PRO PATRIA LEX

REVISTĂ DE STUDII ŞI CERCETĂRI JURIDICE

Volumul IX, Nr. 2(19)/2011

D I R E C T O R :Prof. univ. dr. Veronica STOICA

C O N S I L I U L Ş T I I N Ţ I F I C :

Prof. univ. dr. George ANTONIU Xavier BLANC-JOUVAN (Franţa) Prof. univ. dr. Alexandru BOROI Prof. univ. dr. Constanţa CĂLINOIU Prof. univ. dr. Ion CRAIOVAN Prof. univ. dr. Gheorghe IANCU Prof. univ. dr. Dumitru MAZILULygia NEGRIER-DORMONT (Franţa)

Prof. univ. dr. Costică VOICU Prof. univ. dr. Gheorghe POPA Prof. univ. dr. Mihai BĂDESCU Prof. univ. dr. Vlad BARBU Prof. univ. dr. Florin COMAN Prof. univ. dr. ŞtefanCOCOŞ Prof. univ. dr. Ştefan PRUNĂProf. univ. dr. Anca Lelia LORINCZ

C O L E G I U L D E R E D A C Ţ I E :

Redactor Şef :

Prof. univ. dr. Nicoleta DIACONU

Redactor Şef adjunct :

Conf. univ. dr. Mihaela PRUNĂLect. univ. dr. Marius PANTEA

Secretar general de redacţie :Lect. univ. dr.Oana ISPAS

Lect. univ. dr. Cătălin ANDRUŞ

R E D A C T O R I :

Conf. univ. dr. Ştefan MIHĂILĂ Lect. univ. dr.Claudiu ŢUPULANConf. univ. dr. Mara IOAN Lect. univ. dr. Gheorghe POPESCUConf. univ. dr. Laurenţiu GIUREA Asist. univ. dr. Viorel VELIŞCUConf. univ. dr. Verginel LOZNEANU Asist. univ. dr. Aida Diana DUMITRESCULect. univ. dr. Aurel NEAGU Asist. univ. Mihail MARCOCILect. univ. dr. Laurenţiu DRAGU Asist. univ. Ioan-Cosmin MIHAILect. univ. dr. Ionuţ BARBU Asist. univ. Amalia NIŢULect. univ. dr. Giusepe ZAHARIA Asist. univ. Ligia STANCULect. univ. dr. Mihai OLARIU Asist. univ. Sergiu Adrian VASILE

ISSN 1584-3556

C U P R I N S

I. D R E P T P U B L I C 7

DECENTRALIZATION IN MULTIETHNIC STATES 8Andreea CIRCIUMARUCătălin STANCULESCU

DREPTUL LA VIAŢĂ ŞI LA INTEGRITATEA PERSOANEI ÎN CONCEPŢIA ŞI PRACTICA15EUROPEANĂ

Cătălina NĂSTASE

ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE – ÎN FAŢA SFIDĂRILOR ÎNCEPUTULUI DE SECOL ŞI DE27MILENIU

Oana Mihaela VIŞAN

STATUTUL COMBATANŢILOR ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL UMANITAR 34David UNGUREANU

FUNDAMENTELE BICAMERALISMULUI ÎN STATELE UNITARE ŞI BICAMERALISMUL44ROMÂNESC – EVOLUŢII ŞI DEZVOLTĂRI

Cătălin ANDRUŞ

ANALIZA INFRACŢIUNILOR LA REGIMUL ACTIVITĂŢILOR CE CONSTITUIE MONOPOL DE51STAT

Andrei Ionuţ BARBUMarius PANTEA

ACŢIUNEA DIPLOMATICĂ EXERCITATĂ DE ORGANELE INTERNE ALE STATULUI 66Gheorghe POPESCUViorel VELIŞCU

PARTICULARITĂŢILE INFRACŢIUNILOR LA REGIMUL ARMELOR ŞI MUNIŢIILOR PREVĂZUTE72ÎN LEGEA SPECIALĂ

Marin Claudiu ŢUPULANAndrei Ionuţ BARBU

LEGITIMA APĂRARE – CAUZĂ JUSTIFICATIVĂ 81Andrei Ionuţ BARBUGabriel GHEORGHE

SCURTĂ ANALIZĂ A REPREZENTĂRII NAŢIUNII ROMÂNE ÎN REGLEMENTĂRILE88CONSTITUŢIEI

Valentin IONIŢĂ

3

II. D R E P T P R I V A T 95

CONSIDERAŢII DESPRE PROTECŢIA DREPTULUI LA RESPECTUL VIEŢII PRIVATE96ŞI DE FAMILIE

Laura MACAROVSCHI

EVOLUŢIA CONCEPTELOR DE DREPT COMUN ASUPRA TEORIILOR IZVORULUI OBLIGAŢIEI103CAMBIALE ÎN PERIOADA GERMANĂ

Aida Diana DUMITRESCU

ASPECTE DE NATURĂ JURIDICĂ ŞI TEHNICĂ ÎN DOMENIUL INTERMEDIĂRILOR ÎN110ASIGURĂRI

Marius PANTEADoina PREOTU

OBLIGAŢIILE TRANSPORTATORULUI LA PUNCTUL INIŢIAL AL DEPLASĂRII MĂRFURILOR.123PARTICULARITĂŢI ÎN TRANSPORTURILE MARITIME ŞI FLUVIALE

Ion IORGA

INSTRUMENTE TEORETICE ŞI PRACTICE DE CLASIFICARE A ABATERILOR DISCIPLINARE 149Ştefania Alina DUMITRACHE‐

PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA NOŢIUNII DE RĂSPUNDERE JURIDICĂ 156Ana Maria MĂCĂRESCU‐

PLAGIATUL, PIRATERIA ŞI CONTRAFACEREA ÎN DOMENIUL OPERELOR SCRISE. 165Marius PANTEAAdrian GHIMPU

RISCUL CONTRACTULUI ÎN REGLEMENTAREA NOULUI COD CIVIL 181Mara IOAN

PRIVIRE ASUPRA CONTRACTULUI DE UCENICIE LA LOCUL DE MUNCĂ 187Paul BĂLŢĂŢEANU

III. O R D I N E P U B L I C Ă Ş I S I G U R A N Ţ Ă N A Ţ I O N A L Ă 207

THE COMPETITIVE ADVANTAGES AND CRIMINAL BEHAVIOUR OF THE MULTINATIONAL208CORPORATIONS

Marius PANTEAPetrică Mihail MARCOCI‐

COMPETENŢ ELE ORGANELOR JUDICIARE CIRCUMSCRISE EXECUTĂRII PROCEDURII219EXTRĂDĂRII

Marin Claudiu ŢUPULAN

4

Gheorghe POPESCUCOMPETENŢ ELE POLIŢIEI ROMÂNE PE LINIA PREVENIRII ŞI COMBATERII DISPARIŢIEI

228MINORILORMarin Claudiu ŢUPULANCristian Eduard ŞTEFAN

CONTRAVENŢIA, DE LA „A” LA „Z” 235Dragoş Andrei IGNAT‐Lucian Constantin POPA

SCURTE CONSIDERAŢII PRIVIND TEORII ALE AGRESIVITĂŢII 244Ion DRĂGHICIViorica Ştefania MOLDOVAN

5

I. D R E P T P U B L I C

DECENTRALIZATION IN MULTIETHNIC STATES

Andreea CIRCIUMARU 1

rurela@yahoo.comCătălin STANCULESCU 2

catalin_stanculescu@yahoo.com

Abstract:Decentralization is of itself a relative rather than absolute concept, which can be understood only “against either different normative models or different practical starting points”. In Central and Eastern Europe it has proved more difficult to solve conflicts in a peaceful way. During the Communist period, ethnic tensions were suppressed and they broke out all the more violently when the authorities lost the capacity to control the situation by force. The process of decentralization in Romania has been a process with a stop and go cycle, not‐ ‐ a gradual policy improvement process. Decentralization often advanced more due to international pressures than driven by the convictions of local politicians or voluntary decisions of the central government.

Keywords: decentralization, deconcentration, multiethnic states, reform.

The term decentralization is used so commonly and yet defined so variously that it will be necessary to indicate its usage in this text with some precision. To begin with, there are two, separablebut closely linked themes which cover the issue of decentralization:

a) Intergovernmental processes, i.e. decentralization of governance between the levels ofgovernment from federal/central to state/local;

b) Deregulation, i.e., decentralization from governments to market, quasi-market and non-governmental organizations (the balance of public sector compared with market resource allocation).

Decentralization is of itself a relative rather than absolute concept, which can be understood only “against either different normative models or different practical starting points”. When addressing the intergovernmental structures and processes of decentralization, the analytical and empirical approaches are to be combined, taking two facts equally into account:

a) that also when referred to governmental structure and relating functions, the term “decentralization” describes development, (the process of) change from a former to a new institutional set-up;

b) that any categorization of decentralization trends faces the problem of how to conceptually incorporate the influence of the specificity of given local context.

There is no completely unitary state. Every state is at least composed of municipalities as decentralized units. Accordingly, the major question arises as to how to differentiate among a unitary state practicing deconcentration, a decentralized unitary state and a federal state. The doctrine has established several criteria.

Generally speaking, they could be summarized as follows:Under the system of deconcentration the local level competences are delegated to the

agents of the national government that provide public services exercising public powers within local territorial units. The control is exercised through financial and disciplinary measures. Central executive power can either revoke the decision of deconcentration or – on the contrary – enlarge further the competences of local authorities.

1 PhD.„A.I.Cuza” Police Academy, Public Law Departament; 2„A.I.Cuza” Police Academy, Public Law Departament;

9

When combined with parliamentary government, deconcentration usually has important centralizing effects, since the Prime Minister alone can decide, when necessary, on the policy ofgovernment and decentralization.

Unlike deconcentration, decentralization implies the transfer of powers from the national government or its agents to the representatives of local territorial collectivities, whereby the latter are not directly responsible either to the national government or to its agents. Most of the major different elements upon which federal and decentralized systems are to be distinguished from each other actually refer to a profoundly different character of the respective autonomy status for lower governmental levels. The member states within a federal state dispose of original autonomy, which is not the case with the autonomy of decentralized units within a unitary state; in other words, the autonomy of member states has been established and guaranteed on a constitutional, not on a merely legislative (statutory level), as it is the case with decentralized units.

The former implies constitutional, legislative, executive and judicial autonomy and also covers the structural organization of a member state. The latter means that – in principle – decentralized units have “a purely administrative character” and do not dispose of either legislative or judicial power. Member state officials in a federation are not controlled by central authorities, whereas local authorities in a decentralized unitary state always exist through the will of the central power, that is, they dispose only of those powers delegated to them by the central government and, accordingly, may act only within the terms established by the national legislation.

In consequence, the most distinctive criterion to draw the difference between a decentralized and federal state relates to the participation of member states in constituting the volonté centrale,whose participation is not proportional to the population of the member states. The right to self-organization being essential for their autonomy, member states dispose of original pouvoir constituant. It means that, in the case of federal states constituted by devolution (Belgium, e.g.),central authorities have to renounce some of their major powers.

If we look at the Europe of today, it is however obvious that a large number of countries are not ethnically homogeneous and that it is neither possible nor desirable to make the borders of all European states coincide with the borders between different ethnic groups. In many areas different populations are living together and the drawing of new borders would only create new minorities. Moreover, it is in the interest of peace and stability to maintain existing borders and therefore it is no surprise that the international community is attached to the respect for the territorial integrity of states.

