MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI TINERETULUI AL REPUBLICII MOLDOVAUniversitatea Tehnica a Moldovei

Facultatea Urbanism si ArhitecturaCatedra:Arhitectura

REFERATDisciplina: Ecologia urbană.

Tema: INTERIORUL LOCUINŢEI ŢĂRĂNEŞTI.

A elaborat : st. gr. ARH-062 Vremea Svetlana.

A verificat: lec. superior. Malcoci Vitalie.

Chişinău - 2011

CUPRINS:

1. Arhitectura traditionala.

2. Arhitectura locuinței tradiționale.

3. Locuinţa tradiţională – evoluţie planimetrică şi sisteme constructive.

4. Decorul în arhitectura populară.

5. Interiorul locuintei taranesti.

6 Diversitatea interiorului.

7. Arhitectura de interior .Posibilităţii de integrare a acesteia în arhitectura modernă.

8. Bibliografia .

Arhitectura traditionala

  Se consituie ca o certa resursa turistica prin materialul de constructie al cladirilor, solutiile

arhitectonice originale si prin îmbinarea armonioasa a elementelor arhitectonice. Materia prima utilizata aproape în exclusivitate pâna la începutul secolului 20 a fost lemnul. Astazi putem vorbi în aceasta zona de o generalizare a constructiior de caramida, mai durabile, dar de o valoare arhitectonica mai redusa. Arhitectura zonei a cunoscut doua influente: aceea a M. Apuseni pentru zonele montane unde s-a preluat modul de constructie caracteristic acestora si influenta Câmpiei Tisei al carei mod de realizare a constructiei a fost preluat si aplicat în zonele depresionare si de contact cu muntele.   Gospodaria taraneasca traditionala cuprindea si mai cuprinde si acum (chiar daca materialul de realizare a constructiilor s-a schimbat): casa de locuit, sura si acareturile. Casele traditionale sunt construite din bârne de lemn prinse la colturi în muscaturi sau în coada de rândunica. Acoperisul este realizat din paie sau din sindrila, în patru ape în zonele înalte de munte si în doua în cele de contact. Constructia avea de regula trei încaperi: camera de locuit, camara si tinda. În zonele de munte fundatia este din pietre legate cu mortar sau cu pamânt iar uneori prin folosirea iscusita a denivelarilor terenului sub casa se realizeaza pivnite. Podeaua casei era din pamânt batatorit iar mai apoi din scânduri.  Sura este în zonele înalte o constructie impozanta mai înalta decât casa de locuit. Are în centru sopronul iar pe cele doua laturi grajdul si camara. Acoperisul este înalt din paie sau feriga iar în podul casei se pastreaza fânul. Este asezata de regula în spatele casei.  Acareturile (cotete, cosara penru porumb, cuptorul pentru pâine) sunt dispuse în variate moduri în zonele de munte curtea avînd de cele mai multe ori o forma neregulata iar uneori casele sunt chiar neîmprejmuite.Interiorul caselor taranesti traditionale impresioneaza prin simplitatea si functionalitateaamenajarilor. Pentru casa cu o singura încapere s-a adoptat împartirea functionala pe colturi a acesteia: un colt era amenajat pentru prepararea mâncarii, unul pentru odihna altul pentru ustensile si vase iar ultimul pentru servirea mesei (cu mese si scaune sau lavite). Alte articole erau cuierele, podisoarele, lazile de zestre, dulapioarele, lingurare, sararite, toate fiind realizate din lemn. Pe pat era asezat un strujac umplut cu paie, iar ca acoperitoare duna din pene de gâsca sau cerga de lâna. Pe pereti se asezau blidele iar deasupra lor stergare asezate în forma de fluture. Tesaturile de interior se faceau din lâna sau fibre vegetale (cânepa, in, bumbac). Se teseau lipidee, fete de masa, de perna, stergare, stergare de perete. Motivele decorative folosite sunt roata, cârligul, pintenii, redate geometric, motive vegetale, carouri (pentru lâna) iar culorile predominante erau rosu si albastru.  Portile caselor sunt de regula simple, materialul folosit traditional pentru realizarea lor eralemnul dar în prezent acesta a fost înlocuit cu altele mai rezistente (metal, tabla). Câteva exemple de porti sculptate pot fi vazute în localitatile Copacel si Auseu la marginea zonei montane.

Arhitectura locuinței tradiționale

Locuinţa tradiţională (eng. vernaculară) este casa de locuit caracteristică locuitorilor unei ţări. Arhitectura locuinţei tradiţionale – planul, mărimea şi aspectul – au fost influenţate de condiţiile fizico-geografice ale mediului natural, de particularităţile şi specificul sistemului gospodăresc, condiţionate istoric şi social. Casa moldovenească a obţinut o formă unitară ca planimetrie şi volum, cu diferenţe zonale constructive, prezentînd afinităţi comune cu locuinţa formată la popoarele din estul Europei – români, ucraineni, bieloruşi şi ruşi.

Materialul perisabil din care au fost construite, precum şi progresul social şi tehnic, n-au îngăduit să se păstreze locuinţe mai vechi de două sute de ani. Cele mai vechi case cu arhitectură tradiţională din Moldova datează de la sfîrşitul secolul al XVIII-lea, şi aceasta datorită faptului că prezintă monumente istorice, cum ar fi casa memorială din Chişinău în care a locuit poetul rus Puşkin, casa lui Ion Creangă din Iaşi, statut care le-a păstrat structura materială.

Casa de locuit tradiţională este construită pentru a servi 1-2-3 generaţii, după care moştenitorii o înlocuiesc cu alta mai performantă, corespunzătoare timpurilor noi. În secolele precedente, cînd timpul curgea lent, schimbările interveneau pe nesimţite, şi casele urmau modelul care l-a precedat, formînd o arhitectură care era respectată ca o lege nescrisă. În arhitectura locuinţei tradiţionale se îmbină gîndirea normativă, comună nivelului tehnic al societăţii, cu ajustarea la cerinţele individuale.

Structura spaţială a locuinţei tradiţionale s-a perfecţionat în decursul secolelor, formîndu-se tipuri, corespunzătoare ierarhiei sociale. Cercetările arheologice au completat penuria cunoştinţelor cu privire locuinţa istorică, evidenţiindu-se diferite tipuri de locuinţe care

reprezintă corpusul constituit din case monocelulare, adîncite şi de suprafaţă, specifice arhitecturii de masă, şi bicamerale, tricamerale şi muticamerale, specifice păturii înstărite a populaţiei. Cunoaşterea arhitecturii locuinţei tradiţionale contribuie la reconstrucţia unor aspecte de cultură străveche, legată indisolubil de problema continuităţii populaţiei autohtone pe aceste meleaguri.

Cercetată pe perioade istorice, casa este atestată din neolitic. Locuinţele erau mari, colective pentru o spiţă de neam, închideau o suprafaţă locuibilă care varia între 15-100 m.p. Casele culturii Cucuteni-Tripolie, studiate lîngă satul Vărvăreuca, raionul Floreşti, erau ridicate pe platforme din lut ars, cu pereţii din nuiele împletite, lipite cu lut şi văruite. Unele case aveau cîte două niveluri, încăperile cu destinaţie de locuire şi depozitare, printre obiectele casnice evidenţiindu-se figurine de cult. Scheletul acoperişului era construit din căpriori şi leaţurildin lemn, peste care se fixa materialul de învelire: paiele şi stuful.

Tipul casei geto-dacice a variat în funcţie de relief. Aşezările din cîmpie, locuite de o populaţie care se ocupa cu agricultura, situate în calea migratorilor , se prezenta mai puţin elevate, pentru a nu putea fi uşor observate de năvălitori, şi în acelaşi timp să reziste mai bine vînturilor aspre. Aici predominau casele îngropate, constituite dintr-un schelet din pari înfipţi de jur împrejurul gropii, pe care se aşeza direct acoperişul. În cazul locuinţelor semiadîncite, se împleteau pereţii de nuiele începînd de la sol, în continuarea gropii, pînă la acoperiş. Pereţii se acopereau cu pămînt.

Locuinţa tradiţională – evoluţie planimetrică şi sisteme constructive

 În entitatea culturală românească, Bucovina poate fi considerată ca una dintre vetrele de străveche civilizaţie care a dezvoltat şi acumulat unele dintre cele mai vechi tipuri morfo-structurale, aparţinând arhitecturii populare, multe dintre ele păstrându-se până în zilele noastre. Aici, într-o margine a spaţiului românesc, într-un ţinut cu o puternică unitate etnoculturală şi lingvistică, păstrată în mod aparte chiar în condiţiile tendenţioase de denaţionalizare (vizând în primul rând rutenizarea locală), întâlnim, alături de inegalabilele monumente de artă medievală, şi exemplare de locuinţe de o valoare aparte. Realitatea geografică a zonei, puternic împădurită odinioară, a dus la răspândirea copleşitoare în primul rând a construcţiilor din lemn. Pe baza rezultatelor cercetărilor arheologice, a unor documente de epocă, a însemnărilor călătorilor străini, precum şi a realităţii din teren putem creiona o imagine veridică asupra evoluţiei planimetrice şi volumetrice a locuinţei ţărăneşti tradiţionale, în paralel cu evoluţia sistemelor constructive, a tehnicilor de construcţie şi a materialelor folosite.

Privind retrospectiv putem afirma că aici s-au manifestat elemente de o străveche tradiţie arhitectonică locală, cu elemente preluate şi adaptate într-o continuitate perfectă. În cadrul arhitecturii ţărăneşti bucovinene sunt vizibile cele doua sisteme constructive europene, cel al cununilor orizontale din bârne, Blockbau, şi cel al unui schelet portant de lemn umplut cu diverse materiale, Fachwerk, primul fiind dominant aici. Din acest punct de vedere, arhitectura ţărănească bucovineană, ca de altfel şi cea românească în totalitate, se înscrie în marea arie culturală a arhitecturii nordice europene, Bucovina făcând parte din limita sudică a sistemului constructiv din bârne. În ceea ce priveşte plastica arhitectonică, teritoriul bucovinean a conservat forme arhaice cum ar fi casa din lemn cu acoperiş de draniţă sau din paie, în patru ape, apariţie unică în teritoriul european, dar nu şi în cel românesc, continuând o tradiţie neolitică. Această formă de casă, specifică şi restului teritoriului românesc, s-a dezvoltat într-un teritoriu distinct de cel al Europei Centrale, cu acoperişul în două ape şi cu frontonul decorat într-un stil baroc ruralizat aşa cum se întâlneşte în Austria, Slovacia, Moravia, Boemia, sau Ungaria.

Remarcăm faptul că majoritate construcţiilor din teritoriul în studiu au fost făcute din lemn, material prin excelenţă primordial acestor locuri, material investit de-a lungul anilor, în dialogul permanent dintre om şi pădure, cu multiple valenţe şi simboluri specifice. Poate datorită atâtor virtuţi atribuite lemnului, casa de lemn s-a constituit din totdeauna ca un ax fundamental al vieţii omului, un adevărat centru al Universului, un „axis mundi” în jurul căruia gravitau fel de fel de practici şi obiceiuri, aparţinând unui creştinism de factură populară. Toate practicile de sorginte magică săvârşite în perimetrul casei aveau menirea de a întreţine un dialog permanent între pământean şi divinitatea din cer sau spiritele din văzduh.

Numeroase descoperiri arheologice vin în sprijinul ipotezelor şi afirmaţiilor antropologice, de cele mai multe ori ajungând la coroborări deosebite în definirea unui stil arhitectonic de factură românească, aureolat şi de o spiritualitate aparte.

Arhitectura din lemn din această provincie românească este justificată în primul rând de bogăţia masei lemnoase, de unde şi zicerea că „de nu eşti atent îţi creşte bradul în pălărie”. Aici materialul de construcţie a fost cândva la îndemâna oricui, mai ales într-o societate tradiţională de tip autarhic, în timp ce în zonele joase de câmpie apare un alt model constructiv, folosindu-se materiale mai puţin durabile în faţa intemperiilor (nuiele, lut, stuf, paie sau chirpici din pământ).

Locuinţele din zonele joase de relief sunt nesemnificative din punct de vedere al vechimii dar deosebite privind evoluţia planimetrică şi a volumetriei precum şi a arhitecturii de interior.

În epocile mai îndepărtate nu se poate contura un raport de interdependenţă funcţional - organizatorică între locuinţă şi gospodărie; locuinţa străveche nu poate fi integrată unui concept planimetric gospodăresc precis, tipologia locuinţei încadrându-se şi rezultând din

interdependenţa altor factori formativi, deosebiţi de cei din epocile mai apropiate. Ceva mai târziu, când nivelul ocupaţional (cultura plantelor, creşterea animalelor, pădurăritul etc.) începe să se concretizeze tot mai clar, tipologia locuinţei decurge implicit din acest ultim raport. La noi, abia către sfârşitul feudalismului se poate vorbi de o tipologie clară a locuinţei aceasta fiind acum condiţionată în cea mai mare parte de formele ocupaţionale. Acest raport este unul de tip biunivoc, deoarece nu de puţine ori latura productivă determină configuraţia de ansamblu a unui complex gospodăresc şi interdependenţa organizatorică dintre locuinţă şi gospodărie.

În cercetarea locuinţei tradiţionale nu trebuie niciodată ignoraţi factorii formativi care au definitivat tipologia locuinţei, cu referiri directe la planimetrie, volumetrie, structura constructivă şi chiar expresia de decor. Nu trebuie să se ajungă la izolarea acestora de rapoartele de interdependenţă reciprocă, deoarece fiecare dintre aceşti factori condiţionează şi chiar derivă din ceilalţi, realizându-se un tot unitar, rezultanta regăsindu-se în specificul zonal al locuinţelor din anumite zone etnografice. Pe parcursul timpului se observă că evoluţia factorilor formativi nu s-a manifestat izolat ci interdependent, ansamblul de interdependenţă generând modele noi de locuinţe într-o strânsă corelare cu modelele anterioare, cu o evoluţie îndelungată, scoţând în evidenţă continuitatea vechilor formule tipologice şi perpetuarea factorilor formativi până destul de târziu, în secolul al XX-lea.

Întotdeauna planimetria locuinţei a fost determinată de funcţionalitatea sa individuală sau în raport cu tipologia complexului gospodăresc, fiind chiar o expresie sau o materializare a acestuia.

În definirea unei tipologii a locuinţei, planimetria este criteriul de bază. În spiritul acestui aspect vom analiza pe parcurs evoluţia planimetrică a locuinţei, în etapele sale distincte.

Locuinţa intenţionat amenajată ca adăpost strict necesar împotriva intemperiilor, ca spaţiu de derulare a unor îndeletniciri casnice, ca loc de petrecere a unor momente specifice din viaţa omului, de trăire într-o ambianţă plăcută între sacru şi profan în cadrul sărbătorilor de peste an, are un trecut multimilenar, originea ei fiind undeva în neoliticul timpuriu dacă nu cumva într-un trecut mult mai îndepărtat.

Urmele arheologice aparţinând neoliticului, epocii bronzului, epocii fierului, de pe teritoriul Bucovinei au vagi referiri asupra tipurilor de locuinţe din acele timpuri. Totuşi, putem afirma că încă din neolitic începe să se contureze o oarecare planimetrie, volumetria locuinţei fiind

percepută fie pe baza unor machete de case descoperite, dar mai ales pe baza descoperirilor făcute de către specialişti. Astfel, avem informaţii referitoare la locuinţele neolitice de suprafaţă, de plan rectangular, cu acoperişul în două sau patru ape, cu frontoane la faţadele scurte, accesul în interior făcându-se pe latura scurtă. Machetele de locuinţe neolitice, de mare asemănare pe arii extinse în spaţiul carpatin, machete cu destinaţii probabil ritualice, codifică aspecte care pot constitui o imagine cât mai apropiată asupra locuinţelor civile din neolitic şi pot fi folosite ca o premisă pentru formularea cel puţin a unor ipoteze.

Locuinţele aparţinând neoliticului dezvoltat, de unde avem mai multe date, aveau o formă rectangulară cu o suprafaţă de aproximativ 40-50 metri pătraţi, fiind orientate în şiruri paralele pe direcţia NE-SV, având o densitate mai mare pe locurile mai ridicate în cadrul aşezărilor. Pentru acestea avem şi unele detalii constructive. Construcţiile aveau platforme de lut amestecat cu pleavă, ars la roşu, cu o grosime de 15-18 cm, platforma de lut fiind plasată peste o podină de lodbe din buşteni despicaţi, cu un diametru de 25-30 cm. Pereţii erau construiţi din împletituri de nuiele care erau lutuite şi încadrate de pari masivi, bătuţi la colţuri şi intermediar.

Studierea amănunţită a locuinţelor din această epocă poate duce la furnizarea unor date detaliate privind începuturile conturării unei tipologii a locuinţei de mai târziu.

Trecând peste o mare perioadă de timp, cea aparţinând epocii bronzului şi a fierului, implicit peste epoca clasică dacică, pentru care nu avem dovezi edificatoare privind locuinţele de aici, putem afirma, cu o oarecare îndrăzneală, că la baza planimetriei locuinţei medievale şi a celei de mai târziu, stă locuinţa aparţinând perioadei prefeudale (sec. V-

 

 

 

 

VII), perioadă bine conturată în teritoriul bucovinean prin descoperirile arheologice de la Şipot, Suceava, Botoşana, Udeşti, precum şi cele de la Zahareşti. La aceste descoperiri se pot adăuga şi cele din judeţul Botoşani şi chiar din Moldova meridională sau sudică, descoperiri care oferă date asemănătoare sau chiar identice.

Pentru modelele de locuinţe aparţinând mileniului I d. Hr., se poate constata o perpetuare a tipurilor de locuinţe din epocile anterioare. Pentru această perioadă, în special pentru secolele VI-VII sunt specifice locuinţele de tip bordei şi cele de suprafaţă, cu o variantă a colibei. Locuinţa de suprafaţă cu pardoseala uşor adâncită (25-35 cm) în raport cu nivelul de călcare era de tip monocelular şi de formă sensibil pătrată. Pereţii acestei construcţii aveau scheletul din pari verticali, câte trei pe fiecare latură, înfipţi în sol şi cu lese de nuiele împletite, peste care se aplica o lutuială. Se pare că alături de tehnica de construcţie a pereţilor din nuiele apare acum şi tehnica cu dulapi fixaţi orizontal între montanţi verticali şi prevăzuţi cu nuturi.

