelor de foc,in Tratat practic de criminalistica, vol.1,Ministerul de Interne,Bucuresti,1976,p.275-282

39

În cazul omorului săvârşit prin împuşcare căutarea şi descoperirea armei cu care s-a

tras este una din sarcinile foarte importante ale cercetării la faţa locului, aceasta fiind căutată

atât în imediata vecinătate a cadavrului, cât şi în locurile unde făptuitorul a lăsat urme sau pe

căile de acces, iar tuburile trase se vor căuta începând cu zona în care se presupune că a stat

infractorul. În raport de împrejurările în care s-a comis fapta, gloanţele pot fi descoperite în

locuri diverse: în pereţi, tavan, mobilier, pe sau chiar în podea, tocul uşilor sau al ferestrelor,

în cadavru sau alte locuri.

După ce au fost găsite arma, tuburile şi gloanţele trebuie să se stabilească şi poziţia lor

faţă de cadavru, cât şi a unora faţă de celelalte, iar toate acestea, coroborate cu leziunile de pe

cadavru duc la stabilirea direcţiei, distanţei de la care s-a tras şi unghiul de tragere , în acest

mod putându-se stabili cu certitudine de unde s-a executat tragerea.

Utilizarea armelor de foc o întâlnim atât în omoruri cât şi în sinucideri sau de ce nu,

accidente iar leziunile provocate sunt examinate încă din faza cercetării locului faptei de către

medicul legist , organul de urmărire penală limitându-se doar la descrierea lor exterioară.

Inelul de frecare depune la orificiile de intrare substanţele pe care le-a ridicat de pe

canalul ţevii sau în urma traversării diferitelor obiecte, iar inelul de metalizare se formează

prin depunerea în corpurile dure a unei părţi din metalul glonţului. Gazele care ies din ţeavă

odată cu proiectilul vor avea o acţiune mecanică şi una chimică. Acţiunea mecanică constă în

ruperea ţesuturilor în formă stelară, datorită presiunii mari cu care intră în orificiul de intrare.

Gazele nu produc arsuri, dar determină reacţii chimice prin transformarea oxihemoglobinei în

carboxihemoglobină pe prima porţiune a canalului. Arsurile sunt produse de flacără de la gura

ţevii armei, temperatura de explozie fiind de 2500 grade, acestea formându-se pe piele, haine

şi păr.59 Aceste arsuri pe piele lasă o urmă pergamentoasă neagră în jurul orificiului de intrare

iar pe haine şi par urme de pârlire.

În cercetarea cadavrelor având urme lăsate de arme de foc, esenţială este stabilirea

felului morţii şi anume, dacă este vorba despre un omor, de o sinucidere sau un accident.

Pentru a face diferenţa dintre o sinucidere şi un omor, se vor lua în considerare, în

primul rând urmele secundare ale împuşcăturii şi se va ţine seama de urmele lăsate de tragere

pe mâna victimei şi de direcţia din care s-a format urma. În mod obişnuit sinucigaşii trag în

tâmplă, în frunte, în inimă sau în cerul gurii. Pe mâna sinucigaşului se pot descoperi arsuri

provocate de gaze, funingine, resturi organice din propriul său corp şi leziuni provocate de

reculul închizătorului.

59 C.Suciu,op.cit.,p.612

40

Se va analiza cu atenţie raportul dintre poziţia de cădere a cadavrului şi poziţia armei

ce se presupune că a fost folosită. Există cazuri când arma sinucigaşului nu se găseşte în

apropierea cadavrului, fie pentru că sinucigaşul, nemurind imediat, a avut timp să o ascundă,

fie pentru că altă persoană a luat arma de lângă cadavru.

Spre exemplu, o persoană care s-a sinucis trăgându-şi într-o noapte un glonţ (în cap),

pe podul Mihai Vodă din Bucureşti, pentru a se amuza pe seama organelor care urmau să facă

cercetarea, a legat de pistol un pietroi pe care apoi l-a trecut peste parapetul podului. După

descărcarea armei, pietroiul a tras pistolul în Dâmboviţa, lăsând cadavrul sinucigaşului fără

nici o arma în jurul lui.

În cazul accidentelor cu arme de foc, acestea pot cauza moartea persoanei care

manipulează arma sau a altor persoane, fie în timpul curăţirii armei, în cursul vânătorii, prin

căderea armei sau fie prin acţionarea fără intenţie a trăgaciului. În cele mai multe cazuri,

leziunile mortale prin armele de foc sunt provocate de armele de vânătoare prin snopi de alice

având diferite mărimi.

Moartea prin otrăvire

La fel ca în cazul omorului prin împuşcare, uciderea prin otrăvire sau intoxicarea

acută, cunoscută şi sub denumirea de moarte violentă prin agenţi chimici este destul de rar

întâlnită fiind de obicei consecinţa unor accidente sau sinucideri şi chiar profesional, când

nerespectându-se anumite reguli de protecţia muncii, se produc otrăviri lente. Constatarea la

faţa locului a morţii prin otrăvire se face destul de greu, cu excepţia unor cazuri când în jurul

gurii cadavrului se formează urme specifice.

Investigarea morţii prin otrăvire va avea drept problematică stabilirea faptului dacă

decesul s-a datorat sau nu intoxicării acute, a tipului de substanţa toxică şi a cantităţii care a

pătruns în organism.60

Omorul prin otrăvire se întâlneşte de obicei în cercurile familiare sau de prietenie,

atunci când infractorul are acces în mod liber şi natural la intimitatea vieţii zilnice a victimei.

Acesta se realizează fie prin administrarea unor doze mortale imediate dar mai ales prin

otrăviri de lungă durată, lente iar o parte din aceste otrăviri din ultima categorie rămân

nedescoperite şi, în majoritatea cazurilor, autorii lor sunt femei.

Alături de otrăvirile intenţionate, cum sunt sinuciderile şi omorul, se pot adăuga şi

toxicomaniile, care în ultimă instanţă, constituie o intoxicare conştientă şi de lungă durată.

60 Em.Stancu,op.cit.,p.178

41

Nu se poate face o clasificare precisă a substanţelor toxice deoarece intoxicarea, la

majoritatea dintre ele este în raport de doza care s-a administrat şi care alături de efecte locale,

poate da, o dereglare profundă a metabolismului general.

Totuşi din punct de vedere medico-legal otrăvurile se împart în două mari grupe:

a) Otrăvuri intenţionate. Este cunoscută aplicarea toxicelor în pedeapsa cu moartea

(Coniina, folosită în Atena antică), în cadrul substanţelor toxice speciale arma chimică, de

asemenea crimele de genocid, săvârşite în lagărele fasciste cu ajutorul unor substanţe cum

sunt derivaţii cianici, oxid de carbon, somnifere, benzina, formalina, carbol, etc.

Aplicarea substanţelor toxice în legătură cu alte infracţiuni se întâlneşte sub forma

cloroformizării, a stropirii cu vitriol, a provocării intenţionate a stării de ebrietate (uneori sub

formă de injecţie de alcool) .Istoria intoxicaţiilor criminale cunoaşte metode rafinate de

otrăvire cu arsen, stricnină, săruri de bariu, cianuri, săruri de plumb, strofantină, aconitină,

toxină difterică, insulină, etc chiar prin intermediul unor mănuşi, flori artificiale, scrisori,

lumânări, băi, ruj de buze, etc.

Sinuciderile cu toxice sunt extreme de variate, observându-se o oarecare modă: cu

fosfor, în perioada chibriturilor cu fosfor galben; cu gaz de iluminat (CO) în oraşele mari; cu

leşie de sodiu, cu aspirină , etc. De cele mai multe ori toxicul are legătură cu profesia

persoanei: medicii cu morfină, casnicele cu sodă caustică, etc.

b) Otrăvuri neintenţionate. Intoxicaţiile profesionale pot fi de domeniul industrial; cu

ele se ocupă toxicologia industrială (plumb, Hg, anilină, benzol, etc) iar altele din domeniul

agricol. Intoxicaţiile medicamentoase se datorează unor supradozări, confuzii privind calitatea

sau cantitatea medicamentelor precum şi unor aplicaţii neindicate (medicina ilicită); se

întâlnesc şi în domeniul cosmeticii. Se mai întâlnesc aşa-numitele intoxicaţii alimentare prin

consumarea unor mâncăruri sau băuturi falsificate, stricate, conservate greşit sau dăunătoare

prin conţinutul lor chimic (ciuperci) sau bacteriologic(toxi-infecţii alimentare).61

În cadrul morţii prin otrăvire, la faţa locului trebuie să se procedeze la ridicarea

recipientelor (cum ar fi sticle, pahare, flacoane, fiole), a tacâmurilor, resturilor alimentare şi

de hârtie, urme de vomă şi chiar materii fecale pentru că acestea pot evidenţia ingerarea unor

substanţe toxice. Alături de acestea hainele, lenjeria de corp sau de pat (chiar dacă sunt

murdare) trebuie ambalate şi sigilate deoarece doar printr-o analiză de laborator se poate

stabili cu siguranţă dacă prezintă urme toxice sau nu. Ridicarea obiectelor şi a produselor sus

arătate se cere cu atât mai mult, cu cât, anumite substanţe toxice produc pe corpul victimei

61 Z.Ander,I.Bilegan,V.Molnar,op.cit.,p.113-114

42

leziuni foarte mici sau necaracteristice (de exemplu, aşa-numitele toxice celulare-acidul

chianhidric şi derivaţii săi şi toxicele nervoase-strienina, opiacee).

O substanţă va acţiona ca toxic doar în cazurile când este solvită şi în acest mod poate

pătrunde în protoplasma celulei, iar cea mai intensă absorbire o prezintă toxicele în stare

gazoasă, apoi urmează cele dizolvate în alcool. Alcoolul etilic ingerat sub forma diferitelor

băuturi, ca bere (2-4%), vin (5-12%), rachiu (36-40%), coniac 50%, etc, este unul din toxicele

cele mai răspândite, dar cazurile mortale sunt foarte rare, ţinându-se cont de nu-mărul mare de

consumatori62.

Din alcoolul ingerat o parte este eliminat prin plămâni şi rinichi, iar cea mai mare parte

este distrusă de organism. Faptul că organismul distruge în mod constant alcoolul, ca pe orice

alt toxic, căutând să se debaraseze de el, în toate împrejurările şi în mod maximal, dovedeşte

că el nu corespunde principiilor generale alimentare. Organismul nu-şi face rezerve de alcool,

acesta fiind ars în organism în primele minute după ce a fost consumat.

Intoxicaţia etilică mortală începe cu o alcoolemie de 5‰, dar ea creşte şi cu diferitele

substanţe străine introduse în anumite băuturi, dar sunt cunoscute cazuri însă, în care

organismul a rezistat, continuând să rămână în viţă şi la a alcoolemie de 10‰. Nu acelaşi

lucru se poate spune şi despre alcoolul metilic, care are urmări mult mai grave şi nu se poate

stabili o doză limită. Sunt persoane care pot bea câte 50 ml alcool metilic zilnic, iar altele care

îşi pierd viaţa după ce consumă cantităţi foarte mici.

Foarte des întâlnită este şi intoxicaţia cu somnifere, fie sub formă de accident, fie

sinucidere. Cele mai utilizate somnifere sunt cele derivate din acizi barbiturici sau

malonilureei. Din rândul celor barbiturici amintim gardenalul, veronalul, amitalul, dialul, şi

alţii, iar derivate din meloniluree: bromuralul, adalinul, fanodromul, sulfonalul, etc. Dintre

toate acestea enumerate, gardenalul şi veronalul sunt destul de folosite, primul prezentând

doza mortală la 4 g, iar cel de-al doilea la 10 g, iar toxicul pătruns în organism se distruge

relativ repede în procesul de putrefacţie aşa că analiza toxicologică trebuie făcută cât mai

rapid.

Un alt mod de intoxicaţie ce prezintă importanţă, îl reprezintă intoxicaţia cu alcaloizi

care este destul de frecvent, datorită folosirii alcaloizilor în terapeutică. Diagnosticarea în

cazul acestor intoxicaţii se face destul de dificil. Din această categorie enumerăm intoxicaţiile

pe bază de opiu, cu derivatele : morfina, heroina, codeina, dionina, etc. În cadrul intoxicaţiilor

cu opiu, doza mortală este de ordinul sutimilor de gram şi diferă de la persoană la persoană.

Simptomele caracteristice în cazul intoxicărilor cu alcaloizi se numără dilatarea pupilelor,

62 C. Suciu, op.cit., p.610.

43

limba şi buzele uscate, iar la intoxicarea cu stricnină se adaugă o contractare tetanică a

musculaturii.

Intoxicaţiile alimentare pot fi de natură vegetală, bacteriană, animală sau ca efect a

unor reacţii cu sărurile unor metale în timpul preparării ori conservării. Tot aici, în această

categorie adăugăm şi substanţele chimice folosite în agricultură ca îngrăşământ sau pentru

combaterea anumitor dăunători, cum ar fi erbicidele, insecticidele, fungicidele, rodenticidele,

etc.

O parte din aceste substanţe chimice, fiind asimilate de flora păşunilor ajung în

organismul erbivorelor, iar de aici, sub formă de lapte sau carne, în alimentaţia populaţiei. Se

cunosc cazuri, când, datorită unor neglijenţe, s-au produs intoxicaţii de masă cu brânză

prelucrată din laptele oilor63.

Problemele care trebuie rezolvate în cazul morţii prin intoxicare sunt:

dacă moarte de datorează otrăvirii sau nu;

natura toxicului, cantitatea;

calea de pătrundere în organism;

data ingerării toxicului;

în ce formă s-a procurat, etc.

Trebuie să se acorde o deosebită atenţie descoperirii de înscrisuri lăsate de victimă,

deoarece acestea sunt de natură a indica dacă este vorba despre o sinucidere sau un omor.

Dacă moartea s-a produs prin intoxicaţie cu oxid de carbon, se impune examinarea atentă a

instalaţiilor de gaze, maşinilor sau sobelor care funcţionează pe bază de gaze, a furtunurilor

sau a dispozitivelor de racordare şi altele64.

Moartea violentă determinată de alţi factori

Pe lângă mijloacele menţionate mai sus sau factori, moartea violentă poate fi produsă

şi de alţi factori cum ar fi acţiunea temperaturii, a electricităţii, a radiaţiilor şi a presiunii

atmosferice.

Spre exemplu schimbările hipo şi hipertermiei, pot constitui cauza morţii atunci când

depăşesc mijloacele de protecţie de care dispune o persoană ori când persoana intră în contact

direct cu sursa termică. Ca şi acţiune generală, frigul determină o tulburare a termoreglării

organismului, având drept consecinţă dereglarea proceselor metabolice, astfel încât consumul

complet al glicogenului hepatic atrage paralizia sistemului nervos central, iar tulburările

locale apar sub formă de degerături.

63 C. Suciu, op.cit., p.611.64 Gh. Vintilă, op. cit., p.457.

44

În cea mai mare parte a cazurilor, moartea prin frig este un accident, omorurile

întâlnindu-se în cazurile copiilor, al bătrânilor şi al persoanelor bolnave, iar sinuciderile în

acest mod sunt extrem de rare.

O altă modalitate, care se datorează arsurilor, opăririlor sau insolaţiilor este moartea

prin căldură. Arsurile se produc prin flacără, obiecte incandescente, gaze supraîncălzite şi

căldură radiantă, iar opărirea se datorează fie aburului, fie lichidelor supraîncălzite, a

substanţelor semisolide topite. Arsurile se împart în două categorii: arsuri propriu-zise şi

opăriri. Despre urmele acestora putem spune că apar ca eriteme, flictene, escare şi

carbonizare, iar primele două ating doar epiderma, spre deosebire de escare şi carbonizare,

care sunt profunde.