In Western Europe some countries such as France have managed to ensure the functioning of the state on the basis of a civic model without recourse to any ethnic or religious distinctions. Other states, and here Switzerland comes to mind, are structured in a way to accommodate diversity. Several Western European countries have been confronted with serious tensions due to the multi-ethnic character of the state but in general they have managed to find solutions for ending or preventing violence or resentment:

Italy has granted autonomy to South Tyrol; Spain has adopted a democratic constitution with a high degree of regionalization;

moreover the Constitution permits special arrangements with some regions and on this basis regions such as Catalonia and the Basque country enjoy more rights than others;

With respect to Northern Ireland the “Good Friday Agreement” ensuring power sharing between Protestants and Catholics has largely ended the violence;

In Belgium federalism was introduced, many powers were devolved to Communities and regions and at the Federal level a balance was established between French and Dutch speakers;

10

It should also be noted that in the United Kingdom the central authorities devolved powersto Scotland and Wales, not as a reaction to a conflict but because this was regarded as the best way forward.

In Central and Eastern Europe it has proved more difficult to solve conflicts in a peaceful way. During the Communist period, ethnic tensions were suppressed and they broke out all the more violently when the authorities lost the capacity to control the situation by force. These societies did not have the chance to learn how to settle disagreements through peaceful and democratic means. The dissolution of the Soviet Union and of Yugoslavia was therefore accompanied by violence and sometimes even war, and, once an armed conflict had broken out, people on the different sides no longer trusted each other and it became far more difficult to reach a solution based on compromise and respect for the rights and interests of all sides. Nevertheless, it has been possible to find peaceful solutions for some of the conflicts in the former Yugoslavia. By contrast, the conflicts in the former Soviet Union have remained what is often called “frozen conflicts”.

One reason for this difference is that in the Balkans the perspective of European integration is far more powerful as an incentive to reach a solution than in the former Soviet Union. The European Union therefore exercises a more effective influence in the South Eastern than in the Eastern Europe. However, with the accession of Romania and Bulgaria to the EU, the conflict in Transnistria became a conflict in the immediate neighborhood of the European Union.

Another example of a conflict in immediate vicinity of the European Union is Serbia 3, who has recently returned to the international spotlight, mostly because of the Kosovo issue and the country’s lack of cooperation with the Hague Tribunal. While sufficient attention has been given to resolving tensions between ethnic Albanians and the Serbian minority in Kosovo, the grievances of ethnic minorities within Serbia have gone mostly unnoticed by the international community. It is argued that the Serbian government could reduce existing ethnic tensions by increasing local government autonomy. This move would be a simple and effective way to address some of the everyday life problems of minorities. It is now obvious that solutions implying any kind of territorial autonomy or federalization are unacceptable to the Serbian authorities. Yet decentralization at the municipal level could be a feasible option which would satisfy not only the minorities, but also all municipalities regardless of ethnicity, as it would empower the local communities and increase the accountability of local governments. The most important next step would be to transfer national public property to municipal governments in order to enable them to play a larger role in upgrading the infrastructure in their areas and to contribute to local economic development. The Serbian government could also further extend the sphere of local competencies, which would strengthen local control over public services.

So, to conclude on the matter in discussion, we can say that administrative decentralization is the “transfer of responsibility on the planning, financing, and management of certain public functions from the central government and its agencies to subordinated units, semi-autonomous public authorities, regional or local authorities”4. Also, in accordance with the rules for the responsibility transfer (the rules regarding economic and redistribution policies of the central government) the definition of local government functions should be based on the following principles:

use of professionally sound concepts that are accepted by the professional community Application of the principle of subsidiarity as a means for transparent, accountable and

efficient public service delivery; Consistent allocation of rights and responsibilities

3BEATA HUSZKA: DECENTRALIZATION OF SERBIA – THE MINORITY DIMENSION, International Policy Fellowship Program Open Society Institute, http://aei.pitt.edu/7530/01/no137.pdf

4 Rondinelli, D.A. “What is Decentralization?” In Litvack, J. and J. Seddon (eds.). “Decentralization Briefing Notes”,Washington, D.C.: Word Bank Institute, 1999

11

clearly define the minimal service outputs and the universal standards; create clear and stable system regulations that encourage local strategies and cherish

innovative solutions;Another example of progress in decentralization of public services and administration is

Romania. Romania’s territorial system includes a two-tier self-government system stipulated by the Constitution5 and the Law on Public Administration adopted in 1991. The Constitution endorses the principle of decentralization by recognizing “communal and town authorities” (Art. 119) “as autonomous administrative authorities” (Art. 120/2).

This is the lowest level of self-government, consisting of around 3,300 local governments (divided in three categories based on size and population—municipalities, towns and communes). The second layer of self-government is the county (42), which has the authority to coordinate the activityof municipalities in those areas of interest to the county. County authorities co-exist with deconcentrated units of central government. At the county level there are usually around 40 offices that serve the interest of the ministries. These are each run by a prefect, the representative of thecentral government in the territory. The jurisdiction of the prefecture coincides with that of the counties.

The Constitution of 1991 gave the Prefect the right to challenge the acts of local governments, which also means that the act thus challenged would be suspended de jure (Art. 122/4). This is currently the most important legal constraint to local autonomy, although anecdotic evidence shows that prefect interferences have significantly decreased.

The complex regional institutional structure that Romania established6 was reiterated in the modifications made to the fundamental law in 2003. Art. 135/2/g provides that the state has the obligation to secure the implementation of regional development policies in compliance with the objectives of the European Union. The territorial division of Romania according to the NUTS (Nomenclature of Territorial Units for Statistics) system includes:

NUTS I Romania NUTS II 8 development regions NUTS III 42 counties NUTS IV municipalities NUTS V (265 cities, 2.686 commons, 13.092 villages, which reflects the administrative

territorial structure of Romania ) Unlike Poland, Romania chose not to introduce regional entities by reforming the public

administration body. Law no. 151 of 1998 created eight administrative regions that correspond to the NUTS II level The regions of development were formed through the voluntary association of five to six counties. The regions thus established are not territorial administrative divisions and do not have legal personality.

The following set of national and regional structures regulate regional development in Romania:• The National Council for Regional Development (NCRD) sets the national strategy, approves

national funds for regional development and manages structural funds from the EC.• The National Agency for Regional Development (NARD) is the executive branch of the

structure which coordinates the regional development programs; it suggests subsidized areas for nomination by the National Council and manages the financial and technical aspects of the National Fund for Regional Development; it also liaises with the EC and manages the distribution of funds from the ERDF and Cohesion Funds; the agency is under the authority and direct supervision of the prime minister.

5The Romanian Constitution in 1991, has been modified in 2003 and modifications were approved in a general referendum

6 Thru Law no. 151 of 1998.

12

• Eight Regional Development Councils that setup the regional plans and oversee their implementation. Besides deciding on the regional development strategy and programs, they also decide what projects receive financing, as they approve the priorities, destination and criteria for theallocation of the resources collected in the Regional Development Fund.

Eight Regional Development Agencies, the executive branches of the regional councils. These are non-governmental public utility organizations that draft regional programmatic documents and implement them upon approval by the regional councils; they manage the regional development funds, submit proposals to the regional councils for projects to be financed and monitor the implementation of the projects; they are responsible for securing additional revenues for financing projects, etc.

Decentralization in Romania has been a process with a stop-and-go cycle, not a gradual policy improvement process. Decentralization often advanced more due to international pressures thandriven by the convictions of local politicians or voluntary decisions of the central government. As a consequence, decentralization was implemented reactively, with little planning or analysis, and noprevious training or financial empowerment given to the local levels. An important aspect of the public administration reform is the management of the reform implementation process. The major risk is the overload with current routine tasks, leaving no time for designing new solutions to the problems encountered. In order for the decentralization process to be successful, it is necessary that a large number of target groups (especially key people at the management and decision making levels) support and commit to the need for changes and their implementation . Based on the integrated organizational development model, the negative influences on the implementation process can be identified: strategic factors (decision making complexity), structural factors (bureaucracy of the system, limited human and financial resources, size and complexity), cultural factors (risk aversion, inertia, mentality), and behavioral factors (lack of individual incentives, misunderstanding of overall objectives, frustration, expectation behavior).

Public administration cannot be reformed in a few years. It is a long-term process, which probably can be implemented only by several consecutive governments in a difficult, highly competitive and rapidly changing external environment. For this reason, it is necessary to reachconsensus on the following principles which will govern the whole reform process:

• Widely disseminating information about the reform and mobilizing interest of citizens, professionals, political representatives and civil servants in making the reform happen anddemocratically exchanging opinions on its desirable and feasible course,

• Basing the reform on solid professional analyses of the present state and performance of the public administration system and on periodic evaluations of the consequences of completed reformsteps,

• Using the experience of the public administration reform in other countries, particularly in EU member states and in the countries preparing for accession to the EU, while considering our owntradition and experience,

• Adopting a comprehensive approach to the reform: no isolated and partial changes should beimplemented if not conceived as integral and organic parts of the total reform strategy and process,

• Viewing the reform as an open process: individual reform components will be continuously updated and adapted to the changes in the external environment of public administration and inother components of the reform, and will utilize the experience acquired during implementation,

• Determining strategic priorities: a limited number of priority changes will have to be defined for every reform phase on which attention and funds will have to concentrate; these should be the changes that predetermine the overall progress of the reform and condition or influence all other changes,

13

• Assuring the operational continuity of the public administration system which must continue to function also in the course of reorganization, decentralization and other changes,

A badly managed decentralization process can produce a wide range of state failures, from “errors of omission”, when the state is unable to improve the economic or administrative performance, to “errors of action”, when the state’s actions lead to worse economic performance.7 Not only do these errors prevent the development of a significant decentralization policy aimed at improving the provision of local services, but also they have a negative impact on local authorities’ credibility.

The process of decentralization in Romania has been a process with a stop-and-go cycle, not a gradual policy improvement process. Decentralization often advanced more due to internationalpressures than driven by the convictions of local politicians or voluntary decisions of the central government. As a consequence, decentralization was implemented reactively, with little planning oranalysis, and no previous training or financial empowerment given to local level.

Consequently, to achieve an effective public administration reform, an important issue is the management of the reform implementation process. The major risk is the overload with current routine task, leaving no time for designing new solutions to the problems encountered

REFERENCES:1. Krueger, Ann, 1990. Governance Failures in the Development Process, Journal of

Economic Perspectives 4 (3): 9-23 2. Law no. 215/2001 on local public administration 3. Law no. 326/2001 on public community services, Government Ordinance (GO) no. 86/2001

on local passengers public transport services, GO no. 84/2001 on the public service for people’s registration, GO no. 88/2001 on the public services for emergency situations, GO no. 202/2002 on the integrated management of the coastal area, GO no. 21/2002 on the management of urban and rural communities, GO no. 32/2002 concerning on the public services for water distribution and sewage, GO no.71/2002 on setting up local public services for the management of public and private domains of local interest

4. Law no. 69/1991 and Law no. 189/1998 on local public finance were amended 5. Law on Local Public Administration no. 69/1991, Government Ordinance no.15/1992 on

Local Taxes, and Law no.27/1994 on Local Taxes 6. Research study: Profiroiu M, Andrei T., “Public administration reform in the context of the

European integration”, financed by the European Institute of Romania, Bucharest 2005 7. Rondinelli, D.A. “What is Decentralization?” In Litvack, J. and J. Seddon (eds.).

“Decentralization Briefing Notes”, Washington, D.C.: Word Bank Institute, 1999 8. Rondinelli, D.A. “What is Decentralization?” In Litvack, J. and J. Seddon (eds.).