Credem că această tehnică constructivă s-a păstrat dintr-o epocă anterioară (cel puţin din cea dacică), fiind vizibilă şi în etapele următoare, tehnică ce presupunea unele cunoştinţe aparte şi mai ales o specializare necesară în operaţiile de ecarisare a materialului de construcţie precum şi de nutuire. Locuinţele de suprafaţă ce apar sub forma colibelor, cu pereţii din nuiele apar destul de sporadic, acest tip de locuinţă fiind prevăzut şi cu o vatră liberă, simplă, înconjurată cu pietre.

Facem cuvenita precizare că prin colibă înţelegem (pentru aspectul de faţă) acele construcţii simple care, prin structură şi destinaţie utilitară, aparţin mai degrabă unui tip sezonier, agrar sau pastoral, sau utilizat în general în vremuri de restrişte, în perioada marilor migraţii, tip constructiv uşor de ridicat sau de refăcut după revenirea localnicilor pe vechile vetre de locuire. Dar, desigur că în paralel cu aceste construcţii, au existat şi locuinţe durabile, unele probabil şi cu pereţi din bârne masive.

Al doilea tip de locuinţă din perioada prefeudală este aceea adâncită până la 1,40 m, locuinţa de tip bordei. Locuinţele bordei din acest timp aveau dimensiunile cuprinse între 2,50 şi 2,70 m, podeaua fiind mult sub nivelul de călcare iar în colţul nord-estic, la distanţa de 40 cm de una dintre laturi era prevăzută o vatră, delimitată pe trei laturi de pietre de dimensiuni mari, a patra latură rămânând deschisă. Se pare că acest tip de locuinţă era destul de îngrijit lucrată, podeaua având o suprafaţă orizontală fără denivelări, chiar dacă nu era lutuită. În locuinţele de tip bordei s-au găsit pe laturile pereţilor urme de pari care certifică construirea pereţilor din nuiele lutuite şi mai puţin prezenţa lodbelor de lemn pentru căptuşirea acestora. Probabil că parii erau folosiţi şi pentru susţinerea acoperişului conceput în două ape şi construit din stuf pe un suport de ramuri, aceasta rezultând din marea cantitate de cenuşă fină răspândită pe întreaga suprafaţă a podelei (acest lucru fiind vizibil în urma şpăcluirii orizontale a podelei). În ceea ce priveşte intrarea în locuinţele de tip bordei, aceasta consta din trepte săpate în afara perimetrului construcţiei fără a avea vreo amenajare specială şi fără să fi fost placate cu piatră. Adaptarea locuirii la condiţiile locale a dus la apariţia unor noi sisteme constructive, acum întâlnindu-se şi locuinţe rectangulare cu pereţii din pământ compact, armaţi pe ambele părţi cu împletituri de nuiele, pereţii având o grosime de 30-50 cm, cu deosebirea că aici lipitura nu avea numai rolul de izolator termic, ea aparţinând probabil chiar esteticului decorativ.

Sistemul constructiv al cununilor din bârne orizontale, îmbinate „stâneste” la colţuri, începe treptat să-şi lărgească prezenţa, mai ales în zonele colinare şi de munte. Această tehnică constructivă se generalizează în epocile următoare iar folosirea lemnului ecarisat în construcţia locuinţelor din epoca prefeudală poate fi pusă şi pe seama uneltelor de fier specifice meşteşugului dulgheritului, unelte deja mult perfecţionate, care într-o formă mai simplă sunt prezente şi în epocile anterioare.

Este destul de dificil ca în acest cadru restrâns să abordăm întreaga problematică a locuinţei tradiţionale O abordare a acestei construcţii, în evoluţia sa, trebuie plasată pe coordonatele timpului, tipurile evolutive dezvoltându-se unul din altul în sensul de mai bine şi mai confortabil.

Descoperirile arheologice sunt un indiciu că bordeiul din secolele VI-VII este punctul de pornire care ne introduce în şirul mai multor etape de dezvoltare ce corespund unor epoci istorice.

Ca tip funcţional planimetric, bordeiul are o evoluţie îndelungată. Ca tip constructiv, el nu trebuie confundat neapărat cu o locuinţă îngropată. Bordeiul considerat fie ca o locuinţă îngropată sau, mai târziu, fiind incluse sub această denumire şi locuinţele mici, de suprafaţă, presupune o construcţie cu o singură încăpere, cunoscută în literatura de specialitate sub numele de monocelulară. Frecvenţa şi folosirea lesnicioasă a făcut ca bordeiul să fie întâlnit pe întreaga durată a feudalismului, în epoca modernă şi chiar în cea contemporană. Şi astăzi locuinţele de suprafaţă monocelulare, în special în zona de munte poartă denumirea de bordei ca să nu mai vorbim de bordeiele de pe munte folosite la muncile de sezon, în special în perioada de recoltare a fânului.

În paralel cu bordeiul vechi, îngropat în sol, este atestat şi semibordeiul sau locuinţa parţial îngropată, tip constructiv aparţinând din plin epocii prefeudale, prevăzut cu o instalaţie de încălzire destul de rudimentară, ce constă dintr-o vatră liberă mărginită cu pietre de râu sau prevăzută mai apoi cu cuptoare circulare.

Locuinţa caracteristică aşezărilor de tipul seliştilor din secolele IX-XI aveau forma de semibordei rectangular, prevăzut la colţul opus intrării cu un cuptor de încălzire, clădit fie pe pământ sau pe pietre lipite cu lut, dar pe lângă locuinţele de tip semibordei s-au descoperit şi locuinţe de suprafaţă.

Construcţiile de suprafaţă s-au identificat mai greu din cauză că tălpile au fost aşezate direct pe pământ sau pe un şir de pietre dispuse mai des sau mai rar. În lipsa pietrelor, tălpile erau aşezate direct pe pământ sau protejate împotriva apelor numai prin garnini de pământ asemănător prispelor, dar mai înguste. Locuinţele semiîngropate au putut fi mai uşor identificate deoarece resturile materialelor din care au fost făcute au căzut în perimetrul acestora sau în gropile parilor, rămânând în situ sau puţin deranjate sau arse. Orientarea locuinţelor şi a locului intrărilor pe laturile sud-vestice erau preferate din cauza vânturilor de nord-est. Intrarea şi ieşirea din aceste locuinţe era destul de dificilă iar activităţile casnice impuneau o circulaţie permanentă. De aceea ele, treptat, s-au urcat către suprafaţă. De altfel spre suprafaţă au fost şi sunt şi bordeiele folosite ca adăposturi temporare până destul de târziu, până în zilele noastre. Locuinţele semiîngropate au coexistat multă vreme nu numai cu cele de suprafaţă dar şi cu bordeiele propriu-zise.

Locuinţa monocelulară a fost din totdeauna o construcţie cu realizare simplă. Sistemul ei constructiv este cel mai uşor de realizat chiar şi în epoci cu o tehnologie destul de empirică. Monocelulara a constituit în întreaga epocă prefeudală, în perioada feudalismului timpuriu şi mai târziu, un spaţiu de maximă concentrare a vieţii de familie, în care era adăpostit întreg mobilierul de interior şi membrii familiei. Aici, în acest spaţiu, în jurul vetrei arhaice, se practica întreg ceremonialul obiceiurilor de peste an sau cele din ciclul vieţii omului. În acest spaţiu vatra deţinea funcţia centrală a habitatului uman. În relaţie cu ea se organiza nu numai spaţiul locuibil dar şi timpul ce măsura ceremonialurile de factură mitico-magice. În tradiţia românească, ca şi la alte popoare, la ridicarea unei case se alegea mai întâi locul vetrei unde se înfigea un ţăruş, acesta având rol de „axis mundi”, în jurul căruia se derula întreaga construcţie. Vatra arhaică era locul destinat producerii şi întreţinerii focului, ea fiind concepută ca o incintă circulară sau rectangulară delimitată de câteva pietre de râu, pentru ca mai târziu să întâlnim un cuptor de încălzire şi locul pentru prepararea hranei şi chiar un fel de „altar” pe care se ardeau ofrande

ritualice. Hornul casei, adică locul pe unde era evacuat fumul, reprezenta în societăţile tradiţionale un fel de „fereastră”, având rolul de „poartă spre cer”, dar şi spaţiul pe unde pătrundeau duhurile malefice sau benefice ce planau în jurul casei. Rolul sacru pe care l-a deţinut vatra casei în cadrul civilizaţiei româneşti este atestat şi de numeroasele interdicţii impuse în incinta ei. Vatra ca element primordial al locuinţei a fost din totdeauna un altar domestic, un punct de convergenţă a spaţiului intern cu cel aferent locuinţei. Vatra la români a fost un simbol sau chiar un stâlp al statorniciei, de aici, prin extensie, ajungându-se la termenul de vatră strămoşească.

Revenind la locuinţa monocelulară, putem afirma cu deplină convingere că ea a avut cea mai îndelungată existenţă (din neolitic până astăzi) şi că aceasta mai poate fi întâlnită şi în prezent, fie sub destinaţia unei bucătării de vară sau ca un spaţiu transformat în depozit de obiecte şi instrumentar casnic nefolosit sau ca spaţiu de creştere a animalelor mici. Puţine sunt cazurile când această construcţie mai este folosită şi astăzi la parametrii tradiţionali. Monocelularele de astăzi se deosebesc de cele tradiţionale, nu atât prin materialele de construcţie, tehnică constructivă, cât mai ales prin destinaţia acestora. Sub diverse denumiri precum bordei, odaie, hâj, cuhnie, ele mai sunt încă funcţionabile şi acum, fie în sezonul recoltatului fânului sau la prepararea hranei pentru animale. În părţile Rădăuţiului, a Dornei şi în cele locuite de huţuli se mai întâlnesc bordeie monocelulare de o frumuseţe constructivă aparte, cu pereţii din bârne rotunde, având pereţii laterali prelungiţi către faţadă, în partea din faţă având un gang ce reprezintă un spaţiu de folosinţă în plus. Monocelularele impresionează încă prin echilibrul proporţiilor, decorul simplu dar plin de eleganţă, redat de contrastul dintre brunul patinat al bârnelor pereţilor şi albul chenarelor din jurul ferestrelor sau al uşilor. Obligatoriu este de semnalat existenţa unor „adevărate sate” cu gospodării sezoniere în care locuinţele sunt de tipul bordeielor mononucleare, cele mai multe datând de la sfârşitul secolului al XIX-lea sau începutul secolului al XX-lea.

Într-o altă etapă de evoluţie a locuinţei ţărăneşti, etapa voievodală (care din punctul nostru de vedere este şi un început de noi expresii spectaculare), apar noi tipuri funcţionale mai evoluate din punct de vedere planimetric. Pentru această perioadă, în studierea evolutivă a locuinţei, pe lângă criteriul planimetric, trebuie avuţi în vedere şi alţi factori care-şi fac simţită prezenţa în conturarea profilului locuinţei. Este vorba în primul rând de nivelul ocupaţional de bază al populaţiei la care se adaugă factorii naturali, evenimentele politice şi juridice ale vremii precum şi influenţa străină pe anumite trepte de civilizaţie, toate circumscrise contextului unor eroziuni fireşti ale timpului.

Realitatea a dus la conturarea, într-un cadru evolutiv istoric, a câtorva tipuri de locuinţe ce se diferenţiază la mari distanţe, fie prin dimensiuni şi configuraţie planimetrică sau prin volumetrie precum şi a altor particularităţi de rezolvare zonală.

Într-o societate tradiţională de tip autarhic, cu un specific pastoral, omul a fost mult mai preocupat decât în vremurile moderne de alegerea locului de casă, construirea şi ferirea adăpostului de forţele malefice care ar fi perturbat cursul unei vieţi normale. În epoca voievodală, într-un ţinut ca într-o adevărată „poartă a furtunilor”, când satele erau pârjolite de cotropitori, gândul permanent al oamenilor retraşi în locuri ferite sau reveniţi pe vetrele părăsite era acela de a repara sau a ridica un nou adăpost în spiritul normat de tradiţia locală.

Cunoaşterea locuinţelor din epoca voievodală în evoluţia lor planimetrică sau volumetrică, studierea lor fie pe baza descoperirilor arheologice sau a unor documente de cancelarie sau chiar studierea câtorva rămase dintr-o epocă mai mult sau mai puţin îndepărtată dar care păstrează încă un iz medieval, duce în cele din urmă la ipoteze şi concluzii din cele mai interesante în legătură

cu rostul şi atitudinea omului, conturându-se mai clar şi pe această cale imaginea de civilizaţie a satului tradiţional.

Cristalizarea structurilor economico-sociale de tip feudal, proces cu debutul în etapa anterioară, cunoaşte, începând din secolul al XIV-lea, forme evolutiv ascendente. Acum începe conturarea tipurilor de aşezări (sate, târguri, reşedinţe cneziale sau voievodale), generalizându-se structurile şi tehnologiile constructive. Totodată încep să se contureze şi principalele modele de locuinţe săteşti, determinate de condiţiile geo-climatice şi resursele economice ale teritoriului.

În epoca feudală, ca o caracteristică generală, era răsfirarea locuinţelor adaptate reliefului, împrăştierea acestora fiind până în secolul al XVIII-lea de un asemenea grad, încât un martor al vremii relata că „nici zece odăi nu erau la un loc dintr-un sat de câte o sută de case ci vârâţi în văi şi dealuri, fiecare unde i-a venit locul după vremuri”.

În zona de podiş, starea aşezărilor bântuite de starea de incertitudine şi de împilare a stăpânilor nu putea fi alta decât aceea a grupurilor dispersate în locuinţe sărace, adesea fără de împrejmuiri, fără plantaţii de pomi, de cele mai multa ori satele de aici fiind alcătuite din bordeie săpate în pământ sau locuinţe fragile de suprafaţă, având pereţii construiţi din nuiele lipite cu lut. Ţăranii se obişnuiseră să-şi facă locuinţe atât de simple încât oricând să le poată părăsi fără nici o părere de rău. Situaţia de aici poate fi asemuită cu cea dintr-o altă zonă românească unde se arată că în sate nu se văd „decât nişte odăi în pământ de le zice bordeie, unde intrând cineva nu va vedea decât o gaură în pământ, încât poate încăpea omul cu nevasta şi copiii împrejurul vetrei şi un coş de nuiele scos afară din faţa pământului şi lipit cu balegă şi după sobă o altă gaură prin care trebuie să scape fugind, cum va simţi că a venit cineva la uşă – căci ştie că nu poate fi decât un trimis spre împlinirea de bani ”.

Bordeiul medieval oferea posibilităţi sporite de izolare termică şi eoliană precum şi o economisire de combustibil în anotimpul rece. Această construcţie de formă dreptunghiulară păstrează principiul constructiv al edificiilor cu elemente portante verticale (stâlpi de colţ şi cei din laturile construcţiei) adâncite în sol, dar acum se generalizează procedee tehnologice noi în prelucrarea lemnului, cu pereţii construiţi din dulapi de brad ecarisaţi, dispuşi în cununi orizontale, în nuturi executate în stâlpi. În paralel sunt întâlnite şi locuinţe cu pereţi din nuiele, cu lipitură de lut. Acoperişul acestor locuinţe era conceput în două ape (table) fiind sprijinit lateral pe cosoroabele aşezate ca o cunună superioară a pereţilor iar grinda de coamă sprijinindu-se pe stâlpii centrali. Căpriorii acoperişului se sprijineau cu un capăt pe coama casei iar cu celălalt pe cosoroabe, peste ei punându-se crengi lungi peste care se băteau paie, coceni şi deasupra acestora se punea pământ bătătorit.

Tot în perioada voievodală, în zonele de deal, dar mai ales în cele de munte, zone puternic împădurite, se regăseşte sistemul constructiv blockbau, atât la locuinţele monocelulare cât şi la cele de tip mai evoluat, cu mai multe încăperi. Acest sistem de construcţie presupune eliminarea parilor portanţi de la colţuri şi de pe laturile locuinţelor, o adevărată revoluţie în arhitectura populară românească. Acum se întâlnesc şi case cu pereţii din cununi de bârne aşezate pe tălpi masive, fixate pe o temelie de piatră dar şi locuinţe cu pereţi groşi umpluţi şi lutuiţi.

În etapa clasică de evoluţie a locuinţei ţărăneşti (sec XV) apar tipuri funcţionale noi, mai evoluate care nu-şi au corespondenţa în epocile anterioare. Acum, la Suceava şi în alte oraşe din Moldova, sunt semnalate cel puţin patru tipuri de locuinţe civile (sec. XV): bordeiul, semibordeiul, locuinţa de suprafaţă şi locuinţa cu pivniţă, la care se pot adăuga şi locuinţele orăşenilor, mult mai evoluate chiar şi pe verticală. Primele două modele de locuinţe sunt caracteristice periferiei târgurilor şi implicit zonelor rurale, planul acestora fiind dreptunghiular, cu dimensiunile de 3,50 x 2,50 m., adâncimea bordeielor variind între 1-1,50 m iar a

semibordeielor între 0,50-0,60 m. Nu putem specifica dacă planurile erau de tip monocelular dar după dimensiuni şi după cele relatate mai sus de către contemporanii vremii este de presupus că se încadrau în această planimetrie.