În majoritatea cazurilor, moartea prin arsuri se datorează şocului, iar cei care reuşesc

să treacă de şocul primar pot muri din cauza infecţiilor sau a fenomenelor metabolice şi toxice

generale. O problemă deosebită ce trebuie clarificată în cazul cadavrelor prezentând arsuri sau

care sunt complet carbonizate este aceea a leziunilor de altă natură decât focul, deoarece

aceste leziuni pot proveni din împrejurările locului: căderea persoanei, căderea grinzilor,

prăbuşirea pereţilor sau se pot datora unor cauze exterioare, în unele cazuri focul servind doar

pentru acoperirea sau distrugerea urmelor unui omor.

Atât pielea, cât şi ţesuturile moi ale cadavrelor arse prezintă crăpături, având marginile

netede, acestea putând fi confundate cu uşurinţă cu rănile tăiate. Cel mai mare grad de ardere

îl prezintă extremităţile mâinilor şi picioarelor, însă în cazurile în care arderea nu a fost

completă iar părţile acoperite ale corpului cu obiecte de îmbrăcăminte sunt mai puţin arse.

În continuare, se vor examina căile respiratorii şi sângele pentru a se putea stabili dacă

arsurile s-au produs în timpul vieţii victimei. În acest sens, căile respiratorii vor fi acoperite de

funingine, uneori până la nivelul alveolelor, iar sângele va fi încărcat cu dioxid de carbon.

Faptul că există flictene nu constituie un argument, însă dacă în conţinutul acestora se atestă

microscopic prezenţa leucocitelor şi a fibrinei, reacţia vitală este sigură.

Pentru a arde în mod complet un cadavru este nevoie de un timp destul de lung şi de o

temperatură ridicată şi asta pentru că un cadavru de copil poate arde în întregime în 2-2½, un

cadavru îmbucăţit şi îmbibat cu petrol va arde în 10 ore, arderea unui cadavru normal are loc

în 40-50 ore, însă dacă este gras arde mai repede, fiind combustionat de propria sa grăsime.

La o persoană matură, pentru arderea completă e necesară o temperatură de cel puţin

1260°C65.

65 C. Suciu, op.cit., p.608.

45

Majoritatea cazurilor de ardere se datorează accidentelor, cel mai mare număr fiind

înregistrat de către copii şi persoane care lucrează în mediul industrial; omorurile prin ardere

sunt destul de rare iar sinuciderile ceva mai întâlnite. Cadavrele arse se găsesc în poziţie de

boxer, datorită coagulării proteinelor musculare care determină reacţia muşchilor, acest

fenomen întâlnindu-se şi în cazul arsurilor survenite postmortem

Identificarea cadavrelor arse se face cu mare greutate când acestea se află într-o stare

avansată de carbonizare, deoarece nu se pot ghida nici după semnalmente şi nici după desenul

papilar. Rămâne să se examineze dinţii pentru că aceştia rezistă mai mult la căldură. Se va

face examen osteologic, pentru a se stabili apartenenţa de specie şi de sex a persoanei în

cauză.

Spre exemplu, în ruinele unei case izolate, arse, s-a găsit cadavrul unei femei. Aceasta

nu prezenta leziuni în afară de cele produse de foc, totuşi căile respiratorii ale cadavrului nu

conţineau depuneri de funingine, ceea ce indica survenirea morţii înainte de acţiunile flăcării.

S-a concluzionat că a fost vorba de un accident. Ulterior, s-a primit un denunţ că locatara

casei, o bătrână, a fost omorâtă şi jefuită de bani şi de bijuterii de către un necunoscut, iar casa

incendiată pentru a şterge urmele infracţiunii. Aceştia au procedat astfel: în timpul nopţii au

făcut o gaură mică în peretele casei care corespundea camerei ocupate de bătrână. Pe această

gaură au introdus o ţeavă pe care au pus-o în legătură cu ţeava de eşapament a maşinii iar

gazele de evacuare au cauzat moartea bătrânei în timp ce aceasta dormea. După jefuirea casei,

i-au dat foc.

Moartea prin electrocutare se poate datora electricităţii atmosferice sau electricităţii de

reţea şi poate avea loc prin contact direct unipolar, prin contact direct bipolar şi prin arc

voltaic. Efectele curentului electric asupra organismului sunt de natură mecanică, calorică şi

biochimică ce determină un sindrom local şi unul cu caracter general.

În locurile prin care a intrat şi a ieşit curentul din corp, rămân anumite urme numite

însemnarea sau marcajul electric, acesta din urmă prezentându-se sub forma unor pete având

culoarea deschisă sau chiar a unor rozete cu centrul alb-cenuşiu şi se formează ca urmare a

arderii epidermei. În cazul marcajelor electrice puternice se pot identifica particule de metal

provenite de la conductorul electric, acestea având o culoare galbenă-brună pentru conductorii

de cupru şi negricioasă pentru aceia de fier. Descoperirea acestor particule metalice se face

apelând la spectografie.

În locurile corespunzătoare marcajului electric, articolele de îmbrăcăminte pot fi arse

sau rupte, ori pot prezenta destul de multe găuri mici având marginile arse. De cele mai multe

46

ori, moartea prin electrocutare este rezultatul unui accident, însă se cunosc şi situaţii de omor

intenţionat.

Moartea prin electrocutare cu electricitate atmosferică se întâlneşte destul de rar,

efectele trăsnetului manifestându-se prin rupturi cauzate îmbrăcămintei, topirea sau aruncarea

la distanţă a obiectelor de metal din buzunare, unele rupturi ale organelor interne sau un

eritem al pielii numit „figură de trăsnet”, care nu durează însă prea mult timp66.

O menţiune specială se cuvine făcută pentru moartea produsă prin aşa-numiţii agenţi

psihici, care intervin rapid după emoţii intense (spaimă), bucurie excesivă, supărare. Şocul de

natură psihică produce o moarte reflexă prin oprirea bruscă a funcţiilor vitale. Stabilirea

naturii acestei morţi este deosebit de dificilă deoarece este necesară dovedirea capacităţii

agentului psihic de a produce un astfel de efect, ca şi a predispoziţiei subiectului pasiv la o

moarte prin şoc psihic datorită unor suferinţe de genul artero-sclerozei, insuficienţei cardiace,

astmul bronşic, etc67.

Prin tratarea unor aspecte mai importante, de natură să particularizeze cercetarea

infracţiunii de omor în funcţie de mijloacele folosite de infractor, are drept sublinierea

diversităţii problematicii la care trebuie să se refere activitatea echipei de cercetare în fiecare

caz în parte, Este foarte important ca întreaga cercetare efectuată de echipă la faţa locului şi

actele de urmărire penală, să fie îndeplinite cu deosebită atenţie, minuţiozitate şi

conştiinţiozitate, astfel încât să nu fie omis ori neglijat vreun element de fapt, nici o

împrejurare aptă să servească la o dreaptă soluţionare a cauzei.

Trebuie evidenţiat faptul că în contextul respectării regulilor generale de cercetare la

faţa locului, prin asigurarea unei investigaţii cât mai eficiente, uneori, în situaţii ample,

cercetarea poate fi întreruptă în timpul nopţii şi reluată dimineaţa în condiţii de vizibilitate

bună şi de odihnă a organelor de cercetare penală.

2.2. Dispunerea constatării ori a expertizei medico-legale

2.2.1. Aspecte generale ale constatării ori expertizei medico-legale

După cercetarea la faţa locului, efectuarea expertizei medico-legale reprezintă un alt

moment important al elucidării unor probleme privind moartea violentă la care, din motive

obiective, nu s-a putut răspunde din primul moment. De altfel, în aceste condiţii, potrivit

66 C.Suciu, op.cit., p.610.67 Gh. Vintilă, op.cit., p.457.

47

prevederilor procesual penale, constatarea medico-legală trebuie dispusă de organul de

urmărire penală, după cum expertiza medico-legală devine obligatorie pentru a stabili cauzele

morţii dacă nu s-a întocmit un raport medico-legal68.

Conform art. 114 C. Pr. Pen., în caz de moarte violentă, de moarte a cărei cauză nu se

cunoaşte, ori este suspectă, sau când este necesară o examinare corporală asupra învinuitului

sau persoanei vătămate pentru a se constata pe corpul acestora existenţa urmelor infracţiunii,

organul de urmărire penală dispune efectuarea unei constatări medico-legale şi cere organului

medico-legal, căruia îi revine competenţa potrivit legii, să efectueze această constatare.

În soluţionarea cauzei cercetate, faţă de semnificaţia acestui act medico-legal, se

recomandă ca necropsia să fie efectuată, în limita posibilităţilor, de către medicul

anatomopatolog care a participat la cercetarea la faţa locului ori să se pună la dispoziţie

procesul verbal al cercetării locului faptei şi fotografiile, înregistrările video executate cu

acest prilej.

Problemele la a căror rezolvare expertiza medico-legală are un aport substanţial sunt,

în principal următoarele69:

Stabilirea cauzei şi naturii morţii, precum şi a datei la care a survenit aceasta;

Diferenţierea leziunilor vitale de cele survenite după moarte şi explicarea

mecanismelor de producere a lor;

Determinarea agentului vulnerant, a direcţiei, intensităţii şi succesiunii

loviturilor;

Descoperirea eventualelor urme de substanţe toxice sau a stupefiantelor;

Stabilirea sexului, vârstei, grupei sanguine, a taliei, în cazul cadavrelor

dezmembrate, cât şi a unor particularităţi ce pot ajuta la identificarea victimei.

În acelaşi timp se va proceda la recoltarea diverselor urme existente pe corpul şi pe

îmbrăcămintea cadavrului, cum ar fi, spre exemplu, urmele biologice, firele de păr, depozitul

subunghiular, etc. Ridicarea urmelor de pe cadavru se face , uneori, chiar de la faţa locului.

Prevalările se efectuează mult mai bine în condiţiile sălii de autopsie, de aceea se impune

transportarea cadavrului la morgă cu foarte mare atenţie, luându-se măsuri de prevenire a

distrugerii urmelor şi, în special, a microurmelor, măsuri printre care se numără şi

introducerea corpului, a mâinilor, sau a picioarelor în saci de plastic.

Datorită inexistenţei unor condiţii propice de ordin obiectiv şi subiectiv, efectuarea

acestei operaţii la faţa locului este dificilă. Din această cauză, cadavrul se transportă urgent la

68 Em. Stancu, op.cit., p.179.69 A se vedea V. Belis, op.cit.; I. Moraru, op.cit., p. 83-88; Gh. Scripcaru şi M. Terrbancea, „Medicină legală”, supra cit., p.82-83.

48

morgă, mai ales dacă este protejat în saci de plastic în care urmele biologice, în special

sângele, diversele excreţii şi secreţii, ţesuturile, etc., se degradează foarte repede.

Examinarea necropică, ridicarea urmelor de pe cadavru, a măştii mortuare şi eventual

amprentarea sa, dacă nu s-a făcut la faţa locului faptei, se realizează de medicul legist

împreună cu procurorul criminalist, care, în calitate de conducător al echipei de cercetare, are

o viziune de ansamblu asupra cazului cercetat, ştie ce probleme trebuie clarificate şi, prin

urmare, ce să solicite în plus de la expertiza medico-legală. Participarea procurorului

criminalist la efectuarea necropsiei se impune cu atât mai mult cu cât, uneori, apar dificultăţi

în stabilirea diagnosticului etiologic-juridic al decesului, respectiv determinarea cauzei şi

naturii morţii.70

Referitor la expertiza medico legală efectuată în infracţiunile contra vieţii, precizăm că

ea însăşi este guvernată de reguli metodologice generale şi speciale, puse în evidenţă în

literatura de specialitate. Aceasta vizează, spre exemplu, identificarea cadavrului, stabilirea

naturii morţii, cercetarea cauzelor, modului şi condiţiilor în care s-a produs, etc.71

Stabilirea cauzei morţii se face cu ajutorul datelor puse la dispoziţie de medicina

legală, constarea făcută de către medicul anatomopatolog fiind hotărâtoare pentru clarificarea

„diagnosticului juridic” al decesului; moartea violentă sau moartea patologică72.

Dacă datele obţinute indică o moarte violentă, care poate fi consecinţa unei omucideri,

a unei sinucideri sau a unui accident, va fi necesară lămurirea tuturor împrejurărilor capabile

să servească la încadrarea juridică a faptei în mod corect.

Stabilirea acestor elemente se face, în mod firesc, prin coroborarea tuturor datelor

obţinute pe baza expertizelor medico-legale, a celor criminalistice, cât şi a actelor de urmărire

penală efectuate în cauză. Această cerinţă este mai mult decât evidentă, mai ales în condiţiile

insuficienţei datelor necesare stabilirii cauzei reale a morţii. În acelaşi timp, se evită

posibilitatea apariţiei unei erori de ordin subiectiv în aprecierea situaţiei de fapt.

Trebuie atrasă atenţia asupra unei probleme extrem de importante, frecvent subliniată

în literatura de specialitate, şi anume determinarea legăturii de cauzalitate dintre actele de

agresiune şi decesul victimei, mai ales în împrejurarea în care acestea pot fi asociate cu o serie

de afecţiuni preexistente ale victimei73. Determinarea acestei legături de cauzalitate în

70 Em. Stancu, op. cit., p.180.71 M. Terbancea, I. Quai, C, Petrescu, I. Săroiu, „Obiectivele expertizei medico-legale în infracţiunile contra vieţii. Reguli metodologice generale şi speciale în rezolvarea lor, limitele şi motivarea concuziilor medico-legale”, în rev. P.C.C., nr. 3-4/1986, p.124 şi urm. 72 A se vedea N. Kernbach, op.cit., p.433; I. Moraru, op.cit., p.63 şi urm; Gh Scripcaru şi M Terbancea, op.cit., p.67 şi urm, Viorel Panaitescu, „Medicină legală”, supra cit., p.33.73 I. Argeşeanu şi V. Stoica, „Stabilirea legăturii de cauzalitate între actele de agresiune şi deces în cazul victimelor cu unele afecţiuni preexistente”, în rev., P.C.C., nr. 1/1982, p.9-17.

49

asemenea împrejurări este necesară pentru corecta încadrare juridică a faptei în categoria

omorului, a loviturilor cauzatoare de moarte sau a vătămărilor corporale.

Această încadrare este făcută în mod evident de către magistrat, însă, în bună parte, pe

baza concluziilor expertizei medico-legale chemată să pună în lumină elementele nexumului

cauzal dintre faptă şi urmările sale. În consecinţă, se impune delimitarea, mai întâi pe teren

medico-legal, a cauzelor morţii, de condiţiile de ordin predispozant sau de ordin favorizant,

operaţie ce a avut uneori un caracter arbitrar74.

Potrivit opiniilor exprimate în literatura de specialitate, pentru delimitarea corectă a

legăturii de cauzalitate, este necesar să se ia în calcul patru categorii de factori: victima,

substanţa sau instrumentul vulnerant, circumstanţele în care a fost săvârşită fapta şi autorul

faptei. În privinţa autorului faptei, se va ţine seama de modul în care acesta a conceput şi

pregătit actul, i-a prevăzut şi acceptat urmările, precum şi de scopul urmărit. În stabilirea

cauzei morţii apar destul de des dificultăţi datorită caracterului contradictoriu al leziunilor, a

stării avansate de putrefacţie a cadavrului, ca şi a unor deficienţe în efectuarea necropsiilor.