“Decentralization Briefing Notes”, Washington, D.C.: Word Bank Institute, 1999 9. Rondinelli, D.A., J.R. Nellis, G.S. Cheema, “Decentralization in Developing Countries: A

Review of Recent Experience.” Staff Working Papers Number 581. Washington, D.C.: World Bank, 1983

7 Krueger, Ann, 1990. Governance Failures in the Development Process, Journal of Economic Perspectives 4 (3): 9-23

14

DREPTUL LA VIAŢĂ ŞI LA INTEGRITATEA PERSOANEI ÎN CONCEPŢIA ŞI PRACTICAEUROPEANĂ

Cătălina NĂSTASE 1

catalina _11n@yahoo.com

Abstract:The right to life protects against human beings bodily harm to the integrity of the other person, being so essentially prohibiting a person kills . Also the right to life is an expression that describes all the rights that are assigned to living beings in general and men in particular.Infringements of the right to life can see actions that end of life, death, conceived in a general sense: the death penalty, voluntary interruption of pregnancy, euthanasia, eugenics and suicide. Most common understandings of the right to life are the legal instruments available that define and defend life.

Keywords: right to life and integrity of persons, European Union Charter of Fundamental Rights, legal protection of human rights, law of compared.

1. Evoluţia istoricăa reglementării dreptului la viaţăşi la integritatea persoaneiAstăzi, dreptul la viaţă este recunoscut ca unul din drepturile fundamentale ale omului,

izvorul tuturor celorlalte drepturi şi libertăţi ale fiinţei umane, fără de care acestea din urmă n-ar putea fi concepute .

Abordarea ştiinţifică a momentelor de apariţie a drepturilor omului şi implicit a dreptului la viaţă, „trebuie să plece de la două premise: una – de la constatarea sociabilităţii naturale a fiinţei umane, alta – de la constatarea că puterea este inerentă oricărei formaţiuni sociale, indiferent de tipul de organizare.”2.

Într-un context generalizat, dreptul la viaţă cuprinde în structura sa totalitatea celorlalte drepturi dar şi îndatoriri recunoscute omului. După cum afirma Nietzche în „Dincolo de bine şi de rău”: „A te abţine reciproc de la practica ofensivei, a violenţei, a jafului, a recunoaşte voinţa semenului ca fiind egală cu a ta, iată doar câteva manifestări ale esenţei vieţii, ale voinţei şi dreptului de a trăi”.

Ideea respectării şi codificării dreptului la viaţă apare abia în epoca modernă, în operele unor filozofi precum John Loke, care constată că nimeni nu are dreptul să lipsească pe alt om de viaţă, sănătate, proprietate şi libertate, afirmând că acestea aparţin fiecăruia prin însuşi faptul că s-a născut om. Loke considera că aceste drepturi sunt naturale, inalienabile şi nimeni nu poate renunţa la ele.

Cea mai veche reglementare privind natura dreptului la viaţă, deşi de natură religioasă o regăsim în Biblie: să nu ucizi! Această poruncă, având caracter imperativ, vine în sprijinul ideii de protecţie divină a dreptului la viaţă.

Încă din perioada antică s-a simţit nevoia protecţiei vieţii, protecţie limitată datorită concepţiilor morale şi religioase ale epocii respective. În această perioadă societatea era împărţită în oameni liberi şi sclavi, împărţire care a influenţat în mod direct respectarea dreptului la viaţă, ştiut fiind faptul că în Roma antică sclavii erau asimilaţi lucrurilor iar stăpânii având dreptul de viaţă şi de moarte asupra sclavilor.

Un mijloc prin care se aducea cea mai gravă atingere dreptului la viaţă a fost (şi încă se regăseşte şi astăzi în legislaţiile unor state) pedeapsa cu moartea, de cele mai multe ori însoţită de tortură. În cele mai multe cazuri pedeapsa cu moartea era rezultatul unei judecăţi sumare sau era aplicată fără ca vinovatul să fi fost judecat în cadrul unui proces. Un caz celebru este judecata lui Socrate care a fost

1 Lect.univ.dr. la Academia de Poliţie „A.I.Cuza” 2Irina Moroianu Zlătescu, Radu C.Demetrescu, Din istoria drepturilor omului, IR D O, Bucureşti, pag. 5.

15

condamnat la moarte deşi era vizibil dezechilibrul între pedeapsă şi faptele de care era acuzat. Trebuie însă precizat că la vremea respectivă judecătorii nu aveau posibilitatea să delibereze cu privire la pedeapsă; ei puteau doar vota, alegând între pedeapsa propusă de acuzator şi cea propusă de cel declarat vinovat3.

Perioada Evului Mediu s-a caracterizat printr-o mare cruzime în aplicarea pedepselor, deşi este ştiut faptul că în această perioadă un eveniment deosebit l-a constituit răspândirea creştinismului, care propovăduia pacea, iertarea, iubirea de aproape şi toleranţa.

Instituţia care a caracterizat epoca medievală a fost inchiziţia, care a săvârşit crime abominabile în numele credinţei. Însă epoca medievală a fost şi epoca Renaşterii, care a impus, prin curentul umanist, un nou ideal privind respectarea demnitatea fiinţei umane în virtutea simplei sale calităţi de fiinţă umană.

Odată cu perioada modernă a istoriei umanităţii apare şi conceptul de „drepturi ale omului”, care îşi are izvorul în teoria dreptului natural, potrivit căreia omul este liber de la natură şi are posibilitatea de a se bucura în societate de drepturi şi libertăţi care îşi au temeiul în natura umană.

Aceste idei au luat naştere în perioada iluministă şi au influenţat puternic gândirea filozofică în sensul că diferenţele dintre oameni sunt prea puţin importante şi nu pot afecta drepturile acestora. Problema dreptului la viaţă se va impune ca o consecinţă normală, regăsindu-se şi în declaraţiile politice, iar unul dintre primele documente oficiale care au consfinţit dreptul la viaţă şi necesitatea respectării lui este şi Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite din 4 iulie 17764.

Nu trebuie uitat însă că în această epocă în numele apărării dreptului la viaţă s-au săvârşit crime grave pentru istoria umanităţii. Dar perioada iluministă are meritul de a pune problema respectării drepturilor omului, a necesităţii respectării dreptului la viaţă, fără de care celelalte drepturi ale omului nu pot exista.

În urma tragicelor experienţe din cele două Războaie Mondiale s-au adoptat o serie de documente care conţin prevederi venite în sprijinul protecţiei dreptului la viaţă. După terminarea primului Război Mondial a fost adoptată o convenţie internaţională care interzice folosirea armelor chimice în războaie.

După teminarea celui de al doilea Război Mondial, statele lumii au încheiat o serie de convenţii, printre care şi cea încheiată de statele europene la care ne-am mai referit, şi anume Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950.

În articolul 2 al Convenţiei amintite se prevede că „Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege”. Acest articol mai preciza că deşi nimeni nu poate fi lipsit de dreptul la viaţă, există o excepţie în cazul în care este vorba de executarea unei pedepse cu moartea. Această excepţie va fi înlăturată prin Protocolul nr.6 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind abolirea pedepsei cu moartea, încheiat la Strasbourg la 28 aprilie 1983, care prevede în Articolul 1 că pedeapsa cu moartea este abolită şi că nimeni nu poate fi condamnat la pedeapsa cu moartea şi nici executat5.

Astfel, toate statele membre ale Consiliului Europei, semnatare ale Convenţiei amintite au obligaţia să abolească pedeapsa cu moartea, cu precizarea că Protocolul nr.6 se instituie pentru viitor. În practica de aderare la Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, pe lângă condiţia semnării şi ratificării Protocolului nr.6, s-a adăugat şi cerinţa ca în dreptul intern să fie abolită pedeapsa cu moartea.

3 L’enciclopedie de l’Agora, <agora.qc.ca/mot.nsf/Dosiers/Socrate>; L’homme Socrate, www.ac-versailles.fr/pedAGOCI/anti /socrate/socrate1.htm

4 Scurtă istorie a Statelor Unite ale Americii, SILEX, Casa de editură şi presă SRL, Bucureşti, pag.42. 5Harald Renout, Institutions européenne, manuel 2004/2005, Paradigme, publications universitaires, 7e edition, Orleans,

2004, pag.85.

16

În dreptul modern, factorul uman reprezintă zona centrală de interes pentru organele ce au competenţă de legiferare”6. Statele membre ale Consiliului Europei au considerat că dreptul la viaţă al oricărei persoane reprezintă o valoare fundamentală într-o societate democratică. Avându-se în vedere că Protocolul nr.6 nu exclude pedeapsa cu moartea pentru actele comise în timp de război sau pericol iminent de război a fost adoptat şi Protocolul nr.13 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cu privire la abolirea pedepsei cu moartea în orice împrejurare. Protocolul a fost deschis spre semnare la 3 mai 2002.

La nivelul Uniunii Europene protecţia drepturilor omului a constituit un obiectiv important chiar de la adoptarea primelor instrumente juridice comunitare.

Începând cu Declaraţia Schumann, Tratatul de la Roma şi toate celelalte documente care au fundamentat structurile juridice şi mecanismele Uniunii Europene, ideea drepturilor omului a fost menţionată ca o idee esenţială pe care urmau să se întemeieze viitoarele comunităţi.

Tratatul asupra Uniunii Europene a reafirmat încă în preambulul său ataşamentul la principiile libertăţii, democraţiei şi drepturilor omului, libertăţilor fundamentale şi statului de drept.

Introducerea prin Tratatul de la Maastricht a unor prevederi legate de cetăţenia europeană a stimulat noi preocupări pe linia aprofundării şi diversificării problemelor privitoare la drepturile omului.

Ideile privind drepturile omului au fost dezvoltate în Actul Unic European, în Tratatul de la Amsterdan şi în Tratatul de la Nisa. O însemnătate cu totul aparte a avut-o adoptarea Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene care a consacrat importante prevederi legate de viaţa, de demnitatea umană, libertăţile cetăţeneşti, dreptul de proprietate, egalitatea între bărbat şi femeie, diversitatea culturală, religioasă şi lingvistică, înscriind prevederi clare şi neechivoce în spiritul celor mai înalte valori şi tradiţii umaniste.

Preocupările Uniunii Europene pentru respectul drepturilor omului ş-au manifestat prin aceea că în însuşi Tratatul de la Lisabona a fost reafirmat ataşamentul faţă de drepturile omului, fiind înscrise totodată prevederi în sensul că Uniunea va respecta drepturile fundamentale ale omului, astfel cum acestea sunt garantate prin Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi şi libertăţilor fundamentale.

De altfel, în decursul activităţii sale Uniunea Europeană a acţionat pentru combaterea discriminărilor, pentru respectul neabătut al drepturilor tuturor fiinţelor umane, contribuind la programe de asistenţă împotriva discriminării şi preocupându-se de asistenţa multilaterală pentru popoarele care au fost victime ale unor conflicte şi calamităţi.

2. Scurtă retrospectivă cu privire la dreptul la viaţă şi la integritatea persoanei în spaţiul românesc

În perioada dacilor o deosebită importanţă se acorda dreptului la demnitatea umană. Este bine cunoscut faptul că vechii daci, după bătăliile în care erau înfrânţi, preferau sinuciderea în locul prizonieratului.

Un ritual specific daco-geţilor, relatat de istoricul Herodot, este legat de zeul Zamolxis. Astfel, la fiecare patru ani i se trimitea zeului câte un sol însărcinat să-i comunice „ceea ce doresc în fiecare împrejurare”. Bărbaţii ţineau câteva suliţe cu vârful în sus, iar cel desemnat prin tragere la sorţi era aruncat în aer; căzând, el murea, fiind străpuns de vârful suliţelor.

Perioada Evului Mediu în spaţiul carpato-danubiano-pontic, prezintă aceleaşi caracteristici ca şi alte societăţi ale epocii respective. Se cunoaşte prea bine perioada istorică în care a domnit Vlad Ţepeş şi valoarea pe care o avea în această epocă viaţa individului.

