lucrare seminar vt.docx
TRANSCRIPT
Sarbatorile evreilor in Vechiul Testament
Prin intermediul sărbătorilor şi anilor prăznuiţi, israeliţilor li se amintea
că erau poporul sfânt al lui Dumnezeu. În legămîntul încheiat de Israel la
Muntele Sinai, respectarea sărbătorilor stabilite era o parte a îndatoririlor
lor (Ieşire 20-24). Una dintre sărbători este:
Sabatul
Prima, cea mai respectată, mai importantă şi mai frecventă sărbătoare
era Sabatul. Deşi în Geneza sunt referiri la perioade de şapte zile, Sabatul e
menţionat prima oară în Ieşire 16, 23-30. În Decalog (Ieşire 20, 8-11),
israeliţilor li se spune să-şi „aducă aminte de ziua Sabatului", indicându-se
astfel că nu acum începea el să fie respectat. Prin odihnă sau încetarea
lucrului, israeliţilor li se amintea că Dumnezeu S-a odihnit după munca Lui
creatoare în ziua a şaptea1. Respectarea Sabatului era o amintire a faptului că
Dumnezeu îl izbăvise pe Israel din robia egipteană şi îl sfinţise ca popor al
Său (Ieşire 31, 13; Deut. 5, 12-15). Fiind eliberat de robie şi servitute, Israel
putea dedica lui Dumnezeu o zi a fiecărei săptămâni, ceea ce fără îndoială că
nu a fost posibil atâta vreme cât poporul a slujit stăpânilor egipteni. Chiar şi
slujitorii erau incluşi în respectarea Sabatului. Erau prevăzute pedepse
extreme faţă de oricine ar fi nesocotit deliberat Sabatul2 (Ieşire 35, 3; Num.
15, 32-36). În timp ce sacrificiul zilnic pentru Israel era un miel, de Sabat
erau jertfiţi doi miei (Num. 28, 9, 19). Aceasta era de asemenea ziua în care
pe masa din Locul Sfânt erau aşezate douăsprezece pâini (Lev. 24, 5-8).
1 Flavius Josephus, Antichităţi Iudaice, ed. Hasefer, Bucureşti, 1999, p. 112 Ibidem
1
Luna nouă şi Praznicul Trâmbiţelor
Sunete de trompetă proclamau oficial începutul unei noi luni (Num. 10,
10). Luna nouă era de asemenea sărbătorită prin arderi de tot şi jertfe de
ispăşire, cu proviziile adecvate de mâncare şi băutură3 (Num. 28, 11-15).
Luna a şaptea, Ziua Ispăşirii şi Praznicul Corturilor, marca punctul culminant
al anului religios sau sfârşitul anului (Ieşire 34, 22). În prima zi a acestei
luni, luna nouă marca Praznicul Trâmbiţelor în care se aduceau jertfe
suplimentare4 (Lev. 23, 23-25; Num. 29, 1-6). Acesta era şi începutul anului
civil.
Anul sabatic
Anul sabatic era strâns legat de Sabat şi a intrat în vigoare când
israeliţii au păşit în Canaan (Ieşire 23, 10-11; Lev. 25, 1-7). Respectându-1
ca an de odihnă a pământului, la fiecare al şaptelea an ei lăsau câmpul
nesemănat şi via netăiată. Orice s-ar fi strâns în acest an trebuia să fie
împărţit în egală măsură între proprietar, slujitori şi străini şi animalele
sălbatice. Creditorii erau obligaţi să anuleze datoriile contractate de săraci în
timpul celor şase ani precedenţi (Deut. 15, 1-11). Deoarece sclavii erau
eliberaţi la fiecare şase ani, probabil că acesta era anul eliberării lor (Ieşire
21, 2-6; Deut. 15, 12-18). Israeliţilor li se amintea astfel de izbăvirea lor din
robia egipteană.