Începând din epoca voievodală, locuinţa monocelulară, ca vechi prototip, devine nesatisfăcătoare, necorespunzând noilor cerinţe de confort sau noii structuri economice, urmând în mod firesc tendinţa de evoluţie spre mai confortabil. Din vechea locuinţă monocelulară se va dezvolta casa cu tindă rece şi o cameră de locuit. Remarcăm că locuinţa din această parte a ţării precum şi cele de pe întreg cuprinsul carpatin au suferit o evoluţie în funcţie de tindă, planimetria ei desfăşurându-se asimetric sau simetric, în funcţie de acest spaţiu (tinda) sau chiar şi prin adăugarea chilerului (spaţiul din spatele casei). De acum se poate vorbi deja de un început de separaţie funcţională interioară prin crearea unui spaţiu special destinat locuirii, a camerei cu instalaţia de încălzire. În spaţiul noii locuinţe, tinda va prelua nişte funcţii precise: pe lângă că era un spaţiu de legătură a camerei locuibile cu exteriorul şi spaţiu de izolare, ea devine şi locul de acces în podul casei precum şi un depozitar al unor produse alimentare sau al unor ustensile casnico-gospodăreşti. În tindă se depozita de obicei făina pusă în saci sau lădoaie din scândură, butoaiele cu murături, piese din harnaşamentul cailor, piua de pisat grâul, râşniţa, cofe, buduroaie etc. Tinda descoperită era folosită în vreme de ploaie şi ca spaţiu în care se îmbălteau cerealele păioase, trifoiul pentru sămânţă sau fasolele, aici avându-şi ieşirea şi fumul de la vatra deschisă din casă, fumul fiind astfel dirijat în podul casei.

 

Intrarea directă în camera de locuit permitea pătrunderea frigului de afară în mod direct dar diminuarea puterii de pătrundere a acestuia a fost rezolvată prin adăugarea tindei, acum existând o comunicare interioară între camera de locuit şi tindă, casa cu tindă rece şi o cameră fiind intermediara celei cu două camere de locuit de mai târziu. Intrarea în casă se făcea de pe prispă prin tindă, tinda având funcţia de spaţiu tranzitoriu, lăsând camerei în care locuia familia funcţia de locuinţă cu vatră, ceea ce a însemnat un real progres şi în sensul îmbunătăţirii condiţiilor igienice.

În spaţiul bucovinean, spre deosebire de alte zone româneşti, nu s-au semnalat instalaţii de încălzire în tindă, tinda rămânând în permanenţă un spaţiu rece. Totuşi, începând cu secolul al XVIII-lea apar şi unele excepţii, doar într-o zonă limitată în care au penetrat şi s-au localizat huţulii veniţi din Galiţia şi Pocuţia. În locuinţele huţăneşti de tip tindă-cameră, în tinda de mari dimensiuni faţă de cea românească, se întâlnesc vetre rudimentare, circulare cu cujbă, loc unde într-un colţ se prepara hrana pentru animale sau chiar hrana oamenilor. Locuinţa cu tindă rece, ca una ce aparţine unei vechi planimetrii, o întâlnim destul de frecvent pe tot parcursul secolelor XVIII – XIX, ea funcţionând în exemplare reduse şi în secolul al XX-lea şi chiar în zilele noastre, chiar dacă a suferit transformări neesenţiale în lungul curs evolutiv.

Pentru Suceava secolului al XV-lea, cele mai importante menţiuni documentare referitoare la casele civile apar în legătură cu privilegiile acordate de către domnitori unor negustori lioveni, dar ele sunt semnalate şi în alte ocazii. Tot pentru secolul al XV-lea încep a fi menţionate şi casele de la sate, fără a se face precizări privind planimetria sau configuraţia lor. Începând cu secolul al XVI-lea, ştirile privind locuinţele din Bucovina devin tot mai numeroase, multe făcând obiectul unor însemnări ale călătorilor străini, dar cele mai multe ştiri se referă la zonele de relief mai joase, unele ştiri dând chiar detalii despre aceste construcţii. Astfel Anton Verancsis (Verantio), în lucrarea intitulată Descrierea Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti, apărută în jurul anului 1550 arată că „satele arată ca nişte colibe de păstori împrăştiaţi peste tot locul… iar casele ţăranilor sunt puţin ridicate de la pământ şi făcute din lemn, lipite cu lut şi acoperite cu paie şi stuf”. Tot pentru această perioadă avem informaţii că şi draniţa era folosită la acoperişul caselor şi că „casele sunt clădite din bârne şi în care locuitorii se apără de asprimea iernii”, sau chiar detalii privind construirea caselor din bârne masive pe o temelie de piatră şi lipite cu lut.

Datorită factorilor economici locali, din tipul de locuinţă cu tindă şi cameră începe să se dezvolte locuinţa cu tindă – cameră şi o cămară în spatele tindei. Apare deci un element inedit – cămara – care începe să preia funcţia de depozitar al celor agonisite de familie, fie produse alimentare sau uneltele şi ustensilele casnico-gospodăreşti. Casa cu tindă şi cameră constituie planimetric tipul de locuinţă ce cuprinde trei încăperi, cămara plasată în fundul tindei fiind despărţită de aceasta printr- un perete prevăzut cu o uşă de acces.

Casa cu tindă rece, cameră de locuit şi cămară, specifică se pare nordului Moldovei, este un caz rar întâlnit în restul arhitecturii româneşti, putând fi considerată chiar o improvizare locală, având drept argument condiţiile economice locale, când adăugarea la vechea monocelulară a unei încăperi de depozitare vine în sprijinul păstrării produselor alimentare specifice în primul rând unei zone pastorale. Apariţia acestui tip de locuinţă ca o improvizaţie locală rezultă şi din faptul că fiecare dintre cele două încăperi (camera de locuit şi cămara) au intrări separate, fără comunicare între ele.

În perioada voievodală, cu toată libertatea cunoscută în lumea satelor, când meşteşugul lemnăritului începe să se afirme din ce în ce mai pregnant, dezvoltarea planimetrică a locuinţelor era mult lăsată în seama menţinerii formelor arhaice moştenite din epocile anterioare, chiar a deselor refaceri şi mai puţin a înnoirilor. Acum, tipul cel mai frecvent îl formau locuinţele joase de formă rectangulară cu talpa adâncită în sol, fără de amenajări speciale.

Îngroparea tălpilor în pământ era o măsură de asigurare a stabilităţii scheletului construcţiei, consfinţind şi faza trecerii de la locuinţa semiadâncită la locuinţa de suprafaţă cu tălpile montate la nivelul de călcare. Dovezi despre acest fel de locuinţe ne sunt furnizate de descoperirile arheologice de pe teritoriul în studiu precum şi de cele de pe întreg cuprinsul românesc. În feudalismul timpuriu şi cel dezvoltat, când relaţia dintre vatră şi moşia satelor era mult mai liberă decât în epoca modernă, când se înregistrează o pătrundere progresivă a vetrei în detrimentul moşiei, oamenii ocupând noi teritorii de la est către vestul Bucovinei prin acţiuni de defrişare, de cele mai multe ori casele erau ridicate cu lemnul de pe loc. Numai în perimetrul podişului Sucevei sunt înregistrate peste 120 de acţiuni de defrişarea pentru secolele XIV – XV, multe dintre ele având scopul înfiinţării de noi aşezări. Desigur că de la ocupare prin defrişare a locurilor de aşezări, până la durarea unor locuinţe mai durabile, formele cele mai des abordate erau cele ale bordeielor sau ale colibelor.

Bordeiele medievale care au existat în paralel cu locuinţele dezvoltate planimetric erau adâncite în pământ sub nivelul de călcare. Aceste locuinţe în pământ aveau pereţii căptuşiţi cu lemn, fiind acoperite cu blăni din lemn peste care se punea pământ şi paie. Dominant era aici sistemul blockbau, în foarte multe cazuri lemnul din structura pereţilor fiind combinat cu ramuri subţiri sau tulpini de arbuşti şi cu mortar din pământ argilos. În zona de câmpie pereţii erau formaţi din două elemente distincte: unul de susţinere, format din stâlpii masivi înfipţi în pământ şi altul de umplutură cu pământ. Elementele de susţinere erau formate la locuinţele de suprafaţă de un schelet din grinzi orizontale, aşezate pe pământ în chip de tălpi, altele formând cununile succesive. Tot în zonele joase, elementul de umplutură era format dintr-o împletitură de nuiele ţesută pe pari aşezaţi

 

 

 

 

 

între grinzi şi stâlpi, peste aceasta fiind întins un strat gros de pământ lutos, amestecat cu pleavă, paie şi bălegar.

Multă vreme în epoca voievodală au existat în paralel locuinţe de tipul celor descrise mai sus bordeie, semibordeie, locuinţe de suprafaţă monocelulare sau cu tindă ori camere de locuit. Locuinţa cu tindă rece, camera şi cămara, specifică acestei etape este întâlnită destul de frecvent şi pe parcursul secolului al XVIII – lea şi chiar mai târziu.

Exploatarea lemnului şi confecţionarea draniţei pe loc a determinat ca în arhitectura populară să se înregistreze un real progres. Acest aspect l-a determinat pe străinul Iohann Mayer să afirme în secolul al XVII – lea că aici „ sunt numai case de lemn dar parte din ele sunt, în felul lor, încăpătoare şi destul de frumos făcute”. La 1633 Niccolo Barsi ne dă amănunte privitoare la tehnica de construcţie a locuinţelor, arătând că: „casele sunt făcute din bârne prinse unele de altele. Deasupra lor se pune lut cu paie tăiate mic şi balegă de cal şi apă”. De un real folos pentru cunoaşterea caselor din secolul al XVII – lea ne este şi jurnalul de călătorie al lui Paul de Alep, secretarul patriarhului Macarie care trăind mulţi ani pe pământul românesc ne-a lăsat unele amănunte şi în acest domeniu. El nota: „casele în această ţară sunt clădite din lemn, din bârne şi scânduri, acoperişul este în doua ape şi înalt pentru ca zăpada să nu rămână pe el. În fiecare casă este un cuptor care are pe dinafară un fel de horn de lut. În timpul iernii casele sunt mai calde decât băile”.

În evul mediu ţăranii liberi erau obligaţi să construiască casele stăpânilor locului, fiind obligaţi şi la contribuţii în bani.

Credem că, începând de la sfârşitul secolului al XVII-lea, dar mai mult în cel următor, în contextul unui climat economico-social favorabil începe să-şi facă prezenta o locuinţă de planimetrie simetrică, având tinda la mijloc şi doua camere cu intrări separate. Acest tip de locuinţă este atestat din plin pe tot parcursul secolului al XIX–lea când sunt înregistrate şi unele adaptări constructive pentru animale, tinda rămânând la fel ca şi înainte doar ca spaţiu de acces sau de depozitare.

Pereţii caselor de genul acesta erau din bârne rotunde, îmbinate la colţuri „stâneşte” şi era firesc ca la aceste construcţii să dispară stâlpii de la colţuri precum şi cei intermediari. Ferestrele erau de mici dimensiuni şi marcate în bârnele pereţilor, având puse în ele bârdâzanul transparent care, pe lângă că oferea oarecare luminozitate în timpul zilei, mai şi izola interiorul de frigul de afară în timpul iernii. Acum şi camera de locuit va fi preluată în proporţii sporite, volumele clasice tinzând spre o extindere planimetrică. La locuinţa cu doua camere (C T C), una dintre acestea era destinată locuirii permanente a familiei iar cealaltă cameră devine un spaţiu de prezentare, camera de curat, unde sunt păstrate obiectele de preţ ale gospodăriei (în primul rând zestrea), ea fiind folosită numai în momente deosebite (botezuri, nunţi, hramuri sau alte sărbători). Această încăpere a căpătat denumiri diverse în funcţie de zonă: „casa cea mare”, „casa din vale” sau „cea casă”.

Accesul în locuinţă se face tot prin tindă care rămâne predominant tot o încăpere de trecere, fiind acum mai puţin folosită ca un spaţiu depozitar. La casele mai vechi, tinda nu era acoperită, cele din secolul al XIX–lea având tavanul tindei din dulapi sau scânduri la fel cu cel din camere. Adâncimea tindei era egală cu cea a camerelor, afară de cazul când în fundul acesteia se construia în mod improvizat o cameră. De multe ori aceste case aveau acoperişul coborât destul de jos, el adăpostind în spatele casei polata sau chilerul, încăperi cunoscute sub denumirea de târlă sau şandrama. Târla se extindea uneori de-a lungul casei, fiind despărţită în doua: o cameră şi adăpostul oilor pe timpul iernii. Accesul în târlă se făcea fie prin tindă, printr-o uşă de acces dar şi direct de afară, lateral pe la un capăt al casei. Acest tip de locuinţă o întâlnim destul de

frecvent pe o mare arie de întindere, în întreg spaţiul românesc dar şi în aşezările huţule dar de proporţii mai mari, la huţuli, casele fiind de obicei cu doua intrări. Uşa din spatele casei, pentru intrarea directă în spaţiul economic al gospodăriei de tip pastoral, cu curte dublă, este chiar şi o ieşire de refugiu în caz de nevoie.

Tot în această etapă de dezvoltare a locuinţei, dar pe spaţii mai restrânse, apare ca un vechi ecou al casei cu tindă-cameră sau mai degrabă sub influenţă străină (germană), planul de casă numai cu doua camere (bicelulară), fără tindă, camerele fiind de dimensiuni aproximativ egale, una îndeplinind atributele locuirii permanente iar cealaltă devenind un spaţiu de prezentare. Acest plan de locuinţă aparţine unei tipologii destul de ciudate sau, din nou, fiind mai degrabă un fel de improvizaţie, o modă trecătoare a planimetriei vremii. Genul acesta de locuinţă a avut o scurtă durată de existenţă, fiind întâlnită într-un număr restrâns de sate, în special acolo unde s-au localizat coloniştii germani.

Începând din secolul al XVIII–lea, în construirea caselor începe să apară treptat dar câştigând cu succes teren, sistemul constructiv al cununilor de bârne cioplite în patru feţe şi îmbinate la colţuri în cheutori trapezoidale sau „coadă de rândunică”, aşa zisa cheotoare nemţească. Această inovaţie în construirea caselor aducea un plus de prospeţime, de fineţe, bârnele cioplite asigurând o orizontalitate a pereţilor mult mai bună decât în cazul când se foloseau bârne rotunde, permiţând şi o lutuire mai bună a acestora şi implicit o izolare termică perfectă a interiorului.

O componentă a planimetriei casei tradiţionale este şi prispa, element caracteristic pentru întreg spaţiul românesc.

Prispa ca element arhitectonic face parte comună cu casa. Cele arhaice, întâlnite din vremuri străvechi, constau dintr-o umplutură de lut bătut cu maiul, piatră lipită cu pământ, ce urca până la înălţimea temeliei (la casele mai evaluate de pe sol). Credem că prispa începe să apară odată cu podirea interiorului, la casele ce aveau o temelie de piatră, fiind adăpostită de streaşina largă, mărginind locuinţa pe una sau mai multe laturi, iar în unele cazuri de jur împrejur. Dacă la început prispa era umplută cu pământ şi lutuită, în secolul al XIX – lea ea începe să fie înlocuită tot mai frecvent cu prispa din scânduri, sprijinite la capetele tălpilor de la case. Imediat, în mod evolutiv, prispa devine închisă cu scânduri, căpătând denumirea de gang. Scândurile gangului erau simple sau traforate, acum prispa (gangul) fiind înzestrată cu stâlpi ornamentali, decoraţi prin tehnica cioplirii – sculpturii, la intrarea în gang fiind prevăzuţi doi stâlpi de mici dimensiuni ce încadrau portiţa de la intrare. Când prispa este mai înaltă datorită înălţimii temeliei, datorate adaptării construcţiei la terenul în pantă, accesul în casă se face prin trepte de lemn sau piatră fixate în dreptul intrării.

Prispa a avut o mare utilitate şi importanţă pe întreaga durată a sa. Mare parte din viaţa familiei se desfăşura pe prispă. Vara aici se servea masa, se dormea şi se lucra în acest perimetru. Aici, în pragul casei se făceau primirile, şi tot aici tăinuiau şi se sfătuiau oamenii. Tot în spaţiul prispei se derulau unele activităţi gospodăreşti, aici toamna se desfăcea porumbul, şi tot în spaţiul prispei, în partea de sus a stâlpilor erau bătute cuie în care se atârnau, după anotimp, şiruri de ardei iuţi, legăturile de ceapă, busuioc, mărar. Pe prispă se colinda şi tot de aici se supraveghea uliţa satului, vecinele comunicând una cu alta de la capul prispei. Prispa desfăşurată pe una sau mai multe laturi ale casei, prin neutralitatea sa, este un adevărat cerc sau chiar filtru care separa casa de mediul înconjurător, ferind-o de forţele malefice. Prispa (gangul) cu stâlpii ornamentali conferă locuinţei un aspect aparte, devenind o mândrie a casei, spaţiul ce intră imediat în vizorul critic al trecătorului de pe uliţă. De pe culmea prispei oricine putea admira zestrea fetelor de măritat.

Impunătoare prin proporţiile construcţiei, a raporturilor constante dintre înălţimea pereţilor şi cea a acoperişului, locuinţei tradiţionale i se va adăuga ulterior în planimetrie un element arhitectonic nou, foişorul – element plasat în axul tindei.

Foişorul sau cerdacul apare la un moment dat, în paralel cu evoluţia planimetrică a casei, aspect ce reflectă pe de o parte starea socială a sătenilor dar şi interesul pentru ceva nou.

Foişorul era conceput încă de la alegerea locului de casă, fiind inclus în planul acesteia, odată cu trasarea temeliei, făcând parte integrantă din planimetria casei dar nu se ştie precis momentul când apare acest element constructiv. Se pare că în nordul ţării, foişorul începe să apară într-o planimetrie mai evoluată, odată cu dezvoltarea locuinţei bicamerale de genul cameră-tindă, fiind întâlnit aproape în toate zonele etnografice, dar mai frecvent în părţile Dornei, Câmpulungului şi a Rădăuţiului. În zona Sucevei el apare mai mult la vechile case armeneşti dar prezenţa sa aici nu trebuie pusă neapărat pe seama unei influenţe armene. În zona locuită de huţuli, foişorul nu este întâlnit decât cu totul întâmplător, datorându-se aici unei implantări artificiale, construcţia foişorului neavând nimic comun cu tradiţia locală huţănească.