Spre exemplu, în cazul unei morţi suspecte, medicul legist ocazional conchide că decesul are

drept cauză o hemoragie meningo-cerebrală şi pune diagnosticul de moarte violentă.

Însă, din cercetările întreprinse de organele de urmărire penală s-a desprins concluzia

că nu poate fi vorba despre o asemenea moarte, aşa că s-a dispus efectuarea unei noi expertize

medico-legale, de această dată stabilindu-se că moartea nu a fost violentă, cauza constituind-o

o hemoragie intraventriculară, apărută pe un fond patologic preexistent.

Principalele probleme referitoare la stabilirea naturii juridice a morţii, vizează trei

direcţii importante:

a) Diferenţierea omuciderii de moarte naturală, problemă asupra căreia, ne-am oprit

anterior, dar în legătură cu care se mai impune cel puţin o precizare. După cum s-a menţionat,

în ipoteza unui deces datorită existenţei unor antecedente patologice, cauza morţii este

atribuită în mod eronat acestora. Situaţia cea mai des întâlnită priveşte pe bătrâni şi persoanele

grav bolnave, după al căror deces se manifestă tendinţa de a se renunţa la autopsii, sau de a se

executa superficial, medicul-legist oprindu-se la primul indiciu patologic prin care s-ar putea

explica moartea. Astfel, nu sunt depistate leziunile interne cum ar fi, rupturi de organe,

fracturi de craniu sau de coloană, ori substanţe chimice apte să producă moartea75.

Spre exemplu, un soţ îşi ucide soţia grav bolnavă, cu o lovitură de cuţit aplicată în

vagin. Fiind o lovitură foarte rar întâlnită în practică, există pericolul ca moartea să fie

74 Virgil Dragomirescu, în „Curs de medicină legală”, Editat de Institutul de Medicină şi Farmacie, Bucureşti, 1979, p.27-33. 75 Em. Stancu, op.cit., p.182.

50

atribuită bolii de care suferea victima. Datorită investigării minuţioase a împrejurărilor în care

s-a săvârşit fapta, s-a formulat şi ipoteza comiterii unei omucideri, ipoteză ce a fost

confirmată de rezultatele necropsiei, medicul legist stabilind cu precizie cauza reală a

decesului.

b) Diferenţierea omuciderii de sinucidere, situaţie întâlnită destul de des în practica de

specialitate datorită încercărilor unor infractori de a-şi masca fapta prin „regizarea” unei

sinucideri.76

Apar şi împrejurări în care sinuciderea unei persoane lasă impresia la prima vedere a

unei omucideri. Spre exemplu, într-un caz dramatic, două surori în vârstă de peste 70 de ani

sunt găsite moarte în cada de baie, una dintre ele prezentând plăgi tăiate profund la nivelul

articulaţiei pumnului. Deşi iniţial s-a crezut că este vorba de un omor în scop de jaf, ulterior s-

a stabilit că sora mai tânără, bolnavă grav de cancer, şi-a ucis prin înec sora în vârstă,

deoarece, aflând că va muri în curând, nu a vrut să-şi lase sora pe care o întreţinea fără

existenţa materială, după care s-a sinucis tăindu-şi venele de la mâna stângă.

c) Diferenţierea omuciderii de moartea prin accident este dificilă datorită caracterului

contradictoriu al leziunilor, la aceasta adăugându-se încercările autorului de a-şi disimula

fapta printr-un accident, de genul căderii de la înălţime, înecului, etc.

Numeroasele ipoteze posibile întâlnite în practica judiciară, de natură să creeze

dificultăţi în determinarea naturii juridice a morţii violente, ne-au determinat să ne oprim

asupra unor decese provocate de următoarele mecanisme care impun un efort conjugat de

clarificare atât pe teren criminalistic cât şi medico-legal.77

Săvârşirea unui omor prin spânzurare poate fi întâlnită, de regulă, doar în cazul unor

victime aflate, practic, în imposibilitatea de a se apăra, cum ar fi bătrâni, paranoici, debili

mintali. Persoanele în putere pot fi spânzurate doar prin acţiunea mai multor indivizi, sau prin

acţiuni care le anulează existenţa-loviri, intoxicaţii alcoolice.

Simularea spânzurării se face după ce s-a provocat moartea victimei prin alte

mecanisme: lovire, ştrangulare, otrăvire. În variantele mai simple, simularea se constată

relativ uşor, prin raportarea petelor cadaverice la poziţia victimei, prin studierea şanţului

spânzurării, prin observarea direcţiei fibrelor frânghiei care a servit la spânzurare.78

76 D.Ceacanica SI I.Santea, „Elemente criminalistice şi de investigare ce contribuie la diferenţierea crimelor de omor, de morţi accidentale” în culegerea de referate „Şcoala românească de criminalistică”, Serv. Cultural, presa al Ministerului de Interne, Bucureşti,1975,p.17277 Marcel LeClere, „Manual de police technique”, supra cit., p.48-49, autorul enunţând problema camuflării omorului în sinucidere sau în accident, subliniază că „a descrie toate morţile suspecte echivalează cu descrierea tuturor modalităţilor de a provoca moartea”.78 Z.Ander,I.Beligan, I.Molnar, op.cit., p.88-89

51

Diagnosticul diferit al naturii morţii impune examinarea cu atenţie a semnelor de

violenţă existente pe corpul cadavrului şi cercetarea criminalistică amănunţită a locului faptei.

Când se admite varianta sinuciderii este necesar să se aibă în vedere dacă locul faptei permitea

săvârşirea de acţiuni autovătămătoare; pregătirea laţului, fixarea lui, deplasarea unor obiecte,

ş.a.

În acest sens, considerăm semnificativ, următorul exemplu preluat din practica

judiciară79.

În septembrie 1980, organele judiciare au fost sesizate că victima M.A. din comuna C.,

s-a sinucis prin spânzurare. La sosirea echipei de cercetare s-a constatat că victima a fost luată

din podul casei în care s-a spânzurat, locul faptei suferind unele modificări. La examinarea

externă a cadavrului s-au constatat o serie de semne de violenţă sub formă de excoriaţii şi

echimoze, situate pe întreg corpul, majoritatea însă la nivelul capului, gâtului şi membrelor

superioare.

Din cercetarea locului faptei şi din relatările unor martori, s-au reţinut câteva aspecte

foarte importante. Victima a fost găsită spânzurată de un căprior la înălţimea de 2,03 m de la

planşeul podului. Capătul funiei cu care s-a spânzurat a fost prins de un alt căprior aflat la

aceeaşi înălţime. În dreptul căpriorului de care a fost prinsă iniţial funia nu a fost găsit nici un

obiect pe care s-ar fi putut urca cineva.

La autopsie s-au descoperit leziuni la nivelul gâtului specifice sugrumării cu mâinile,

inclusiv fractura cartilagiului tiroid. Celelalte leziuni de pe corp au fost provocate prin loviri

repetate cu un corp contondent. Concluziile raportului medico-legal au fost că moartea a avut

un caracter violent, fiind datorată sugrumării.

Din investigaţiile întreprinse de organul de urmărire penală s-a mai stabilit că între

victimă şi soţ au existat dispute, victima întreţinând relaţii intime cu alţi bărbaţi. Pe baza

probelor administrate în cauză, s-a stabilit, în final, că victima a fost ucisă de soţul său, care a

sugrumat-o cu mâna, după care a înscenat sinuciderea.

În cazul morţii prin înec este importantă stabilirea momentului în care s-au produs

leziunile de lovire, tăiere, împuşcare, otrăvire-dacă este cazul-, ori după scufundare, leziunile

fiind determinate de frecare pe fundul apei curgătoare, prin lovirea de vase, bărci, diverse

obstacole, inclusiv de muşcăturile unor şerpi răpitori; aceste lucruri se impun pentru

diferenţierea urmelor caracteristice ale înecului de semnele morţii violente. Aceasta este

dificilă datorită fenomenelor de putrefacţie intervenite în submersie.

79 Theodor Chindris, „Diferenţierea omorului de sinucidere în morţile violente ca urmare a unor asfixii. Aspecte din practica judiciară”, în rev. P.C.C., nr. 4/1981, p.98-100.

52

Pentru a evidenţia cele de mai sus, redăm pe scurt un caz din practica organelor de

urmărire penală:80

Victima B.N. a fost găsită într-un râu din apropierea localităţii B., în luna martie 1981.

Din datele anchetei a rezultat că, doar cu o noapte înainte, a consumat băuturi alcoolice. În

jurul orei 22.30, în timp ce se găsea în curtea unui cetăţean, a fost lovit peste faţă şi gât de

către cumnatul său D.E. Victima a fost scoasă din curte, lăsată într-o intersecţie, unde este

văzută cu urme de sânge pe faţă de câţiva cetăţeni care i-au propus să o ajute. Aceasta a

refuzat, menţionând că se duce acasă. A fost descoperită a doua zi de către nişte copii, în

pârâu, cu picioarele în mâl şi cu faţa la suprafaţa apei, care , în acel punct, avea adâncime de

0,50 m.

Necropsia, examenele macroscopice şi microscopice, determinările de laborator pentru

evidenţierea planctonului din plămâni, au exclus posibilitatea înecului, cauza medicală a

morţii fiind asfixie prin sugrumare.

Conform acestei concluzii, coroborate cu datele obţinute din actele de urmărire penală

efectuate în cauză, s-a stabilit că moartea victimei B.N. a avut un caracter violent, autorul

acesteia fiind D.E., inculpatul recunoscându-şi fapta.

Stabilirea disimulării omorului, îndeosebi în ipoteza căderilor de la înălţime este destul

de dificilă, datorată dificultăţii separării leziunilor specifice căderii de cele provocate de

agresor. O simplă îmbrâncire de pe un pod sau schelă, aruncarea pe fereastra unui bloc, etc,

nu lasă urme evidente dacă, mai înainte nu a avut loc o luptă între victimă şi agresor, creându-

se aparenţa de crimă perfectă81.

Astfel, este recomandat ca diagnosticul de cădere să se pronunţe doar după excluderea

posibilităţilor de producere a morţii prin alte mecanisme, colaborarea dintre procuror, expert

criminalist şi medicul legist impunându-se în asemenea situaţii de la sine. De obicei,

diagnosticul de cădere trebuie să se impună prin excluderea pe rând a altor cauze de provocare

a morţii de alţi agenţi vulneranţi sau alte mecanisme.

La precipitările de la mică înălţime pot apărea unele confuzii cu privire la natura

morţii, conlucrarea procuror-medic legist în lămurirea împrejurărilor morţii fiind esenţială.

Spre exemplu, în primăvara anului 1987, într-o comună de pe raza judeţului

Teleorman, a fost găsită victima S.I., care prezenta mai multe leziuni de violenţă la nivelul

peritoracelui stâng. Necropsia a concluzionat că decesul acestuia s-a datorat tamponamentului

cardiac, consecutiv unui traumatism toracic cu fracturi costale şi ruptură de cord.

80 I. Goncea Petre, G. Ispas, I. Constantin, G. Florescu, „Omuciderea prin sugrumare cu simularea înecului”, în rev. P.C.C, nr. 4/1981, p.51-53.81 Em. Stancu, op. cit., p.184

53

Printre versiunile de anchetă cu privire la moartea lui S.I. s-au aflat şi cele potrivit

cărora decesul s-a datorat lovirii victimei cu un obiect cu suprafaţă mică, de genul muchiei de

topor sau ciocan, ori căderii victimei într-un obiect fixat în pământ. Pe baza analizei datelor

desprinse din recercetarea la faţa locului, din investigaţii cu privire la victimă şi la relaţiile

sale, destul de tensionate cu familia şi vecinii, inclusiv cu o persoană condamnată la 20 de ani

închisoare pentru omucidere, s-a ajuns la concluzia că victima, aflată în stare de ebrietate

(alcoolemia 1,45‰) a căzut într-unul din cei doi pari aflaţi la 4 m de locul în care a fost

descoperită82.

Precizarea naturii morţii, în cazul intoxicaţiilor acute presupune aceeaşi cooperare

între procuror, criminalist, medic legist şi toxicolog. În lipsa datelor obţinute prin cercetarea

atentă a locului faptei, în scopul găsirii urmelor de otravă, fără studierea amănunţită a

întregului tablou oferit de „ scena” morţii, observaţiile medicale nu sunt suficiente.

Interpretarea rezultatelor analizei toxicologice trebuie făcută în coroborare cu celelalte

date ale anchetei, tabloul clinic al intoxicaţiei reconstituindu-se uneori mai uşor din

declaraţiile martorului, decât din foile de observaţie din spital.

Diagnosticul juridic al morţii violente este de asemenea dificil, îndeosebi în situaţii

cum ar fi, de pildă, provocarea unor incendii care au ca scop mascarea omorului. Concluziile

privind natura morţii se pot formula prin interpretarea conjugată a datelor culese din

cercetarea la faţa locului, cu datele rezultate din necropsie: constatarea leziunilor interne sau

externe, altele decât cele provocate de foc, dozarea bioxidului de carbon din sânge, depistarea

unor eventuale urme de substanţe toxice, etc, la aceasta adăugându-se şi informaţiile obţinute

din investigaţiile judiciare.83

2.2.2. În cazul morţii produsă prin traumatisme mecanice

În cazul morţii violente prin traumatisme mecanice, medicul legist va fi solicitat să

lămurească:

felul morţii;

leziunea sau leziunile cauzatoare de moarte;

efectele leziunii cauzatoare de moarte asupra organismului;

cauza imediată a morţii;

82 I. Mariţa, „Deces prin heteroagresiune sau cădere accidentaşă”, în rev. P.C.C., nr.3-4/1987, p.44-4683 Em. Stancu, op. cit., p.185.

54

mecanismul de producere al leziunilor - cu precizarea naturii agentului

vulnerant, a legăturii de cauzalitate dintre traumatism şi efectele sale.84

2.2.3. În cazul morţii produsă prin arme de foc sau suspectă de a fi produsă de

asemenea mijloace.

Constatarea medico-legală se va axa în acest caz pe lămurirea unor probleme de genul:

dacă leziunea este produsă sau nu de armă de foc;

orificiul de intrare, canalul şi orificiul de ieşire;

diagnosticul leziunilor produse prin arma de foc faţă de leziunile produse de

alţi agenţi traumatici;

caracterul vital sau post mortem al rănii împuşcate;

numărul şi succesiunea împuşcăturilor;

legătura cauzală dintre leziunile constatate şi producerea morţii;

posibilitatea autoproducerii leziunilor, pentru diferenţierea omorului de

sinucidere;

distanţa şi direcţia din care s-a tras;

arma cu care s-a tras, etc.85

Putem observa că o parte din problemele enunţate – distanţa şi direcţia de tragere,

identitatea armei, numărul şi succesiunea împuşcăturilor – fac obiectul constatării tehnico –

ştiinţifice balistice. Suntem în prezenţa unei expertize complexe – criminalistică şi medico-

legală – nefiind vorba de o suprapunere a celor două genuri de constatări ori expertize,

specialiştii din ambele domenii de activitate fiind chemaţi să formuleze concluzii comune cu

privire la mecanismul de producere a urmelor-leziunilor, agentul vulnerant, concordanţa

dintre urmele existente, etc.