6 Costică Voicu, Teoria Generală a Dreptului, Editura Naţional, Bucureşti, 2004, pag.62.

17

Caracteristic secolului XVII este apariţia pravilelor - coduri de legi scrise - care conţineau şi prevederi referitoare la aplicarea pedepsei cu moartea, în cazul unor infracţiuni precum trădarea de patrie sau paricidul. În această perioadă o deosebită importanţă pentru respectarea dreptului la viaţă o prezintă şi credinţa religioasă, creştină, ortodoxă. Legea creştină a „influenţat conţinutul moral al conştiinţei românilor încă din perioada etnogenezei lor”7. Însă aceste pedepse erau mai umane şi mai drepte decât pedepsele aplicate, spre exemplu în Franţa, în aceeaşi epocă. Existau şi mijloace prin care un osândit la moarte putea scăpa de execuţie. Astfel, pedeapsa cu moartea uneori putea fi răscumpărată cu bani. De asemenea, robii erau consideraţi obiecte dar cu toate acestea stăpânul nu putea dispune de viaţa lor. Nu trebuie uitat că şi în Legea Ţării existau prevederi care făceau referire la pedeapsa cu moartea. De exemplu, cea mai gravă faptă pedepsită cu moartea şi confiscarea averii era trădarea comisă de boieri împotriva domnului, cunoscută sub denumirea de „hiclenie”. Tot în reglementarea penală Legea Ţării pedepsea omuciderea cu moartea.

În perioada 1817-1818 apărea Codul Calimachi în Moldova, legiuirea Caragea în Muntenia, în care pedeapsa cu moartea era prevăzută într-un număr limitat de cazuri. Dreptul la viaţă al omului a început să fie avut în vedere din ce în ce mai mult, odată cu influenţa principiilor generate de Revoluţia Franceză. Ca o consecinţă a acestor influenţe, una din revendicările participanţilor la Revoluţia din 1848 a fost abolirea pedepsei cu moartea.

Odată cu adoptarea Codului Penal în 1864, acest lucru a fost dus la îndeplinire. Constituţia din 1866 înscrie în articolul 18 principiul abolirii pedepsei cu moartea, cu excepţia cazurilor prevăzute în Codul Justiţiei Militare. Acelaşi principiu îl vom regăsi şi în Constituţia din 1923.

La 10 februarie 1938, regele Carol al II-lea instituie o guvernare autoritară iar la 20 februarie aduce la cunoştinţa poporului „noua Constituţie menită să aşeze temelii noi, solide şi mai drepte Statului nostru şi să îndrumeze viaţa obştească pe o cale mai sigură, mai liberă şi mai sănătoasă” 8. Prin Constituţia din 1938 dreptul la viaţă al omului este restrâns, în vederea apărării intereselor noii puteri.

Nerespectarea drepturilor omului a continuat şi după 1848 ducând în mod inevitabil la ignorarea dreptului fundamental la viaţă al fiinţei umane.

După evenimentele din 1989, odată cu aderarea României la diverse tratate şi conenţii internaţionale, s-a abolit pedeapsa cu moartea prin Decretul-lege nr.6 din 4 ianuarie 1990. Acest fapt a permis ratificarea de către România a celui de al doilea Protocol facultativ la Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice vizând abolirea pedepsei cu moartea. Abolirea pedepsei cu moartea a devenit astfel un principiu constituţional pentru România.

Putem concluziona că evoluţia istorică şi juridică a dreptului la viaţă în România a fost influenţată de concepţiile religioase, morale juridice ale timpului în care s-au manifestat, dar în ultimii ani dreptul la viaţă şi la integritatea persoanei, datorită progresului înregistrat de ştiinţă şi ridicarea nivelului de viaţă al oamenilor a cunoscut importante şi spectaculoase dezvoltări.

3. Drept comparat privind dreptul la viaţăşi la integritatea persoaneiDreptul la viaţă – aşa cum am mai arătat – este un drept inerent omului, este fundamentul

tuturor celorlalte drepturi aparţinând fiinţei umane. Din aceste considerente, atât la nivel internaţional cât şi regional s- au adoptat instrumente de protecţie a dreptului la viaţă, în rândul cărora o însemnătate istorică a avut-o, aşa cum am arătat, „Declaraţia Universală a Drepturilor Omului” din 10 decembrie 1948. De asemenea, dreptul la viaţă a fost proclamat de articolul 6 al Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice adoptat de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 16 decembrie 1966. Articolul prevede că „dreptul la viaţă este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar.”

7 Emil Cernea, Emil Molcuţ, Istoria Statului şi Dreptului Românesc, Casa de editura şi presă „Şansa” S:R.L., Bucureşti, 1992, pag 55.

8 C. Hamangiu, Codul general al României. Legi uzuale, vol. XXVI, 1938, pag.146.

18

La cea de a 44-a sesiune a Adunării Generale a O.N.U. a fost adoptat prin rezoluţie – la 15 decembrie 1989 – al doilea Protocol Facultativ la Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice vizând abolirea pedepsei cu moartea. Tot din categoria instrumentelor internaţionale privind protecţia dreptului la viaţă şi la integritatea persoanei se pot menţiona o serie de documente, dintre care unele le-am amintit deja în introducerea acestei lucrări: Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid (adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 9 decembrie 1948), Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante (adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 10 decembrie 1984), Convenţia asupra imprescribilităţii crimelor de război şi a crimelor împotriva umanităţii (adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 26 noiembrie 1968), Convenţia privind interzicerea utilizării, stocării, producerii şi transferului de mine antipersonal şi distrugerea acestora (adoptată la Conferinţa de la Oslo, la 18 septembrie 1997).

Problematica drepturilor omului a constituit – şi constituie – obiectul unor numeroase studii şi cercetări, dată fiind importanţa sa prioritară pentru dezvoltarea paşnică a relaţiilor dintre state, cât şi pentru asigurarea unei reale democraţii în cadrul fiecărei ţări, condiţie esenţială pentru progresul şi afirmarea liberă a fiecărui popor9.

Pe parcursul timpului, drepturile omului s-au diversificat, manifestându-se practic trei generaţii de drepturi ale omului: drepturile civile şi politice, drepturile economice şi sociale şi drepturile de „solidaritate” (dreptul la pace, la un mediu sănătos etc.). Au apărut numeroase drepturi noi, care au fost recunoscute de convenţiile internaţionale, şi consacrate prin constituţiile statelor. Totodată, s-au diversificat mijloacele puse la dispoziţia oamenilor pentru a-şi apăra drepturile şi a acţiona pentru respectarea şi valorificarea lor împotriva oricăror abuzuri.

Uniunea Europeană s-a manifestat şi se manifestă ca un promotor recunoscut al drepturilor omului. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului – document de referinţă în evoluţia istorică a mijloacelor prin care drepturile omului sunt apărate şi garantate – a oferit un cadru nou, inedit, indivizilor pentru a-şi promova drepturile legitime, chiar în acele situaţii în care instanţele judiciare din propriile ţări le-ar fi ignorat.

Carta Drepturilor Fundamentale de la Nisa, adoptată în decembrie 2000, a înscris în mod neechivoc principiul că toţi cetăţenii Europei trebuie să se bucure de drepturi depline, fără discriminări, că ei trebuie să beneficieze în statele ai căror cetăţeni sunt, dar şi în toate ţările continentului, de aceleaşi drepturi şi garanţii democratice.

Dacă în urmă cu ani dreptul la viaţă şi la integritatea persoanei viza, cum era firesc, protecţia vieţii şi a integrităţii corporale faţă de acţiunile arbitrare, garantarea posibilităţii pentru oameni să trăiască şi să se bucure de toate avantaje mediului în care trăiesc, pe parcursul timpului au apărut probleme noi. Cunoscuta problemă (mult discutată în Occident) dacă este permisă sau nu întreruperea cursului normal al sarcinii a generat numeroase dezbateri cu participarea unor personalităţi din lumea medicală, eclesiatică, sociologică, juridică etc.

Problemele nu s-au oprit aici. S-a ridicat, în primul rând, problema dacă este moral şi legal să se asigure asistenţă medicală persoanelor care doreau să-şi pună capăt vieţii datorită unor suferinţe incurabile. Condamnată de unii dar justificată de alţii, eutanasia a devenit una din problemele noi şi cât se poate de actuale legate de dreptul la viaţă.

Progresele incomensurabile ale ştiinţei în epoca noastră, descifrarea genomului uman au oferit noi perspective de abordare a problematicii dreptului la viaţă. Considerată iniţial ca fiind o simplă „fantezie”, clonarea a fost rapid îmbrăţişată de unii oameni de ştiinţă, care se pronunţă pentru admiterea acestei practici tocmai în scopul eradicării unor boli şi a perpetuării rasei umane.

9 Se pot menţiona, în special, monografiile şi studiile semnate de profesorii Tudor Drăganu, Dumitru Mazilu, Victor Duculescu, Ion Deleanu, Ioan Muraru, Viorel Marcu, Constanţa Călinoiu, Simina Tăn ăsescu, Irina Moroianu-Zlătescu ş.a.

19

Nenumărate controverse care au apărut în legătură cu clonarea, opiniile pro şi contra exprimate de asociaţii ştiinţifice, de jurişti, demonstrează că această problemă se cuvine a fi studiată şi analizată cu toată atenţia.

Mai modestă decât clonarea, operaţia transplantului de organe – vizând un scop limitat – s-a dovedit benefică în multe cazuri, salvând viaţa unor persoane ce păreau condamnate la moarte. Cu toate acestea, şi transplantul de organe a generat numeroase controverse, iar pe plan juridic s-a impus cu deosebită stringenţă cerinţa combaterii unor asemenea transplanturi fără consimţământul persoanelor în caută sau din dorinţa realizării unor profituri materiale. Este” necesar să se pornească de la primatul drepturilor omului asupra tehnologiilor, care trebuie concepute numai ca un mijloc pentru îmbunătăţirea condiţiilor vieţii omului”10.

Un important instrument regional privind protecţia dreptului la viaţă şi la integritatea persoanei îl constituie Convenţia Europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinei, Convenţia privind drepturile omului şi biomedicina adoptată la Oviedo la 4 aprilie 1997. Încă din preambulul convenţiei reiese preocuparea statelor europene privind respectarea fiinţei umane şi a demnităţii acesteia, si se susţine ideea că progresele medicinei trebuie utilizate în folosul fiinţei umane. Totodată se subliniază că unele „acte ar putea pune în pericol demnitatea umană printr-o folosire improprie a biologiei şi medicinei”. Convenţia enumeră şi dezvoltă o serie de principii cum ar fi: dreptul la respectarea vieţii private; interzicerea a oricărei forme de discriminare pe motivul patrimoniului genetic; prelevarea de organe şi de ţesuturi de la o persoană în viaţă în scopul transplantării se poate face numai în interesul terapeutic al primitorului; interzicerea unui avantaj financiar pe seama corpului uman sau a unor părţi ale acesteia; dreptul persoanei de a cunoaşte orice informaţie culeasă cu privire la sănătatea sa dacă îşi exprimă dorinţa în acest sens.

Articolul 2 al Convenţiei menţionate mai sus prevede că: „Interesul şi binele fiinţei umane trebuie să primeze asupra interesului unic al societăţii sau al ştiinţei”. De asemenea Convenţia mai prevede că orice intervenţie în domeniul sănătăţii trebuie să aibă loc în conformitate cu obligaţiile şi standardele profesionale corespunzătoare. Protocolul adiţional la această Convenţie, adoptat la Paris la 12 ianuarie 1998, cu privire la interzicerea clonării fiinţelor umane prevede în articolul 1 că: „Este interzisă orice intervenţie având drept scop crearea unei fiinţe umane genetic identice unei alte fiinţe umane vii sau moarte. Protocolul defineşte în alineatul 2 ce se înţelege prin fiinţă umană genetic identică unei alte fiinţe umane.