Secolul al XIX–lea reprezintă şi perioada de înflorire maximă a arhitecturii populare, timp în care volumele devenite clasice tind spre o extensie planimetrică, totodată făcându-şi apariţia şi noi expresii în decorul caselor. Realitatea din teren ne oferă adevărate monumente ale acestui domeniu al civilizaţiei lemnului. Începând de la jumătatea secolului al XIX–lea încep să se construiască case cu o planimetrie mai dezvoltată, având chiar şi patru camere, cu gangul dispus în jurul construcţiei. Dacă vechii stâlpi ai casei aveau numai un rol strict funcţional, ei fiind de secţiune rotundă sau cel mult ciopliţi în patru feţe, odată cu preluarea susţinerii acoperişului de către un număr sporit de grinzi, stâlpii încep să capete şi valenţe decorative.

Tot din secolul al XIX–lea, când arhitectura populară ajunge la un alt nivel de dezvoltare avem şi unele statistici privitoare la numărul meşterilor ce lucrau în acest domeniu. O statistică privind evoluţia numerică a meşterilor între anii 1804-1862 arată că în acest ţinut erau înregistraţi 202 tâmplari pentru ca la începutul secolului al XX–lea să fie înregistraţi 46 de dulgheri şi 496 de stoleri. Peste doua decenii se înregistrează o creştere spectaculoasă a numărului celor ce lucrau în domeniul lemnăritului, recensământul din 1930 arătând că în mediul rural erau 11.105 meşteri lemnari, din care o mare parte erau constructori de case. Dacă avem în vedere şi numărul dulgherilor care lucrau fără autorizaţie, numărul meşterilor constructori era desigur mult mai mare.

Specific pentru Bucovina a fost începând din cea de a doua jumătate a secolului al XVIII–lea influenţarea transculturală germană, curent ce a dus la schimbări radicale în aspectul satelor de aici faţă de cele din restul Moldovei. Aici, pe fondul local, fără a-l abandona, aste vizibilă o extindere planimetrică dar şi o îmbunătăţire a organizării interiorului locuinţelor. Influenţa germană s-a manifestat în multiple aspecte, începând cu dominarea tehnicii constructive din bârne cioplite în patru feţe şi îmbinarea la colţuri in cheutori trapezoidale (nemţeşti), la răspândirea gospodăriilor cu şuri masive şi alte anexe polifuncţionale, la dezvoltarea pe verticală cu camere mansardate şi apariţia caselor cu „pinion”.

Dar, în timp, începând cel puţin cu perioada interbelică şi mai mult în zilele noastre, expresia plastică a arhitecturii ţărăneşti începe să servească tot mai mult unui prestigiu social şi mai puţin de ordin spiritual al oamenilor. Acum începe o redimensionare a spaţiilor atât din punct de vedere planimetric cât şi volumetric (pe verticală). Modelele de locuinţe tradiţionale generate de zonele etnografice ale Bucovinei încep să se diversifice, să se disipeze într-un cadru al interferenţei etno-geografice ca o expresie a noului statut social şi cultural al membrilor comunităţilor rurale. Remarcăm faptul că modelele arhitecturii populare au o disponibilitate mai

redusă la schimbări şi modernizări decât cele urbane care au un coeficient mai ridicat de adaptabilitate la influenţele externe.

Astăzi, specific orizontului arhitectural al satelor este dialogul între modelele tradiţionale şi cele purtătoare ale influenţelor externe, dialog caracterizat fie prin depărtări sau reveniri la tradiţia locală dar nu întotdeauna în modul cel mai reuşit. În prezent aici, ca şi pe tot spaţiul românesc, se manifesta în paralel cu o reorientare destul de tardivă către valorile tradiţionale (care sunt superficial şi stângaci valorificate în noile modele), o îmbrăţişare şi o abordare galopantă a unor curente post-moderniste, de circulaţie europeană, ce vehiculează valori antropocentriste care nu au nimic în comun cu tradiţia noastră.

Decorul în arhitectura populară

Evoluţia meşteşugului de a construi a cunoscut un proces complex de evoluţie şi de particularizare tipologică, favorizat fiind de o serie de factori naturali sau antropici care în timp şi-au pus amprenta în mod diferit. Favorizaţi de marea bogăţie a fondului forestier, completaţi de gustul pentru frumos al oamenilor acestor locuri, la care se mai adaugă ocupaţiile tradiţionale, de cerinţele imediate de creare a condiţiilor de adăpostire a animalelor, a produselor acestora şi a roadelor câmpului, toţi aceşti factori au condus către o rezolvare a unei arhitecturi de excepţie. Bucovina a dezvoltat în timp o arhitectură originală care s-a înscris în stilul românesc, având unele asemănări cu zonele mai îndepărtate. Chiar dacă pe întreg arealul bucovinean se poate urmări această evoluţie a sistemelor constructive şi chiar aceleaşi elemente de decor, aici s-au conturat, în cadrul unor zone etnografice, stiluri zonale în specificul modului de ornamentare a construcţiilor. Se poate vorbi chiar şi de o interferenţă zonală, astfel încât unele elemente decorative dominante în anumite părţi se întâlnesc, în proporţii reduse, şi în zonele limitrofe sau chiar mai îndepărtate.

În arhitectura tradiţională locală, în condiţiile unei puternice tradiţii locale, când s-a cristalizat un stil local, împrumuturile străine nu au lipsit, fiecare element a fost preluat şi adoptat potrivit unor necesităţii de ordin socio-funcţional. Ne referim aici în special la tehnicile de construcţie şi decorative sau la diversificarea acareturilor gospodăreşti.

Privit pe scară evolutivă, decorul arhitecturii bucovinene, care îşi are originea cel puţin în fondul feudal, şi care s-a dezvoltat în paralel cu stilul moldovenesc al marilor ctitorii de la Voroneţ, Humor, Arbore, Dragomirna, Probota, Reuseni, Solca, Slatina, Moldoviţa, Suceviţa etc, acesta cunoaşte o revoluţie lentă dar continuă, cunoscând un maxim de înflorire în cea de a doua parte a secolului al XIX–lea. Acum (în secolul al XIX–lea ) este momentul când unele elemente constructive (stâlpi de prispă, grinzi, foişoare) încep să preia şi funcţii ornamentale, pe lângă vechile destinaţii strict funcţionale. Acest maxim în evoluţia ornamenticii arhitecturii populare a avut apoi o evoluţie relativ liniară, dar presărată cu unele accente ascendente, aceasta până în prima parte a secolului al XX–lea, când influenţele urbane au început să contamineze şi acest sector al artei populare.

Chiar în condiţiile în care volumele tradiţionale încep să îşi modifice formulele sub influenţa factorilor din afara satului, când unele planuri ţărăneşti capătă trăsături ce aparţin funcţionalităţii urbane, totuşi realitatea din teren ne mai oferă încă exemplare de mare valoare documentar - artistică.

Decorul arhitecturii populare din lemn este de o mare sobrietate, de sensibilă eleganţă dar niciodată nu este lipsit de simţul proporţiilor.

Ne propunem deci să abordăm decorul caselor vechi, completat cu cel al acareturilor gospodăreşti şi al bisericuţelor din lemn.

Construcţiile rurale din lemn sunt opera unor meşteri locali, specializaţi în lucrările de dulgherie. Aceştia, pe lângă meşteşugul în sine, pe care îl stăpâneau cu multă dibăcie erau şi cunoscători ai unor practici tradiţionale, privitoare la cunoaşterea calităţii esenţelor lemnoase: alegerea materialului lemnos în perioade optime de tăiere, ciclul de viaţă al insectelor dăunătoare arborilor, toate acestea înglobate într-un tezaur de credinţe magico–mitice.

Când vorbim despre arhitectura în lemn, remarcăm că aceasta este domeniul care se integrează cel mai bine în peisajul local, adaptându-se perfect la terenul în pantă, iar integrarea în contextul naţional se reflectă fluent, sincron şi nedisonant.

Încercăm să facem o succintă sinteză asupra ornamenticii în cadrul arhitecturii, abordând atât elementele de decor cât şi motivele decorative care le însoţesc. Multitudinea aspectelor oferite de acest domeniu ne-a determinat să abordăm în mod special decorul întâlnit la casele ţărăneşti.

Prispa a îmbrăcat în primul rând un rol funcţional, dar treptat, odată cu implantarea şi a altor elemente (stâlpii, gânjul), ea capătă rol decorativ, dând o notă aparte faţadei casei şi aspectului general al edificiului din care face parte. Odată cu apariţia foişorului, acestea devin un element de prim ordin funcţional – decorativ, el fiind conceput pentru apărarea intrării în locuinţă de intemperii, ca loc de desfăşurare a unor activităţi casnico – gospodăreşti. Foişoarele din zonele etnografice Dorna, Câmpulung sau Rădăuţi sunt concepute în mai multe stiluri, aici fiind prezent şi cel mai arhaic tip de foişor cunoscut în România, foişorul cu acoperişul într-o pantă, cu denumirea de „şopru”. Foişorul face corp comun cu casa, ca o structură unitară de construcţie. Atât la foişor cât şi la restul prispei, întâlnim stâlpi frumos decoraţi. Stâlpi apar şi la prispele cu gang, la pridvoarele celarelor sau la biserici, toţi fiind trataţi cu motive decorative specifice genului. Vechii stâlpi ai caselor aveau numai un rol strict funcţional, ei fiind masivi, decorul lipsind cu desăvârşire. În procesul de evoluţie de la funcţional la decorativ deosebim exemplare realizate din lemn de esenţă tare sau moale, lucrate cu mult simţ artistic, cu gustul frumosului, al echilibrului şi proporţiilor. Întotdeauna stâlpul are trei părţi constitutive: baza care de cele mai multe ori este tratată ca şi partea de sus, iar decorul propriu - zis este dispus pe partea de mijloc (fusul stâlpului).

În ornamentica stâlpilor de la casă întâlnim succesiuni de poliedre suprapuse într-o înşiruire firească, uneori cu alternanţe de brăţări de legătură unii fiind lucraţi în sistem funii. La alte exemplare se întâlneşte motivul „scara mâţei”

 

 

 

ce este însoţit de dăltuiri dispuse în forme romboidale. Pe suprafeţele brăţărilor apar şi reprezentări puternic stilizate, reprezentând astrul zilei, care este imaginat prin realizări de excepţie – rozete şi morişti. Rozetele sunt stilizări geometrizate ale soarelui având un număr variabil de braţe (raze). Când braţele rozetei se multiplică şi apare o orientare curbilinie, apare „morişca” ca o altă variantă a geometrismului astrului ceresc, de data aceasta în mişcare. Rozetele şi moriştile pot fi întâlnite şi pe capetele consolelor multiplicate de la biserici, pe ancadramentele şi uşile acestora sau pe grinzile interioare de la casele ţărăneşti. De multe ori, semnele solare evoluează spre o redare figurativă. Supravieţuirea acestor elemente cu valoare mitică trebuie pusă în legătură cu persistenţa credinţelor care dădeau astrului ceresc însuşiri umane, dar cu rol apotropaic, de apărare a casei sau bisericii de forţele malefice.

Morfologic, stâlpii caselor bucovinene, ornamentaţi unitar în succesiunea simetrică a volumelor, mereu aceeaşi pe toată lungimea, sunt realizaţi prin tehnica cioplirii – crestării, procedee tehnice care permit o mai bună execuţie a unor motive circulare şi o mai lesnicioasă redare a contrastului din cadrul jocurilor plin – gol. Fruntarul caselor este un alt element constructiv - decorativ ce poate fi admirat la faţadele locuinţelor sau chiar la unele biserici. Acesta este organic legat cu stâlpii, având un decor realizat prin tehnica cioplirii uneori şi cu muchii aplatizate, dezvoltând motive curbilinii în registre largi. Aceste ornamente se concentrează fie deasupra uşilor şi ferestrelor sau către locul unde se îmbină cu stâlpii. La fruntar apar şi stilizări geometrizate în care cele mai cunoscute sunt rozetele şi moriştile.

Consola este un tip categorial mult răspândit în arhitectura bucovineană. Consola simplă, element de referinţă în realizarea tipologiei domeniului, este alcătuită dintr-o unitate cu rol funcţional dar totodată şi decorativ. Apărută ca rezultat al evoluţiei tehnicii de construcţie, ea se întâlneşte la colţurile caselor, având şi destinaţii secundare. Uneori ea se îmbogăţeşte prin preluarea de funcţii şi înfăţişări de semne mitice, cel mai elocvent fiind aici „capul de cal”, cioplit în terminalul ei. Multiconsola este o asociere orchestrată de console, unitară ca ansamblu şi semnificativă ca element ornamental. Într-un pachet de console, una are rol funcţional, tratat simplu, iar celelalte, prin terminalul lor, au rol pur decorativ. Când streaşina este largă, pentru protejarea prispei, se întâlneşte multiconsola simplă, în retragere cu tăieturi combinatorii.

În general pereţii caselor se construiau din bârne, de cele mai multe ori rotunde (la casele acela mai vechi), despicate în două, cu profil semirotund, tehnică specifică populaţiei huţule sau cioplite în patru muchii.

Bârnele se îmbinau la capete în cheutori rotunde (stâneşte), trapezoidale, „coadă de rândunică”, drepte sau în sistem combinatoriu.

La casele de lemn, cu pereţii din bârne, combinate în cheutori. Prelungire bârnelor este de lungimi diferite şi a fost necesară din motive tehnice dar care sunt şi de mare efect artistic.

La casele vechi nu trebuie omis nici aspectul plăcut dat de contrastul dintre culoarea lemnului patinat, cu albul din chenarul lutuit şi văruit din jurul uşilor şi ferestrelor, care se asemenea este de un efect decorativ deosebit şi odihnitor. Lutuirea şi văruirea succesivă de-a lungul anilor a pereţilor de la case, le-au rotunjit şi umplut unghiurile şi spaţiile goale, conferind o notă unitară de ansamblu întregului edificiu.

Această plastică arhitectonică rezultată din ansamblul îmbinărilor bârnelor, prezenţa consolelor cu terminalul cioplit în „cap de cal”, prezenţa stâlpilor pe faţada principală şi chiar pe părţile laterale precum şi altele, toate dau construcţiilor o notă decorativă aparte.

Pe lângă aceste elemente constructiv-decorative mai amintim şi unele motive strict decorative (funia, torsada, pomul vieţii, dintele de lup), care transpuse în anumite zone ale construcţiilor (case, biserici) sporesc nota de frumos şi de decor.

Funia, motiv ornamental, a fost adoptat în acelaşi context al semnificaţiilor simbolice, acela de apărare a construcţiilor de forţele malefice. În ornamentica bucovineană, funia apare întotdeauna împletită în două, fiind redată în mod simetric, cu acelaşi pas, grosime şi ritm. Ea apare mai mult la bisericile de lemn, singulară sau în asociere cu alte motive decorative, ce fac parte din aceeaşi familie a simbolurilor cu rosturi apotropaice. Destul de frecvent ea apare pe grinda-meşter din interiorul caselor.

Torsada, ce apare în special la biserici, este de fapt o multiplicare a funiei, ea putând fi şi simplă sau multiplicată, în funcţie de modul cum se contopesc volumele.

Pomul vieţii este motivul ornamental care de cele mai multe ori apare singular, fără nici un alt motiv. Nicăieri acest motiv nu cunoaşte doar un singur mod de reprezentare, aici îl întâlnim în diverse înfăţişări fie pe lemn sau în stucatură: în forma unei flori trifurcate, în realizare simetrică, în forme integrale sau abreviate.

Motivul „dinte de lup” apare compus din înlănţuiri de triunghiuri echilaterale sau isoscele, cu volume egale şi simetrice, motivul tinzând să-şi conserve poziţia şi funcţionalitatea pe care le-a investit simbolistica originară, ancestrală. El apare sub formă de chenar dispus în benzi simetrice, fiind întâlnit în special la conturarea unor desene ce se desfăşoară pe suprafeţe mari sau îl întâlnim în jurul ferestrelor ori al uşilor.

Succesiunea de flori sau „ciocârlani”, elemente decorative de pe coama acoperişurilor de la case, care sunt încadrate de boldurile cioplite în etajări volumetrice, completează valoarea artistică a caselor.

Meşterii lemnari (dulgherii) au folosit calităţile plastice ale materialului şi cu ajutorul unor tehnici rapide, de mare eficacitate, cum ar fi traforarea. Se remarcă în acest domeniu, „broderiile” de ornamente traforate reprezentând figuri antropomorfe, zoomorfe, fitomorfe sau alte simboluri ce sunt dispuse fie la faţada gangurilor, la foişoare, la coama acoperişurilor, paziile de sub streaşine sau la faţadele şurilor masive ori la fântâni.

De o încântătoare frumuseţe sunt, în cadrul gospodăriilor, celarele din zonele locuite de huţuli, construcţii care au un rol în depozitarea îmbrăcămintei de lucru precum şi a alimentelor din gospodărie. Se remarcă la aceste construcţii pridvoarele din bârne masive, despicate în profil semirotund, având stâlpii lucraţi în volume, minuţiozitatea realizărilor de îmbinare a grinzilor şi frontoanelor. În partea din faţa intrării ciopliturile se derulează geometric sau zoomorf, motivul „cap de cal” fiind prezent şi la aceste construcţii, ce dau echilibru şi mare efect plastic. Stâlpii pridvorului sunt lucraţi la fel de artistic ca şi cei ai caselor.

În ultimele decenii s-a răspândit destul de mult decorarea caselor prin tehnica stucaturii bicrome sau policrome. Această decoraţie s-a transpus fie pe pereţii caselor vechi din bârne, peste care s-a aplicat un strat de ciment sau numai la casele mai noi. Considerăm totuşi că face casă bună într-o construcţie, desfăşurarea firească a elementelor decorative în lemn pe fondul unor frize în stucatură, într-o mare varietate de forme şi interpretări geometrice sau florale. În acelaşi timp, respingem stucatura de gust „artistic” îndoielnic ce a apărut în multe sate din zonă în aşa - zisul proces de modernizare galopantă a vremurilor de azi.

Astăzi, în majoritatea satelor, cu gospodari adevăraţi, cadrul tradiţional începe să se lărgească la noi dimensiuni, producându-se şi o redimensionare pe verticală şi orizontală a vechilor proporţii care în noul context capătă un plus de monumentalitate.