2.2.4. În cazul morţii produsă prin traumatisme chimice

Constatarea ori expertiza medico-legală este chemată să răspundă la o serie de

întrebări din care amintim:

data aproximativă a ingerării toxicului;

84 Gh. Vintilă, op.cit., p.459.85 V. Dragomirescu, op.cit., p.99

55

mijloacele prin care s-a putut procura substanţa otrăvitoare, având în vedere

natura ei-medicament, substanţe folosite în anumite ramuri industriale sau

utilizate în scop casnic, etc.86

Problemele se pun în mod asemănător şi la moartea produsă prin agenţi traumatici

biologici – moarte produsă prin toxinfecţii alimentare sau cu ciuperci.

2.2.5. În cazul morţii produsă prin asfixii

În practica organelor de urmărire penală, apar situaţii în care obiectul principal al

constatării medico-legale nu îl constituie stabilirea mecanismului de producere a leziunilor şi

cauza morţii, ci condiţiile particulare în care s-a acţionat. Aceasta, îndeosebi, în cazul

asfixiilor mecanice, fie asfixii prin compresiune - spânzurare, sugrumare, ştrangulare-, fie prin

ocluzie-sufocarea, ocluzia căilor respiratorii prin corpuri străine, de natură solidă şi înecarea.

Asfixiile mecanice prin compresiune produc, în general, leziuni asemănătoare şi doar

examenul intern poate explica ştiinţific tanatogeneza, respectiv infiltratele sanguine

subcutanate şi în părţile moi la nivelul şanţului, coroborate cu poziţia şanţului şi forţa de

compresiune, cu fracturi la nivelul osului hioid şi cartilajelor laringelui ori luxaţii la coloana

cervicală-în cazul spânzurării, comprimarea mai lentă asupra plexurilor nervoase cervicale-la

moartea prin ştrangulare, tulburările specifice provocate de comprimarea pachetului vasculo-

nervos al gâtului, laringelui şi nervului laringeu87 -în cazul morţilor produse prin sugrumare,

etc.

Examenul intern la moartea produsă prin ocluzia căilor respiratorii prin lichide-înecare

sau submersie-, evidenţiind leziunile caracteristice, se face distincţie clară între sugrumare şi

moarte reflexă, între moartea în apă şi înecarea veritabilă, precum şi între asfixia vitală şi

asfixia post mortem, ultimele demonstrând simularea spânzurării.

Indiferent de modalitatea concretă de săvârşire a infracţiunii, medicului legist îi revine

sarcina de a elucida multiplele aspecte ce privesc organismul uman şi factorii de ordin

biologic de a constitui probe în procesul penal. Medicul legist poate oferi date concludente

referitoare la reconstituirea împrejurărilor în care s-a săvârşit infracţiunea, prin cunoştinţele

sale, fiind un adevărat consilier al organului de urmărire penală şi al specialistului criminalist ,

dar fără să-şi depăşească competenţa.

86 M. Kernbach, op.cit., p.402-403.87 Idem, p.113

56

2.3. Dispunerea constatărilor tehnico-ştiinţifice sau a expertizelor

criminalistice

2.3.1. Valorificarea ştiinţifică a urmelor şi mijloacelor materiale de probă

Lămurirea problemelor multiple şi diverse pe care le ridică soluţionarea legală şi

temeinică a cauzelor privind infracţiunea de omor, în toate formele sale, impune valorificare

ştiinţifică a urmelor şi mijloacelor materiale de probă, descoperite şi ridicate de la faţa locului,

prin intermediul constatărilor tehnico-ştiinţifice şi a expertizelor criminalistice.

Urgenţa dispunerii constatărilor tehnico-ştiinţifice criminalistice este dată, fie de

pericolul dispariţiei unor mijloace de probă ori de schimbarea unor situaţii de fapt, fie de

necesitatea lămuririi fără întârziere a unor fapte sau împrejurări ale cauzei.88

În raport cu modalităţile concrete în care s-a săvârşit infracţiunea, la faţa locului pot fi

găsite-aşa cum s-a precizat-o mulţime de urme:

urme ale omorului-atât urme formă, cât şi urme materiale;

urme ale animalelor;

urme ale vegetalelor;

urme ale obiectelor-îmbrăcăminte, încălţăminte, mijloace de transport,

substanţe pulverulente89.

Ne propunem exemplificarea problemelor de ordin general, considerându-le strict

necesare pentru formularea corectă a întrebărilor ce se adresează specialiştilor.

2.3.2. Urmele de mâini

În cazul urmelor de mâini, când se prezintă urma şi modul de comparaţie,

specialistului i se solicită să stabilească dacă urma ridicată cu ocazia cercetării locului faptei şi

amprenta, sunt sau nu create de aceeaşi persoană. În opinia unor autori, constatarea tehnico-

ştiinţifică sau expertiza dactiloscopică poate avea ca obiect, şi stabilirea faptului dacă

amprentele de la cadavru şi amprentele presupuselor rude ale acestuia conţin dermatoglife

caracteristice care să confirme rudenia.90

88 Gh. Vintilă, op.cit., p.46189 Gh. Păşescu, Noţiunea şi clasificarea generală a urmelor, în „Tratat practic de criminalistică”, vol.I, Ministerul de Interne, Bucureşti, 1976, p.117-119.90 I.R.Constantin, Urmele mâinilor, în Tratat practic de criminalistică, vol I, Ministerul de Interne, Bucureşti, 1976, p.148.

57

În situaţia în care specialistului i se prezintă doar urma în litigiu ori obiectul purtător

de urme, constatarea tehnico-ştiinţifică sau expertiza dactiloscopică va avea posibilitatea să

lămurească probleme de genul:

dacă obiectul ridicat din câmpul infracţiunii prezintă sau nu urme şi, în caz

afirmativ, numărul şi natura acestora-digitale sau palmare;

tipul, subtipul şi varietatea urmelor respective;

dacă urmele în cauză reprezintă suficiente elemente individuale pentru

identificare;

mecanismul de formare a urmelor;

dacă desenul papilar a fost impregnat cu vreo substanţă în momentul creării

urmelor, precum şi natura acelei substanţe;

vechimea urmelor91.

2.3.3. Urmele de picioare

Expertiza urmelor de picioare-urme plantare şi de încălţăminte-permite identificarea

creatorului urmei pe baza detaliilor prezentate fie de crestele papilare ale plantei piciorului, fie

ale ciorapului sau încălţămintei, după cum urma a fost formată de piciorul gol sau încălţat.

Fireşte că identificarea se realizează, ca şi în cazul urmelor de mâini, printr-un examen

comparativ cu impresiunile luate persoanelor suspecte.

Nu se ridică nici un fel de probleme atunci când se prezintă şi persoana bănuită de

comitere a omorului, sarcina constatării ori expertizei fiind aceea de a stabili dacă urma

descoperită la faţa locului şi modelele pentru comparaţie au fost create sau nu de aceeaşi

persoană.

De cele mai multe ori, în faza iniţială a cercetărilor, nu poate4 fi prezentată şi persoana

care se presupune că a creat urma, iar specialiştii vor fi solicitaţi în acest caz să răspundă la o

serie de întrebări, de genul:

natura urmei prezentate spre examinare;

dacă urma plantară prezintă suficiente elemente individuale de identificare;

piciorul de la care provine urma;

mecanismul de formare;

substanţa cu care a fost creată şi vechimea aproximativă a urmei;

direcţia de mers a persoanei care a creat urma;

91 I.R. Constantin, op.cit., p.148

58

sexul, greutatea aproximativă şi vârsta persoanei care a creat urma plantară;92

eventualele particularităţi anatomo-patologice ale persoanei respective.

Elementele preţioase de individualizare oferă, de asemenea, cărarea de urme, formată

de autor în câmpul infracţiunii. Este tipică, în acest sens, identificarea autorului unui omor

săvârşit la începutul anilor′89, la un liceu din Bucureşti, a cărui victimă a fost o îngrijitoare,

făptuitorul, un fost elev al liceului, lipsit de discernământ. Acesta a fost identificat pe baza

urmelor de picioare lăsate pe holul şcolii.

2.3.4. Urmele de buze

Ţara noastră se situează printre primele ţări din lume privind identificarea persoanelor

după urmele de buze. Acest fel de urme se găsesc destul de rar la locul săvârşirii infracţiunii,

totuşi, nu este exclus ca urmele de buze să fie descoperite pe alimente, pe obiecte de sticlă -

pahare, căni, sticle, porţelan, lut ars smălţuit, etc.

Pornind de la faptul că desenele coriale sunt unice la o persoană, în prezent, în

unanimitate s-a acceptat ideea potrivit căreia urmele de buze pot duce cu certitudine la

identificarea unei persoane în aceeaşi măsură ca şi urmele desenului papilar.

Între problemele la care se pot da răspunsuri prin expertiza urmelor de buze, amintim:

dacă obiectul ridicat de la faţa locului prezintă sau nu urme de buze şi natura

acestora;

dacă urmele de buze au fost lăsate de una sau mai multe persoane şi dacă

prezintă suficiente elemente caracteristice de identificare;

dacă urmele au fost create de buza superioară sau inferioară;

dacă urmele prezintă eventuale malformaţii congenitale- „buza de iepure”,

„gura de lup” şi macrostonia – sau malformaţii patologice pe care le prezintă

persoana care a creat urmele;

sexul, vârsta aproximativă şi tipul antropologic al persoanei;

mecanismul de formare al urmelor;

particule adiacente ce se găsesc în urmele de buze, şi, eventual, vechimea lor;

grupa sanguină a persoanei care a creat urmele de buze şi dacă aceasta coincide

cu modelul de comparaţie, etc93.

92 D. Ionete, „Urmele piciorelor”, în Tratat practic de criminalistică, vol I, Ministerul de Interne, Bucureşti, 1976, p.157-158.93 I.R. Constantin, op.cit., p.159-164

59

2.3.5. Urmele de dinţi, urechi, nas sau alte părţi ale feţei şi corpul uman

Expertiza urmelor de dinţi şi de buze face parte din examinările care, prin natura

împrejurărilor se conjugă cu expertizele serologice, ultima destinată eventualei reconstituiri a

fizionomiei după urma de muşcătură94.

Urma de dinţi formată în condiţii bune permite identificarea persoanei prin

compararea modelelor obţinute experimental, iar, în lipsa acestora, serveşte la stabilirea

sexului şi vârstei aproximative, a tipului antropologic, a mecanismului de formare, etc.95.

În ipoteza urmelor de dinţi, care se prezintă sub forma muşcăturilor, descoperite pe

corpul victimei sau al agresorului, este necesar să fie examinate imediat, datorită deformării

lor rapide prin procesele lor patologice ce au loc la nivelul tegumentului.

În scopul identificării persoanelor care au creat urme de dinţi, urechi, nas sau ale altor

părţi ale feţei şi corpului uman, organele de urmărire penală pot solicita concursul

specialiştilor pentru a elucida numeroase probleme, cum ar fi:

dacă urmele descoperite la faţa locului au fost create de un corp uman şi, în caz

afirmativ, de care parte a acestuia;

dacă urma de dinţi a fost creată de dantura umană şi care sunt caracteristicile

danturii persoanei, dacă a suferit vreun tratament stomatologic;

dacă urmele au fost create de una sau mai multe persoane şi dacă prezintă sau

nu elemente de identificare.

2.3.6. Urmele biologice

Urmele materie de natură umană, denumite fie urme biologice, fie urme

biocriminalistice se întâlnesc după cum s-a mai precizat, în locul unde s-a săvârşit

infracţiunea de omor. Indiferent de faptul că urmele sunt de sânge, de salivă, de spermă, de

natură piloasă, osteologică, etc, examinarea acestora-în condiţii de laborator-poate oferi

indicii preţioase necesare desfăşurării unor activităţi operative, de natură să conducă la

identificarea şi prinderea făptuitorului.

În funcţie de natura urmelor descoperite la faţa locului, constatarea tehnico-ştiinţifică

sau expertiza biologică poate lămuri o serie de probleme extrem de variate.

94 Pătru Firu şi Constantin Riscutia, în lucrarea colectivă, „Tratat practic de criminalistică”, vol. II, supra cit., p.80-97.

95 Gh. Asanache şi Gh. Pasescu, “Tratat practic de criminalistică”, vol. II, supre cit., p.68-74

60

În cazul urmelor de sânge se pot lămuri următoarele probleme:

natura urmei-dacă este sânge uman sau animal;

stabilirea grupei sanguine;

vechimea aproximativă a urmei de sânge;

poziţia corpului victimei în momentul sângerării;

regiunea anatomică de unde provine sângele-în cazul sângelui proaspăt şi

lichid96.

În ceea ce priveşte urmele de salivă, specialistul sau expertul se poate pronunţa cu

privire la următoarele aspecte:

dacă pe obiectul ridicat de la locul faptei se găsesc sau nu urme de salivă;

dacă saliva este de natură umană, şi în caz afirmativ, caracterul secretor sau

nesecretor al persoanei de la care provine;

grupa sanguină de la care provine urma şi indiciile ce atestă starea de sănătate a

persoanei, mediul profesional al acesteia, tratamente medicamentoase urmate,

inclusiv unele vicii97 .

La urmele de spermă se ridică, de obicei, aceleaşi probleme:

natura urmelor;

grupa sanguină a persoanei de la care provin;

vechimea aproximativă a urmelor;

dacă persoana care a creat urmele suferă de vreo boală venerică ori altă

afecţiune patologică.

În cazul examinării firului de păr se pot elucida anumite aspecte, care, coroborate cu

alte probe, pot conduce la identificarea autorului, şi implicit la dovedirea vinovăţiei:

natura firului de păr-dacă este de natură umană sau animală;

partea din corp sau zona de unde provin firele de păr, modul de detaşare,

existenţa urmelor de distrugere, sânge, paraziţi ori a unor alteraţii patologice;

culoarea naturală-în cazul în care părul prezintă urme de vopsire;

sexul şi vârsta probabilă a persoanei.

După lămurirea acestor probleme, prin prezentarea firelor de păr pentru comparaţie,

specialistul se poate pronunţa dacă urma are sau nu aceleaşi caracteristici generale sau

individuale cu probele prelevate de la persoana suspectă.98

96 V. Bercheşan, C. Aioaniţoaie, I.N. Dumitraşcu, C. Pletea şi E.I. Sandu, op.cit., p.5897 M. Dragomir, Gh. Asanache, p.206-207.98 M. Dragomir, Gh. Asanache, op.cit, p.213-214

61

În cadrul urmelor de natură animală şi de natură vegetală problemele se pun în mod

asemănător, totuşi întâlnindu-se unele particularităţi.

Astfel, dacă în cazul urmelor formă se va cere specialistului sau expertului să se

precizeze dacă urma a fost creată cu cea de la care provine modelul de comparaţie99, în cazul

urmelor biologice de natură vegetală interesează, printre altele, următoarele:

zona de provenienţă a plantei, stadiul de vegetaţie şi anotimpul căreia îi

corespunde;

eventualele prelucrări şi modalităţile ori particularităţile cauzate de detaşare-,

cu evidenţierea legăturilor ce există cu activitatea desfăşurată de către

făptuitor;

dacă există corespondenţă de gen şi specie între urma în litigiu şi modelul

prelevat prin comparaţie.

2.3.7. Expertiza sau constatarea tehnico-ştiinţifică balistică

Expertiza sau constatarea tehnico-ştiinţifică balistică are ca scop principal identificarea

armei de foc – pe baza examinării împuşcăturii - , precum şi stabilirea vechimii, direcţiei,

distanţei, a unghiului de tragere şi a altor împrejurări legate de împuşcătură.