Instrucţiunile mozaice prevedeau de asemenea citirea publică a legii
(Deut. 31, 10-31). În felul acesta anul sabatic avea semnificaţie pentru bătrân
şi tânăr, pentru stăpân, ca şi pentru slujitor.
3 Ibidem4 Dumitru Abrudan, Emilian Cornitescu, Arhiologie biblică, ed. Institutului Biblic de Misiune al BOR, Sibiu 2002, p. 300
2
Anul Jubileului
După ce anul sabatic era ţinut de şapte ori, urma Anul Jubileului sau
Anul de Veselie. El era anunţat prin sunetul trâmbiţei în a zecea zi din luna a
şaptea, Tishri. Conform instrucţiunilor date în Levitic 25, 8-55, acesta marca
un an de libertate în care moştenirea de familie era restituită celor care
avuseseră nenorocul să o piardă şi în care sclavii evrei erau repuşi în
libertate, iar pămîntul era lăsat necultivat.
În ceea ce priveşte proprietatea asupra pământului, israelitul trebuia să-
L recunoască pe Dumnezeu ca dătător. Prin urmare, el trebuia păstrat în
familie şi transmis ca moştenire. În caz de nevoie putea fi vândut numai
dreptul asupra produselor terenului respectiv. Întrucât acest pământ revenea
proprietarului originar la fiecare cincizeci de ani, preţul era direct legat de
numărul de ani rămaşi înaintea Anului Jubiliar. Oricând în această perioadă
pământul putea fi răscumpărat de proprietar sau de o rudă apropiată. Casele
din cetăţile fortificate, cu excepţia cetăţilor levitice, nu erau incluse în
prevederile Anului Jubiliar.
În acest an sclavii erau eliberaţi indiferent de lungimea serviciului lor.
Pentru orice sclav evreu fără alternativa eliberării, perioada maximă de
servitute era de şase ani5 (Ieşire 21, 1). În consecinţă, el nu putea fi supus la
o stare perpetuă de sclavie, deşi el ar fi putut găsi necesar să se vândă altuia
ca servitor salariat când avea greutăţi financiare. Nici măcar sclavii ne-evrei
nu puteau fi consideraţi proprietate absolută. Moartea ca rezultat al cruzimii
proprietarului atrăgea după sine pedeapsa (Ieşire 21, 20-21). În cazul unui
tratament deosebit de aspru, sclavul îşi putea cere libertatea (Ieşire 21, 26-
27). Prin eliberarea periodică a sclavilor evrei şi demonstrarea dragostei şi
bunăvoinţei faţă de străinii din ţară (Lev. 19, 33-34), israeliţii trebuiau să-şi
5 Samuel J. Schultz, Privire de ansamblu asupra Vechiului Testament, ed. Europontic, Cluj, 1998, p. 83
3
amintească de robia lor de odinioară în Egipt.
Deşi Anul Jubiliar urma anului sabatic, israeliţii nu aveau voie să
cultive solul în această perioadă6. Dumnezeu promitea că în al şaselea an vor
primi o recoltă atât de bogată încât vor avea suficient pentru al şaptelea şi al
optulea an care erau perioadele de odihnă ale pământului. Israeliţii îşi
aminteau astfel că pământul pe care-l deţineau ca şi recoltele primite erau un
dar de la Dumnezeu
Sărbători anuale
Cele trei sărbători anuale celebrate ca praznic erau: (1) Pastele şi
Sărbătoarea Azimilor; (2) Praznicul Săptămînilor. Primele roade sau
secerişul; (3) Praznicul Corturilor sau Sărbătoarea Roadelor. Aceste sărbători
erau atât semnificative încât li se cerea tuturor bărbaţilor israeliţi să participe
la ele (Ieşire. 23, 14-17). Au fost instituite pentru a le adduce aminte
israeliţilor trei evenimente principale din istoria poporului lor: ieşirea
minunată din Egipt şi salvarea de la moarte a primilor întâi născuţi ai lui
Israel, primirea Legii la muntele Sinai şi vieţuirea timp de 40 de ani în
pustie.