Interiorul locuintei taranesti

Interiorul casei taranesti din România, dezvoltat pe fondul unei indelungate traditii de ordin functional si estetic, reprezinta o unitate de legatura intre diferitele zone geografice din tara noastra.

Printre primele dovezi asupra existentei mobilierului pe teritoriul tarii noastre se numara unele piese de lut ars ramase din epoca nolitica (cultura Gumelnita); ele redau, intr-o anumita masura, mobilierul taranesc de astazi (masa, scaun).

Dintre factorii care au determinat evolutia si diversificarea interiorului taranesc, amintim: nevoia de confort care a dus la marirea spatiului de locuit (prin construirea altei incaperi, prin transformarea tindei sau a camarii in odai de preparat hrana, prin construirea unei camari etc.); imbunatatirea conditiilor de dormit si de luat masa (introducerea patului cu saltele si a mesei dreptunghiulare inalte in locul celei rotunde joase); influenta arhitecturii culte, laice si religioase.

A existat initial o legatura organica intre spatiul de locuit si amenajarea acestuia, interiorul constituind de la inceput un ansamblu unitar.

Interior de casa româneasca

Interiorul locuintei taranesti este organizat in functie de patru centre compozitionale: sistemul de incalzit si preparat hrana, patul, lavitele si coltul in care se afla dulapul cu vase. Patul reprezinta punctul de maxima importanta decorativa a interiorului, datorita tesaturilor expuse aici.

Pe intreg teritoriul tarii exista printre locuintele taranesti trei tipuri de structuri distincte:

Tipul I: sistemul de incalzire se afla in coltul format de unul din peretii transversali cu cel longitudinal, din spate. In continuarea sursei de incalzire se afla, de-a lungul peretelui, patul, iar in coltul opus intrarii se afla doua lavite dispuse in unghi, cu masa in fata; lada de zestre e asezata la capatul patului sau pe lavita. Exemple de acest gen reprezinta interioarele din Maramures (Chioar, Lapus, Oas). Acest model nu se intalneste in casele din campia Olteniei, Munteniei si Dobrogei

Tipul II: nucleul de incalzire format din vatra libera si soba oarba se afla langa peretele median. Paturile stau pe tarusi sau pe talpi. La capatul patului sa afla lada de zestre. Acest model se mai intalneste si azi in campia Olteniei, Munteniei si Dobrogei.

Tipul III: sistemul de incalzire se afla langa peretele median, paturile (doua), dispuse paralel, incadreaza masa; lada de zestree asezata pe podea la capatul patului. Este dintre toate, modelul cel mai recent.

Mobilierul tipic românesc, dainuind din cele mai vechi timpuri si existent pana in prima jumatate a secolului XX, este format din piese cu caracter fix, dispuse de jur imprejurul peretilor, centrul camerei ramanand liber.

In interiorul casei cu o camera de locuit si camara (din Tara Hategului, tinutul Padurenilor si Muntii Apuseni, intalnita in trecut in toata Transilvania), cu intrari separate de pe prispa, patul este plasat in continuarea vetrei, iar mas, avand in fata doua lavite in unghi, se afla in coltul opus. Aceasta structura se intalneste si in Moldova la casa cu tinda rece.

In Moldova, casele mai noi au doua paturi asezate paralel, iar lavitele imbinate la colt dispar.

Casa cu tinda calda din Transilvania are in prima incapere cuptorul cu vatra libera in fata, iar in "casa" cuptorul cu cahle, devenit de cel mai multe ori doar un element decorativ.

Vatra româneasca din Transilvania

La casele cu doua camere si tinda apare in camera "curata" un al doilea pat, asezat in coltul cu lavite; paturile sunt inalte si au in fata cate o banca cu spatar.

Patul este o piesa de mobilier care deriva din lavita si apare in locuinta taraneasca in secolul XIX.

In Transilvania, ele sunt foarte inalte, iar in Moldova mai scunde. In nordul si vestul tarii, paturile sunt asezate in unghi, ca si lavitele, ocupand doua sau chiar trei laturi ale incaperii; fiind mult mai late decat in alte parti, permit dormitul de-a curmezisul. In locuintele cu doua incaperi si tinda centrala, paturile di "casa curata" sunt asezate paralel, de-a lungul peretilor, intre ele aflandu-se masa inalta. Acest mod de organizare e unitar pentru Campia Dunarii, Transilvania si Moldova. Tipuri de pat:

- patul cu picioarele infipte in pamant, sau sprijinite pe talpi sau capre, intalnit in Muntenia; azi are un caracter de "piesa de muzeu";

- patul inalt, cu banda pentru acces, in fata, compus dintr-un cadru de scanduri cu patru picioare, intalnit in Transilvania. Uneori, are un fel de baldachin format dintr-un schelet de scanduri pe care se pun tesaturi decorative;

- patul suspendat din Bucovina, fixat intre barnele peretilor si atarnat de grinda printr-o tija;

- patul din nordul Moldovei, cu stalpi inalti la capete;

- patul cu tablii, de factura oraseneasca. Culmea este o bara de lemn fixata de doua grinzi ale plafonului, deasupra patului sau in jurul sobei. Astazi ea se intalneste in Moldova si in unele parti ale Transilvaniei, Banatului, Munteniei si Olteniei.

Foloseste pentru agatat si uscat hainele; uneori joaca rol decorativ, de expunere a hainelor si tesaturilor.

Lavitele sunt cele mai vechi piese de mobilier, prezente si in vechile case boieresti. In secolul XIX ele au inceput sa fie inlocuite cu banci lungi cu spatar sau cu lada dedesubt, care serveau si pentru pastrarea hainelor si pentru dormit.

Mesele sunt de trei tipuri:

- masa mica rotunda, de traditie orientala si balcanica, in Oltenia si Moldova, din ce in ce mai putin frecventa;

- masa de tip germanic, cu talpi laterale puternice si sertare dedesubt, raspandita in Marginimea Sibiului si Tara Barsei.

Mobilierul fixat pe perete il constituie cuierele, politele, blidarele, podisoarele, coltatele.

Lada de zestre folosita pentru pastrarea imbracamintii, ocupa un loc de cinste in organizarea interiorului, fiind asezata la capatul patului sau pe lavita. Lazile erau impodobite cu crestaturi, iar cele "brasovenesti" erau pictate. Unele au capacul plat, altele bombat (Crisana, centrul Transilvaniei, Valcea).

Tipuri de lazi românesti

Decoratia mobilierului infatiseaz o serie de motive, diferentiate pe marile zone etnografice, dupa cum urmeaza: in regiunea Bihor - siruri de semisercuri, in Arges si Valcea - simbolul soarelui (rozete, si cercuri concentrice), in zona Gorjului - linii drepte intretaiate, pe valea Bistritei - decor vegetal, in Nordul Moldovei, Tara Lapusului si Tara Lovistei - crestaturi, uneori cu prezente cromatice.

Tesaturile reprezinta elementul decorativ principal al interiorului, fiind asternute pe mobile, fixate pe pereti, pe culme sau pe grinda. Tesaturile de lana sunt fixate pe perete in dreptul locului de dormit, mai ales in Muntenia, Oltenia, Dobrogea si Moldova, fiind tesute in tehnica chilimului. In Moldova si Oltenia, se aseaza pe perete, in dreptul patului sau al lavitelor laicere sau pparetare compuse dintr-o singura foaie de alesaturi. In Moldova, Transilvania de nord, Banat, Oltennia, Muntenia si Dobrogea, pe pat, pe perete sau pe culme se pun scoarte formate din doua sau trei foi reunite.

Tesaturile de canepa, in , bumbac si borangic predomina in decorarea interiorului caselor din Transilvania (ponievi si fete de masa, stergare, chindee, lepedee de culme, foi de grinda etc.).

Ceramica cu caracter ornamental are un rol important in impodobirea locuintelor din Transilvania, unde se agata de grinda, in cuiere sau pe pereti, blide, cancee, si oluri. O mare serie de vase de ceramica, ca d pilda oale, chiupuri, ulcioare, strachini sunt folosite ca obiecte de uz casnic.

Obiecte de uz casnic functional si decorative (din lemn, ceramica, metal)

In Valcea, Arges si Muscel, ornamentatia interiorului este mai bogata: pe pereti - farfurii, incadrate de stergare, scoarte, iar pe pat - toluri mitoase. Stergarele sunt aranjate drept sau in forma de fluture. Se disting, in special, mobilierul oltenesg bogat impodobit cu crestaturi, scoartele muntenesti cu motive pe fond albastu sau verde inchis si tesaturile din Dobrogea in culori vii si dimensiuni mari.

In Moldova, incaperile caselor au pe pereti laicere si paretare vargate. Sobele au forme destul de complicate, cu profiluri, creneluri, arcade si nise. In Tara Vrancei, Bicaz si Suceava, incaperile sunt imbracate aproape in intregime cu laicere si paretare, vargate vertical si dispuse in registre orizontale. Pe lazile de zestre sunt asezate in teancuri tesaturile lucrate in casa. Deasupra patului se afla culmea, pe care se pun, alaturi de hainele de sarbatoare, tasaturi colorate si perne albe. Pe peretele longitudinal din fata se agata mici dulapuri, coltare si blidare. Cuptoarele sunt folosite si pentru dormit.

In Maramures, hornul sobei prezinta uneori cahle smaltuite. De culme atarna tesaturi, cele de panza alternand cu cele de lanan, iar pe barnele transversale ale tavanului se atarna oluri de ceramica.

In Transilvania, patul este inalt si are un important rol decorativ. In unele zone, culmea a disparut, in altele, apare "patul cu bolta" inalt, acoperit cu tesaturi si perne. In zona Tarnavelor patul are spatar pictat cu flori. In Tara Hategului si Muntii Apuseni peretii sunt inconjurati in partea superioara de o panza vargata si de stergare drapate cu cute verticale. In impodobirea interiorului predomina tesaturile de panza, culoarea dominanta fiind cea rosie. O nota particulara o da si folosirea ceramicii decorative si a icoanelor pictate pe sticla. Interioarele dau o impresie de bogatie neintalnita in alte parti ale tarii, datorita abundentei de tesaturi decorative viu colorate.

In Banat si Crisana, interiorul este bogat si diferentiat, continand unul sau doua paturi, una sau doua banci, o masa, un dulapior de vase, o lada de zestre. Pe pat se aseaza "pricovite" de lana groasa, lucrate la darste, sau scoarte viu colorate. Scoartele se aseaza si pe culme si, uneori, pe perete. In zona Lugojului intalnim patul ce baldachin.

In Crisana, interiorul are o organizare mai severa, cu doua paturi paralele, o masa incadrata de banci cu spatar, asezata sub ferestre, lada de zestre si un dulap pentru vase. Predomina nuantele deschise si culoarea alba.

Casele făcute prin tehnici vechi de sute de ani, pe furci cu împletitură de nuiele şi bătută cu lut, din zona Moldovei sunt unice în Uniunea Europeană. Acest gen de construcţii se mai poate găsi în Ucraina, a spus Victor Munteanu.

În lumea largă sunt diverse instituţii şi muzee care încearcă să conserve şi să prezinte elemente ale civilizaţiei tradiţionale. Mii

de turişti vizitează anual în România Muzeul Satului din Bucureşti sau Muzeul Civilizaţiei tradiţionale Astra din Dumbrava Sibiului, pentru a descoperi civilizaţia arhaică românească. Puţini turişti ştiu că în unele sate din Moldova se pot încă vedea case vechi de peste 100 de ani, care ilustrează modul în care, odată, ţăranul român îşi întemeia gospodăria în armonie cu natura, pe considerente pe care azi le numim "ecologice". Zone cu arhitectură tradiţională bine conservată sunt în zona Suharău, judeţul Botoşani, zona Curteni - Zgura, judeţul Vaslui, Valea Telejnei, judeţul Vaslui, zona Cotnari - Hârlău, judeţul Iaşi. (...)

"Unul dintre cele mai importante motive pentru care aceste sate cu arhitectură tradiţională merită să fie vizitate este că în 5-10 ani acestea vor dispărea. Sunt mărturii vii ale trecutului care trebuiesc să fie cunoscute, mai ales că tehnica de ridicare a casei, de la punerea temeliei până la acoperiş, se păstrează şi azi", a spus etnograful Victor Munteanu.

"Un periplu prin satele Moldovei istorice poate fi, încă, aventura desluşirii, pe răbojul timpului, a semnelor unei civilizaţii arhaice ale cărei manifestări materiale şi spirituale sunt ceea ce reunim astăzi sub aura uşor nostalgică a tradiţionalului. Un ochi atent va putea aprecia, astfel, casele cu tindă acoperite cu stuf şi proaspăt humuite de sărbători, laviţele şi păretarele colorate, lăptăreţele şi străchinile de lut, blidarul de lemn cioplit şi ştergerele de la icoane ori alaiurile de măşti ce umplu uliţele în ajun de An Nou", după cum a spus Victor Munteanu, şef de secţie la Muzeul Etnografic al Moldovei din Iaşi, care a colindat satele din judeţele Botoşani, Vaslui şi Iaşi în căutarea localităţilor care mai păstrează elemente de arhitectură tradiţională.

Un turist care ştie ce caută sau chiar unul care doreşte doar să se relaxeze departe de lumea agitată a oraşelor poate să fie surprins de imagini care par venite din trecut. "Călătorii pe meleagurile Moldovei pot găsi încă, pe lângă obiectele încremenite în timp în expoziţiile de profil etnografic, un adevărat muzeu viu în chiar curţile şi odăile caselor de ţară care oferă

găzduire şi bucate ca la mama acasă, în atelierele olarului sau ale împletitorului în răchită, unde timpul curge rotund şi în linişte, pe uliţa satului, printre case cu acoperişuri de stuf şi garduri de piatră sau la sărbătorile unde încă se bea aldămaşul şi răsună muzica de taraf", a spus Victor Munteanu.

Casa tradiţională cu şandrama, beci şi fântână

"Arhitectura tradiţională se caracterizează printr-o unitate remarcabilă în ceea ce priveşte tipul materialului şi tehnica de construcţie", a spus Victor Munteanu.

Casa ţăranului evoluează de la locuinţa monocelulară, tip bordei, la locuinţa cu o odaie şi tindă, neîncălzită, la locuinţa cu o odaie jumătate, tindă încălzită, spre cea cu două odăi şi tindă la mijloc (neîncălzită). După al II-lea Război Mondial, se adaugă anexe funcţionale la corpul casei, precum şandramaua, şi se extinde numărul camerelor de locuit.

În toată Moldova, la est şi la vest de Prut, în trecut, s-a construit din materiale considerate astăzi ecologice - din pământ (ceamur) - case şi anexe gospodăreşti, construcţii cu destinaţie socială (şcoală, cămin cultural, han), din lemn - mai ales lăcaşuri de cult, sau din piatră, precum case şi anexe gospodăreşti, mai rare şi, destul de frecvent, biserici, conform celor precizate de Victor Munteanu. La casele de pământ (ceamur) se folosea construcţia cu vălătuci, construirea pe structură de furci şi leaţuri, prin baterea ceamurului în straturi succesive sau, mai nou, la început de secol XX, construcţie cu chirpici. Cele mai vechi tipuri de acoperitori erau cele vegetale, paie de cereale, stuf, draniţă (şiţă, şindrilă) şi sunt sate, în Botoşani cu precădere, precum Suharău, unde acestea încă mai rezistă timpului.

Interiorul ţărănesc cuprinde, de regulă, patru centre de greutate: colţul cu vatră, colţul cu patul, cel cu laviţele aşezate în unghi drept şi colţul cu dulapul de vase, aranjate într-o judioasă economie a spaţiului. Mobilierul, de lemn, consta în mese joase, cu trei picioare şi scaune asemănătoare, blidare şi dulapuri frumos cioplite şi încrustate cu modele florale sau zoomorfe, laviţe şi paturi încastrate în perete sau fixate în pământ. Un spaţiu interesant din perspectiva utilităţii este cotlonul din spatele vetrei, un loc generos si cald, unde, de obicei, dormeau bâtrânii casei şi copiii şi care astăzi mai poate fi văzut în unele case vechi, dar şi în câteva pensiuni din Republica Moldova, după cum a remarcat Victor Munteanu.

Gospodăria ţărănească înseamnă casa, anexe gospodăreşti care include bucătărie de vară, şopron, cuptorul din curte, beciul (zămnicul), grajdul, poiata, ţarcul vitelor. Toate construcţiile unei gospodării şi, deseori, şi cele cu destinaţie socială ale comunităţii sunt realizate din acelaşi material.

În curtea fiecărei gospodării, beciul (zămnicul, pimniţa) este o construcţie utilitară de mare însemnătate în economia domestică, întrucât acolo se păstrau alimente şi băuturi pe perioade mari de timp. Beciul adăposteşte ceea ce înainte se punea în gropi de provizii (în trecut gropile de cereale arse), în groapa pentru cartofi, unde se păstrau şi rădăcinoase (sfeclă, morcov, pătrunjel etc), fructe (perele ce se mâncau la Paşti, merele), gropi pentru murături (chiar doi ani) sau gropi pentru îngropat vinul. Beciul este zidit totdeauna din piatră, de către meşteri care ştiau cum să asigure aerajul natural al construcţiei subterane.

De-a lungul drumurilor de ţară, fântâna, loc sfânt în trecut şi astăzi, are încă valenţe tradiţionale: sursă de apă pentru familie şi pentru animalele din gospodărie, loc de socializare, locul idilelor. În Moldova se întâlnesc mai multe tipuri de fântână, toate având comun zidirea cu piatră a izvorului pe adâncimi ce merg până la 16-20 m.

 Indiferent de tipul de locuinta, „casa cea mare" este compartimentul cel mai spectaculos atit ca functionalitati cit si ca tratament decorativ; el cumuleaza virfurile de realizare ale industriei casnice taranesti, în ce privesc tesaturile, piesele de port, celelalte elemente care pot contribui la o cit mai buna impresie.

