SISTEME DE PRODUCŢIE (2)

O economie modernă se caracterizează prin unităţi productive cu un înalt grad de concentrare, combinare şi specializare a producţiei, dotate cu echipamente şi instalaţii cu un înalt grad de automatizare şi cu elemente de robotizare.

Exploatarea acestora cu maximă rentabilitate impune adoptarea unor soluţii optime încă din faza de proiectare, începând cu studiile de oportunitate a construirii acestora, stabilirea locului optim de amplasare, optimizarea proceselor tehnologice, optimizarea amplasării utilajelor şi asigurarea unui mediu ambiant propice muncii.

Caracteristicile de bază ale unui sistem complex sunt:- integritatea arată că prin schimbarea oricărui element din sistem se modifică întreaga structură

a sistemului;- sumativitatea arată că schimbarea sistemului în ansamblu reprezintă suma schimbărilor

elementelor componente;- mecanicizarea presupune un set de treceri ale sistemului de la starea de integritate la starea de

sumativitate;- centralizarea reprezintă interacţiunea unei părţi cu celelalte părţi ale sistemului;- organizarea ierarhică reprezintă formarea subsistemelor în cadrul structurii sistemului;- adaptabilitatea sau necesitatea ca sistemul să satisfacă o clasă de calităţi sau de performanţe în

funcţie de scop. Proiectarea sistemelor de producţie are la bază conceptul de optimalitate ce presupune ca

funcţionarea sistemului să aibă loc în condiţiile extremizării (minimizării sau maximizării după caz), unei funcţii de eficienţă economică, de exemplu: minimizarea costului de producţie sau maximizarea profitului.

Metodologia proiectării sistemelor de producţie industriale cuprinde următoarele etape: formularea obiectivului proiectului; studiul posibilităţilor de realizare; elaborarea proiectului; realizarea sistemului; întreţinerea sistemului.

Formularea obiectivului proiectului porneşte de la o necesitate impusă de perfecţionarea sau dezvoltarea unităţilor de producţie.

Exemplu: să se elaboreze un sistem de modernizare la nivel microeconomic care să asigure folosirea optimă a capacităţii de producţie a unei unităţi industriale, în condiţiile satisfacerii complete a cerinţelor privind diversitatea sortimentului aflat în cerințele de fabricare a produselor.

Studiul posibilităţilor de realizare are rolul de a preciza, pe baza analizei situaţiei existente, dacă tema proiectului de sistem se poate realiza sub aspect tehnic şi economic. Acest studiu trebuie să estimeze, pe lângă aspectele de natură tehnică și eficienţa economică a sistemului de producţie ce urmează a se proiecta.

Elaborarea proiectului cuprinde subetapele: definitivarea temei de proiectare; elaborarea modelului economico-matematic al sistemului; stabilirea soluţiei; aprobarea şi omologarea sistemului.

În legătură cu exemplul propus anterior, proiectul trebuie să ia în considerare: utilajele şi echipamentele tehnologice existente; timpul de funcţionare; comenzile de producţie; normele de timp;

1

resursele materiale disponibile, posibilităţile de dezvoltare a capacităţii de producţie existente.

Etapa de elaborare a sistemului se efectuează în două faze: faza preliminară (de experimentare); faza integrală (de funcţionare efectivă a sistemului conform proiectului).

Etapa de întreţinere a sistemului presupune pe de o parte, supravegherea realizării continue a performanţelor tehnice, iar pe de altă parte, ameliorarea funcţionării sistemului în funcţie de necesităţi.

Structura unui sistem de producţie

Orice sistem de producţie are cel puţin următoarele subsisteme, Figura 1.: subsistemul de programare-producţie; subsistemul logistic; subsistemul de control; subsistemul informaţional; subsistemul financiar; subsistemul de decizie.

Subsistemul de programare producţie cuprinde următoarele activităţi: programarea forţei de muncă; necesarul consumurilor de materiale; programarea costurilor de producţie; programarea activităţilor de cercetare-dezvoltare a produselor; proiectarea produselor; lansarea în fabricaţie; fabricarea produselor; asamblarea produselor.