O importanţă deosebită s-a acordat în cadrul UNESCO, genomului uman, concretizându-se în adoptarea la 10 noiembrie 1997, de Conferinţa generală, a Declaraţiei universale asupra genomului uman şi drepturilor omului. Declaraţia prevede limitele pentru intervenţiile în moştenirea genetică a umanităţii şi ale persoanelor şi proclamă că nici o cercetare sau aplicare privind genomul uman în biologie, genetică şi medicină nu trebuie să primeze asupra demnităţii umane, asupra respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Se prevede expres interzicerea reproducerii umane prin clonare11.

Pe plan internaţional Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a adoptat la 10 noiembrie 1975 Declaraţia asupra folosirii progreselor ştiinţei şi tehnicii în interesul păcii şi în beneficiul umanităţii.

Comisia ONU pentru drepturile omului a adoptat, rezoluţia 1995/82 privind drepturile omului şi bioetica, arătând necesitatea cooperării internaţionale pentru ca omenirea să beneficieze de pe urma ştiinţelor vieţii.

Pe plan european o importanţă deosebită a avut-o semnarea la 7 decembrie 2000 a „Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene”, în cadrul unei reuniuni solemne la care au participat

10 Ion Diaconu, Drepturile omului în dreptul internaţional contemporan, Editura Lumina Lex, Bucureşti 2001, pag.410.

11 A se vedea pe Internet site-ul UNESCO: Génèse de la Declaration Universelle sur le génome humain et les droits de l’homme <http://portal.unesco.org>

20

preşedintele Parlamentului European, preşedintele în exerciţiu al Consiliului Uniunii Europene şi preşedintele Comisiei Europene. Semnificaţia deosebită a acestui document, dar şi conţinutul prevederilor sale, au determinat pe unii specialişti să vadă în adoptarea sa un pas pe drumul elaborării (la momentul respectiv) a viitoarei Constituţii a Uniunii Europene. De altfel, la Nisa, state precum Franţa, Germania sau Olanda, au dorit ca acest document să fie încorporat într-un tratat, pentru a deveni „legea Adunării Parlamentare a Uniunii Europene”, votată prin sufragiu universal.

O analiză a prevederilor Cartei identifică o serie de elemente de noutate care subliniază importanţa sa juridică. În preambul se face referire atât la respectul competenţelor şi sarcinilor Comunităţii, dar şi la principiul subsidiarităţii, la drepturile care rezultă din tradiţiile constituţionale, la obligaţiile internaţionale comune ale statelor membre, la tratatele comunitare, la Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, Cartele sociale adoptate de Uniunea Europeană şi Consiliul Europei, „precum şi la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului”12.

Pentru prima dată în istoria Europei, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene însumează în cadrul unui singur document întreaga arie a drepturilor şi anume drepturile civile, politice, economice şi sociale. Din punct de vedere al sferei subiecţilor, Carta nu face nici o deosebire între cetăţeni şi străini, întrunind – pentru prima dată – în cadrul unui document unic, drepturile tuturor persoanelor care se găsesc în mod legal pe teritoriul Uniunii Europene. De aceea, cele mai multe dintre texte ce definesc drepturile fundamentale încep cu sintagma „orice persoană”, fapt ce demonstrează caracterul deosebit de larg al nivelului de protecţie al subiectelor.

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene cuprinde şi numeroase dezvoltări în ceea ce priveşte formulările, în raport cu documentele fundamentale ce au stat la baza elaborării ei: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactele Drepturilor Omului, Convenţia Europeană din 1950. Astfel, capitolul I denumit „Demnitate” prevede în articolul 2 punctul 2: „nimeni nu poate fi condamnat la pedeapsa cu moartea şi nici executat”.

Articolul 3, care priveşte „dreptul la integritatea persoanei”, instituie – printre altele – o serie de reguli ce trebuie urmate în materie de medicină şi biologie. Astfel, se interzice practica de a face din corpul uman sau din alte părţi ale sale o sursă de profit, iar ultima parte a articolului interzice clonarea fiinţelor umane.

Prin acest important document au fost recunoscute, reafirmate şi dezvoltate norme juridice fundamentale privind drepturile omului, evitându-se însă a se merge prea departe în subsumarea celorlalte prevederi normative internaţionale (şi nici a competenţelor statelor) faţă de acest nou document internaţional.

În ceea ce priveşte înscrierea drepturilor omului în constituţiile statelor membre ale Uniunii Europene trebuie subliniat menţiunile exprese pe care unele constituţii le fac cu privire la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, recunoaşterea priorităţii dreptului internaţional asupra dreptului intern, precum şi raportul dintre dreptul comunitar şi dreptul naţional al statelor membre ale Uniunii Europene, cu respectarea principiilor aplicabilităţii directe şi primordialităţii dreptului comunitar.

„Cuprinzând principii, mecanisme, proceduri ce ţin de ordinea juridică internă, dar şi de cea internaţională, instituţia drepturilor omului prezintă un caracter bivalent, fiind în acelaşi timp o instituţie de drept intern, integrată normelor constituţionale, dar şi o instituţie de drept internaţional ce prefigurează trăsăturile unui principiu juridic ce se aplică direct în relaţiile dintre statele suverane”13.

12Victor Duculescu, Tratatul de la Nisa şi reforma instituţională a Uniunii Europene, în „Revista de Drept Comercial”, AnXI, nr.3/2001, pag.49 şi urm.; Cătălina Drăghiciu, Carta drepturilor fundamentale de la Nisa – fundament teoretic, social, uman al Constituţiei europene, în „Caiete de Drept Internaţional”, nr.1(2), Anul II, 2004, pag.55.

13 Victor Duculescu, Protecţia juridică a drepturilor omului. Mijloace interne şi internaţionale, ediţie nouă, revăzută şi adăugită, Editura „Lumina Lex”, Bucureşti, 1998, pag.26-27.

21

FranţaEste bine cunoscută valoarea morală, juridică şi politică pe care au avut-o principiile stabilite

de Revoluţia Franceză, principii care au influenţat în epoca respectivă şi constituţiile celorlalte state europene şi care au fost înscrise în Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului. Ceea ce este de remarcat este faptul că Declaraţia adoptată în 1789 face o departajare între diferite categorii de drepturi după cum individul are calitatea de persoană sau are calitatea de membru al societăţii. În calitatea lor de persoane, indivizii se bucură de drepturi absolute cum ar fi: libertatea, egalitatea, proprietatea, siguranţa şi rezistenţa împotriva asupririi. În articolul 1 al Declaraţiei se arată că oamenii se nasc liberi şi egali în drepturi14.

Toate aceste principii le regăsim în constituţiile pe care le-a avut Franţa şi mai ales în actuala Constituţie a Franţei adoptată la 4 octombrie 1958 (ulterior supusă unor diferite modificări).

În privinţa noilor aspecte ale dreptului la viaţă şi la integritatea persoanei, acestea au generat discuţii aprinse în Franţa, mai ales pe tema eutanasiei, organizându-se discuţii în mass-media atât cu participarea unor personalităţi din lumea medicală, sociologică, juridică dar şi cu societatea civilă. S-a remarcat că dreptul de a dispune de propria viaţă nu este prevăzut în nici unul din instrumentele de protecţie a drepturilor omului.

Legislaţia franceză consideră eutanasierea ilegală, Codul penal făcând distincţie întreeutanasierea activă şi pasivă, prima fiind considerată omucidere.

Marea BritanieDupă cum se ştie Marea Britanie nu are o constituţie scrisă, dar „literatura de specialitate

admite că istoria constituţionalismului începe cu constituţia engleză – prima constituţie apărută în lume”15. Izvoarele scrise ale Constituţiei engleze sunt alături de Magna Carta Libertatum şi Petiţia drepturilor, Habeas Corpus, Bill-ul drepturilor, Actul de stabilire a succesiunii la tron, Reform Act, Actul Parlamentului din 1911, 1949 şi 1958.

Magna Carta în articolul 39 prevede că nici un om liber nu va fi arestat, privat de bunurile sale, exilat sau lezat indiferent de manieră.

Un rol important în dreptul constituţional britanic îl are practica judiciară care „a adus şi aduce permanent elemente noi, de natură şă precizeze şi concretizeze conţinutul drepturilor constituţionale şi obligaţiile parlamentarilor”16.

În Marea Britanie ca şi în toate statele occidentale, aspectele noi ale dreptului la viaţă au generat numeroase discuţii. Legislaţia acestei ţări interzice euthanasia. Inter-Academy Panel, o reţea de societăţi ştiinţifice reprezentând cei mai importanţi cercetători din lume, a cerut în anul 2003 interzicerea clonării umane la Naţiunile Unite. Până acum, numai câteva ţări, printre care şi Marea Britanie, au scos în afara legii această practică, dar până acum toate încercările de a introduce o interdicţie globală a eşuat datorită faptului că unele ţări doresc să includă tehnicile clonării încercetarea medicală.

BelgiaConstituţia belgiană din 1831 a constituit o importantă sursă de inspiraţie pentru alte

constituţii, cum ar fi şi Constituţia română din 1866. O instituţie juridică specifică perioadei respective era moartea civilă, care a şi fost abolită.

Constituţia belgiană prevede că toţi cetăţenii sunt egali în faţa legii, garantându-li-se libertatea individuală.

14 Francis Hamon, Michel Tropper, Georges Burdeau, Droit constitutionnel, 27e edition, Paris, 2001, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, pag.46

15 Mihai Bădescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ediţia a III-a, vol. I, Editura VIS Print – BREN, Bucureşti, 2004, pag.9.

16 Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Drept constituţional comparat. Tratat, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag.472.

22

În ceea ce priveşte dreptul la viaţă şi la integritatea persoanei, Belgia este una din puţinele ţări europene care au legalizat eutanasia ca o alternativă pentru bolnavii incurabili. De altfel, legislaţia belgiană nu consideră infracţiune eutanasierea pasivă, adică privarea pacientului de asistenţămedicală şi de medicamente.

GermaniaSe ştie că după înfrângerea nazismului german, timp de 40 de ani pe teritoriul german au

existat două state: Republica Federală a Germaniei şi Republica Democrată Germană. Astăzi, după unirea celor două state ce au format Republica Germania, este în vigoare Constituţia din 23 mai 1949 a R.F.G., document ce cuprinde un număr de 146 articole, grupate în 11 capitole.

Se observă că, deşi elaborată cu 40 de ani în urmă,” Constituţia germană din 1949 face referire la voinţa germanilor de a-şi apăra unitatea naţională şi politică şi de a contribui la pacea mondială, ca membru de sine stătător al unei Europe unite”17. Primul capitol al Constituţiei, denumită de fapt „Legea fundamentală”, este intitulat „Drepturile fundamentale ale omului”, unde în articolul 1 se arată că: „Demnitatea omului este intangibilă. Orice putere publică este obligată să o respecte şi să o protejeze”. În alineatele următoare Constituţia recunoaşte omului drepturi inviolabile şi imprescriptibile, considerându-le ca fiind fundamentul oricărei comunităţi umane, al justiţiei şi păcii în lume.

Cu privire la dreptul la viaţă şi la integritatea persoanei, în articolul 2 al actualei Constituţii germane se stipulează: „Fiecare persoană are dreptul la viaţă şi la integritate fizică. Acestor drepturi nu le pot fi aduse restrângeri decât în baza unei legi.”

În prezent, legislaţia germană la fel ca şi legislaţiile unor state membre ale Uniunii Europene, nuconsideră eutanasierea pasivă infracţiune.

OlandaO situaţie aparte în rândul ţărilor Uniunii Europene o reprezintă Olanda, fiind una din

puţinele ţări care au legalizat eutanasia. Este, de asemenea cunoscut faptul că sistemul legislativ olandez permite inclusiv căsătoria între transsexsuali.