Fara a avea note accentuat specifice nord-moldovene, interiorul de aici capata identitate prin piesele ce-l agrementeaza care au, prin colorit, repertoriu decorativ, ades prin morfologie si constitutie un specific zonal.

 Intr-o dispunere perimetrala se articuleaza laita cu spatar, podisorul, lada-masa, leaganul, patul, zestrea, culmea etc. Traforurile si inciziile sunt tehnicile de decorare cele mai utilizate în domeniul lemnului, la unele piese ca „pascarita" sau „lada de zestre", înregistrindu-se si suite de elemente florale si geometrice executate prin pirogravare.

       

Tesaturile de interior, aflate în „stiva de zestre" sau îmbracind peretii camerei, apartin repertoriului decorativ „în virste" unul dintre cele mai vechi si mai bine reprezentate din toata exprimarea artei populare romanesti.

 

Apelul la culorile de baza, unele dintre ele proeminente si proaspete prin virtutile lor vegetale, folosirea virstelor drept fundal pentru construirea unor noi motive decorative, de la cele geometrice, mai simple, pina la stilizari si geometrizari de reprezentari florale, folosirea frecventa a linii, dar si a cinepii si bumbacului, functionalitatea precis determinata sunt citeva dintre observatiile ce se pot face în legatura cu aceste piese.

Studiul arhitecturii interiorului, efectuat pe o perioadă îndelungată de timp, duce la con¬cluzii interesante cu privire la condiţionarea lui de mediul natural, de ocupaţii, de stadiul dezvoltării tehnicii la un moment dat, de schimburile culturale, diferenţiate în decursul timpu¬lui pe întinderea judeţului. In strânsă legătură cu funcţia de adăpost împotriva intemperiilor, interiorul a fost diferit echipat în partea de nord faţă de cea din sud. Sistemele de încălzit, ţesă¬turile de interior au fost adaptate mediului natural pentru care au fost create. Practicarea anu¬mitor ocupaţii, legate în mare măsură de acelaşi mediu înconjurător, a determinat, de asemenea, modul de organizare a gospodăriei şi locuinţei. Astfel, după inventarul casei şi al construcţiilor anexe se pot desprinde concluzii cu privire la ocupaţiile specifice şi modul în care ele au in¬fluenţat interiorul locuinţei mehedinţene.

Soluţiile adoptate pentru repartizarea spaţiului şi rânduirea diferitelor obiecte ilustrează şi modul specific de organizare a familiilor şi, în acelaşi timp, spiritul lor inventiv, ingeniozi¬tatea lor şi dragostea pentru frumos. Interiorul poartă, de asemenea, amprenta puternică a opi¬niei comunităţii respective, cu privire la ,,ce trebuie să cuprindă" şi ,,cum trebuie să fie amenajat".

Mai presus de acestea, în Mehedinţi, ca în oricare parte a ţării, factorii determinanţi care au imprimat un anumit mod de organizare şi au direcţionat evoluţia arhitecturii interiorului au fost de ordin social-economic şi istoric. Cu ajutorul acestor factori se pot explica astăzi dife¬renţierile în cadrul interiorului, ca urmare a stratificării sociale şi puterii economice în cadrul familiilor, elementele apărute ca urmare a schimburilor culturale cu alte comunităţi din zonele învecinate, procesul de aculturaţie din zonele de interferenţă etc.

Căutând să desprindem din multitudinea aspectelor acestei probleme caracterele arhi¬tecturii interiorului mehedinţean, constatăm pentru perioade mai îndepărtate, secolul al XVIII-lea, o

mare unitate manifestată prin prezenţa unor elemente componente specifice întregului spaţiu românesc, explicabil printr-un fond cultural comun străvechi ; pe baza acestui fond s-au cristalizat ca urmare a condiţiilor social-economice şi istorice diferite, a orientării schimbu¬rilor culturale în anumite direcţii, stilurile pe care le constatăm şi astăzi.

Unitatea interiorului locuinţei din Mehedinţi se manifestă mai ales în elementele de : numărul şi destinaţia încăperilor, sistemele de încălzit, dispoziţia laviţelor, a patului a mesei; ea se manifestă, însă, şi în domeniul „stilului decorativ".

Cu toate acestea nu se poate trage concluzia că, în ansamblul lor, interioarele locuin¬ţelor ţărăneşti din această parte a ţării sunt uniforme, ci dimpotrivă, există o mare diversi¬tate în această unitate, determinată, aşa cum s-a subliniat, de condiţii diferite. Astfel, dacă clin punct de vedere al elementelor de veche tradiţie aspectul interiorului mehedinţean apare unitar pe întreg teritoriul, din punct de vedere al modului de aranjare a obiectelor cu ca¬racter decorativ, interioarele pot fi grupate în două subzone distincte :

— subzona nordică, de coline şi de munte ;— subzona centrală şi sudică ;

Adăugind la aceasta diferenţierile din cadrul fiecărei subzone, a fiecărui sat şi chiar a fiecărei case, datorate talentului şi măiestriei fiecărui locuitor sau creator în parte ne dăm seama cât de mare este această diversitate.

în subzona nordică planul caselor vechi se caracterizează prin existenţa prispei parţiale şi a camerei supradimensionate, în cadrul planului amintit sunt cuprinse o tindă şi o cameră cu o singură intrare. Plafonul încăperilor este alcătuit din grinzi aparente şi scânduri de brad. Pereţii sunt lipiţi cu lut şi văruiţi pe deasupra, iar pardoseala este realizată din pământ bătut. La casele mai recente, de la începutul secolului nostru, planul s-a amplificat, prin adăugarea unei alte încăperi de cealaltă parte a tindei. Acest plan cuprinde o tindă şi două camere de locuit, având în partea din faţă o prispă care se întinde pe toată latura longitudinală a casei.

DIVERSITATEA INTERIORULUI

In cadrul locuinţelor ţărăneşti cu două sau chiar cu trei încăperi, cele mai răspândite în judeţul Mehedinţi, funcţiile camerelor sunt multiple. Astfel, tinda sau ,,la foc" cum se numeşte în sud, în care se află vatra, serveşte ca bucătărie, cameră diurnă, loc pentru servit masa, cămară, iar în trecut aici stăteau cloştile şi puii. A doua cameră era folosită pentru dormit, pentru petrecerea timpului în sezonul de iarnă, pentru primit oaspeţi, pentru ţesut etc.

Organizarea interiorului este în raport direct cu funcţiile încăperilor respective. Aceste funcţii sunt legate de planul casei şi au o importanţă deosebită, deoarece determină conţinutul şi modul de organizare a pieselor componente. De numărul încăperilor şi destinaţia lor depinde modul în care sunt repartizate atât obiectele cu caracter funcţional cât şi cele cu caracter deco¬rativ, constatând că diversificarea planurilor de locuinţă aduce cu sine schimbarea interiorului. Pe măsura diversificării planurilor de locuinţă apar încăperile unifuncţionale — bucătărie, sufra¬gerie, dormitor, baie şi odată cu acestea simplificarea organizării prin eliminarea obiectelor care devin inutile. Cu toate acestea, chiar în cadrul locuinţelor cu două încăperi sau cu trei încăperi, unde structura organizării este extrem de unitară pe toată întinderea judeţului, putând fi cuprinsă în două „modele" : a) casa cu pat în continuarea sobei şi laviţei dispuse în unghi ; b) casa cu paturi dispuse paralel şi masa înaltă în dreptul ferestrei; există diferenţieri aprecia¬bile în ceea ce priveşte aranjarea pieselor de mobilier mărunt şi a textilelor, al concepţiei decorative.

Preocuparea omului de a-şi amenaja spaţiul de locuit conform cerinţelor lui practice şi estetice se poate urmări constant pe toată perioada pentru care există urme materiale. Ea se manifestă într-un proces neîntrerupt în care îmbinarea funcţionalului cu frumosul a avut loc în raport de condiţiile economice şi sociale, dar şi de capacitatea creatoare a fiecăruia. Plecând de la câteva elemente strict necesare, interiorul a evoluat, piesele de mobilier şi ţesă¬turile ele casă devenind tot mai mult şi obiecte cu caracter artistic, ajungând să formeze ansambluri care reflectă, ca şi arhitectura, stilul unei epoci.

în acest proces de continuă perfecţionare tehnică şi de maturizare artistică s-au produs în cadrul judeţului anumite diferenţieri, reprezentând mai multe căi de evoluţie, în funcţie de condiţiile specifice, de păturile sociale care le utilizează, ajungând treptat la două categorii mari de interioare şi anume, cele amenajate pe linia tradiţională şi cele care inaugurează în mediul rural aranjamentele specifice oraşului. Având iniţial câteva elemente comune, tradiţionale, evo¬luţia interioarelor a decurs de la un moment dat paralel în diferitele straturi sociale, raportul dintre cele două sisteme de organizare rămânând însă cel de permanentă interdependenţă.

Lăsând la o parte aspectele mai puţin esenţiale cauzate de situarea geografică, de gustul fiecărei familii sau de influenţele inerente din zonele de interferenţă, unde se simte un oarecare amestec, sub aspect decorativ interiorul locuinţei apare diferenţiat.

în subzona nordică interiorul este mai simplu iar elementele de podoabă mai puţine în comparaţie cu cele din sud.

Dintre obiectele de interior cu funcţie decorativă se remarcă în mod deosebit lăzile de zestre aşezate pe pat, la unul din capete, ca şi tronurile pentru mălai, lucrate în vechime chiar in cadrul gospodăriei, iar mai târziu de meşteri specializaţi din satele Cloşani, Motru-Sec sau Baia de Aramă.

Decorul lăzilor, format din combinaţii de linii drepte şi curbe în care intervin uneori şi culorile — roşu şi negru — constituie o adevărată podoabă a casei. Prin aşezarea lăzii pe pat, aproape de nivelul ochiului, motivele apar imediat, atrăgând privirea.

Într-unele sate se simte în decorul scoarţelor coloritul cald, specific subzonei de sud. Motivele decorative sunt mai bogate. Astfel, în satele Sişeşti şi Ilovăţ, apare frecvent motivul călăreţului încadrat în benzi terminale la capetele scoarţelor. Tot aici se întâlnesc şi compoziţii decorative mai evoluate, cu motive dispuse pe fond monocrom, încadrate de chenar.

Ţesăturile de casă fac notă comună cu sobrietatea întregului interior. Păturile clin lină sau păr de capră, ţesute în carouri sau dungi alb cu negru, erau folosite pentru acoperit patu¬rile sau pentru învelit. Scoarţele din lână decorate în dungi cu o policromie mai vie, în care intervin culorile roşu, alb, verde şi negru, cu alesături geometrice din loc în loc, se folosesc numai în zile de sărbătoare pe pat sau pe peretele clin dreptul patului. Teancul de ţesături de la capătul patului este şi el mai puţin înalt.

Centrul decorativ din cadrul interiorului îl formează colţul cu patul, în zilele de lucru el este acoperit cu o pătură sau cu un ţol ; pe peretele din dreptul patului se aşează o foaie de scoarţă în dungi, iar pe culme câteva piese de îmbrăcăminte ; în zilele de sărbătoare acest colţ devine mai colorat prin folosirea scoarţelor şi a pieselor de port scoase clin ladă spre a fi puse pe culme. Această pată de culoare tensionează aspectul întregului interior, în general sobru, în care predomină culorile închise ale lemnului de la plafon şi al mobilierului.

În cadrul interiorului cu paturile aşezate paralel, pereţii sunt acoperiţi cu scoarţe din dreptul plafonului până jos.

Masa rotundă, cu trei picioare, nu are un loc fix în cadrul acestui interior, fiind aşezată atunci când este nevoie într-un spaţiu liber, iar peste zi rezemată de perete.

Masa înaltă, având locul între cele două paturi, în dreptul ferestrei, a fost întrebuinţată mai întâi numai în camera de oaspeţi. Ea a intrat practic în uz abia după înlocuirea vetrei pentru prepararea alimentelor, printr-o maşină de gătit sau o sobă de cărămidă cu plită.

La acest ,,model" de interior, culmea pentru haine, ca mod de împodobire, este scoasă din uz.

Ţesăturile din bumbac n-au avut o prea largă întrebuinţare în părţile nordice ale jude¬ţului, unde se folosea cu precădere cânepa. Un singur ştergar cu alesături în roşu şi negru dispuse la ambele capete era folosit pentru împodobirea icoanei pictate pe lemn. Moda şterga¬relor s-a generalizat în cadrul interiorului cu scoarţe pe perete, numărul lor ajungând însă la cel mult trei, patru, într-o încăpere.

Ca o confirmare a legăturilor strânse cu aşezările bănăţene de dincolo de Cerna, întâlnim în aceste interioare şi leagănul pentru copil executat din scoarţă de copac, care stă agăţat de un belciug fixat în plafon.

în podurile caselor se întâlnesc adesea şi recipiente lucrate din trunchi de copac, golit la mijloc, având la un capăt un capac aplicat. Aceste tipuri de vase cunoscute şi de vikingi au avut o arie largă de răspândire care se întinde de la Pirinei şi Alpi, ajungând până la lanţul Munţilor Carpaţi. In Mehedinţi ele sunt mai răspândite în satele de munte : Izverna, Cireşu, Podeni, Prejna, Ponoarele, Rudina, Bala.

în subzona centrală şi cea sudică specificitatea interiorului se manifestă printr-un număr mai mare de ţesături decorative şi printr-o notă de voioşie accentuată, pe care o dau culorile vii ale ţesăturilor.

Mobilierul din aceste interioare este scund, format din paturi şi laviţe, mese rotunda şi scaune de aceleaşi dimensiuni. Acest gen de mobilier, considerat a fi exclusiv de tradiţie orientală are, însă, o veche tradiţie în Câmpia Dunării aşa cum rezultă din săpăturile arheo¬logice. Câteva piese din lut, păstrate din neolitic, aparţinând culturii Gumelniţa — scaune cu patru picioare cu platformă pătrată şi o masă rotundă cu cinci picioare, de dimensiuni minia¬turale — ne lasă să întrezărim forma pieselor de mobilier din acea vreme.

Prezenţa patului din pământ bătut în locuinţa din Oltenia este de asemenea atestată pentru secolul al XVIII-lea de săpăturile arheologice efectuate în 1957 la Cruşovu.

Dacă mobilierul din această zonă are, în general, forme simple, servind din punct de vedere decorativ ca platforme de expunere a textilelor, lada de zestre a avut şi aici un impor¬tant rol estetic. Provenind din centrele meşteşugăreşti ale Mehedinţiului, dar şi din Gorj sau Vâlcea, venite pe calea schimburilor de cereale, aceste lăzi decorate cu motive geometrice în forme foarte variate n-au lipsit din nici o casă ţărănească în tot cursul secolului al XIX-lea.

In ultimele două decade ale acestui secol şi mai ales în primele decenii ale seco¬lului următor, în cadrul mobilierului a apărut lada de zestre pictată, de factură braşovenească sau tapetată cu hârtie pictată în culori violente. Provenite iniţial din centrele transilvănene, treptat, ele au început să se

lucreze în centrele urbane ale judeţului, mai ales în cele din apro¬pierea Dunării sau la Craiova, de unde se desfăceau prin târguri.

Lada pictată îşi menţine locul de la capătul patului iar lada cu crestături este folo¬sită în continuare ca tron pentru mălai, aşezată în tindă. Teancul cu ţesături aşezat deasupra lăzii pictate este acoperit cu ,,făţoaia de ladă" sau „masa de ladă", un fel de cearceaf din bumbac cu dantelă croşetată pe margini.în interioarele ţărăneşti din această parte a Mehedinţiului, centrul de greutate sub aspect decorativ îl constituie colţul cu patul. Aici se adună laolaltă cele mai multe ţesături cu caracter decorativ. Pe patul aşternut în trecut cu o rogojină se aşează o scoarţă cu dungi şi motive geometrice sau vegetale alese. Pe pereţii din dreptul patului sunt aşezate scoarţe lucrate în acelaşi stil, peste care se agaţă în cuie două sau trei ştergare din bumbac sau borangic, înnodate la mijloc, cu capetele lăsate să cadă liber în jos.

Pe pat, împrejurul pereţilor, patru-cinci căpătâie din lână ţesută de asemenea cu ciungi şi alesături ca şi teancul de scoarţe intercalate de căpătâie, aşezat pe lada de zestre, completează acest ansamblu extern decorativ. Aşa cum se observă în cadrul acestui interior, se simte o preferinţă pentru culoare. Spaţiile albe ale peretelui văruit în alb au numai menirea să pună mai mult în valoare cromatica vie a scoarţelor. Ţesăturile acoperă patul şi peretele clin dreptul lui, îmbrăcându-1 până la plafon, deoarece aici nu se mai păstrează culmea cu haine.

Ca o compensare, creşte numărul ţesăturilor din bumbac, respectiv al ştergarelor care se aşează împrejurul pereţilor ca în zonele Dolj sau Romanaţi. Dealtfel, întregul aspect al inte¬rioarelor din sudul zonei Mehedinţi aminteşte de restul Câmpiei oltene.

Urmărind modul în care a evoluat concepţia decorativă cu privire la interiorul locuinţei în judeţul Mehedinţi, constatăm, mai întâi, pentru secolul al XVIII-lea, o mare simplitate. Acest fapt este explicabil dacă ne gândim că încăperile scunde cu ferestre foarte mici, uneori acoperite cu „borf de oaie", nu ofereau condiţii pentru expunerea obiectelor cu caracter orna¬mental. La aceasta se adaugă şi faptul că fibrele vegetale cele mai răspândite în epoca respec¬tivă erau cânepa şi inul, iar majoritatea culorilor obţinute din plante aveau tonuri pastelate.

Dezvoltarea planurilor de locuinţă şi odată cu aceasta creşterea spaţiului care putea fi afectat decoraţiunilor interioare, introducerea unor materiale noi — arniciul colorat, bumbacul, borangicul — au avut un efect pozitiv asupra interiorului, în acest sens se poate afirma că „stilurile decorative" în Mehedinţi s-au conturat abia în cursul secolului al XVIII-lea, pentru a se îmbogăţi în primele decenii ale secolului al XIX-lea cu noi obiecte. Această perioadă de înflorire a artei populare mehedinţene în general, se manifestă şi în cadrul interiorului, prin crearea celor mai unitare ansambluri pe care avem posibilitatea să le cunoaştem astăzi.