De asemenea, prin constatările şi expertizele efectuate se oferă date privind starea de

funcţionare a armelor şi muniţiilor, urmelor de intrare şi ieşire a gloanţelor, urmele de ricoşeu,

urmele suplimentare ale împuşcăturii, ale celor create de armă pe gloanţe şi pe tubul

cartuşului, distanţa şi direcţia de tragere la pistoalele cu bolţuri şi armele atipice. Prin

examinarea în raza gama la nivelul Institutului de Criminalistică există posibilitatea efectuării

unei radiografii perfecte a oricărei arme care nu poate fi desfăcută, pentru a stabili starea

mecanismelor interioare, precum şi dacă este sau nu încărcată.100

2.4. Elaborarea versiunilor de urmărire penală

2.4.1. Consideraţii generale

Regula de bază după care trebuie să se orienteze organele judiciare în cercetarea

infracţiunilor împotriva vieţii o reprezintă organizarea judicioasă a anchetei şi planificarea

99 Gh. Asanache, M. Constantinescu, op.cit., p.239100 Gh. Vintilă, op.cit., p.465.

62

urmăririi penale, atunci când se impune, încât să fie determinate cu precizie direcţiile şi

întinderea acestor cercetări, în scopul clarificării complete a împrejurărilor săvârşirii omorului

şi al identificării autorului.

În cadrul planificării, aşa cum s-a stabilit anterior, o poziţie centrală o deţine

elaborarea versiunilor de urmărire penală, referitoare la natura morţii violente, la persoana

autorului, la mobilul şi scopul infracţiunii şi la împrejurărilor sau condiţiile în care a fost

săvârşită.

Prin elaborarea versiunilor, organul de urmărire penală, care conduce ancheta, va

trebui să dispună de un minim de date precise şi concrete, referitoare la faptă. Aceste date sunt

obţinute atât pe cale procesuală ( cercetarea la faţa locului, efectuarea de constatări tehnico-

ştiinţifice, ascultări de martori, etc ), cât şi din izvoare extraprocesuale ( investigaţii, zvonuri,

scrisori, anonime).101

În ancheta omorului, primele date concrete sunt desprinse de procuror pe baza

cercetării la faţa locului, a examinării cadavrului şi efectuarea obiectivă a datelor obţinute,

prin activităţile procedurale menţionate permite, în majoritatea cazurilor, elaborarea de

versiuni plauzibile cu privire la natura morţii. De exemplu, dacă din cercetarea medico-legală

rezultă cu certitudine că ne aflăm în faţa unei morţi violente şi că persoana decedată nu-şi

putea provoca singură leziunile, este evident că nu pot fi elaborate decât două versiuni

principale: omor sau accident. Lucrurile se amplifică şi mai mult în momentul în care din

întregul tablou infracţional, din datele primelor cercetări, se desprinde fără dubiu că fapta

constituie un omor.

În cazul dispariţiei unor persoane însă, problemele devin mult mai complexe,

deoarece, pe lângă versiunile privind o moarte violentă sau patologică, mai pot fi emise

versiuni referitoare la părăsirea domiciliului, la răpire şi sechestrare, etc. Probleme

asemănătoare apar şi în ipoteza descoperirii de schelete şi fragmente de cadavre la care nu

sunt evidente urmele unei infracţiuni de omor.

Un aspect care nu trebuie pierdut niciodată din vedere de către procuror, în cercetarea

unei morţi, este acela al posibilei disimulări a omorului printr-un accident sau sinucidere, când

din actele premergătoare nu se desprind date suficient de clare, de sigure, care să permită o

încadrare juridică corectă a faptei, mai ales în cazul sesizării unor împrejurări negative.

101 Em Stancu, op.cit., p.189.

63

După cum se subliniază în literatura de specialitate, o importanţă deosebită pentru

orientarea cercetării o au versiunile referitoare la autorul omorului şi la mobilul sau scopul

infracţiunii102.

2.4.2. Criterii de elaborare a versiunilor

Punctul de plecare al anchetei şi, în consecinţă, de elaborare a versiunilor îl va

constitui întotdeauna victima, deoarece ea furnizează cele mai preţioase elemente pentru

elucidarea cazului. Prin aceasta, organul judiciar se conformează unei reguli metodologice

importante, conform căreia, în investigarea omuciderilor, mai ales în cazurile complexe,

trebuie întotdeauna să se pornească de la faptă la făptuitor. În elaborarea versiunilor cu privire

la persoana autorului, şi la mobilul sau scopul omorului, considerăm că procurorul trebuie să

se raporteze la două mari categorii de date:

a) Date obţinute din cercetarea la faţa locului şi din examinarea cadavrului, pe baza

cărora pot fi desprinse concluzii referitoare la persoana autorului, la faptul că acesta cunoaşte

topografia locului sau era o cunoştinţă apropiată a victimei, la mobilul faptei, la modul de

apărare ca şi la mijloacele vulnerante utilizate.

Cunoaşterea victimei, sub multiple aspecte reprezintă pentru organul judiciar o sursă

importantă de date utile identificării ucigaşului. Spre exemplu, se poate stabili ce activitate

desfăşura victima în momentele premergătoare agresiunii, după cum era îmbrăcată şi după

starea unor obiecte casnice. Sau, ne putem da seama de raportul victimă-agresor, după cum s-

a comportat victima la apariţia ucigaşului: îl cunoştea şi i-a permis accesul, s-a opus intrării în

locuinţă, a încercat să se apere, etc. Alte date pot fi desprinse din modul în care a fost

suprimată viaţa victimei din interesul acordat anumitor obiecte, luate sau cercetate de autor,

etc.103

b) Date rezultate din ascultarea martorilor, a rudelor ori din investigaţiile privitoare la

victimă. În acest fel pot fi cunoscute obiceiurile, pasiunile, viciile, natura relaţiilor întreţinute

cu membrii familiei, cu colegii de serviciu sau cu alte persoane, mediile frecventate, starea

sănătăţii, activitatea profesională, etc. În mod evident, trebuie să se stabilească cât mai exact,

unde, când, cu cine, şi în ce mod şi-a petrecut timpul victima înaintea survenirii decesului sau

a dispariţiei, dacă a fost văzută în compania unei persoane străine sau cunoştinţe

întâmplătoare, dacă cineva a căutat-o sau s-a interesat de ea, dacă i-a lăsat vreun mesaj, ş.a. În

102 M. Le Clare, op.cit., p.55-56103 Em. Stancu, op.cit., p.190.

64

practică, elaborarea versiunilor, devine câteodată, deosebit de dificilă în omoruri cu mobil

bizar, marea majoritate săvârşite, după cum se afirmă de autorii de specialitate, de bolnavii

psihici, sau de elementele huligane aflate sub influenţa băuturilor alcoolice104.

Aceleaşi dificultăţi apar şi în ipoteza unor întâlniri ocazionale la jocurile de noroc, la

un pahar de băutură, la diverse reuniuni sportive, petreceri, deplasări diverse, etc, când se

produc altercaţii care pot degenera uşor în conflicte soldate cu morţi sau vătămări. Formularea

unei ipoteze conform căreia un omor a fost săvârşit de către un bolnav psihic este determinată

de multitudinea şi gravitatea leziunilor, de uciderea mai multor persoane, frecvent fiind vizaţi

membrii familiei, copii, în practică întâlnindu-se un psihopat care şi-a ucis toţi cei cinci copii

pe care îi avea. De asemenea, această categorii de ucigaşi se caracterizează prin efectuarea de

acţiuni stranii, prin lipsa elementelor de prudenţă, prin atacarea deodată a mai multor

persoane.

Un bolnav de schizofrenie a atacat pe un teren viran trei persoane, reuşind să ucidă una

şi să rănească pe alta. Deşi nu s-a conturat un mobil plauzibil, iniţial a fost bănuită de

săvârşirea omorului persoana rănită din grupul celor trei. Ulterior, a fost inclus în cercul

bănuiţilor şi un bolnav psihic la locuinţa căruia organele de urmărire penală au găsit, pe

măsuţa din dormitor, cuţitul şi hainele pătate de sânge, precum şi un jurnal în care, printre

altele, erau făcute menţiuni de genul „tripla tentativă cu dublă crimă, eu sunt agresor, 19. oct.,

ora, 1.30”, menţiuni terminate cu o pată de sânge simbolică.

Verificarea versiunilor este o activitate obligatorie care ţine de esenţa cercetării

omorului, ca de altfel, a oricărei infracţiuni. În cadrul fiecărei versiuni, se procedează la

clarificarea problemelor sale specifice, prin efectuarea activităţilor de urmărire penală

prevăzută în ipoteza respectivă, potrivit termenelor stabilite în planul de urmărire penală.105

Versiunile sunt verificate concomitent, indiferent de gradul lor de verosimilitate, până la

eliminarea celor neconforme cu realitatea. Fireşte că o anumită prioritate va fi dată martorilor

care prezintă o credibilitate mai mare sau în legătură cu care există mai multe date.

Astfel, în toamna anului 1990, pe raza judeţului Teleorman, a fost descoperit, pe câmp,

un cadavru prezentând numeroase leziuni tăiat-înţepate. În apropierea victimei a fost găsit un

băţ care s-a dovedit ca îi aparţinea. Descoperirea acestui obiect contondent a condus şi la

formularea versiunii că ar fi posibil ca victima să fi reacţionat la agresiune, iar făptuitorul, în

consecinţă să fie rănit. Prin investigaţiile ulterioare, a fost identificat un bătrân care prezenta o

fractură a oaselor antebraţului stâng şi care nu se prezentase la nici o unitate sanitară în

104 Dumitru Ceacanica, „Particularităţile comportamentului bolnavilor psihici şi infracţiunile contra vieţii şi aspecte ale practicii privind cercetarea”, în rev. P.C.C., nr.3/1981, p.87-98.105 Em. Stancu., op.cit., p.191.

65

vederea primirii de îngrijiri medicale. În cursul anchetei, bătrânul a susţinut că a fost lovit de

un cal cu copita şi din această cauză are mâna fracturată. A mai precizat că rănirea s-a produs

în ziua în care a intervenit şi moartea victimei. Din coroborarea tuturor datelor obţinute în

cauză, a reieşit fără dubiu că bătrânul este autorul omorului.106

2.5. Stabilirea identităţii victimei

Identificarea victimei, în cadrul unei infracţiuni de omor poate fi făcută prin:

Activităţi specifice de urmărire penală – prezentarea pentru recunoaştere;

Metodele tehnicii criminalistice.

2.5.1. Activităţi specifice de urmărire penală – prezentarea pentru recunoaştere

Dintre activităţile de urmărire penală – cu respectarea tuturor regulilor tacticii

criminalistice – cea mai frecvent întâlnită este prezentarea pentru recunoaştere. Prezentarea

pentru recunoaştere a cadavrului se face înaintea efectuării constatării medico-legale şi după

ce, în prealabil s-a procedat la toaletarea şi, după caz, la restaurarea acestuia.107

Cadavrul se prezintă – în mod individual – rudelor, cunoştinţelor, prietenilor sau

vecinilor. În situaţia în care cadavrul este într-o stare avansată de putrefacţie ori sunt găsite

numai resturi din cadavru se procedează la prezentarea pentru recunoaştere a obiectelor

aparţinând acestuia – fie obiecte de îmbrăcăminte, fie de altă natură, cum ar fi: inele, cercei,

medalioane, brăţări, ceasuri, etc.108Există şi unele cazuri în care pentru identificarea victimei,

prezentarea pentru recunoaştere se poate face şi după fotografie.

Aprecierea rezultatelor prezentării pentru recunoaştere a obiectelor ridicate cu ocazia

cercetării la faţa locului trebuie făcută cu multă prudenţă, fiind posibile erori din partea celor

chemaţi să facă recunoaşterea.

2.5.2. Metodele tehnicii criminalistice

O altă posibilitate de identificare a victimei este oferită de constarea tehnico-ştiinţifică

dactiloscopică prin compararea impresiunilor digitale ale cadavrului cu urmele din evidenţele

106 I. Mariţa şi E. Popescu, „Consideraţii privind contribuţia reacţiei de apărare la identificarea autorilor unor agresiuni, în Buletinul de Criminologie şi Criminalistică al Procuraturii Generale, nr.1-2/1990, p.35-36.107 Gh. Vintilă, op.cit., p.465.108 C. Aioaniţoaie, E. Stancu, op.cit., p.189-191.

66

monodactilare şi decadactilare. Este încă un motiv în plus ca amprentarea cadavrului să se

facă în toate situaţiile. Dacă victima infracţiunii de omor a fost cercetată anterior într-o cauză

penală, identificarea se poate face cu uşurinţă.

În alte cazuri, după cum deja s-a menţionat în cuprinsul lucrării, în cadrul constatării

tehnico-ştiinţifice sau expertizei dactiloscopice, specialistului i se poate solicita să precizeze

dacă amprentele cadavrului neidentificat şi cele ale presupuselor rude apropiate prezintă

dermatoglife caracteristice care să confirme rudenia. Oricum amprentarea cadavrului este

impusă întotdeauna de necesitatea excluderii urmelor acestuia dintre celelalte urme de mâini

ridicate din câmpul infracţiunii.109

Examinarea trăsăturilor individuale ale persoanei din fotografia de semnalmente – ce

formează obiectul constatării tehnico-ştiinţifice sau expertizei fotografico-judiciare –

contribuie la identificarea cadavrului.

În cadrul Institutului de Criminalistică din Inspectoratul General al Poliţiei

funcţionează un laborator de antropometrie judiciară care permite obţinerea unor date deosebit

de preţioase. Cu ajutorul unor truse antropologice complexe şi a unei aparaturi de

supraproiecţie se pot determina următoarele: vechimea aproximativă a oaselor umane, sexul,

vârsta persoanei după schelet, identificarea persoanei după fotografie – prin reconstituirea

fizionomiei după craniu şi prin supraproiecţia efectuată între craniu fără identitate şi

fotografiile persoanelor dispărute.

În acelaşi timp, examinarea maxilarelor şi dinţilor cadavrelor cu identitate necunoscută

– prin realizarea fotografiei şi mulajului de dinţi poate duce la reconstituirea fizionomiei, cu

indicarea sexului, vârstei – cu aproximaţia de 5-10 ani, în raport cu lipsurile dentare şi gradul

de uzură al marginilor tăioase ale dinţilor incisivi - , tipul antropologic, etc.110

Tot în scopul identificării victimei, o contribuţie însemnată şi-o aduce constatarea

tehnico-ştiinţifică sau expertiza tehnică a actelor, cunoscută şi sub denumirea de examen al

documentelor. Acest gen de constatare sau expertiză permite stabilirea autenticităţii actului de

identitate găsit asupra cadavrului, relevarea textelor şterse sau greu vizibile, refacerea actelor

rupte.

2.6. Identificarea şi ascultarea martorilor

109 Gh. Vintilă, op.cit., p.466.110 P. Firu, C. Rişcuţia, Expertiza reconstituirii fizionaomiei după urmele dinţilor, în „Tratat practic de criminalistică”, vol. II, Ministerul de Interne, Bucureşti, 1978, p.80-83

67

Identificarea martorilor ce pot furniza date legate de împrejurările săvârşirii

infracţiunii constituie una din sarcinile urgente ce trebuie rezolvate. Depoziţiile acestora

determină de multe ori orientarea activităţii organelor de urmărire penală.