Subsistemul logistic înglobează activităţile care gestioneză fluxurile de produse, coordonează gestionarea resurselor şi a livrărilor, realizând un nivel dat de serviciu la costuri reduse. Logistica dă naştere la strategii şi tehnici aplicabile în vederea optimizării fluxurilor de materiale/produse, fiind un element de bază la stabilirea politicii generale a întreprinderii. Activităţile aferente logisticii includ transportul produselor şi materialelor, depozitarea, manevrarea, ambalarea de protecţie,

2

Figura 1. Structura sistemului de producţie

Mărimi INTRARE ui(t)

materiale

echipamente

energie

informaţii

MărimiIEŞIRE vi(t)

produse

documentaţii de produs

Clienţi satisfăcuţi

Sistem de producţie

Subsistem de decizie

Subsistem informaţional

Subsistem de programare

Subsistem logistic

Subsistem de control

Subsistem financiar

controlul stocurilor, alegerea amplasamentului sistemului de producţie şi depozitelor, satisfacerea comenzilor, previziunile pieţei şi service-ul oferit clienţilor.

Subsistemul de control efectuează controlul asupra: costurilor de muncă directe (energie, materiale, manoperă); cheltuielilor de proiectare şi dezvoltare a produselor; asigurării calităţii produselor, controlului calităţii produselor, controlului depozitării

produselor.

Subsistemul informaţional cuprinde activităţile: proiectarea instrucţiunilor de montaj şi exploatare a produselor; specificaţii privind modul de folosire a pieselor de rezervă şi a pieselor de schimb; date cu privire la siguranţa în funcţionare; informaţii cu privire la normele de muncă, calitate, personal; date cu privire la fondurile fixe; date privind costurile.

Subsistemul financiar se ocupă de: comenzi de încasat; sume de plătit; state de plată; evidenţă taxe şi impozite; evidenţe financiare şi operaţii de casierie.

Elaborarea modelului matematicElaborarea modelului matematic al unui sistem de producţie constă în: definirea variabilelor de intrare-ieşire a sistemelor; fixarea subsistemelor; elaborarea diagramelor de flux funcţionale ale sistemelor şi subsistemelor; stabilirea condiţiilor de funcţionare a sistemelor şi subsistemelor; stabilirea intercondiţionărilor dintre subsisteme; stabilirea performanţelor sistemului total. Definirea variabilelor de intrare-ieşire se stabileşte pe baza producţiei contractate (intrare) şi a

produselor care trebuie livrate la termen dat, Figura 2.

Reprezentarea principalelor fluxuri fizice între punctele de aprovizionare cu materii prime şi materiale şi consumator sau beneficiar sunt reprezentate în diagrama de flux din Figura 2.

Atât sistemele de producţie cât şi subsistemele componente se caracterizează prin:

3

Beneficiar

Comenzi de producţie

Sistem de producţie

Produse

Figura 2. Diagrama de flux

capacitate de producţie; puterea instalată; sarcina utilă; consumul de combustibil sau materiale; gradul de siguranţă în exploatare.

Metodologia elaborării documentaţiei tehnice a unui sistem de producţieConstruirea unui sistem de producţie este rezultatul unui proces de decizie foarte complex în

urma unei analize aprofundate a ansamblului de factori economici, sociali şi politici. Documentaţia cuprinde proiectul de inginerie tehnologică şi proiectul de construcţie şi instalaţii.

Proiectul de inginerie tehnologică conţine date referitoare la capacitatea de producţie, profilul de producţie pe sortimente sau grupe de produse, durata de realizare, termenul de punere în funcţiune, amplasament, caracteristicile de calitate ale produselor, procesul de fabricaţie. Cuprinde informaţii privind:

asigurarea necesarului de materii prime; asigurarea tuturor condițiilor specifice desfacerii producţiei; indicatorii de eficienţă; asigurarea şi specializarea forţei de muncă; protecţia muncii şi a mediului; prevenirea incendiilor.Principalele etape ale elaborării documentaţiei tehnico-economice privind proiectarea şi

construirea unui sistem de producţie sunt: precizarea obiectivelor principale şi a scopului activităţii noii întreprinderi; stabilirea volumului producţiei pentru produsele ce urmează a se fabrica în funcţie de

cerinţele existente pe piaţa internă şi externă; proiectarea produselor şi a tehnologiei de fabricaţie pentru acestea; alegerea locului de amplasare teritorială; determinarea gradului de integrare, specializare şi cooperare a sistemului de producţie; stabilirea structurii organizatorice a sistemului de producţie şi a necesarului de personal; determinarea volumului total de investiţii, calculul indicatorilor de eficienţă economică şi

adoptarea variantei optime; execuţia sistemului de producţie.