Privind în ansamblu interioarele locuinţei ţărăneşti din judeţul Mehedinţi, constatăm câteva caracteristici, care reflectă concepţia estetică a poporului nostru cu privire la locuinţă. Se poate spune că preferinţa pentru aşezarea obiectelor în frize sau pete de culoare inter¬calate de spaţii albe, gruparea mobilierului în colţurile încăperilor, pentru a crea un spaţiu liber în mijlocul camerei, folosirea echilibrată a obiectelor cu caracter ornamental, preocuparea pentru crearea unei ambianţe plăcute, sunt specifice poporului nostru, indiferent de particulari¬tăţile zonale.

Către sfârşitul secolului al XIX-lea, dar mai ales la începutul secolului nostru, conţinutul universului cristalizat din punct de vedere al vizualităţii se schimbă, în interiorul locuinţei ţără¬neşti încep să apară o serie de obiecte cu caracter meşteşugăresc — orăşenesc sau industrial — care, aproape distonează cu ansamblul tradiţional. Se folosesc ţesături din bumbac im¬primat pentru perdele şi feţe de pernă, se introduc piese de mobilier noi — scrinul, dulapul pentru haine, patul cu tăblii, obiecte de uz gospodăresc etc. Introducerea acestor obiecte şi schimbările din

interiorul locuinţei ţărăneşti au loc în contextul unor transformări mult mai pro¬funde petrecute în viaţa satului, care afectează toate aspectele — arhitectura, portul, indus¬triile ţărăneşti, marcând apropierea civilizaţiei rurale de formele de viaţă specific urbane.

în prezent, fenomenul s-a generalizat. Construirea complexului hidroenergetic de la Porţile de Fier, construirea unor şosele mari, industrializarea judeţului şi permanenta lui dez¬voltare se reflectă şi prin schimbări radicale ale locuinţelor. Planurile caselor cuprind trei-cinci încăperi cu funcţii diferenţiate. Structura interiorului nu mai poate fi încadrată în vechile modele, deoarece fiecare locuitor îşi procură mobilierul din comerţ potrivit standardului său de viaţă. Din bogata gamă de ţesături tradiţionale rămân doar acelea care se adaptează con¬cepţiei estetice moderne cu privire la organizarea interiorului.

Transformările reflectă nivelul de viaţă crescut al locuitorilor din satele mehedinţene care înţeleg să folosească din plin avantajele industriei moderne. Rămâne ca specialiştii să pună la îndemâna industriei elementele valoroase ale tradiţiei pentru a fi folosite în obiectele care intră în mod curent în casa zilelor noastre, indiferent că se află în mediul rural sau urban.

Mobilierul din casa taraneasca .

Interiorul adaposturilor temporare, indeosebi al stanelor, unde se mai pastreaza inca o schema arhaica de organizare, ofera o imagine asupra modului de aranjare a pieselor de mobilier in locuintele traditionale.

Unele din piese au fost fixate la inceput intre grinzile peretilor, in tavan sau pe podea, o solutie pitoreasca, mobilierul urmand forma materialului natural. Ca exemplu se pot cita scaunele realizate prin retezarea trunchiului unui arbore, bratele si picioarele din ramuri crescute arcuit.

Caracteristica mobilierului romanesc este data de simplitatea formelor si delicatetea decoratiilor, fiind evidenta si in acest caz preocuparea pentru impodobire. Piesele erau puse in valoare prin petele de culoare pe care le aduceau tesaturile de interior, intalnite in toate casele romanesti.

Mobilierul era confectionat in general din lemn, in partea de sud a tarii folosindu-se si piesele din lut batut (paturi, banci). De obicei, era decorat cu crestaturi, insa in Transilvania, unde se resimt influentele apusene, apare si mobilierul pictat. Motivele cele mai raspandite ale decorului pictat sunt inscriptiile si motivele florale.

La mobilierul sculptat, caracteristic Munteniei si Moldovei (dar regasindu-se si in Crisana, Maramures si Tara Oasului) motivele sunt cele traditionale: linia dreapta, punctele, spirala, dintii, rozeta, crucea, bradul si rar siluetele omenesti.

Principalele piese ale mobilierului erau patul, masa, scaunele, lavitele, blidarele, coltarul,

politele, culmea si lada de zestre.

Lavitele

Lavitele (banci lungi, fara spatar) simple, confectionate din scandura de stejar sau fag, sunt cele mai vechi piese de mobilier, fiind folosite in cea mai mare parte a Romaniei. Lipsite de cele mai multe ori de decoratii, lavitele se fixau in barnele peretilor. Incepand cu a doua jumatate a secolului al XIX-lea, ele sunt inlocuite mai intai in Transilvania si apoi si in restul tarii, cu banci lungi cu spatar (colorat uneori) sau lada dedesubt, destinate pastrarii hainelor si servind chiar la dormit.

Patul

In casele traditionale, locul cel mai important din punct de vedere decorativ era coltul in care era asezat patul (coltul opus vetrei), datorita tesaturilor grupate aici si nu neaparat mobilierului. In prelungirea patului, de-a lungul peretelui lateral, stau lavitele si mai tarziu bancile cu spatar.

Patul, ca mobilier cu forma speciala, apare destul de tarziu, in secolul al XVIII-lea si deriva in cele mai multe cazuri din lavita.

In secolele al XVIII-lea si al XIX-lea, in Transilvania, in casele cu o camera de locuit si camara (planul cel mai simplu), patul era situat in continuarea vetrei, in coltul opus fiind asezate in unghi doua lavite, cu o masa in fata.

In casele mai evoluate, cu doua camere si tinda, in odaia curata apare si al doilea pat, asezat in coltul cu lavitele. In fata paturilor (dispuse paralel de-a lungul peretilor) este cate o banca cu spatar, iar intre ele, langa peretele opus intrarii, se afla masa.

In Moldova paturile respecta aceeasi schema de organizare, insa sunt mai joase, iar bancile cu spatar lipsesc.

In sudul si vestul tarii bancile, acoperite cu postav, sunt dispuse in unghi pe doua sau trei din laturile incaperii si au functie de pat. Pe langa acestea, in Muntenia si Dobrogea se gasesc si paturile de pamant, a caror latime permite dormitul de-a curmezisul, cu picioarele spre soba.

In afara de paturile cu tablii, de origine oraseneasca, introduse in casa taraneasca la sfarsitul secolului al XIX-lea, in locuintele vechi apar mai multe tipuri de pat. Cel mai apropiat ca forma de lavita este cel cu picioarele infipte in pamant sau sprijinite pe un fel de talpi, intalnit in sudul Carpatilor.

In Transilvania patul este inalt, compus dintr-un cadru de scanduri si patru picioare. La el se ajunge cu ajutorul bancii din fata, folosita ca o treapta.

In nordul Moldovei apare un pat original, suspendat, fixat intre barnele peretilor si sustinut de grinda printr-un stalp bogat crestat. Un alt tip de pat, destul de rar intalnit, are stalpi inalti la capete, amintind prin forma si decor de patul stil Renastere.

Culmea

Culmea este un element cu o veche traditie, specific in trecut intregii tari. Culmea era o

bara de lemn fixata pe doua grinzi ale tavanului, deasupra patului sau in jurul sobei. Se mai intalneste si astazi in Moldova si unele zone ale Transilvaniei, Banatului si Olteniei.

Folosita initial in scopuri practice, pentru uscat sau agatat hainele, culmea a capatat mai tarziu doar un rol decorativ.

Masa

Masa, cu forme, dimensiuni si decoratii diferite in functie de zona si de epoca, nu lipseste din nici un interior.

In Moldova, Transilvania si Banat se intalneste masa inalta, dreptunghiulara, cu patru picioare. In nordul Moldovei si in zona Muscelului masa are fata mobila, dedesubt aflandu-se o lada pentru alimente. Impresioneaza in principal mesele din nordul Moldovei, foarte bogat ornamentate cu crestaturi.

In sudul Transilvaniei se folosea masa de tip germanic, specifica goticului din Europa centrala, cu talpi laterale puternice si sertar dedesubt.

In Muntenia, Oltenia, Moldova si Dobrogea apare masa mica, rotunda, cu trei sau patru picioare, datorata influentelor orientale si balcanice. Rareori decorata, aceasta nu are un loc fix in cadrul schemei de organizare a mobilierului, insa este asezata de obicei langa vatra. Ea poate fi mutata, sprijinita de un perete, agatata de tavan sau scoasa in tinda.

Scaunele

Varietatea scaunelor este foarte mare. Scaunele joase se intalnesc pe tot teritoriul tarii, dar mai ales in sud.

Scaunele lungi cu spatar (decor simplu, traforat) sunt specifice in special Transilvaniei. Ele au inlocuit lavitele de colt sau bancile din fata paturilor inalte, fiind introduse in casa taraneasca destul de tarziu, la sfarsitul secolului al XIX-lea.

Mobilierul fixat pe perete

Piesele de mobilier fixate pe perete (polite, cuiere, blidare, coltare) ocupau un rol important si se foloseau pentru pastrarea vaselor de uz casnic si cu caracter decorativ.

Politele erau scanduri fixate pe perete, fie deasupra usilor si ferestrelor, fie pe una din grinzile tavanului, fie direct pe perete. Avand marginile bogat decorate cu crestaturi, indeplineau o functie asemanatoare cuierului orasenesc.

In Transilvania, in partea de sus a peretilor, sub grinzi, sunt fixate prin cuie de lemn cuiere pentru farfurii si ulcioare.

In blidare (mici dulapuri confectionate din lemn de fag, de obicei deschise, cu rafturi, decorate cu crestaturi) sunt pastrate vasele de uz gospodaresc. Blidarul este asezat de obicei langa vatra, pentru ca el contine vasele necesare alimentatiei.

Coltarul este un dulap cu o forma deosebita, cu sectiune triunghiulara, fixat, asa cum ii spune si numele, intr-un colt al incaperii, de obicei acela cu lavitele. In Transilvania coltarele sunt

impodobite cu crestaturi simetrice, iar in Moldova sunt lipsite de decoratii.

Lada de zestre

Lada de zestre a indeplinit mult timp functia dulapului, pastrand hainele si alimentele. Ea ocupa un loc de cinste, fiind asezata la capul patului sau pe lavita.

Cele mai raspandite lazi sunt confectionate din lemn de fag, stejar sau frasin, avand forme variate si decoratie bogata si originala.

Lada de zestre era piesa cea mai fin decorata a mobilierului. Cu exceptia lazilor de tip brasovenesc, pictate, lazile de zestre erau impodobite cu crestaturi, avand capac plan sau bombat. Motivele sunt variate, de obicei geometrice semicercuri, romburi, zig-zag-uri, cercuri, patrate, triunghiuri, dar apar si flori, brazi stilizati, simbolul solar (cercuri si rozete concentrice).

Ocupatii traditionale

  Asa cum am aratat în capitolul despre asezarile si oamenii Padurii Craiului, locuitorii acestei zone practicau înca din vechime o serie de meserii care pot pot fi încadrate în trei mari profile:

agricol, forestier si industrial. · Agricultura: a fost si este în continuare principala activitate prin care locuitorii zonei îsi asigura existenta. Practicarea agriculturii prezinta interes prin faptul ca mijloacele folosite pentru lucratul

pamântului sunt în continuare, în cea mai mare parte cele arhaice.· Lemnaritul: a implicat în trecut o mare parte a locuitorilor zonei, în prezent datorita reducerii suprafetelor împadurite si a exploatarii organizate, numarul celor implicati în aceasta activitate este mult redus. Pe vaile mai importante din masiv (Crisul Repede, Valea Iadului) se practica

pâna la sfârsitul secolului trecut plutaritul, bustenii neprelucrati legîndu-se în plute si fiind transportati pâna în Câmpia Crisurilor. Albiile acestor râuri au fost amenajate în acest scop cu

stavilare, diguri si locuri de descarcare. Dar lemnul se folosea si pentru întrebuintari locale dintre care una din cele mai importante era confectionarea lazilor de zestre. Acestea îmbinau în mod fericit utilitatea practica cu un rafinat simt estetic. Cele mai importante centre de ladarit din

aceasta zona erau la Budureasa, la sud de M. Padurea Craiului, Calatea, Vârciorog si Delureni.  Mestesugurile taranesti au fost, extrem de variate nevoilor existente care nu puteau fi

satisfacute prin schimburi cu alte zone si datorita bogatiei de materii prime minerale, animale si vegetale.Cele care au avut o amploare deosebita sunt urmatoarele:

· Olaritul: se practica atât în bazinul Crisului Repede cât si în bazinul Crisului Negru. Cel mai important centru de olarit al zonei a fost si este cel de la Vadu-Crisului unde în anul 1938 erau

înregistrati peste 90 de olari. În prezent mai lucreaza doar un singur olar. Ceramica realizata este din argila alba (datorita lipsei de oxizi de fier) si este orientata preponderent spre ceramica de uz

casnic. Centrul cel mai important din bazinul Crisului Negru este Leheceni, unde se obtine o ceramica rosie (din lut mai bogat în oxizi de fier). Vasele specifice centrului de la Vadu-Crisului

sunt ulcioarele, canceele, oalele înalte, ulcelele de lapte si blidele. Motivele decorative sunt dominate de spirale si sunt de veche traditie, cele mai des întâlnite fiind liniile drepte, simple sau

paralele si spirala care caracteriza ceramica neolitica.· Vararitul: se practica în trecut pe scara larga în masiv, vararii din aceasta zona deserveau o mare parte din nevoile de var ale vestului tarii. Practicarea sa este legata direct de prezenta calcarului,care furniza materia prima pentru aceasta activitate. Cuptorul de var numit local

camenita este de trei tipuri: îngropat în pamânt, semiîngropat (în panta) si la suprafata. Capacitatea cuptorului este de cca 1000 kg calcar (1,5- 2 m adâncime, 1,8 m diametru). În

prezent arderea calcarului se mai practica doar pentru satisfacerea nevoilor locale, cuptoare de

var în stare de functionare existînd înca la: 10 Hotare, Damis, Ponoare, Remeti, Vadu-Crisului, iar cuptoare de var parasite pot fi vazute raspândite pe întreaga suprafata a masivului. Arderea

varului se face din aprilie pâna în august, iar umplerea cuptorului necesita multa pricepere deoarece boltile trebuie sa fie rezistente si stabile. Arderea dureaza cca 3-4 zile, focul trebuie

mentinut tot timpul, temperatura de ardere a varului fiind de 900-1000° C.· Blanaritul- cojocaritul: nu se mai practica în prezent decât sporadic. Centrele cele mai

importante erau la Vadu- Crisului si Suncuius unde se faceau pieptare închise pe umeri si sub brat iar tabacirea pieilor se facea la Bratca. În bazinul Crisului Negru centrele cele

mai importante erau la Cabesti si Rosia. · Prelucrarea fibrelor textile: se foloseau ca materii prime cânepa, inul, lâna si bumbacul. Pive

pentru fibrele textile existau la Bratca, Suncuius, Bulz si Luncasprie.Despre amploarea raspândirii acestor instalatii vorbeste si acordarea denumirii de Valea

Steazelor unei vai situate în raza comunei Rosia, unde functionau mai multe astfel de instalatii (steaza= piva de postav).

· Mineritul: se practica în zona Suncuius-Vadu Crisului înca din secolul XVIII, în secolul XIX mari cantitati de argila exploatate aici fiind exportate. În prezent acesta se practica la Suncuius

(argila), Astileu (argila), Racas, Vârciorog, Rosia, Remeti (bauxita).  Pe lânga aceste mestesuguri practicate în trecut pe scara larga în aceasta zona, se mai practicau

alte mestesuguri pentru satisfacerea unor mici necesitati locale. În aceasta categorie trebuiesc inclusi mesterii fierari- potcovari, confectioneri de viori cu goarna (Damis, Lazuri), de gresii

pentru ascutit coasa, dogarii si alte mestesuguri.

Arhitectura de interior

Posibilităţii de integrare a acesteia în arhitectura modernă

 

Arhitectura de interior constituie o mărturie primordială a apartenenţei la o etnicitate şi continuitate de locuire pe un teritoriu istoriceşte determinat. Interiorul casnic bucovinean aduce o apreciabilă contribuţie la îmbogăţirea tezaurului patrimonial românesc, confirmând alături de alte aspecte, valoarea cu totul remarcabilă a civilizaţiei rurale tradiţionale.

Componentă majoră a culturii populare, arhitectura de interior se impune ca un depozitar de valori, de înţelepciune şi frumuseţe, de echilibru şi îndelungat spirit conservator, rezultat al unui străvechi proces de acumulări şi influenţe realizate şi filtrate cu mult simţ artistic.

Legată strâns de arhitectura impusă de tipologia planimetrică, organizarea interiorului a reflectat realitatea fiecărei epoci, de unde rezultă încărcătura şi caracterul de document etno-cultural de primă importanţă.

De-a lungul anilor, locuinţa a îndeplinit multiple funcţii, aici desfăşurându-se anumite îndeletniciri, îndeosebi cu caracter casnic, aici s-a transmis experienţa de viaţă a generaţiilor mai vârstnice, s-au însuşit conduita etică şi morala, normele de viaţă ale colectivităţii, aici este locul de odihnă, de petrecere a familiei în cadrul sărbătorilor de peste an sau cu ocazia evenimentelor prilejuite de ciclul vieţii.