Martorii oculari trebuie ascultaţi, pe cât posibil, chiar cu ocazia, cercetării la faţa

locului. Dacă acest lucru nu poate fi posibil în cursul acestei activităţi, ascultarea se va efectua

în cel mai scurt timp posibil, în felul acesta evitându-se „alterarea” declaraţiilor prin

influenţele diverşilor factori, fie obiectivi, fie subiectivi.111

Ascultarea martorului ocular trebuie să lămurească, în detaliu, următoarele:

locul şi timpul când s-a comis infracţiunea;

împrejurările în care a luat la cunoştinţă despre comiterea omorului;

locul în care se afla şi aspectele pe care le-a perceput;

instrumentele ori obiectele de care s-a folosit făptuitorul pentru a curma viaţa

victimei;

identificarea făptuitorului ori semnalmentele acestuia şi ţinuta vestimentară;

identitatea victimei;

direcţia în care s-a deplasat făptuitorul după săvârşirea infracţiunii;

alte persoane care mai au cunoştinţă despre fapta comisă, precum şi

împrejurările în care au luat cunoştinţă despre aceasta;

posibilitatea de a recunoaşte pe făptuitor, în situaţia în care l-ar revedea, etc.

Persoanele care au descoperit cadavrul pot furniza relaţii privitoare la împrejurările în

care au descoperit victima, poziţia iniţială, modificările survenite în câmpul infracţiunii – cine

le-a făcut şi în ce scop 112-, identitatea victimei, ş.a.

Alte categorii de persoane din rândul cărora pot fi identificaţi martorii sunt: cele

apropiate victimei, vecinii acesteia, colegii săi de muncă ori persoanele făcând parte din

cunoştinţele celor incluşi în cercul de bănuiţi sau care au cunoştinţe despre activităţile

acestora în perioada critică.

Astfel, rudele victimei vor fi întrebate despre activităţile desfăşurate de aceasta în

perioada dinaintea comiterii agresiunii, motivul prezenţei în locul unde a fost găsită, stările

conflictuale pe care le-a avut cu persoanele din anturajul său, ameninţările pe care le-a primit

şi de la cine, bunurile şi valorile pe care le-a avut la plecarea din locuinţă-ori bunuri ce lipsesc

din imobil, vizitele pe care le-a primit victima în ultima perioadă şi scopul acestora, ş.a.

111 V. Bercheşan, Eugen Sandu, op.cit., p.122-131 şi 147-148112 C. Aioaniţoaie, op. cit., p. 14

68

Totodată trebuie stabilit ce activităţi au desfăşurat martorii în perioada critică precum şi

împrejurările în care au aflat despre faptă.113

Cu martorii identificaţi din rândul vecinilor victimei, alături de problemele menţionate

anterior, pot fi lămurite şi aspecte legate de comportamentul acesteia în familie, viciile, natura

relaţiilor lor cu persoana decedată, reacţia rudelor la aflarea veştii descoperirii cadavrului,

comportarea suspectă a vreunuia din membrii de familie, persoanele ce i-ar fi putut dori

moartea ori şi-au exprimat dorinţa de a-i suprima viaţa, etc. De un real folos pot fi declaraţiile

martorilor identificaţi din rândul vecinilor, cunoştinţelor, prietenilor, persoanele incluse în

cercul de bănuiţi. Datele referitoare la activităţile desfăşurate de către persoana suspectă

înainte şi după săvârşirea infracţiunii, ora plecării şi sosirii în locuinţă, ţinuta vestimentară,

obiectele sau instrumentele pe care le avea asupra sa, motivarea eventualelor leziuni ori pete

de sânge pe îmbrăcăminte, etc. Sunt de natură să înlăture „alibiurile” invocate de persoana

bănuită. Practica judiciară cunoaşte suficiente cazuri când astfel de martori au recunoscut

instrumentul cu care a fost săvârşit omorul, ca fiind al celui inclus în cercul de bănuiţi.

Alteori, martorii au oferit relaţii cu privire la bunurile achiziţionate de persoana suspectă,

modul de viaţă al acesteia peste posibilităţile legale de câştig, în perioada următoare omorului

comis în scop de jaf, plecarea precipitată din localitate etc., aspecte care coroborate cu

celelalte probe administrate au condus la dovedirea vinovăţiei acesteia114.

Reconstituind traseul parcurs de victimă până la locul unde a fost suprimată viaţa pot

fi identificaţi martori care să confirme acţiunile ei, persoanele cu care a venit acesta în contact

sau semnalmentele acestora, eventualele discuţii şi altercaţii avute, locul unde a fost văzut

ultima oară şi starea în care se găsea. Astfel de martori pot fi: salariaţi ai unităţilor comerciale-

restaurante, baruri, bufete, hoteluri, moteluri, pensiuni, colegi de serviciu, funcţionari publici-

poştaşi, pădurari, paznici, persoane aflate la munca câmpului ori pe diverse şantiere.

De asemenea, se impune, să fie identificaţi martori şi pe itinerarul parcurs de făptuitor

pentru a se depărta de locul faptei. Datele oferite de astfel de martori, cu referire principală la

identitatea făptuitorului sau semnalmentele acestuia, caracteristicile individuale de identificare

a îmbrăcămintei şi încălţămintei, starea acestora-rupte, mototolite, cu pete de sânge, existenţa

pe corp a unor leziuni precum şi eventuale obiecte ce le avea asupra sa sunt deosebit de

valoroase şi permit desfăşurarea operativă a unor activităţi de urmărire şi prindere a celui

vinovat.

113 Gh. Vintilă, op. cit., p.468114 V. Bercheşan, C. Aioaniţoaie, I.N. Dumitraşcu, C. Pletea, E.I. Sandu, op. cit., p. 61-62

69

De la cauză la cauză cercul persoanelor ce pot fi ascultate în calitate de martor diferă,

putând fi restrâns sau extins în raport de împrejurările în care s-a săvârşit infracţiunea,

particularităţile locului faptei, natura urmelor descoperite şi aşa mai departe.

2.7. Efectuarea percheziţiilor

Indiferent de felul în care se realizează – domiciliară sau la locul de muncă –

percheziţia este una din activităţile de urmărire penală de maximă urgenţă, urmărind

descoperirea obiectelor sau instrumentelor ce au servit la comiterea omorului, a celor ce

poartă urmele infracţiunii, a bunurilor sau valorilor produs al infracţiunii, a cadavrelor sau

părţi din acestea, precum şi a făptuitorilor sau a altor persoane care se sustrag de la urmărirea

penală sau de la judecată115.

Efectuarea percheziţiei la persoanele bănuite poate conduce la descoperirea

instrumentelor folosite la comiterea omorului – cuţit, brici, topor, etc. – arme de foc şi

muniţie, instrumente care au folosit la dezmembrarea cadavrului. Faptul că pe acestea se

descoperă urme ale infracţiunii contribuie, în mod decisiv, la identificarea făptuitorului şi la

dovedirea activităţii infracţionale desfăşurate.

De o mare atenţie este necesar să se bucure căutarea obiectelor de îmbrăcăminte ale

persoanei la care se efectuează percheziţia şi care au corespondent în urmele descoperite la

faţa locului. Ulterior, prin constatarea tehnico-ştiinţifică traseologică se va putea stabili în

mod cert dacă firele textile găsite la faţa locului au făcut sau nu corp comun cu obiectul de

îmbrăcăminte ridicat la percheziţie ori dacă urmele de încălţăminte – ridicate cu aceeaşi

ocazie, au fost formate de încălţămintea găsită asupra persoanei bănuite116.

Se întâlnesc cazuri în care scopul percheziţiei vizează descoperirea unor substanţe

toxice, a unor recipiente sau vase ce poartă astfel de urme, a instrumentelor – ace, seringi, etc.

– cu care au fost administrate victimei, înscrisuri care dovedesc provenienţa acestora. Alteori,

scopul principal al percheziţiei poate fi descoperirea de cadavre ori părţi din acestea.

Totodată, la percheziţia efectuată la persoana bănuită, trebuie căutate obiectele,

înscrisurile şi valorile de care victima a fost deposedată şi care pot dovedi mobilul şi scopul

infracţiunii, precum şi mijloacele de transport, pentru a stabili corespondenţa dintre acestea şi

urmele de la faţa locului.

115 C. Aioaniţoaie, V. Bercheşan, I. Boţoc, op. cit., p. 206-236116 V. Bercheşan, C. Aioaniţoaie, I.N. Dumitraşcu, C. Pletea, E.I. Sandu, op. cit., p.63-64

70

Este important să fie precizat faptul că percheziţia se efectuează nu numai la

persoanele suspecte, ci şi la domiciliul sau locul de muncă al victimei. Prin descoperirea unor

înscrisuri pot fi evidenţiate relaţiile dintre infrator şi victimă – spre exemplu, scrisori de

ameninţare – precum şi urme ori indicii valoroase pentru cauză. Percheziţia la locuinţa

victimei se impune şi în situaţia în care se reclamă dispariţia unei persoane şi există temei să

se presupună că omorul este cauza dispariţiei117.

2.8. Identificarea, urmărirea şi prinderea făptuitorului

Finalitatea tuturor activităţilor de urmărire penală o reprezintă identificarea, prinderea

şi probarea activităţii infracţionale a autorului omorului. Ne vom opri asupra câtorva

probleme referitoare la măsurile urgente ce trebuie luate chiar cu ocazia cercetării la faţa

locului ori imediat după aceasta, măsuri menite să conducă la identificarea şi prinderea

operativă a făptuitorului.

Studierea urmelor de miros uman sau provenit de la anumite substanţe sau procese s-a

impus ca fiind necesară în activitatea de descoperire a făptuitorului. Odată cu prelucrarea

urmei de miros, câinele de urmărire poate conduce la locul unde se află persoana ce

interesează ori la locul unde au fost ascunse sau abandonate bunurile provenite din infracţiuni.

Chiar dacă prin folosirea câinelui de urmărire nu se realizează descoperirea locurilor

menţionate, ea poate oferi indicii privind direcţia în care s-a deplasat făptuitorul, ceea ce

permite luarea ori continuarea măsurilor de urmărire. Practica judiciară recomandă ca

folosirea câinelui de urmărire să se facă în faza de început a cercetării locului faptei, respectiv

după marcarea căilor de acces şi examenul exterior al victimei în aşa numita „fază statică” a

examinării locului unde s-a săvârşit infracţiunea.

În baza semnalmentelor furnizate de martorii oculari se poate trece la realizarea

portretului vorbit al infractorului, folosind metodele tehnice cunoscute: schiţa de portret,

fotorobotul, metoda identi-kit, mimicompozitorul118 şi realizarea portretului pe calculator.

Constatarea tehnico-ştiinţifică sau expertiza de portret oferă posibilitatea identificării

persoanei după fotografie ori prim-planul filmului judiciar folosindu-se diferite metode, cum

ar fi: compararea prin confruntare, stabilirea valorilor unghiulare şi proiecţia punctelor

comune. Oricare ar fi modelele folosite pentru identificarea persoanei, făptuitorul trebuie dat

în urmărire şi organizate măsurile corespunzătoare pentru prinderea lui. Un sprijin

117 Idem, op. cit., p.64118 C. Panghe, C. Dumitrescu, Portretul vorbit, Ministerul de Interne, Bucureşti, 1974

71

considerabil în identificarea făptuitorului îl poate aduce şi constatarea tehnico-ştiinţifică a

stresului psihologic. Printre mijloacele tehnice de detectare a tensiunii emoţionale sunt

folosite în mod frecvent: poligraful, detectorul de tensiune emoţională în voce, detectorul de

tensiune emoţională în scris.

Poligraful înregistrează sub formă grafică trei modificări „tipice” stărilor emoţionale:

tensiunea arterială şi pulsul, dereglările respiraţiei şi rezistenţa electrodinamică. Acesta

înregistrator mecanic (în variantele moderne, electronic), este cunoscut în literatura de

specialitate şi sub denumirea de „detector de minciuni”119.

Detectorul de tensiune emoţională, folosit de regulă, împreună cu poligraful,

depistează microtremurul vocii determinat de stările neurovegetative specifice emoţiei.

Detectorul de tensiune emoţională în scris, care este un dispozitiv anexă al poligrafului, pune

în evidenţă trei caracteristici ale scrisului, şi anume: timpul de latenţă, durata scrierii

răspunsului, presiunea scrierii.

Se impune a fi precizat că rezultatele folosirii acestor mijloace nu constituie prin ele

însele o dovadă certă că cel care a fost supus testării este autorul sau are vreo participaţie la

comiterea omorului, ci ele urmează să fie coroborate cu celelalte probe administrate în cauză.

Prin asemenea testări se restrânge la minimum cercul de persoane bănuite, ceea ce oferă

posibilitatea ca organele de urmărire penală să-şi concentreze eforturile pe verificarea unui

număr restrâns de persoane şi să desfăşoare activităţile adecvate.

Activităţile de urmărire penală prezentate – exceptând cercetarea la faţa locului – nu se

desfăşoară într-o ordine prestabilită. Desfăşurarea cu prioritate a uneia sau alteia din

activităţile menţionate ţine de specificul fiecărei cauze determinate de împrejurările concrete

în care s-a comis fapta şi de considerente care ţin de tactica adoptată în cercetare.

119 I. Anghelescu, I. R Constantin, M. Constantinescu, N. Dan, Dicţionar de criminalistică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, p.150

72

CAPITOLUL III. ALTE ACTIVITĂŢI CARE SE ÎNTREPRIND

ÎN CAZUL INFRACȚIUNII DE OMOR CALIFICAT

3.1. Alte activităţi întreprinse pentru administrarea probelor

Descoperirea unor cadavre dezmembrate ori a unor fragmente de cadavre determină

dificultăţi serioase în cercetare. Una dintre probleme centrale rămâne identificarea victimei,

rezultat la care se ajunge relativ greu, depasajul criminal fiind făcut tocmai în acest scop. În

ipoteza cercetării omorului în care cadavrele au fost găsite dezmembrate, sau nu au fost

descoperite, existând indicii despre dispariţia lor, organul de urmărire penală se va conduce

după aceleaşi reguli generale, raportându-se, însă, la particularităţile acestor cazuri120.

3.1.1. Organizarea şi planificarea cercetărilor

În activitatea organelor de urmărire penală este destul de greu să se facă o demarcaţie

precisă între activităţile ce intră în categoria aşa-numitelor „prime măsuri” şi celelalte

activităţi ce trebuie întreprinse pentru administrarea problemelor. Acestea, cu atât mai mult cu

cât rezultatul acestora din urmă vine să confirme sau să infirme rezultatul unor activităţi

desfăşurate anterior.

Cu alte cuvinte, unele activităţi efectuate în prima fază a cercetărilor sunt finalizate pe

parcurs, desfăşurându-se uneori, în paralel cu cele denumite generic „alte activităţi”.

Adăugând la cele deja menţionate şi posibilităţile pe care le au organele de poliţie de a

desfăşura anumite activităţi specifice – în special, privind urmărirea, prinderea şi reţinerea

făptuitorului – apare şi mai pregnantă necesitatea dintre cele două organe – organele de

cercetare penală ale poliţiei şi organele de procuratură competente - , până la soluţionarea

definitivă a cauzei121.

Privită din acest punct de vedere, planificarea cercetărilor şi, implicit, organizarea lor

este destinată realizării unei munci de calitate, corelarea tuturor măsurilor şi acţiunilor ce se

întreprind pentru verificarea operativă a tuturor aspectelor noi apărute. Această planificare,

făcută în comun, direcţionează activităţile ce urmează a fi întreprinse pentru asigurarea unei

120 C Suciu, Criminalistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, op.cit., p.617-618121 Gheorghe Vintilă, Criminalistică, Editura Themis, Craiova 2001, op.cit. , p 472.