Actuala Constituţie a Olandei a fost adoptată în 1983 la 17 februarie şi este structurată pe următoarele capitole: drepturile fundamentale, guvernul, statele generale, Consiliul de Stat, Camera generală de conturi şi organismele consultative permanente, legislaţia şi administraţia, justiţia, provinciile, comunele, wateringurile şi alte organisme publice18.

Deşi eutanasia este permisă prin lege, aceasta nu poate fi efectuată decât în următoarele condiţii care trebuie, în mod necesar, a fi îndeplinite de către pacient: a) hotărârea lui trebuie să rezulte în urma unei deliberări, ea trebuind să fie expresia neângrădită a subiectului; b) hotărârea să fie în mod expres precizată; c) existenţa unei suferinţe persistente şi insuportabile; d) situaţie disperată, inexistenţa vreunei şanse de recuperare.

În ceea ce priveşte cealaltă parte implicată, legea olandeză prevede că singura persoană îndreptăţită să administreze eutanasia este medicul. În practică au apărut situaţii în care membrii familiei ori prietenii să se simtă obligaţi să ducă la îndeplinire dorinţa persoanei respective de a muri. În asemenea cazuri legea olandeză nu înlătură răspunderea penală.

În privinţa noilor aspecte legate de dreptul la viaţă şi la integritatea persoanei, trebuie menţionat că, de pildă, Consiliul Europei şi diversele organisme ale ţărilor membre ale Uniunii Europene au avut în atenţie şi problema experimentelor ştiinţifice pe embrioni umani. Problema a fost tratată în cadrul Adunării Parlamentare, un rol important în găsirea unei soluţii avându-l şi Comitetul Experţilor în Bioetică. În această privinţă trebuie amintite recomandările 1046 din 1986 şi 110 din 1989 ale Adunării Parlamentare privind folosirea embrionilor şi fetuşilor umani în scopuri terapeutice, ştiinţifice, industriale ori comerciale, respectiv, folosirea lor pentru cercetarea ştiinţifică.

17 Ibidem, pag. 572. 18 Ibidem, Vol.II, pag 28.

23

Din recomandările Adunării Parlamentare se desprind două idei: necesitatea unei convenţii europene şi înfiinţarea unui organism internaţional, în vederea coordonării măsurilor luate pe plannaţional.

RomâniaCa stat membru al Consiliului Europei, calitate dobândită la 7 octombrie 1993, România şi-a

asumat o serie de obligaţii, pe care le-a concretizat în legislaţia internă în privinţa drepturilor fundamentale aşa cum sunt definite în convenţiile, jurisprudenţa şi recomandările adoptate în cadrul Organizaţiei paneuropene de la Strasbourg.

Legislativul român a fost preocupat în permanenţă de procesul de armonizare şi integrare normativă în vederea aderării la structurile Uniunii Europene.

În acest sens, în 2003 a avut loc în România un eveniment legislativ de o importanţă deosebită: revizuirea Constituţiei din 1991. după cum arăta profesorul Jean-Claude Masclet în prefaţa lucrării „Drept constituţional şi instituţii politice” (Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu), „viaţa constituţională a României reprezintă un proces dinamic, în plină dezvoltare şi afirmare, cercetărilor juridice revenindu-le un rol important în fundamentarea instituţiilor statului de drept, ca şi în edific area unei conştiinţe a cetăţenilor conştienţi de propriile lor drepturi şi îndatoriri într-un stat democratic”19.

Un important progres realizat prin revizuirea Constituţiei din 2003 l-a constituit printre altele şi extinderea domeniului drepturilor şi libertăţilor proclamate prin Constituţie precum şi consolidarea garanţiilor acestora la nivelul standardelor europene. Astfel, Constituţia revizuită consacră principiul prevalenţei normei mai favorabile privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. În articolul 20 alineatul 2 se prevede: „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”.

În urma revizuirii Constituţiei au avut loc modificări legislative care au vizat dezvoltarea şi promovarea drepturilor omului, precum şi a mijloacelor de protecţie a acestora. Un exemplu concludent în acest sens este adoptarea în 2003 a Legii nr.104 privind manipularea cadavrelor umane şi prevalarea organelor şi ţesuturilor de la cadavre în vederea transplantului. În lege se arată că nu se poate face abstracţie de dezvoltarea ştiinţei, în contextul în care aceasta este benefică omului. Articolul 22 reglementează condiţiile în care se poate recurge la transplantul de organe şi ţesuturi de la cadavre, specificându-se că această activitate este coordonată de Comisia de transplant de ţesuturi şi organe umane.

România, ca stat membru al Consiliului Europei, a ratificat prin Legea nr.17 din 22 februarie 2001 Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinei, Convenţia privind drepturile omului şi biomedicina adoptată la Oviedo în 1997. Trebuie menţionat că legislativul român a adoptat în 1998 Legea nr.2 privind prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi organe umane. Legea stipulează că prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi organe umane se fac numai în scop terapeutic şi nu pot face obiectul vreunei tranzacţii. În capitolul II se stabilesc condiţiile în care se poate face prelevarea de ţesuturi şi organe umane, iar în capitolul IV se dispune că nerespectarea prevederilor acestei legi atrage răspunderea disciplinară, materială, civilă, contravenţională sau penală, după caz.

Conştientă de progresele înregistrate în ultimii ani de ştiinţă România, a ratificat la 22 februarie 2001, prin Legea nr.17, Protocolul adiţional la Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinei, referitor la interzicerea clonării fiinţelor umane. De asemenea, noul Cod Penal adoptat prin Legea nr.301/2004 încriminează, în capitolul IV intitulat „Crime şi delicte privind manipularea genetică”, în articolul 195, crearea ilegală

19 Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţie revăzută şi completată, editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005, pag.20.

24

de embrioni umani şi clonarea. Prin acest articol se interzice crearea, prin clonare, a unei fiinţe umane genetic identice unei alte fiinţe umane, vii sau moarte. Tot în acest articol se interzice crearea de embrioni umani în alte scopuri decât procreaţia. Legea sancţionează aceste fapte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi. Acelaşi Cod Penal încriminează alterarea genotipului uman, cu intenţie, şi utilizarea ingineriei genetice pentru a produce arme biologice sau alte arme de exterminare în masă. De asemenea, tentativa este pedepsită. O noutate adusă de noul Cod penal o constituie şi sancţionarea persoanei juridice pentru infracţiunile prevăzute în acest capitol.

Este de remarcat totodată că legislaţia română (în vigoare) pedepseşte eutanasia, calificând-o ca infracţiune de omor.

Din cele de mai sus se desprinde faptul că prevederile constituţionale şi legislaţia existentă în ţara noastră oferă, neîndoielnic, elemente de protecţie a unor valori legate de dreptul la viaţă şi integritatea persoanei, în concordanţă cu standardele prevăzute de documentele internaţionale.

BIBLIOGRAFIE:1. Académie Internationale de Droit Constitutionnel. Droit Constitutionnel et mutations de

la société internationale, Recueil des cours, volume XI, XVII-e session, 6-21 iulie 2001. 2. Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, Traducere în limba română, editată de Centrul de

Informare al O.N.U. pentru România. 3. Carta socială europeană, revizuită, în „Manualul Consiliului Europei”, Centrul de

Informare şi documentare al Consiliului Europei la Bucureşti, Bucureşti, 1999, p.357-387. 4. Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, amendată

prin Protocolul nr.11 în Manualul Consiliului Europei, Centrul de Informare şi Documentare al Consiliului Europei la Bucureşti, Bucureşti, 1999, p.307-324.

5. Convenţia pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale şi protocoalele adiţionale, în „Monitorul Oficial al României” nr.135 din 31 mai 1994 sau Crestomaţie de drept constituţional, vol.I p.129-145.

6. Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi demnităţii fiinţei umane faţă de aplicaţiunile biologiei şi medicinii, Oviedo, aprilie 2004

7. Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, în Monitorul Oficial al României nr.82 din 4 mai 1995 sau în „Manualul Consiliului Europei”, Centrul de Informare şi Documentare al Consiliului Europei la Bucureşti, Bucureşti, 1999, p.412-439

8. Declaraţia privind drepturile persoanelor care fac parte din minorităţile etnice, naţionale sau religioase şi protecţia identităţii acestora (Copenhaga 1990) în Crestomaţie de drept constituţional, vol.1, p.175-191.

9. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, în Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Crestomaţie de drept constituţional, vol.I şi II, Editura “Lumina Lex”, Bucureşti, 1998, p.122-128.

10.Declaraţia Universală asupra genomului uman şi drepturile omului, 11 noiembrie 1997, UNESCO, http://unesdoc.unesco.org

11. Genoveva Vrabie (coord.), Les regimes politiques des pays de l’U.E. et de la Roumanie, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 2002.

12. I. Jinga, Uniunea Europeană. Realităţi şi perspective, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999. 13.Ion Deleanu, Biologie şi drept, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983. 14.Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, Tratat de drepturile omului, Editura Europa Nova, Bucureşti,

1995, pag.29. 15.Irina Moroianu Zlătescu, Radu C.Demetrescu, Din istoria drepturilor omului, ed. a II-a,

IRDO, Bucureşti, 2003. 16.Michel Foucault, La volonté de savoir, Ed.Gallimard, Paris, 1976.

25

17.Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituţia României revizuită. Comentarii şi explicaţii, Editura All Beck, Bucureşti, 2004.

18. Nicoleta Diaconu, Sistemul jurisdicţional al Uniunii Europene, Editura Sylvi, Bucureşti 2004. 19.Pact internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, în Victor Luncan, Victor

Duculescu, Drepturile omului. Culegere de documente internaţionale şi acte normative de drept internaţional, Editura “Lumina Lex”, Bucureşti, 1993.

20. Pact internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, în Drepturile omului. Culegere de documente internaţionale şi acte normative de drept intern, p.62-70.

21.Protocolul facultativ al Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, în Monitorul Oficial al României nr.143 din 30 iunie 1993.

22. Statutul Consiliului Europei, în Monitorul Oficial al României nr.238 din 4 octombrie 1993. 23.Tratatul de la Lisabona , Lisabona, decembrie, 2007 24.Tudor Drăganu, Declaraţiile de drepturi ale omului şi repercusiunile lor în dreptul

internaţional public, Editura “Lumina Lex”, Bucureşti, 1998. 25.Victor Dan Zlătescu, Convenţia privitoare la drepturile copilului şi legislaţia română, în

„Drepturile omului”, IRDO. 26.Victor Duculescu, Protecţia juridică a drepturilor omului, mijloace interne şi

internaţionale, Ediţie nouă, revăzută şi adăugită, Editura “Lumina Lex”, Bucureşti, 1998. 27.Vincent Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, ediţia 4.-a, Institutul

Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2003.

26

ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE – ÎN FAŢA SFIDĂRILOR ÎNCEPUTULUI DE SECOL ŞI DE

MILENIU

Oana Mihaela VIŞAN 1

oanamiha13@yahoo.com

Abstract:In a world of inter connected threats and opportunities, it is in each country’s self interest‐ ‐ that all of these challenges are addressed effectively. Hence, the cause of larger freedom can only be advanced by broad, deep and sustained global cooperation among States. The world needs strong and capable States, effective partnerships with civil society and the private sector, and agile and effective regional and global intergovernmental institutions to mobilize and coordinate collective action. The United Nations must be reshaped in ways not previously imagined, and with a boldness and speed not previously shown.

Keywords: Globalisation, United Nations, Human rights, UN Reform

1. Consideraţii generaleSfârşitul Războiului Rece a adus Naţiunile Unite, după decenii de paralizie, din nou în centrul

politicii internaţionale, însă Organizaţia s-a văzut pusă în acelaşi timp în faţa unor provocări cu totul noi precum marile discrepanţe economice, terorismul internaţional, sindicatele internaţionale ale crimei, războaiele interne, globalizarea degradării mediului, fără a mai vorbi de cele vechi.