Paştele şi Sărbătoarea Azimilor
Din punct de vedere istoric. Paştele a fost ţinut prima oară în Egipt
când familiile Israelului nu au fost lovite prin moartea întâiului născut în
urma sacrificării mielului pascal (Ieşire 12, 1-13, 10). Mielul a fost ales în a
zecea zi a lunii Abib omorât în cea de-a patrusprezecea7. În timpul celor
şapte zile ce au urmut trbuia mîncată doar pâinea nedospită. Această lună
6 Ibidem 7 Flavius Josephus, Antichităţi Iudaice, ed. Hasefer, Bucureşti, 1999, p. 13
4
Abib, cunoscută mai târziu ca Nisan era desemnată ca „începutul lunilor" sau
începutul anului religio (Ieşire. 12, 2). Al doilea Paşte a fost sărbătorit în a
patrusprezecea zi a lui Abib, la un an după ce
Israel a părăsit Egiptul (Num. 9, 1-5). Întrucît nici o persoană netăiată
împrejur nu putea participa la Paşte (Ieşire 12, 48), Israel nu a respectat acest
festival în restul perioadei de rătăcire în pustie (losua 5, 6). Ei nu au
sărbătorit al treilea Paşte până când poporul nu a intrat în Canaan, la
patruzeci de ani de la părăsirea Egiptului8.
Scopul afirmat al respectării Paştelui era de a aminti anual israeliţilor
de intervenţia miraculoasă a lui Dumnezeu în favoarea lor (Ieşire 13, 3) El
determina deschiderea anului religios.
Ritualul Paştelui a suferit fără îndoială unele schimbări faţă de datina
originară, când Israelul nu avea preoţi sau Cort. Ritualurile cu caracter
temporal erau: uciderea mielului de către capul fiecărei familii, stropirea
sîngelui pe locul şi pragul uşilor şi probabil atitudinea cu care mâncau
mielul. O dată cu ridicarea Cortului, Israelul avea un sanctuar central la care
bărbaţii trebuiau să se adune de trei ori pe an începând cu sezonul Paştelui
(Ieşire 23, 17; Deut. 16, 13). Zilele a cincisprezecea şi a douăzeci şi una erau
zile de adunare sfântă. De-a lungul întregii săptămâni israeliţii mâncau doar
pâine nedospită. Deoarece Pastele era principalul eveniment al săptămânii,
pelerinii aveau voie să se întoarcă acasă numai în dimineaţa următoare
praznicului (Deut 16, 7). În acest timp. în tot cursul săptămînii, erau aduse
jertfe zilnice suplimentare pentru popor, constând din doi viţei, un berbec şi
şapte miei pentru arderea de tot, cu jertfa de mâncare poruncită şi un ţap
pentru jertfa de ispăşire (Num. 28, 19-33; Lev. 23, 8). În plus, Israelul era
8 Dumitru Abrudan, Emilian Cornitescu, Arhiologie biblică, ed. Institutului Biblic de Misiune al BOR, Sibiu 2002, p. 300
5
instruit să aducă Domnului un snop din primele roade (Lev. 23, 10-14).
Ritualul prin care preotul lega snopul înaintea Domnului era însoţit de
prezentarea unei arderi de tot constând dintr-un miel plus o jertfă de mâncare
din făină fină amestecată cu untdelemn şi o jertfă de băutură din vin. Din
noua recoltă nu trebuia folosit nici un bob înainte de a se fi recunoscut public
că aceste binecuvântări materiale veneau de Dumnezeu. Aşadar, prin
respectarea săptămânii Paştelui, israeliţii erau conştienţi nu numai de istorica
lor izbăvire din Egipt, ci recunoşteau şi că binecuvântarea lui Dumnezeu era
permanent vizibilă în înlesnirile lor materiale9.