73

finalităţi judiciare de calitate122, conferă perspectiva investigaţiilor, reprezentând rezultatul

unui proces complex de analiză ce însoţeşte întreaga urmărire penală123.

Un rol particular în clarificarea unor probleme legate de identitatea victimei o aduce

expertiza medico-legală. Spre exemplu, la descoperirea unor fragmente de cadavru se cere să

se stabilească dacă ele aparţin aceluiaşi corp, care este sexul, vârsta şi talia aproximativă a

victimei, care este cauza posibilă a morţii şi data la care a survenit.

3.1.2. Ascultarea învinuiţilor şi inculpaţilor

Anumite particularităţi, generate în primul rând de natura infracţiunii comise, se

întâlnesc la ascultarea învinuitului sau inculpatului. Prin ascultare, în principal, trebuie să se

lămurească, următoarele probleme:

modul în care s-a pregătit pentru săvârşirea omorului şi activităţile pe care le-a

desfăşurat în acest scop;

modul în care şi-a petrecut timpul în perioada premergătoare, concomitentă şi

ulterioară săvârşirii infracţiunii;

locul unde s-a aflat, activităţile desfăşurate, persoanele care l-au văzut şi pot

confirma acest lucru;

motivul pentru care s-a aflat în locul unde a fost comis omorul sau

împrejurările acestuia, ori cum explică faptul că a fost văzut în acele locuri;

care este ţinuta sa vestimentară şi ce încălţăminte purta, insistându-se pe

descrierea amănunţită a fiecărui obiect de îmbrăcăminte şi pe caracteristicile

încălţămintei;

dacă o cunoştea pe victimă, de când, în ce împrejurări a cunoscut-o şi natura

relaţiilor dintre ei;

când s-a întâlnit ultima dată cu victima, unde, motivul întâlnirii şi discuţiile ce

le-au purtat, precum şi persoanele care pot confirma cele spuse;

cauzele care au generat conflictul;

împrejurările în care a fost comis omorul;

122 A Ciopraga, Criminalistică, Elemente de tactică , Universitate „A. I. Cuza”, Iaşi, Facultatea de Drept, 1986, p.7123 C. Aioaniţoaie, Tactica cercetării la faţa locului, Curs de criminalistică, Anexă, Academia de Poliţie, „Al. I. Cuza”, Bucureşti, !985, p.17.

74

instrumentele, obiectele, armele de care s-au folosit, loviturile aplicate şi zona

corpului în care a lovit;

reacţia victimei şi modul în care a încercat să se apere;

acţiunile întreprinse pentru a şterge urmele ori a ascunde fapta comisă;

itinerariul parcurs de la locul faptei, locurile unde s-a oprit, persoanele cu care

s-a întâlnit, discuţiile avute cu acestea;

3.2. Efectuarea confruntării. Efectuarea reconstituirii. Dispunerea

expertizei psihiatrice

3.2.1. Efectuarea confruntării

Confruntarea va fi executată pentru înlăturarea contradicţiilor ce pot exista în

declaraţiile celor ascultaţi (martori, învinuiţi sau inculpaţi). Pot fi martori, care se tem de

autorul omorului, sau care încearcă să-l acopere, împrejurare ce face necesară confruntarea lor

cu martorii de bună credinţă sau cu însuşi învinuitul, în această ultimă ipoteză impunându-se o

pregătire deosebit de atentă a actului procedural preconizat .

Procedeul tactic al confruntării se dovedeşte deosebit de eficient în cazurile existenţei

mai multor învinuiţi sau inculpaţi în cauză, dintre care unii sunt sinceri.

În cazul tentativelor de omor, confruntarea se poate face inclusiv cu victima, dacă

aceasta nu este în stare de şoc sau traumatizată psihic.

3.2.2. Efectuarea reconstituirii

Reconstituirea serveşte la precizarea afirmaţiilor învinuitului referitoare la posibilitatea

comiterii anumitor activităţi, în anumite condiţii concrete de timp şi loc, fără ajutorul altor

persoane, cum ar fi, de pildă, spânzurarea victimei la o înălţime la care aceasta nu poate fi

ridicată decât cu ajutorul unui complice. Aceasta poate avea ca obiectiv verificarea

împrejurărilor în care un omor sau anumite episoade ale acestuia, au fost realmente percepute

în condiţiile indicate de martor.

În ipoteza omorurilor săvârşite în locuri deschise sau în situaţia în care autorul a

aruncat victima ori părţi ale acesteia pe câmp, în păduri, în lacuri, se recurge şi la procedeul

denumit conducere în teren, pe baza declaraţiilor inculpatului .

75

3.2.3. Dispunerea expertizei psihiatrice

După ce are loc identificarea autorului infracţiunii de omor, în faţa organelor de

urmărire penală se pune şi problema de a stabili dacă cel în cauză suferă sau nu de vreo

tulburare psihică, care îi afectează capacitatea normală de a înţelege şi de a-şi dirija voinţa

potrivit scopului propus 124. Aceasta se realizează prin dispunerea expertizei psihiatrice,

ramură a expertizei medico-legale şi care are ca obiect determinarea stării sănătăţii psihice a

unei persoane125. Efectuarea acestui gen de expertiză este necesară pentru determinarea

discernământului şi, prin urmare, a vinovăţiei.

Dispunerea expertizei psihiatrice poate fi determinată de conduita normală a unei

persoane – în faţa organelor de urmărire penală – de declaraţiile martorilor sau rudele cu

privire la faptul că persoana în cauză suferă de o boală psihică, precum şi în toate cazurile

când există suspiciuni asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului. În acest ultim caz,

cât şi în cazul omorului deosebit de grav, expertiza psihiatrică este obligatorie, conform

art.117, alin.1, C.pr.pen.

Practica judiciară recomandă dispunerea acestei expertize în toate cazurile de omor, în

primul rând pentru a cunoaşte starea psihică a făptuitorului, iar, în al doilea rând, pentru a

evita simularea unei boli psihice, fie pe parcursul urmăririi penale, fie în faza de judecată 126.

Pentru a se pronunţa cu privire la vinovăţia sau nevinovăţia unei persoane organul de

urmărire penală – ca organ judiciar trebuie să ţină seama nu numai de expertizele psihiatrice,

ci de întregul material probator administrat în cauză. Ca atare, este total contraindicat să se

ceară expertului să răspundă dacă infractorul este responsabil sau nu pentru fapta ce i se pune

în sarcină127.

3.3. Particularităţile cercetării omorului urmat de dezmembrarea

cadavrului

În cea mai mare parte, metodica cercetării este aceeaşi ca şi în cazul în care nu s-a

procedat la dezmembrarea cadavrului, particularităţile în această situaţie, fiind determinate de

dezmembrarea cadavrului, urmărindu-se ascunderea locului omorului, înlăturarea mai uşor a

124 V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, C. Bulai, R.Stănoiu, V. Roşca, „Explicaţii teoretice ale Codului penal român, partea specială”, col. III, Editura Academică, 1971, p.260125 E. Mihuloac, Expertiza judiciară, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p.24.126 V. Bercheşan, C. Aioaniţoaie, I.N. Dumitraşcu, C. Pletea, E.I. Sandu, op. cit., p 72.127 V. Dongoroz, op.cit., p.260.

76

părţilor din cadavru, imposibilitatea identificării victimei. Este subliniat în practica de

specialitate că autori ai unor astfel de fapte sunt, de regulă, fie soţul sau rudele victimei, fie

alte persoane cu care aceasta a avut anumite legături – concubini, vecini, relaţii de afaceri,

anturaj, etc.

Organele de urmărire penală se sesizează în astfel de cazuri prin descoperirea unei

părţi din cadavru. Prioritatea, în faţa cercetării, o prezintă descoperirea locurilor unde au fost

aruncate sau îngropate celelalte părţi din cadavru şi apoi de a stabili identitatea victimei. Prin

stabilirea identităţii victimei se ajunge la locul unde s-a săvârşit omorul şi în raport cu datele

oferite de examinarea acestuia, la elucidarea faptului dacă locul unde s-a comis infracţiunea

coincide sau nu cu cel în care cadavrul a fost dezmembrat.

Examinarea din punct de vedere criminalistic a cercetării locului unde s-au găsit părţi

din cadavru presupune, tot atâtea activităţi – distincte între ele – câte părţi din cadavru au fost

descoperite, pentru a se contura locul săvârşirii infracţiunii în toată accepţiunea sa.

Următoarele categorii de urme sunt specifice în asemenea cazuri: piese sau părţi de

îmbrăcăminte, sfori rămase pe părţile cadavrului sau care au folosit la ambalarea lor, hârtie

material, plastic, saci, cârpe, etc – urme ale mijloacelor de transport folosite, ş.a. În vederea

identificării va trebui examinat cu mare atenţie fiecare fragment de cadavru , pentru

descoperirea unor eventuale semne particulare128 (cicatrice, negi, tatuaje, malformaţii).

Constatarea medico-legală trebuie să răspundă unei problematici diverse cum ar fi

sexul, vârsta, talia aproximativă a victimei, culoarea părului şi ochilor, instrumentul folosit

pentru secţionare, procedeul folosit pentru secţionare, prezenţa semnelor de violenţă şi

mecanismul lor de producere, grupa sanguină a victimei, prezenţa spermei şi grupa sanguină a

persoanei de la care provine, existenţa semnelor de graviditate, apartenenţa tuturor părţilor de

la un singur cadavru, eventual mecanismul producerii morţii şi data instalării ei.

Identificarea victimei, precum şi a obiectelor găsite cu ocazia cercetării la faţa locului

se realizează – atunci când este posibil – prin prezentarea părţilor din cadavru pentru

recunoaştere , în primul rând celor ce au sesizat dispariţia unor persoane (soţ, rude apropiate,

vecini, colegi de serviciu).

Se întâmplă ca uneori să se descopere doar oase disparate sau fragmente de os ori

cartilagii, resturi de ţesut osos provenite din incinerări – amestecate cu cenuşă de provenienţă

umană, resturi de combustie sau alte corpuri străine – de o mare diversitate sub aspectul

formei, coloritului, ş.a.129. Dacă sub acţiunea factorilor chimici – sodă caustică, acid

128 Em Stancu, op.cit., p.266-268.129 Gh. Vintilă, op.cit., p.178

77

clorhidric, var nestins – osul uman suferă profunde degradări morfo-fiziologice, factorii de

mediu nu afectează osul, putându-se determina mecanismul de producere a acţiunilor ce au

provocat lezarea integrităţii sale şi natura acesteia – mecanică, termică, etc130.

Plecând de la aceste considerente, expertiza urmelor oseologice poate da răspuns,

printre altele, la o serie de întrebări şi avem spre exemplu: natura umană sau animală a oaselor

ori a resturilor de oase; sexul, vârsta, talia aproximativă a victimei; semnele de violenţă,

caracterul vital al leziunilor şi instrumentelor cu care au fost create; dacă leziunile au fost

create post-mortem sau în timpul vieţii; succesiunea creării leziunilor, direcţia şi poziţia

agresorului în raport cu victima în momentul producerii lor; malformaţiile (dobândite sau

congenitale) ale osului examinat şi factorii de floră, faună, care au acţionat asupra cadavrului.

De asemenea, tot în scopul stabilirii identităţii victimei se impune identificarea şi

ascultarea tuturor persoanelor ce domiciliază sau lucrează în apropierea locurilor unde au fost

găsite părţi din cadavru ori pe căile de acces spre acestea. Cât priveşte ascultarea martorilor

din rândul membrilor familiei, a vecinilor ori a colegilor de serviciu trebuie să se insiste pe

stabilirea împrejurărilor în care a dispărut victima, explicaţiile date cu privire la lipsa acesteia,

cine le-a făcut, comportarea unor persoane ulterior dispariţiei, etc.

Dacă se găseşte un craniu, în funcţie de starea lui se poate proceda la identificare prin

efectuarea toaletei acestuia pentru fotografiere, ipoteză rar întâlnită în practică, fie la o

reconstituire a fizionomiei după craniu, sau la o identificare prin supra proiecţia craniului

peste fotografia persoanei dispărute. Nu trebuie exclusă nici alternativa identificării pe baza

desenelor papilare, numai dacă starea de putrefacţie mai permite această operaţie, ori dacă

infractorul nu a distrus amprentele, pentru a face imposibilă identificarea.

Practica judiciară recentă a demonstrat valabilitatea unor procedee criminalistice şi

medico-legale de identificare a cadavrului după unele particularităţi ale scheletului ori după

intervenţii ortopedice.131

Din punct de vedre criminalistic, vor fi cercetate ambalajele în care au fost găsite

fragmentele, interesând eventualele urme sau caracteristici care să le ateste provenienţa. De

asemenea, se va stabili, modul în care au fost aduse, camuflate sau îngropate, distanţa şi

locurile în care au fost împrăştiate. Nu vor fi neglijate nici urmele pe care acestea le pot

conţine. Pentru obţinerea de informaţii privitoare la identitatea cadavrului, este foarte

importantă ascultarea persoanelor care locuiesc sau muncesc în apropierea locului faptei,

130 V. Bercheşan, C. Aioaniţoaie, I.N. Dumitraşcu, C. Pletea, E.I. Sandu, op. cit., p.73-74131 Gh. Asanachr, „Cazuri particulare de aplicare în procesul stabilirii identităţii unor cadavre necunoscute-a metodei supra proiecţiei, utilizând clişee radiografice, vizualizând diverse sectoare anatomo-fotografice ale sistemului osteo-auricolar”, în Buletinul de Criminologie şi Criminalistică, supra.cit, p.113-119.

78

acestea putând oferi relaţii cu privire la prezenţa unor persoane străine în zonă, a comportării

lor nefireşti, şi alte aspecte.

Cadavrele neidentificate vor fi luate în evidenţă pe baza fişelor speciale, denumite

fişele „C”, care conţin date amănunţite obţinute prin examene medico-legale, antropologice,

din investigaţii. În continuare, pentru a exemplifica cele prezentate, vom prezenta un caz

preluat din practica judiciară132:

În primăvara anului 1991, în incinta unei unităţi industriale, situată pe malul unui râu,

a fost descoperit un picior uman, secţionat de sub genunchi. În urma cercetării zonei, la o

distanţă de aproximativ 1 km, în aval de podul aflat în apropierea acelei unităţi, s-a găsit în

apa râului trunchiul de cadavru. Până la începutul verii, la diverse intervale de timp, s-au mai

găsit şi alte fragmente de cadavru, printre care şi craniul. Deşi s-au întreprins cercetări pe

spaţii largi, în aval şi în amonte de pod, nu s-au găsit toate părţile în care fusese tăiat cadavrul.

Datorită stării avansate de putrefacţie a cadavrului, nu a fost posibil să i se stabilească în mod

operativ identitatea, cercetările urmărind în primul rând acest scop.

Expertiza medico-legală efectuată pe segmente de cadavru şi schelet a furnizat date

privind vârsta, talia, sexul, culoarea părului, prezenţa urmelor unei apendicectomii şi altele.

Examenul antropologic asupra scheletului a concluzionat că victima este de sex masculin,

talia de 160-180 cm şi vârsta cuprinsă între 40-50 ani. Craniul prezenta în unele locuri

discrete înfundări, consecinţe ale unor posibile traumatisme în antecedente.