În prezent, mai mult decât oricând în trecut, sfidările şi ameninţările sunt strâns legate între ele. „Securitatea colectivă depinde astăzi de acceptarea premizei că ameninţările pe care fiecare regiune a lumii le percepe ca cele mai urgente sunt în fapt la fel de presante pentru toţi. În lumea noastră globalizată, ameninţările cu care ne confruntăm sunt interconectate”2.

În noile condiţii ale lumii contemporane, caracterizată prin amploarea şi diversitatea problemelor, O.N.U., ca unică organizaţie cu vocaţie universală, are o responsabilitate enormă, aceea de a menţine echilibrul planetei, prin coordonarea statelor lumii în gestionarea unor probleme cărora singure nu le mai pot face faţă şi prin evitarea abuzurilor deţinătorilor forţei.

Tocmai aceste probleme care fac ca lumea, în privinţa unor aspecte esenţiale, să fie alta faţă de momentul San Francisco 1945, au pus şi continuă să pună la ordinea zilei examinarea poziţiei şi rolului Naţiunilor Unite pe scena mondială.

De asemenea ele sunt argumentul imperios al necesităţii reformei Organizaţiei pentru ca aceasta să poată face faţă noilor provocări ale începutului de secol şi de mileniu.

2. Principalele pericole cu care se confruntăcomunitatea internaţionalăîn prezent2.1 Ameninţările economice şi sociale a) Discrepanţele economiceSubdezvoltarea este unul din cele mai grave şi îngrijorătoare flageluri ale lumii în care trăim. Numărul persoanelor afectate de acest flagel exprimă cel mai elocvent inegalitatea dintre săracii

şi bogaţii lumii.În Raportul grupului de experţi ai ONU intitulat „O lume mai sigură: responsabilitatea noastră

comună” din decembrie 2004, se arată că în fiecare an 11 milioane de copii mor din cauza unor boli

1 Asist. univ. dr. Academia de Poliţie „Al. I. Cuza” 2 K. Annan – Discursul la Conferinţa ONU- In larger freedom: towards development, security and human rights for all, 25

March 2005, p.25.

27

care pot fi tratate, şi mai mult de jumătate de milion de femei mor în timpul sarcinii sau în timpul naşterii. Cu alte cuvinte, „aceasta este sărăcia care ucide”.3

Deşi în ultimii 25 de ani omenirea a cunoscut cea mai dramatică reducere a sărăciei extreme din istorie, culminând cu progresele Chinei şi Indiei, în acelaşi timp însă, zeci de ţări au devenit mai sărace, crizele care au devastat economiile au aruncat milioane de familii în sărăcie, beneficiile creşterii economice fiind inegal distribuite pe plan mondial.

Când sărăcia este adăugată inegalităţilor etnice, sau regionale, diferenţele care pot genera un război civil devin foarte însemnate.

Din 1990, mai mult de jumătate din toate conflictele armate s-au produs în ţările în curs de dezvoltare, aproximativ 40 % având loc doar în Africa.

Raportul P.N.U.D. al Dezvoltării Umane 2005, documentează costurile umane enorme cauzate de conflicte violente în ţările sărace, precum şi căile prin care sărăcia asigură un sol fertil pentru violenţă4.

În societatea noastră globalizată, cercul vicios al sărăciei şi conflictelor violente reprezintă un pericol pentru oricine, nu numai pentru rezidenţii statelor sărace.

Când statele slabe ajung la conflicte violente, acestea creează condiţii favorabile pentru grupuri teroriste care implică riscuri pentru securitatea oamenilor din ţările bogate, în acelaşi timp perpetuând violenţa în ţările sărace.

Semnale dramatice vin în acelaşi timp din domeniul sănătăţii.Raportul PNUD 2005 arată că în conflictele din Africa mai mulţi oameni mor din cauza

bolilor şi malnutriţiei decât de pe urma bombelor, gloanţelor şi baionetelor.Viteza de răspândire a unor maladii apărute în ţările în curs de dezvoltare, care nu dispun

de sisteme adecvate de protecţie a sănătăţii, poate avea consecinţe serioase oriunde în lume5.De aceea „cei bogaţi sunt vulnerabili la ameninţările care îi lovesc pe cei săraci, cei puternici

sunt vulnerabili la atacurile împotriva celor slabi, dar şi vice versa” şi numai împreună pot acţiona pentru siguranţa vieţii pe Pământ6.

În aceste condiţii întreaga societate internaţională este datoare să acţioneze pentru îmbunătăţirea politicilor care ar putea avea ca efect imediat reducerea sărăciei şi a subdezvoltăriiumane.

b) Rolul O.N.U. în domeniul dezvoltării„Dezvoltarea” – ca obiectiv al ONU, este menţionată explicit într-un singur capitol, din cele 18

ale actului său constitutiv, sarcina sa primordială fiind menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.În ciuda susţinerii constituţionale firave, preocupările organizaţiei în domeniul dezvoltării

economice şi sociale s-au extins continuu, este adevărat, în salturi şi fără o vizibilă coordonare.Chiar înainte de a deveni un concept dominator pe agendă, ONU şi-a asumat ideea

dezvoltării - şi anume că toate ţările, mai de mult sau mai de curând independente, pot să urmărească, în mod expres, politici de dezvoltare economică şi socială care, în timp, vor conduce la îmbunătăţirea standardelor de viaţă ale populaţiilor lor. Ceea ce acum ţine de domeniul evidenţei, nu a fost întotdeauna aşa. Dezvoltarea era o temă care înainte de apariţia ONU era atribuită exclusiv responsabilităţii interne a statelor independente şi a metropolelor coloniale.

Începută ca o preocupare îngustă referitoare la acumularea capitalului, noţiunea de dezvoltare a fost lărgită astfel încât să includă eradicarea sărăciei, satisfacerea nevoilor umane elementare, crearea

3 K. Annan – idem – p.7 4PNUD este reţeaua globală a Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, care promovează schimbarea şi conectează ţările la

surse de cunoştinţe, experienţă şi resurse pentru a ajuta oamenii să-şi construiască o viaţă mai bună. 5 Constantin Vlad, „Reforma Organizaţiei Naţiunilor Unite şi securitatea internaţională”, în Revista Dinamica relaţiilor

internaţionale în epoca contemporană – Studii juridice, Ed. Universul Juridic , Bucureşti, 2006, p.175. 6 K. Annan – idem - p.25

28

de locuri de muncă, distribuirea corectă a veniturilor şi avuţiei, protejarea mediului, dezvoltarea grupurilor vulnerabile şi marginalizate, participarea la luarea deciziilor şi respectarea drepturilor omului.

Dezvoltarea a devenit un concept multidimensional care include multe obiective şi sugerează sinteza şi armonizarea politicilor în mai multe domenii.

Astăzi, vorbim despre „dezvoltarea durabilă” ONU a reuşit să impună în conştiinţa opiniei publice (şi chiar să influenţeze practica instituţiilor financiare globale) dezvoltarea ca proces al cărui ultim scop să nu fie exclusiv profitul, ci ameliorarea condiţiei umane.

Conferinţele mondiale organizate sub auspiciile ONU reprezintă una dintre cele mai cunoscute forme de manifestare a dezbaterilor pe temele dezvoltării globale. Nici aceste forumuri de mare rezonanţă nu au fost scutite de critici şi controverse, motivate uneori, ca şi în cazul evaluărilor asupra rezultatelor Organizaţiei în ansamblu, prin discrepanţele dintre impact şi aşteptări.

Din seria densă de conferinţe globale a rezultat un program mai mult sau mai puţin coerent de obiective de dezvoltare şi de tipare politice.

Pe parcursul anilor, Organizaţia a elaborat şi promovat mai multe „Programe de dezvoltare”, urmărind „reducerea treptată a decalajelor dintre ţările sărace şi ţările bogate”; combaterea foametei şi mizeriei; „eliminarea bolilor care seceră milioane de vieţi în diferite regiuni ale Globului”.

Constatând că între aspiraţii şi realizări sunt mari diferenţe şi că – în pofida unor „Programe de dezvoltare”, care au definit câteva „decenii de progres ale omenirii”, decalajele dintre săracii şi bogaţii lumii, departe de a se reduce s-au adâncit continuu, existând astăzi o adevărată prăpastie între ţările sărace şi cele bogate – reprezentanţii Naţiunilor au adus în dezbatere „eficienţa Forului Mondial”, insistând asupra adoptării unor măsuri care să dea rezultatele aşteptate de milioane de oameni care trăiesc în sărăcie şi mizerie7.

Reprezentative sunt măsurile incluse în „Declaraţia Mileniului”, precum şi în hotărârile Conferinţei internaţionale cu privire la finanţarea dezvoltării, care a avut loc la Monterrey în Mexic, în perioada 18-22 martie 2002, şi în documentul final al Reuniunii mondiale la nivel înalt pentru o dezvoltare durabilă de la Johannesburg, care a avut loc între 16 august-24 septembrie 2002.

La 8 septembrie 2000 Adunarea Generală a ONU adopta Declaraţia Mileniului.În lumina ei, erau stabilite principalele obiective urmărite de ONU în perspectiva primilor ani ai

Mileniului 3, cu termen de realizare anul 2015: eradicarea sărăciei extreme şi a foametei; realizarea educaţiei primare pentru toţi copiii, promovarea egalităţii în drepturi între sexe şi emanciparea femeii; reducerea mortalităţii infantile; combaterea HIV/SIDA, a malariei şi a altor boli endemice; asigurarea sustenabilităţii mediului ambiant; promovarea unui parteneriat global pentru dezvoltare.

În Declaraţie se precizează însă în mod clar că atingerea cu succes a obiectivelor propuse depinde în mare măsură şi de asigurarea unei bune guvernări în cadrul fiecărei ţări.

Trăsăturile acestui important acord asupra dezvoltării sunt reflectate şi de rezultatul Conferinţei Mondiale privind Finanţarea Dezvoltării, aşa-numitul « Consens de la Monterrey » din 2001. Reprezentanţii Nordului şi Sudului au convenit că guvernele ţărilor în dezvoltare au obligaţia de a se reforma ele însele în scopul eficienţei economice, în vreme ce ţările dezvoltate au obligaţia de a furniza asistenţă.

Summit-ul O.N.U. pentru dezvoltare durabilă de la Johanneburg este cel mai important eveniment internaţional care a avut loc vreodată pe tema dezvoltării durabile, participând mii de persoane, inclusiv şefi de state şi de guverne, oameni de afaceri, reprezentanţi ai O.N.G.-urilor, toţi militând pentru o dezvoltare care să răspundă atât nevoilor acestei generaţii cât şi ale generaţiilor viitoare.

7 Dumitru Mazilu, Tratat privind dreptul păcii, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2006, p.280.

29

Deşi nu a fost o conferinţă despre sărăcie, ci despre dezvoltare – proces comun tuturor statelor, fie ele dezvoltate sau în curs de dezvoltare – sărăcia, consumul iraţional şi un mod de viaţă nesustenabil au fost problemele principale discutate în cadrul acestui Summit.

Deşi între aşteptările şi rezultatele concrete asociate conferinţelor globale ale O.N.U. există decalaje, recomandările lor au contribuit enorm la reaşezarea priorităţilor şi reformularea politicilor la nivel intern şi internaţional, iar explicaţia decalajelor nu poate să ocolească inconsistenţa şi insuficienţa voinţei politice de care dau dovadă statele membre în rezolvarea problemelor concrete de pe agendă.