Strategii pasive si active în programarea agregata

Strategiile pasive1. Modificarea nivelului de stoc. În acest caz, stocul reprezintă cantitatea de produse finite existente în magazia de desfacere a întreprinderii și care are ca scop satisfacerea cererilor suplimentare sau asigurarea livrarii la termenele stabilite a comenzilor lansate. Produsele existente în stoc cumuleaza o serie de cheltuieli specifice care se adauga costurilor de productie: asigurarea, marirea, mentinerea calitatii prin conditii de depozitare adecvate, deci se mareste nivelul capitalului variabil investit pentru realizarea produselor respective, o statistica americana apreciaza nivelul costurilor de stocare 5-50% din costurile de fabricatie. Daca însa, întreprinderea prevede ca într-o perioada imediat urmatoare vor creste cererile, stocarea poate conduce la o situatie favorabila, cheltuielile suplimentare putând fi cu mult mai reduse decât o satisfacere a cererii prin subcontractare sau programe suplimentare. Metoda se aplica mai ales în cazul productiei de masa. Avantajele si dezavantajele strategiei de acest tip sunt: - asigura un nivel constant al marimii personalului operator si continuitate în activitatea productiva; - costuri suplimentare pentru stocare care maresc cheltuielile totale, reducând profitul si independenta financiara a firmei.

4

2. Adaptarea marimii fortei de munca, angajate la nivelul cererilor. Prin angajare sau disponibilizare, staff-ul intreprinderii poate sa alinieze capacitatea de munca a resurselor umane, principala sursa de valoare adaugata dar si de cheltuieli care mai pot fi optimizate, cu marimea previziunilor si a cererilor pe perioada considerata. Desigur, masura are o serie de conotatii sociale, angajatului trebuind sa i se asigure, conform teoriei excelentei în afaceri, siguranta, protectie si motivatie în munca, care exclud din start o alternare frecventa a actiunilor de angajare si disponibilizare. Deasemenea, într-o economie de piata functionala angajarea presupune o serie de actiuni costisitoare: anunturi, testari, selectari, specializari, antrenari, acomodari, care vor mari cheltuielile totale ale firmei; la fel disponibilizarea: firma care renunta la personalul muncitor trebuie sa suporte o serie de despagubiri pentru prejudiciul pe care-l creeaza acestora, dar înregistreaza si o serie de cheltuieli suplimentare pentru reorganizarea procesului productiv datorita modificarii nivelului si structurii resurselor disponibile. Metoda se aplica atunci când, matematic se poate demonstra ca angajarea si diponibilizarea costa mai putin decât alte metode utilizate în programarea agregata, când pentru procesul de productie nu sunt utilizati operatori specialisti pentru a caror pregatire profesionala s-a cheltuit foarte mult si a caror contributie esentiala este indispensabila în viitorul apropiat. Nu trebuie neglijata nici imaginea negativa care se creeaza fata de organizatia care recurge des la o astfel de metoda.3. Ajustarea nivelului de productie prin programe suplimentare sau reduceri ale timpului de lucru . Prin determinarea orelor de lucru zilnice sau saptamânale se poate mentine constant numarul personalului operator, putându-se compensa variatia cererii: daca cererea creste printr-un program suplimentar zilnic sau prin activitati planificate în zilele libere, se poate obtine sporul de productie necesar; daca cererea scade prin limitarea temporara a activitatii de productie la 4 sau 6 ore zilnic se va realiza reducerea capacitatii productive si implicit la alinierea nivelului de productie la cerere. Ambele masuri costa pentru ca programul suplimentar se realizeaza cu o salarizare majorata, dar si reducerea programului de lucru impune o serie de plati compensatorii pentru prejudiciul pe care organizatia îl aduce angajatilor prin asemenea masuri, si care reprezinta abateri de la angajamentele normale prevazute în contractul de munca. Metoda asigura flexibilitate programarii agregate, preia fluctuatiile sezoniere si evita cheltuielile suplimentare efectuate pentru angajarea de noi operatori, dar din pacate, uneori este ineficienta, ea neputând sa asigure productia suplimentara pe care anumite cresteri spectaculoase pretinde clientela.4. Subcontractarea. Capacitatea intreprinderii se poate mari temporar prin subcontractarea unor activitati care se vor executa la alte firme ce detin tehnologia si resursele necesare realizarii reperelor, subansamblelor sau produselor ce fac obiectul transferului de munca. Subcontractarea asigura astfel preluarea unor comenzi suplimentare, peste capacitatea normala a firmei, dar ea contine si o serie de capcane deosebit de periculoase: - Este posibil ca furnizorul sa nu îsi respecte angajamentele cu privire la termene si astfel contractul cu clientul produselor sa fie periclitat. - Pentru ca furnizorul sa realizeze activitatile la un cost apropiat costului pe care-l realizeaza firma titulara, trebuie sa fie ajutat, îndrumat , sustinut, coordonat si bine înteles, motivat activitatii suplimentare pentru firma titulara. - Este posibil ca furnizorul, dupa o perioada de subcontractare sa ia legatura directa cu clientul, devenind un concurent serios pentru firma tutelara. De obicei subcontractarea costa mai mult decât o executie în propria întreprindere, dar ea se realizeaza mai ales în conditiile în care repere si subansamble independente pot fi realizate în alte firme cu costuri acceptabile, degrevând capacitatile firmei de activitati de rutina, orientându-le spre actiuni cu un continut ridicat de tehnicitate, noutate si cu valoare adaugata semnificativa. Metoda este aplicabila cu succes si în cazul serviciilor.5. Utilizarea operatorilor în program redus. Exista intreprinderi, în special cele prestatoare de serviciile, în care intensitatea activitatilor desfasurate este foarte variabila pe parcursul unei zile: statii de benzina, restaurante, magazine, birouri, curatatorii etc. si care pot fi efectuate de catre un personal fara pregatire de specialitate: studenti, casnice, pensionari. Contractele pentru program redus beneficiaza de o serie de facilitati fiscale (reduceri de impozite, scutiri de taxe) deloc neglijabile si evita salarizarea unor timpi morti, neproductivi. Metoda prezinta si dezavantaje: scade