Sărbătoarea Paştelui era atât de însemnată încît exista dispoziţia
specială ca cei ce nu au putut participa la vremea fixată, să o sărbătorească o
lună mai târziu (Num. 9, 9-12). Oricine refuza respectarea Paştelui era
expulzat din Israel. Chiar şi străinul din Israel era binevenit să participe la
această celebrare anuală (Num. 9, 13-14). Astfel, Pastele era cea mai
însemnată din toate sărbătorile lui Israel. Ea comemora cea mai mare dintre
toate minunile pe care Domnul le înfaptuise pentru Israel. Lucrul acesta e
indicat de multe referiri în Psalmi şi cărţile profetice. Deşi Paştele era
sărbătorit la Cortul Întâlnirii, fiecare familie păstra o amintire vie a
semnificaţiei lui mâncând pâinea nedospită. Nici un israelit nu era scutit de
participare. Ea slujea ca memento anual al faptului că Israel era poporul ales
al lui Dumnezeu.
Praznicul Săptămânilor
În timp ce Paştele şi Sărbătoarea Azimilor erau sărbătorite la începutul
recoltării orzului, Praznicul Săptămânilor avea loc peste cincizeci de zile
după recoltarea grâului (Deut 16, 9). Deşi era o ocazie foarte importantă,
9 Ibidem
6
sărbătoarea ţinea doar o zi. În această zi era prezentată Domnului, pentru
folosirea în Cort, o jertfă specială
De mâncare, constând din două pâini cu aluat, simbolizând faptul că
Dumnezeu asigura chiar şi pâinea de fiecare zi (Lev. 23, 15-20). Alături de
această jertfă erau sacrificii. Cu această ocazie de veselie, israelitui nu
trebuia să-1 uite pe cel neajutorat lăsând săracilor şi celor nevoiaşi spicele de
pe câmp (Lev. 23, 22).
Praznicul Corturilor
Ultima sărbătoare a anului era Praznicul Corturilor, o perioadă de şapte
zile în care israeliţii locuiau în corturi (Ieşire 23,16; 34, 22; Lev. 23, 40-41).
Această sărbătoare marca nu numai sfârşitul sezonului recoltei, dar odată
stabiliţi în Canaan se reamintea anual israeliţilor de vremea şederii lor în
pustie, când locuiseră în corturi10.
Festivităţile acestei săptămâni îşi găseau expresia în cele mai ample
arderi de tot aduse vreodată, sacrificându-se un total de şaptezeci de viţei.
După ce se jertfeau treisprezece în prima zi, care era o adunare sfintă,
numărul scădea zilnic cu câte unul. În fiecare zi se adăuga o ardere de tot
care consta din patrusprezece miei şi doi berbeci cu jertfele de mâncare şi
băutură corespunzătoare. În a opta zi, o adunare sfântă încheia activităţile
anului religios.
Fiecare al şaptelea an avea o semnificaţie deosebită în celebrarea
Praznicului Corturilor. Acesta era anul citirii publice a legii. Deşi pelerinilor
li se cerea să participe la Paşte sau la Sărbătoarea săptămînilor o singură zi,
ei petreceau în mod normal întreaga săptămînă la Praznicul Corturilor.
Acesta oferea o bună ocazie pentru citirea legii conform poruncii lui Moise
10 Samuel J. Schultz, Privire de ansamblu asupra Vechiului Testament, ed. Europontic, Cluj, 1998, p. 85
7
(Deut. 31, 9-13).
Ziua Ispăşirii
Ziua Ispăşirii era ocazia cea mai solemnă a întregului an (Lev. 16, 1-
34; 23, 26-32; Num. 29, 7-11). Ea era respectată în a zecea zi din Tishri, prin
adunare sfântă şi post. În acea zi nu era permis lucrul. Acesta era singurul
post cerut prin legea lui Moise.
Principalul scop al acestei datini era de a face ispăşire. Prin ceremonia
sa minuţioasă şi unică se aduceau jertfe pentru Aaron şi casa lui, pentru
Locul Sfânt, Cortul Întâlnirii, altarul arderii de tot şi pentru adunarea lui
Israel.