Ca şi în alte domenii de activitate, în sfera dezvoltării economice, statele membre ale ONU trebuie să cadă de acord asupra obiectivelor, să identifice obstacolele reale, inclusiv cele care ţin de propriile lor politici naţionale, să-şi asume strategii care produc rezultate durabile pe termen lung, nu numai pe cele care servesc intereselor imediate şi, în sfârşit, să aloce organizaţiei mondiale resursele financiare şi de expertiză necesare.

2. Armele de distrugere în masăLa începutul secolului al XVIII-lea, cu 224 de ani înainte ca prima bombă nucleară să

vestească tragic capacitatea de distrugere la o magnitudine fără precedent pe care omenirea o deţine împotriva omenirii, Montesquieu afirma în Scrisori persane, cu deosebită clarviziune, temerea că după descoperirea prafului de puşcă nu mai există adăpost pe pământ împotriva nedreptăţii si violenţei, dar că acesta ar putea să nu fie ultimul pas în această direcţie: „Mi-e teamă întruna să nu se ajungă până la urmă la descoperirea unui secret care să procure o cale mai scurtă pentru a ucide oamenii, a distruge popoare şi naţiuni întregi”.

Din păcate, temerile filosofului francez s-au adeverit.Cucerirea de către om a înfricoşătoarelor forţe din structura atomică a materiei a început în

ajunul celui de al doilea război mondial. A fost rezultatul unei descoperiri a ştiinţei pure: fisiunea nucleului atomului de uraniu.

Niciodată nu şi-a îndeplinit o descoperire atât de rapid şi de complet promisiunile: arma, motorul pentru submarine şi centrala electrică.

Niciodată nu a fost o descoperire atât de complexă din punct de vedere tehnic, politic şi psihologic; şi niciodată nu a avut o descoperire atât de multe implicaţii şi consecinţe internaţionale.

Cinci ţări la rând au reuşit să obţină aceste arme cu o forţă distructivă fără precedent, care acum ameninţă toate celelalte cuceriri ale civilizaţiei noastre. Aceste ţări sunt cele cinci mari puteri aliate din cel de al doilea război mondial – Statele Unite ale Americii, Uniunea Sovietică, Marea Britanie, Franţa şi China, - aceleaşi cărora Carta Naţiunilor Unite din 1945 le-a dat sarcina menţinerii păcii în lume şi dreptul de veto în Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite.

La fel cum atomul de uraniu este divizat prin fisiune, aplicaţiile militare ale acestui fenomen au divizat naţiunile. Astfel, ele au contribuit succesiv la creşterea rivalităţii dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică şi apoi la adâncirea actualei divizări a lumii. De asemenea, au dus la apariţia unei noi şi profunde discriminări între statele care posedă noile arme şi cele care nu le posedă.

În 1968 a fost semnat Tratatul cu privire la neproliferarea armelor nucleare(T.N.P.), prin care se închidea oficial cercul statelor deţinătoare de astfel de arme.

Pericolul reprezentat de un eventual război nuclear în contextul tensiunilor internaţionale generate de Războiul Rece, a determinat statele lumii să acţioneze.

După ce Războiul Rece a luat sfârşit, a căzut cortina de fier şi a dispărut Uniunea Sovieticã, lumea a respirat uşurată, încrezătoare cã pericolul nuclear s-a încheiat şi că bombele vor dispărea.

Astăzi nici pericolul nu a dispărut, nici bombele nu s-au evaporat. Este adevărat: au avut loc negocieri pentru reducerea numărului lor, dar SUA şi Rusia posedă în continuare arsenale capabile să provoace un dezastru de 500.000 de ori mai puternic decât acela provocat de bomba „Little Boy” la Hiroşima. Numărul ţărilor care posedă un armament nuclear a crescut cel puţin la opt.

30

Este greu să convingi ţările cu aspiraţii de puteri regionale sau globale să renunţe la programele nucleare când realizează că statutul internaţional superior nu depinde doar de forţa diplomaţiei şi eco-nomiei, ci şi de calitatea de membru al Clubului nuclearilor.

E nevoie de regimuri internaţionale şi acorduri semnate şi respectate unanim pentru a soluţiona colectiv astfel de probleme.

Eforturile multilaterale de a micşora pericolele folosirii armelor şi tehnologiei nucleare sunt aproape la fel de vechi ca Naţiunile Unite însele.

După cel de al II-lea război mondial evoluţia în ritm tot mai intens a cursei înarmărilor nucleare, care presupune experimentarea încărcăturilor nucleare nou realizate, a determinat statele deţinătoare, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică, să acţioneze pentru realizarea unui acord de interzicere a experienţelor.

Tratatul de la Moscova, fiind primul acord internaţional de renunţare în domeniul nuclear militar, a fost un eveniment important în istoria atomică internaţională. Pentru prima oară naţiunile au hotărât voluntar şi unilateral să accepte restricţii în ce priveşte realizarea unui program de înarmare nucleară, fie în curs de desfăşurare, fie doar în perspectivă.

Ca o dezvoltare firească a Tratatului privind interzicerea experienţelor nucleare în atmosferă, în spaţiul cosmic şi sub apă (PTBT), în septembrie 1996 a fost semnat Tratatul privind interzicerea completă a experienţelor nucleare (CPBT), acest lucru fiind solicitat cu insistenţă în conferinţele de analizare a PTBT.

Piatra de temelie a regimului mondial de neproliferare nucleară o constituie Tratatul asupra neproliferării armelor nucleare - 1968, fundaţia esenţială pentru promovarea cooperării în ceea ce priveşte utilizarea paşnică a energiei nucleare şi un element important pentru realizarea dezarmării nucleare şi a dezarmării generale în conformitate cu articolul VI al acestuia.

În prezent, Tratatul de neproliferare este instrumentul juridic internaţional din domeniul dezarmării cu cea mai largă sferă de aplicare, aproape întreaga comunitate internaţională.

3. Terorismul internaţional a) Terorismul în epoca actualăTerorismul internaţional a devenit plaga cea mai dureroasă a lumii contemporane.În prezent, prin amploarea sa şi pericolul pe care îl creează la nivelul întregii planete, terorismul

a devenit cea mai spinoasă problemă globală aflată de mai mulţi ani în centrul dezbaterilor comunităţii internaţionale. Aceste dezbateri au luat o amploare deosebită după atentatele sângeroase de la 11 septembrie 2001, din S.U.A., care au demonstrat slăbiciunea autorităţilor statelor în faţa acestui pericol major, urmate de atentatele din Spania şi Marea Britanie.

Reacţia faţă de aceste acţiuni a relansat diverse reflecţii privind modul de funcţionare a comunităţii internaţionale.

Niciodată nu s-a simţit mai acut ca acum nevoia ca toate ţările lumii să strângă rândurile pentru crearea unui cadru general de securitate. Dincolo de rivalităţile de decenii şi mai presus de orgolii şi disensiuni politice sau economice, statele au găsit un punct comun de reflecţie şi poate pentru prima dată au acelaşi punct de vedere privind necesitatea de a se proteja împotriva acestui fenomen.

Atunci când vorbim de terorism ne putem gândi la faptul că puţine cuvinte au fost cele care au intrat într-un mod atât de brutal şi cu o conotaţie atât de perfidă în vocabularul nostru uzual.

Etimologic, noţiunea de „terorism” provine de la „teroare”, de origine latină şi înseamnă groază, teamă, frică, spaimă provocată premeditat prin ameninţare şi intimidare. În mitologia greacă, teroarea(Phobos) şi frica (Deimos) erau numele celor doi cai care trăgeau carul de lupta al lui Ares, zeul războiului8.

8A.B. Mclonnell, The History of Assasination, Aurora Publishers, Nashville, 1970, p. 25

31

De-a lungul timpului, au apărut sute de definiţii ale terorismului, fiecare surprinzând o anumită formă de manifestare a acestuia. Ca un numitor comun al acestora este faptul că terorismul foloseşte permanent violenţa şi, că, deşi produce victime individuale, este o crimă la adresa unei comunităţi sociale, că scopul final este de natură politică, iar rezultatul acţiunii produce teroare.

De cealaltă parte teroristul se autodefineşte ca victimă, ca sacrificat în numele unor cauze sau idealuri nobile, ca luptător pentru libertate şi justiţiar social, etnic sau economic. Teroristul se consideră un instrument al justiţiei şi, în numele acesteia, ucide.

În anul 2003, la propunerea secretarului general al O.N.U., a fost constituită o comisie specială, formată din 16 istorici, sociologi, diplomaţi, militari şi filozofi, destinată să studieze istoria terorismului şi să dea o definiţie exactă a termenului „terorism” tocmai din cauza subiectivităţii care există în folosirea noţiunii de terorism, acelaşi activist fiind denumit de o parte „terorist”’ iar de cealaltă parte „luptător pentru libertate”9

În documentul dat publicităţii la 02 decembrie 2004 terorismul este definit drept :”Orice acţiune, adăugată celor deja specificate în convenţiile existente asupra unor aspecte ale terorismului, care urmăreşte să cauzeze moarte sau vătămare corporală gravă civililor sau non-combatanţilor, când scopul acestei acţiuni, prin natura sa sau contextul în care ea are loc, este de a intimida populaţia saude a constrânge un guvern sau o organizaţie internaţională să întreprindă sau să nu întreprindă orice act’’10.

Terorismul a devenit internaţional sau transnaţional prin apariţia unor organizaţii şi grupuri care, prin metodele folosite şi prin întinderea acţiunilor pe care le întreprind, depăşesc frontierele statale şi includ indivizi de naţionalităţi diferite. Internaţionalizarea terorismului este urmată de extinderea zonelor sale de acţiune, păstrându-se însă metodele de intervenţie: asasinate, răpiri, atentate cu bombă, atacuri armate, ameninţări, acte care potrivit ordinii legale sunt considerate criminale.

Cunoaşterea cauzelor actelor teroriste şi eliminarea lor cât mai curând cu putinţă constituie o preocupare majoră. Dezbaterile internaţionale din ultimii ani au subliniat cerinţa “analizării aprofundate a determinărilor terorismului internaţional” şi “a prevenirii unor acte teroriste” aşa încât viaţa oamenilor să nu mai fie pusă în pericol11.

Între cauzele care generează asemenea acte pe primul loc este situată sărăcia, care – în pofida Programelor de dezvoltare adoptate în ultimile decenii de Naţiunile Unite – a cuprins zone tot mai întinse ale Globului12.

Sărăcia, inechitatea, oprimarea, dictatul, agresiunea, toate acestea alimentează terorismul.Efortul de analiză şi înţelegere corectă şi completă a cauzelor terorismului nu trebuie însă în

niciun caz confundat cu încercarea de a justifica actele teroriste. Nu poate exista niciun fel de justificare moralăpentru actele teroriste indiferent de legitimitatea actelor invocate.

b) Rolul O.N.U. în lupta antiterorismuluiTerorismul a fost una dintre problemele aflate destul de frecvent pe ordinea de zi a Organizaţiei,

aceasta având un rol determinant în adoptarea convenţiilor internaţionale prin care se incriminează acest flagel al societăţii mondiale, adoptate ca răspuns specific la ameninţările teroriste.

Principala structură a ONU cu largi competenţe în combaterea terorismului o reprezintă Consiliul de Securitate, organ ale cărui instrumente legale le reprezintă rezoluţiile, prin care se stabilesc norme imperative opozabile tuturor statelor membre.

9Costica Voicu, Mircea Ionescu – Terorismul Aerian – Abordare juridica – Prevenirea si gestionarea crizelor, ed. PRO Universitaria, Bucuresti, 2006, p. 31

10 A more Secure World: Our Shared Responsability. Report of the Secretary-General’s High-level Panel on Threats, Challenges and Change. United Nations, 2004.p.52

11 Dumitru Mazilu – Diplomatia – Drept diplomatic si consular, ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2003, p. 26 12 Dumitru Mazilu – Dreptul international public, Editia a II a, Vol II, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2005, p. 391

32