5

calitatea si productivitatea activitatilor desfasurate, creste dificultatea întocmirii orarelor de lucru pentru angajati, creste costul selectarii si specializarii viitorilor angajati, timpul redus creeaza o stare de neliniste si incertitudine, putin propice dezvoltarilor ulterioare.

Strategiile active în programarea agregata6. Influentarea cererii. Când cererea este redusa întreprinderea poate sa initieze activitati de reclama, promovare, cresterea pesonalului din vânzare, reducerea preturilor care sa conduca la cresterea comenzilor. Companiile aeriene si hotelurile au preturi reduse pentru serviciile oferite în weekend, companiile de telefoane au tarife preferentiale noaptea sau în zilele de sarbatoare, aparatele de aer conditionat sau frigiderele sunt mai ieftine iarna. Metoda reprezinta o materializare a conceptului de marketing creativ si trebuie utilizata cu precautie pentru ca investitiile facute sau reducerile oferite sa fie compensate prin cresterile de cereri. 7. Renuntarea la comenzi. Comenzile returnate sunt angajamente de bunuri pe care firma le-a acceptat, dar care datorita numarului mare de comenzi sau a unor conditii extreme, nu le poate realiza în perioada contractala. Daca clientul accepta un nou termen pentru bunurile comandate sau daca renunta fara mari regrete, la comanda, metoda poate fi considerata o strategie activa. Din pacate, de cele mai multe ori, se pierde clientul care este nemultumit si nu rareori se suporta o serie de daune semnificative.8. Mix-ul de produse si servicii. O firma care produce instalatii de aer conditionat utilizate vara, poate alterna productia cu instalatii de încalzit locuintele, foarte utile iarna, astfel încât sa-si foloseasca rational capacitatile pe toata durata anului. Masinile de curatat zapada sau gheata pot fi alternate cu masinile de tuns iarba, firmele de transport feroviar, auto, aerian sau naval pot asigura deplasarea persoanelor ziua si pot transporta marfuri noaptea. Scopul strategiei este de a utiliza la maximum resursele intreprinderii si de a asigura o stabilitate în timp pentru personalul operator. În schimb, ea solicita schimbari strategice în cercetare si productie si multifocalizari în marketing-ul produselor alternante. Metoda prezinta un nivel de risc ridicat, necesita specializari multiple, si resurse utilizate suplimentare (în special echipamente si utilaje).Mixarea strategiilor presupune combinarea a doua sau mai multe strategii pure, în fond apelarea la mai multe variabile controlabile si obtinerea unui plan fezabil si cu costuri cât mai reduse. De exemplu: daca intreprinderea, în aceeasi perioada de timp are subcontractari, utilizeaza stocuri si resurse în program suplimentar, se poate considera ca aplica o strategie mixata. Mai multe variante de mix strategic, mai multe programe fiecare cu avantaje si dezavantaje. Trebuie mentionat totusi ca analizele si introspectiile de mixuri strategice au o limita impusa de costurile, demersurile si oportunitatea aplicarii, multumindu-se cu o varianta optimizata.