Interiorul bucovinean se înscrie într-o mare unitate culturală ce se manifestă prin păstrarea unor elemente străvechi de cultură materială, unitate conferită de planimetria şi destinaţia încăperilor, sistemele de încălzire, dispoziţia mobilierului şi a ţesăturilor decorative, inovaţiile rezultând din

anumite transformări de ordin estetic, local sau de împrumuturi prin interferenţă. Pornind de la considerentele amintite, remarcăm perfecta ambientare, chiar în cadrul unei concentrări de maximă eficienţă spaţială. Fiecare compartiment devine un centru de greutate, având şi o destinaţie cu dispunere şi organizare precisă ce se înscrie în tipare sigure, dar şi unele abateri reieşite din realitatea locală şi gusturile personale, totuşi deosebite ca efect artistic. Totuşi, după cum arătam mai sus, interiorul bucovinean se înscrie perfect în normele generale de organizare e celui românesc, dând dovadă de o mare unitate organizatorică.

Organizarea unui interior dintr-o locuinţă monocelulară presupune o încărcătură multifuncţională, fiecare perete sau suprafaţă din plan preluând sarcini în plus faţă de interioarele mai evoluate.

Tinda uneori descoperită ca spaţiu de departajare a două încăperi (cea mai frecventă planimetrie tradiţională) şi de legătură cu restul gospodăriei, precum şi de cale de acces în podul locuinţei, a fost şi un spaţiu de depozitare. Aici, pe lângă pereţii din bârne libere la vedere, în care de cele mai multe ori sunt fixate cuie de lemn sau alţi suporţi, se întâlnesc laiţe arhaice şi modeste din punct de vedere artistic, cu buduroaie sau saci din piele în care se păstrau făina sau cerealele, recipiente pentru ţinut diverse produse lichide (cofe, bursoaice, fedeleşe, butoaie), piese de harnaşament, cântare, alături fiind oloiniţa sau chiar râşniţa rudimentară.

Tinda reprezenta şi spaţiul (tinda descoperită) în care pe timp ploios se treiera cu îmblăciul.De obicei, în stânga intrării în locuinţă, este plasată camera de locuit (căsuţa, odaia, casa de sus), destinată încă de la început necesităţilor practice şi de confort, având şi unele valenţe estetice concretizate prin unele elemente definitorii: instalaţia de încălzire, patul şi laiţele, precum şi alte piese de mobilier.

Acest tip de interior păstrează cel mai mult din cea mai veche organizare tradiţională. De numărul şi destinaţia încăperilor depinde repartizarea obiectelor cu caracter funcţional sau decorativ. Apariţia încăperilor specializate (odaie, camera, casa cea mare) duce la schimbări şi transformări fireşti.

 

 

În camera de locuit (căsuţa), un loc aparte îl ocupa instalaţia de încălzire, înţelegându-se prin aceasta vatra liberă, cu hornul lucrat piramidal din nuiele împletite sau din cărămidă, ce se înalţă până la nivelul podului, evacuarea fumului făcându-se direct în tindă. Hornul este sprijinit de doi stâlpi de lemn sau fier forjat. Ansamblul cu plită, adosat într-o fază mai târzie, precum şi „terasa” superioară folosită pentru odihna bătrânilor şi a copiilor face o notă aparte uneori, pe doua laturi ale cuptorului instalându-se şi laiţe de mici dimensiuni dispuse în unghi drept. Instalaţiile de încălzire (cuptoarele masive), existente încă în unele sate, mai păstrează din frumuseţea celor semnalate în secolele XVII – XVIII.

Soba cu plită este o formă tranzitorie de la vechiul cuptor la instalaţia modernă, la care se mai menţine cuptorul de copt pâinea, un spaţiu de odihnă şi uneori un orificiu pentru captarea aburilor. Între cuptor şi peretele lateral este dispus un pat din scânduri, denumit local şi prici, care este acoperit cu ţolul piuat şi pe care se află mai multe perine şi plapome. Cele mai vechi interioare păstrează încă paturi arhaice, lucrate din scânduri masive de brad, fixate pe ţăruşi de lemn, cu nimic deosebite de cele din epoca medievală.

Pe partea stângă a intrării, imediat lângă uşă se află un blidar mai simplu ca factură artistică, dar înnobilat de patina timpului în care sunt etalate diverse obiecte de uz casnic (străchini, piperniţe, scafe, lăcriţe, sărăriţe, butoiaşe). Alături de blidar, lingurarul şi policioara, lucrate şi decorate în diverse tehnici, completează inventarul casei. Laiţele masive fixate pe trunchiuri, lada, masa, scaunele, băncuţa pentru cofa cu apă aduc o notă de confort în plus, întregind funcţia de bază a acestei încăperi.

Întotdeauna în casele cu doua încăperi este sensibilă păstrarea în una dintre ele a unui sistem mai vechi de organizare, cealaltă tinzând către noutate, pentru ca în cele cu mai multe încăperi să nu mai poată percepe un aranjament tradiţional.

Un loc aparte în cadrul arhitecturii de interior îl ocupa camera de curat, spaţiu cu destinaţie precisă, pentru primirea oaspeţilor, de prezentare sau de derulare a unor evenimente din viaţa familiei, încăpere ce poartă diverse denumiri.

Acest spaţiu de interior a cunoscut transformări lente. În primul rând, după preluarea noii funcţii, cuptorul cu vatră dispare, devenind incompatibil ca destinaţie. Aspectul general al acestei camere de curat se subscrie interiorului moldovenesc precum şi românesc, fiind de o mare sobrietate, aspect dat de tonurile potolite ale ţesăturilor decorative, de tavanul patinat de vreme precum şi de fundalul de expunere şi acoperire al pereţilor.

Parte din interiorul bucovinean are identităţi în structura de organizare cu cel maramureşean sau nemţean, fiind prezente aici punctele de greutate marcate de patul cu zestrea clituită până în tavan, laiţele masive, masa, blidarul lucrat artistic, având totodată şi registre decorative desfăşurate pe verticală, cum ar fi cele ale laiţelor, patului, lăzii de zestre, al păretarelor şi lăicerelor ce împodobesc pereţii, al năframelor, icoanelor, colţarului şi blidarului, toate fiind suplinite de grinzile tavanului între care cordarul (grinda-meşter) ocupă un loc aparte. Sub ferestre, de-a lungul a doi pereţi, sunt dispuse laiţele aşezate pe butuci din lemn şi îmbinate cu „căţei” în unghiuri drepte, piese de mobilier a căror folosinţă se pierde în trecutul foarte îndepărtat. Pe lângă alte utilizări, laiţele aveau şi rolul de desfătare, mai ales pentru cei vârstnici, cunoscut fiind faptul că la petreceri bătrânii jucau pe laiţe, de aici şi originea jocului popular „ca pe laiţă” sau „Baba grasă”.

O notă particulară a specificului acestei camere o aduce patul ticsit cu ţesături şi perini suprapuse pe verticala spaţiului. Unele reguli de organizare a acestui interior par să fie foarte vechi, gândindu-ne la existenţa scoarţei de grindă, nelipsită din casa cea mare şi a cărei

excepţională valoare artistică presupune acumulări şi o îndelungată evoluţie, fiind folosită şi astăzi ca suport pentru unele ţesături, dar mai ales pentru hainele de sărbătoare.

În colţul format se pat şi o laiţă sau chiar pe laiţă întâlnim lada de zestre ce cunoaşte diverse denumiri: lada, tron, sipet. Piesa de mobilier de prim ordin funcţional şi artistic, lada de zestre a constituit, cel puţin din epoca feudală, prima obligaţie dotală a miresei, determinată fiind de mijloacele materiale ale familiei, în timp cunoscând adaptări conform noilor cerinţe. Din punct de vedere ornamental, la lada dulgherească întâlnim viziuni artistice diverse, privitoare la decor, unele în care domină reprezentări antropomorfe sau rozete compuse în tonuri de culori sobre (de obicei bicrome), obţinute prin băiţuire şi cel al decorului strict geometric, obţinut prin combinaţii de linii, semicercuri, reţele de romburi, triunghiuri.

Alături de lăzile de factură artistică deosebită, întâlnim şi lăzile pictate, cu decor floral, mai mult sau mai puţin stilizat, sau pe cele simple, vopsite monocrom şi care şi astăzi se oferă în dar miresei.

O piesă nelipsită din casa cea mare este blidarul pentru păstrat străchinile (blidele) aşezat pe peretele din dreapta uşii, piesă valoroasă atât prin modul de ornamentare, prin traforare, crestare, pirogravare, cât şi prin compartimentarea pe verticală.

Lăicerele ce acoperă pereţii, ştergarele şi năframele de un puternic efect decorativ, dau acestei încăperi un aer festiv şi ospitalier, aspect vizibil şi astăzi în unele sate.

Importanţa funcţională a arhitecturii interioare ţărăneşti, în special în domeniul funcţional estetic, a făcut ca de-a lungul timpului să i se consacre termeni stabili şi bine definiţi.

Modalitatea de organizare interioară a caselor ţărăneşti, descrisă în rândurile de mai sus, a fost din totdeauna în concordanţă cu peisajul local, cu ocupaţiile de bază practicate în timp, marcate de originalitate şi funcţie estetică care în corelaţie perfectă cu cea utilitară formează un tot unitar etnocultural.

În situaţia actuală din ţara noastră, când din ce în ce mai mult se pune accent pe dezvoltarea unui turism de tip agrorural, sarcina arhitecţilor şi a celorlalţi specialişti constă în descoperirea posibilităţilor funcţionale şi de expresivitate rezultate din tezaurul de frumos şi util din mediului sătesc, arhitectura de interior având valenţe care depăşesc cadrul naţional. Ca direcţie de dezvoltare a uni turism rural civilizat se impune arhitecţilor şi muzeografilor depistarea şi cercetarea unor case vechi de o planimetrie tradiţională, în vederea amenajării acestora. Pentru aceasta se impune în primul rând întocmirea unei fişe de arhitectură, cu date amănunţite despre fiecare obiect, totodată făcându-se o înregistrare a tuturor obiectivelor din zona mai limitată sau mai lărgită, ţinându-se cont şi de oferta proprietarilor. De multe ori apare problema reconstruiri caselor mai vechi şi afectate de o eroziune avansată totodată modificând funcţiile unor încăperi sau schimbând înfăţişarea prispei (verandă, marchiză, terasă). Sub influenţa arhitecturii orăşeneşti, încăperile active pot fi coborâte şi la nivelul inferior al caselor, nivelul terenului unde, alături de beci, pot fi dispuse şi spaţii cu destinaţii funcţionale diferite: magazii, cămări, garaje, bucătarii şi chiar camere de locuit. Prispele care la modelele vechi erau prezente, de asemenea, numai la nivelul superior (la casele cu mai multe caturi) – nivelul camerelor de locuit, pot fi dispuse acum şi la nivelul inferior precedând spaţiile active adiacente beciului, articulând astfel aceste spaţii cu ograda. Nivelul superior poate fi structurat similar modelelor vechi, legătura dintre nivele fiind asigurată frecvent de o scară exterioară dispusă în prispă.

Se mai poate ca să se abordeze un tip planimetric prin care în volumul acoperişului, acolo unde este posibil să se amplaseze camere de locuit. La acest tip de plan, nivelul inferior păstrează,

alături de încăperile active şi spaţiile destinate depozitării, modelele având marcate prispe la toate cele trei nivele – nivelul inferior, nivelul superior şi mansarda.

Bibliografie:

1.Balş Ştefan, Începuturile arhitecturii bisericeşti în Moldova, Bucureşti, 1925.

2.Bănăţeanu Tancred , Arta populară bucovineană, Suceava, 1975

3.Bratiloveanu GH.-Spanu M., Monumente de arhitectură în lemn din ţinutul Sucevei, Bucureşti, 1985

4.Bucovina în Vort und Bild, Czernowitz, 1903

5.Butura Valeriu, Etnografia poporului român, Cluj, 1978

6.Idem, Străvechi mărturii de civilizaţie românească, Bucureşti, 1989

7.Camilar Mihai, Arhitectura populară bucovineană – Planimetrie, sisteme constructive şi elemente de decor, în Datini, nr.5 (10 - 11), Bucureşti, 1994, p. 34- 35, Ornamentica arhitecturii populare bucovinene din Ţara de sus, în: Datini, nr.11 (26), Bucureşti, 1998, p. 48 – 51, Arhitectura populară bucovineană - Privire generală, în Ethos, nr.2, 1991, Suceava, p. 25 – 26,

Gospodăria ţărănească tradiţională din Bucovina, în Comori sucevene, Suceava, 1994, p. 51 – 57, Arhitectura populară bucovineană. Obiceiul casei, în Comori sucevene, 4-5, Suceava, 1995, p. 35 – 37, Gospodăria tradiţională a huţulilor din Bucovina, în: Datina, nr.22, Constanţa, 2001, p. 6, Casa veche huţănească, în Datina, nr.21, Constanţa, 2001, p. 2, Arhitectura populară din ţinutul Dornelor. Privire generală asupra casei de locuit, în Suceava, Anuarul muzeului Bucovinei, nr. XVII – XVIII – XIX, 1990, 1992, p. 258-264, Instalaţii tehnice populare acţionate de apa, din zona etnografică Humor, în Făt – Frumos, Anuarul Muzeului Etnografic al Bucovinei, an I, nr.1, Suceava, 1999, p. 71 – 85, Locuinţa tradiţională bucovineană. Evoluţia planimetrică şi sisteme constructive în Făt – Frumos, an III , nr. 3, Suceava, 2001, p. 15 – 51, Casa veche din Bucovina, în Limba română, nr. 1-3, Chişinău, 2001, p. 248 – 253, Sadova, coordonate etnografice, capitol din lucrarea Sadova, satul cu oameni frumoşi, Câmpulung, 1999, Zona etnografică Humor, (sub tipar).

8.Cojocaru Nicolae, Casa veche de lemn din Bucovina, Bucureşti, 1983.

9.Cireş Lucia – Adăscăliţei Vasile, Elemente decorative murale la locuinţele ţărăneşti din împrejurimile Sucevei, Bucureşti, 1969

10.Dan Dimitrie, Comuna Straja şi locuitorii ei, Cernăuţi, 1887.

11.Ionescu Grigorie, Istoria arhitecturii româneşti, Bucureşti, 1937, Arhitectura populară românească, Bucureşti, 1957, Arhitectura pe teritoriul României, Bucureşti, 1982.

12.Irimie Cornel – Necula Marcela, Arta tradiţională a lemnului, Bucureşti, 1983.

13.Lucan Filon – Rusan Dimitrie, Fundul Moldovei o aşezare din Ocolul Câmpulung, Câmpulung, 2000.

14. Olteanu Ştefan – Şerban Constantin, Meşteşugurile din Ţara Românească şi Moldova în Evul Mediu, Bucureşti, 1969.

14.Pamfile Tudor, Industria casnică la români, Bucureşti, 1910.

15.Panait Cristache – Elian I., Bisericile de lemn din Moldova, în Buletinul Monumentelor Istorice, 2, 1972.

16.Petrescu Paul, Casa cu foişor la români, în: S C I A , Bucureşti, 1, 1958.

17.Paul Petrescu – Stoica Georgeta, Arta populară românească, Bucureşti, 1981.

18. Paul Petrescu şi colab., Arhitectura populară în regiunea Suceava, în Arhitectura, Bucureşti, 1956.

19. Rusan Dumitru – Zahariciuc Marcel, Zona etnografică Câmpulung, Câmpulung, 1996.

20. Spanu Mihai, Bratiloveanu Gheorghe, Zona etnografică Suceava, Bucureşti, 1987.

21. Stahl Paul H.- Paul Petrescu, Gospodăria românească cu ocol întărit, în Studii şi cercetări de etnografie şi artă populară, Bucureşti, 1965.

22. Stoica Georgeta, Arhitectura populară românească, Bucureşti, 1989.

23. Theodorescu Răzvan, Civilizaţia românilor între medieval şi modern, Bucureşti, 1987.

24. Vătăşianu Virgil, Istoria artei feudale în ţările române, Bucureşti, 1959, Contribuţie la studiul bisericilor de lemn din ţările române, în Anuarul Institutului de Istorie din Cluj, Cluj, 1960.

25. Vlăduţiu Ion, Etnografia românească, Bucureşti, 1973.

26. Voinescu T., Monumente de artă ţărănească, Bucureşti, 1912.

27. Zdrerciuc Boris – Stoica Georgeta, Crestături în lemn în arta populară românească, Bucureşti, 1967.

28.Brunvald Harold Jan, Traditional House Decoration in Romania, în East European Quartelz, vol. XIV, no. 3, p. 255 – 301.

BÂNAŢEANU T., Thypes d'âtres dans Ies villages Roumains d'un des regions marecajeuses de Danube, Ethnographica, II, 1960 ; Stoica G., Systemes de chauffage de Thabitation pay-sanne chez Ies Roumains, Etudes d'ethnographie et de folklore, Au VH-e Congres Inter¬national des Sciences anthropologiques et ethnologiques I, Bucureşti, 1965.BERCII! D., Zorile istoriei în Carpaţi şi la Dunăre, Bucureşti, 1966.DONAT L, Cultura populară în Oltenia, Sociologie românească, anul IV, nr. 4—6, 1939.DUMITRESCU V., Fouilles de Gumelniţa, Dacia, Seria veche II, 1925.DUMITRESCU V., Un nouveau modele d'habitation de l'eneolitique Valaque, Seria veche, Dacia, 1941.IONESCU G., Arhitectura populară românească, Bucureşti, 1959. IORGA N., L'art populaire en Roumanie, Paris, 1923.MATEESCU C., Săpăturile arheologice de la Cruşovuţ, regiunea Craiova, raionul Corabia. Materiale şi cercetări arheologice, III, Bucureşti, 1957.NOPCSA Fr., Albanien, Berlin und Leipzig, 1925.OLTEANU ŞT., ŞERBAN C., Meşteşugurile din Ţara Românească şi Moldova în Evul Mediu,Bucureşti, 1969. PETRESCU P., Zur Forschung der rumănischen băuerlichen Wohnkultur, Buc., 1969.STAHL P. H., Interioare ţărăneşti din România (secolul al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea), Studii şi comunicări, Muzeul Brukenthal, 13, Sibiu, 1967.STOICA G., Centre specializate în confecţionarea mobilierului pe teritoriul Olteniei, S.C.I.A., 15, 2, Bucureşti, 1968.STOICA G„ Interiorul locuinţei ţărăneşti româneşti, Bucureşti, 1970