În această zi putea oficia numai marele preot. Celorlalţi preoţi nu li se
permitea nici măcar intrarea în sanctuar, ci ei se identificau cu adunarea.
Pentru această ocazie marele preot lăsa deoparte veşmintele sale speciale,
îmbrăcându-se în alb. Jertfele prescrise pentru acea zi erau următoarele: doi
berbeci ca ardere de tot pentru el însuşi şi pentru adunare, un viţel ca jertfă
de ispăşire pentru el şi doi ţapi ca jertfă de ispăşire pentru popor.
În timp ce ţapii rămâneau la altar, marele preot aducea jertfa lui pentru
păcat, fâcând ispăşire pentru el însuşi. Sacrificând un ţap pe altar, el făcea
ispăşire pentru congregaţie. În ambele cazuri el stropea capacul ispăşirii cu
sânge. În mod asemănător el sfinţea sanctuarul interior, Locul Sfânt şi altarul
arderii de tot. Astfel, cele trei componente ale Cortului erau purificate în
mod adecvat, în Ziua Ispăşirii pentru popor. Punându-şi mâna pe ţapul viu,
marele preot mărturisea păcatele poporului. Apoi ţapul era dus în pustie
pentru a îndepărtă păcatele adunării.
După ce mărturisea păcatele poporului, marele preot se întorcea la
Cortul Întâlnirii pentru a se curăţa pe sine însuşi şi pentru a-şi relua
îmbrăcămintea oficială. El se reîntorcea la altarul din curtea exterioară. Aici
8
el încheia rezultatul Zilei Ispăşirii cu două arderi de tot, una pentru sine şi
alta pentru adunarea lui Israel.
Trăsăturile distinctive ale religiei revelate a Israelului contrastau cu
mediul religios al Egiptului şi Canaanului. În locul mai multor idoli, ei
trebuiau să se închine numai lui Dumnezeu. În locul numeroaselor altare
israeliţii aveau un singur sanctuar. Prin intermediul jertfelor prevăzute şi al
preoţilor consacraţi, laicii se puteau apropia de Dumnezeu fără frică. Legea îi
călăuzea către un model de comportament care-1 deosebea pe Israel ca
poporul legământului lui Dumnezeu, de culturile păgâne înconjurătoare. În
măsura în care israeliţiipracticau această religie de revelaţie divină, ei îşi
asigurau bunăvoinţa lui Dumnezeu, aşa cum era ea exprimată în formula
preotului de binecuvântare a adunării lui Israel (Num. 6, 24-26): Domnul să
te binecuvinteze şi să te păzească; Domnul să facă să lumineze faţa Lui peste
tine şi să Se îndure de tine; Domnul să-Şi înalţe faţa peste tine şi să-ţi dea
pacea.
Bibliografie Josephus Flavius, Antichităţi Iudaice, ed. Hasefer, Bucureşti, 1999
Abrudan Dumitru, Emilian Cornitescu, Arhiologie biblică, ed. Institutului Biblic de Misiune al BOR, Sibiu 2002
Schultz J. Samuel, Privire de ansamblu asupra Vechiului Testament, ed. Europontic, Cluj, 1998
Studiul Vechiului Testament, manual pentru institutele teologice, ed. Institutului Biblic şi de misune al BOR, Bucureşti, 1985
9
Cuprins
Introducere…………………………………………………………...pagina 1-2
Fariseii………………………………………………………………. pagina 2-7
Zeloții...................................................................................................pagina 4
Saducheii..............................................................................................pagina 7-9
Samaritenii...........................................................................................pagina 9-11
Irodienii................................................................................................pagina 11
Esenienii/Qumraniții…………………………………………………pagina 11-13
Eleniștii………………………………………..……………………..pagina 13
Bibliografie…………………………………………………………..pagina 14
10