COMPONENTE ALE SISTEMELOR DE FABRICAŢIE

În cadrul întreprinderilor, organizarea productiei în flux reprezintă forma superioară de organizare a producţiei. Condiţia care trebuie îndeplinită pentru aplicarea acestei forme de organizare a procesului de producţie, constă în permanentizarea executării unei operaţii sau grup de operaţii, pe anumite locuri de munca ale fluxului tehnologic. Acest fapt implică realizarea unei încărcări complete a locurilor de munca.

Trăsături de bază:a) Divizarea procesului tehnologic în operaţii egale sau multiple din punct de vedere al timpului necesar pentru prelucrarea unui produs, stabilirea unei succesiuni raţionale a acestora şi apoi agregarea acestora pentru obţinerea de operaţii cu durate multiple faţă de operaţiile simple;b) Repartizarea acestor operaţii pe anumite locuri de muncă specializate;c) Amplasarea locurilor de muncă în ordinea impusa de succesiunea tehnologică a operaţiilor, sub forma unor linii tehnologice în flux;d) Trecerea produselor de la un loc de muncă la altul în cadrul liniei se face după cum urmează:_ pentru liniile în flux caracterizate prin sincronizarea executării operaţiilor, produsele

6

trec de la un loc de munca la altul în mod continuu, având la baza un ritm reglementat de lucru;_ pentru liniile în flux nesincronizate, trecerea produselor se face în mod discontinuu, executarea produselor având la baza un ritm liber de lucru.e) Procesul de producţie se desfasoara în mod concomitent pe toate locurile de munca ale liniei în flux; pentru liniile în flux sincronizate lansarea produselor în fabricaţie, trecerea lor pe alte locuri de muncă, precum şi iesirea produselor de pe linie are loc la intervale egale cu mărimea tactului de producţie T (tactul de producţie fiind intervalul de timp la care ies de pe linia în flux două produse finite). f) Deplasarea produselor de la un loc de muncă la altul se face cu ajutorul unor mijloace de transport adecvate; pentru liniile în flux sincronizate mijloacele de transport au deplasare continuă şi functionează automat sau mecanizat; din aceasta categorie fac parte benzi rulante sau conveiere, a caror viteză de deplasare este strict corelată cu tactul de funcţionare al liniei de producţie în flux.g) Executarea unui anumit produs sau a unei grupe de produse asemănătoare din punct de vedere constructiv, al gabaritelor sau al procesului tehnologic.

Liniile de productie în flux continuu reprezinta forma superioara de organizare a productiei în flux. În cadrul lor, produsele trec de la un loc de munca la altul în mod continuu pe baza unui tact de productie bine determinat. Acest lucru este posibil datorita faptului ca duratele operatiilor sunt egale sau multiple cu marimea tactului de productie, fiind posibila realizarea sincronizarii executarii operatiilor.Sincronizarea executarii operatiilor presupune acel mod de lucru al unei linii de productie în flux în care produsele trec de la o operatie la alta la intervale de timp egale sau multiplu al marimii tactului de productie

7