În posesia acestor date, s-a alcătuit o listă cuprinzând persoane dispărute de mai mult

timp din localitate şi localităţile învecinate. La aceasta s-au adăugat şi alte persoane despre

care s-au primit informaţii în sensul că sunt plecate din localitate pentru a se angaja pe diverse

şantiere din ţară. În acest fel s-a ajuns la un bărbat care trăia în relaţii de concubinaj cu o

femeie din localitatea unde s-au găsit fragmente de cadavru. Această femeie susţinea cu tărie

că încă din toamna anului precedent concubinul său a plecat să lucreze pe un şantier şi nu s-a

mai înapoiat la domiciliul său. Situaţia putea fi reală, dar, din prudenţă, pentru a nu se omite o

sursă de informaţii asupra căreia poate nu s-ar mai fi revenit apoi, cu consimţământul gazdei,

s-a făcut o percheziţie sumară a locuinţei. Iniţial, nimic nu făcea să se întrezărească un posibil

rezultat util pentru soluţionarea cazului. Dar, anchetatorului, nu i-a scăpat un amănunt

semnificativ: printre hainele aflate în această locuinţă se afla şi o haină bărbătească îmblănită.

Cui aparţinea? Cu o simplă întrebare gazda este pusă în dificultate. Haina aparţinea

concubinului. De ce nu a luat-o cu el, deşi iarna bătea la uşă, atunci când a plecat să se

132 Ion Argeşeanu, „Enigmele anchetelor judiciare”, Ed. Cinica, Bucureşti, 1992, p.22-24.

79

angajeze pe şantier? Mai avea o altă haină groasă, ţinând seama de faptul că ei nu aveau o

stare materială prosperă?

Desigur, acestea pot fi întrebări de rutină dar au mers direct la ţintă. Faţă de

răspunsurile evazive ale femeii, cercetarea locuinţei, prevăzută la început a fi sumară, s-a

transformat într-o cercetare amănunţită, soldată cu descoperirea unor urme de sânge şi altele,

semnificative

Fotografii ale dispărutului şi relaţii date de persoanele care l-au cunoscut, coroborate

cu datele expertizelor medico-legale şi antropologice au ajutat la stabilirea identităţii

fragmentelor de cadavru. Dispărutul fusese supus unei operaţii de apendicectomie, iar la cap

suferise traumatisme care i-au cauzat înfundări osoase. Nu mai exista nici un fel de îndoială

că aceste fragmente de cadavru uman aparţineau dispărutului.

Investigaţiile au stabilit că, în urma unor certuri, femeia l-a ucis pe concubinul său în

timp ce dormea. Pentru a înlătura urmele faptei, a tăiat cadavrul în mai multe bucăţi, le-a

împachetat în folii din plastic şi le-a aruncat de pe pod în apa râului, care nu îngheţase încă.

După ce a început dezgheţul, unele din colete s-au oprit la malul apei. Un fragment de

cadavru a fost tras din apă de câini şi dus în incinta întreprinderii unde a fost găsit ulterior.

După o anchetă care a durat mai mult de un an, s-a încheiat acest caz, pentru a cărui

soluţionare au fost necesare cercetări pe teritoriul mai multor judeţe şi un număr mare de

analize de laborator bio-criminalistice, expertize medico-legale, antropologice şi

criminalistice.

3.4. Particularităţile cercetării omorului în cazul în care cadavrul nu a fost

descoperit

Investigarea omorului al cărei victimă este considerată persoană dispărută va începe

după ce au fost efectuate investigaţii complete şi ample la domiciliu, locul de muncă, în cercul

rudelor şi al prietenilor, la spitale, verificându-se, în acelaşi timp, dacă persoana respectivă nu

a fost reţinută şi condamnată pentru o infracţiune.133

Investigaţiile, actele premergătoare trebuie să stabilească toate datele referitoare la

personalitatea, preocupările, relaţiile de serviciu, de familie, într-un cuvânt, orice dată de

natură să ofere un indiciu cu privire la dispariţia sau moartea persoanei. Odată formulată

133 Em. Stancu, op.cit., p.195

80

convingerea că persoana a fost victima de omor, se va proceda la strângerea de probe care să

conducă la identificarea autorului, în cadrul urmăririi penale.134

Concomitent cu desfăşurarea de investigaţii şi ascultarea de martori trebuie să se

procedeze la cercetarea amănunţită a locurilor unde s-ar putea afla cadavrul persoanei

dispărute – subsoluri, lacuri, păduri, tufişuri, gropi – mai ales când există indicii că aceasta ar

fi putut fi victima unui viol sau a unei tâlhării. Cu atât mai mult se impune cercetarea

amănunţită a terenului din jur când drumul parcurs trece printr-o pădure ori printr-un loc

pustiu135.

Aceeaşi atenţie trebuie acordată cercetării domiciliului persoanei dispărute, insistându-

se pe identificarea obiectelor, valorilor şi documentelor ce atestă identitatea şi pe care acesta

trebuia, în mod normal să le ia, dacă plecarea din locuinţă nu s-ar fi făcut în condiţii de

constrângere ori a părăsit de bunăvoie imobilul. Cu acest prilej trebuie descoperite, relevate,

fixate şi ridicate urme ce denotă săvârşirea omorului – urme de sânge, modificări recente ale

pardoselii, zidurile interioare, zugrăveli sau vopsiri proaspete, absenţa unor bunuri de strictă

necesitate – covoare, carpete, preşuri, perdele, etc – transformările aduse topografiei terenului

înconjurător-astuparea unor gropi, deplasarea unor materiale de construcţie dintr-un loc în

altul, împrejmuirea unor suprafeţe, şi altele.

Pentru a identifica persoanele dispărute se impune necesitatea efectuării la spitale,

morgă, precum şi în evidenţele organelor de poliţie – cartoteca antropologică a cadavrelor cu

identitate necunoscută şi a persoanelor cu identitate necunoscută..

Pentru a sublinia particularităţile cercetării cazurilor de dispariţie de persoane, mai ales

când există suspiciuni de omor, înfăţişăm următorul caz:

În cursul anului 1985, au fost soluţionate două cazuri de dispariţii suspecte, de

persoane. Era vorba de victimele A.N., casieră la un magazin de pe str. D., dispărută în anul

1980, şi C.A., vânzătoare la un magazin din aceeaşi zonă, dispărută în anul 1983.

Din amplele investigaţii efectuate împreună cu organele de poliţie, s-a stabilit că A.N.,

care îşi părăsise de mai mulţi ani familia, a fost văzută de una din rudele sale, prin anul 1977,

la locuinţa unui bărbat care se ocupa cu ghicitul în cărţi şi cafea, respectiv un anume „Puiu”.

A.N. a făcut cunoştinţă cu „Ghicitorul”, prin intermediul concubinei acestuia, M.F., care lucra

în acelaşi magazin cu cea de-a doua dispărută, C.A. şi aceasta, la rândul său, prietenă cu

concubina lui „Puiu”. În faţa acestei coincidenţe, fireşte surprinzătoare, organele de urmărire

134 Gh Vintilă, op.cit., p.479135 S. A. Golunski, ş.a., op.cit., p.427-428

81

penală au adâncit şi mai mult investigaţiile, identificându-l pe P.I., de profesie zugrav, cu

condamnări multiple pentru tâlhării, viol şi furt.

Procedându-se la ascultarea acestuia, prin procedee tactice adecvate situaţiei şi

personalităţii suspectului, la început, în legătură cu victima C.A, ale cărei fotografii i-au fost

prezentate direct a fost surprins, declarând la început că ar fi cunoscut-o prin 1983, relatare pe

care a făcut-o cu încercări evidente de a părea că-şi aduce greu aminte, ceea ce indică o

posibilă încercare de disimulare. În momentul în care i s-a spus faptul că în acel moment

urmează să se facă o percheziţie la el acasă, „Puiu” a recunoscut imediat că a ucis-o pe C.A.,

în septembrie 1983 şi a îngropat-o în boxa blocului unde locuia şi unde a fost şi descoperită

victima.

Ascultat a doua zi şi în legătură cu A.N., inculpatul P.I., a recunoscut din primul

moment, fără ezitare că a ucis-o şi pe aceasta, în mai 1980, cadavrul aruncându-l în lacul

Floreasca. Motivul invocat de inculpat a fost acela că victima l-a enervat în momentul actului

sexual şi a lovit-o.

În realitate, aşa cum s-a constat încă de la descoperirea victimei C.A., semnele de

violenţă indicau folosirea unui instrument tăietor despicător, nu a pumnului, craniul

prezentând fracturi ale calotei şi bazei. De asemenea, victimelor le-au fost luate obiectele de

valoare (inele, cercei, verighete)136.

Concluzionând, se poate afirma că, în situaţia în care organele de urmărire penală se

confruntă cu astfel de cazuri trebuie făcute diferenţieri între diversele categorii de persoane

dispărute, în funcţie de aceasta acordându-se prioritate unora sau altora dintre activităţi, astfel:

persoane cu existenţă şi comportare normală, cunoscute cu un psihic echilibrat şi ataşaţi de

familie; persoane cu comportare dubioasă, imorală, frecventând şi anturaje de aceeaşi factură,

de obicei cu familii dezorganizate şi stăpânite de diverse vicii; persoane cu afecţiuni psihice

grave, cunoscute pentru tentativele de sinucidere ori de părăsire repetată a domiciliului.

După ce a avut loc identificarea victimei ori când există probe şi indicii temeinice că s-

a săvârşit o infracţiune de omor, chiar dacă nu a fost descoperit cadavrul, cercetarea se

efectuează după regulile menţionate în cuprinsul acestei lucrări.

136 Ovidiu Păun, „Particularităţi ale efectuării cercetărilor în cazurile de dispariţie a unor persoane”, în rev. P.C.C., nr. 3-4/1985 şi urm.

82

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Cercetarea omorului este una din cele mai importante atribuţii care intră în sarcina

criminaliştilor dintr-o serie de motive bine întemeiate. În primul rând, această infracţiune este

cea mai gravă cu putinţă deoarece prin ea se ajunge la răpirea bunului cel mai de preţ al

omului, respectiv viaţa. Ceea ce este şi mai grav este că prin această „răpire” se petrece un act

ireversibil, victima numai poate fi readusă la viaţă. Omorul nu atinge însă doar pe victima

propriu-zisă a lui, respectiv persoana decedată în urma infracţiunii, ci, un pe un cerc mai mare

de persoane, care suferă traume morale şi chiar fizice la aflarea producerii infracţiunii. Astfel,

victima putea să aibă în îngrijire alte persoane, copii, alienaţi mintali, bolnavi gravi, care

astfel sunt lipsiţi de sprijin în viaţa de zi cu zi, printre persoanele legate afectiv de victimă se

pot afla şi unele care pot reacţiona printr-un şoc la nivel psihic dar care are de multe ori efecte

şi la nivelul sănătăţii fizice ale acestora.

După cum s-a observat şi în lucrarea aceasta, specialiştii au o mare responsabilitate

vis-a-vis de investigarea omorului. Prin probele pe care le aduc în faţa instanţei ei trebuie să

găsească pe adevăratul vinovat şi să evite petrecerea unei alte nedreptăţi prin acuzarea unui

nevinovat. Această responsabilitate a fost subliniată de numeroşi autori care, în consecinţă, şi-

au concentrat munca de o viaţă pentru crearea unor metode eficiente şi sigure de aflare a

vinovatului de omor.

Se poate observa că tehnica de studiere a omorului s-a dezvoltat în pas cu apariţia unor

noi tehnologii are îşi găsesc aplicare în acest domeniu. De aceea se poate presupune că în

viitor această dezvoltare nu va fi stopată ci va îngloba noi tehnici şi tehnologi, ceea ce va avea

ca rezultat o mai bună şi rapidă rezolvare a cazurilor de omor. În sprijinul acestei afirmaţii se

pot aduce unele tehnici deja existente, ca de exemplu cele prin care se studiază ADN-ul uman,

tehnici erau doar de domeniul utopic nu cu mult timp în urmă. Din păcate şi vinovaţii pentru

infracţiunile de omor, chiar dacă o mică parte din ei, „beneficiază” la rândul lor de aceste noi

descoperiri ale tehnicii, de aceea, de multe ori, munca depusă de criminalişti devenind foarte

complexă.

83

BIBLIOGRAFIE

ANDER Z., BELIGAN 1. - Medicină legală, Ed. Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1966.

ANGHELESCU I. - Expertiza criminalistică a vocii şi vorbirii, Ed. Ştiinţifică

şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978.

ASANACHE GH: - Elemente de medicină biocriminalistică, comunicări,

voi. 1, colecţia Institutului „Victor Babeş”, Bucureşti, 1984.

BERCHEŞAN V. - Metodologia investigării infracţiunilor, Ed. Paralela 45,

Piteşti, 1998.

BOGDAN T. - Probleme de psihologie judiciară, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,

1973.

CECCALDI P.F. - Examinations of firearms and Ammunition, Interscience

Publishers New York, 1962.

CIOCLEI, V. - Manual de criminologie, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2001.

CIOPRAGA A. - Criminalistica - Tratat de tactică, Ed. Gama, Iaşi, 1996.

CIOPRAGA A., LACOBUŢĂ I. - Criminalistica, Ed. Junimea, Iaşi, 2001.

CÂRJAN L. - Tratat de criminalistică, Ed. Penguin Book, Bucureşti, 2005.

CÂRJAN L. - Criminalistică şi ştiinţe de contact, ed. a Il-a revăzută şi

adăugită, Ed. M.A.I., Bucureşti, 2006.

COLECTIV - Prezent şi perspectivă în ştiinţa criminalistica, Editura

Ministerului de Interne, Bucureşti, 1979.

DUMITRESCU C-TIN, GAGEA E. - Elemente de antropologie judiciară,

Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1993.

IONESCU L., SANDU D. - Identificarea criminalistică, Ed.Ştiinţifică,

Bucureşti, 1990.

KERNBACH M. - Medicină judiciară, Ed.Medicală, Bucureşti, 1958.

KIRK P.L. - Crime investigation. Physical evidence and police laboratory,

Interscience Publishers Inc., New York, 1966.

LOUWAGE RE. - Curs de poliţie tehnică şi tactică de poliţie criminală,

Tiparul „Cartea românească”, Bucureşti, 1940.

84

MATEI G. - Investigarea criminalistică a infracţiunilor privind operele de artă

şi artefactele arheologice, teză de doctorat Universitatea din Bucureşti, 2004,

lucrare în curs de apariţie la Editura Universul Juridic.

MIRCEA I. - Criminalistica, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998.

MORARU I. - Medicină legală, Ed. Medicală, Bucureşti, 1967.

MITROFAN N., BUTOI T., ZDRENGHEA GHE. - Psihologie judiciară, Ed.

Şansa, Bucureşti, 1992.

NĂSTASE O. - Perfecţionarea activităţii de urmărire penală în infracţiunile de

omor, lucrare în fondul documentar al Parchetului General.

NEAGU I. - Drept procesual penal - Tratat, voi. I şi II, Ed. Global Lex,

Bucureşti, 2007.

POPA GH. - Criminalistica, note de curs, Ed. Era, Bucureşti, 2005.

SCRIPCARU GHE., TERBANCEA M. - Medicină legală, Ed. Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1970.

STANCU EM. - Tratat de criminalistică, Ed. Actami, Bucureşti, 2001.

ŢURAI C-TIN. - Elemente de criminalistică şi tehnică criminală - poliţie

ştiinţifică, Ed. Ministerului Justiţiei, Bucureşti, 1947.

85