UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE LITERE

Cu titlu de manuscris C.Z.U.: 811. 135.1 (043.3)

L A R I S A G U R Ă U

FENOMENUL REDUPLICĂRII ÎN LIMBA ROMÂNĂ

Specialitatea 10.02.01– Limba română

AUTOREFERAT AL TEZEI DE DOCTOR ÎN FILOLOGIE

CHIŞINĂU

2006

2

Teză a fost elaborată

la Catedra de Limba Română, Lingvistică Generală şi Romanică

a Universităţii de Stat din Moldova

Conducător ştiinţific: Gheorghe Rusnac, doctor în filologie, conferenţiar universitar.

Referenţi oficiali: Eremia Anatol, dr. hab. în filologie, Academia de Ştiinţe, RM

Butuc Petru, dr. în filologie, UPS „I. Creangă”, RM

Susţinerea va avea loc la 12 mai 2006 , ora 13 în şedinţa Consiliului Ştiinţific Specializat DH 30-10.02.01 în Sala de festivităţi a Facultăţii de Litere a Universităţii de Stat din Moldova (or. Chişinău, str. Kogălniceanu, 65).

Teza de doctor /Autoreferatul/ pot fi consultate în Biblioteca Facultăţii de Litere

a Universităţii de Stat din Moldova (or. Chişinău, str. Kogălniceanu, 65).

Autoreferatul a fost expediat la 5 aprilie 2006 Secretar ştiinţific al Seminarului ştiinţific de profil, doctor în filologie VIORICA MOLEA Conducător ştiinţific doctor în filologie GHEORGHE RUSNAC

Autor LARISA GURĂU

3

Actualitatea temei investigate. În limba română contemporană fenomenul reduplicării

prezintă un deosebit interes ştiinţific şi practic, deoarece el este indisolubil legat de o serie de

probleme fundamentale privind formarea cuvintelor, valoarea stilistică, originea şi evoluţia lor.

Conceperea justă a acestui fenomen va contribui la tratarea corectă a mai multe chestiuni de prim

ordin, cum ar fi determinarea resurselor interne de îmbogăţire a limbii, a mijloacelor şi a

procedeelor derivative. Diversificarea formală şi semantică a lexicului moştenit a adus la

îmbogăţirea limbii cu lexeme reduplicative, care, mai apoi, au constituit baza altor creaţii

verbale. Fenomenul reduplicării face lumină în problema determinării cuvintelor moştenite, a

formaţiilor create pe teren propriu şi a împrumuturilor vechi.

De-a lungul istoriei limba s-a îmbogăţit prin mijloace interne şi externe. Dintre

mijloacele interne ne-a interesat reduplicarea. În privinţa reduplicării nu s-au făcut decît cercetări

parţiale, dar de aici nu se poate deduce că acest fenomen nu a fost mereu la îndemîna

vorbitorilor limbii române. Lexicul contemporan stă mărturie în acest sens, demonstrînd că

termenii moşteniţi au constituit baza unui mare număr de derivate formate prin reduplicare.

Cercetările contemporane trebuie să facă distincţiile necesare între derivatele proprii şi cuvintele

împrumutate. În ultimul timp se triază cu maximă atenţie şi se decide în baza unor argumente sigure

originea indigenă a unor cuvinte, considerate pînă nu demult ca împrumuturi.

Este sigur că s-au produs diferenţieri în ce priveşte puterea de creaţie, în funcţie de anumite

necesităţi obiective ale comunicării. Un rezultat al acestor diferenţieri îl constituie exploziile reduplicative,

una dintre problemele necercetate încă ale lexicului românesc. Îndepărtarea derivatelor de nucleul de

bază şi apariţia unor noi nuclee este o consecinţă a exploziilor lexicale, în general.

Derivatele reduplicative, formate pe terenul limbii noastre, cuvintele din graiurile populare nu au

fost supuse unor cercetări etimologice serioase. Iată de ce multe dintre aceste cuvinte au fost

etimologizate ca străine.

Există puţine materiale ştiinţifice care ar trata problema reduplicării. Printre ele am putea

menţiona doar două scrise la obiect pe material românesc. Este vorba de articolul „Din perspectiva

dicţionarului” de Sextil Puşcariu, publicat în „Dacoromania”. Vol. I. – Cluj, 1921 şi „Fenomenul

reduplicării în limba moldovenească” de G. Rusnac, publicat în culegerea „Probleme ale filologiei

moldoveneşti. Lecturi în memoria lui V.F. Şişmariov”. – Chişinău, 1982.

Scopul şi sarcinile lucrării. Teza de doctor îşi pune drept scop a cerceta pe baza materialului

faptic de limbă română un fenomen oarecum neglijat – reduplicarea, a face un comentariu

multiaspectual al problemei şi a dezvălui particularităţile şi funcţiile reduplicării. Obiectul de

4

studiu al lucrării este reduplicarea sub aspectul creativităţii şi al expresivităţii, precum şi implicaţiile ei în

limbaj.

Obiectivele enumerate au determinat necesitatea punerii şi a soluţionării unor sarcini concrete în

procesul de efectuare a cercetărilor la temă:

1. A defini sensul şi conţinutul principalelor noţiuni şi concepte privind raportul limbaj –

creativitate.

2. A releva particularităţile reduplicării ca factor creativ – expresiv.

3. A cerceta fenomenul reduplicării şi implicaţiile lui în limbaj.

4. A evidenţia trăsăturile simbolismului fonetic şi caracteristicile fenomenului reduplicării.

5. A analiza o serie de aspecte ale reduplicării vocalice, consonantice, ale reduplicării complexe şi

ale tranşelor afixale reduplicative.

6. A depista funcţiile reduplicării intervoce.

7. A scoate în evidenţă particularităţile reduplicării intervoce totale şi parţiale.

Suportul metodologic şi teoretico-ştiinţific. În investigaţiile noastre despre fenomenul

reduplicării în limba română am considerat ca punct de plecare şi ca bază de referinţă materialul doctrinar

teoretic cuprins în monografiile şi tratatele lingviştilor de notorietate Ch. Bally, J. Byck, É. Benveniste, I.

Coteanu, Ov. Densuşianu, M.Grammont, Al. Graur, A. Greimas, P. Guiraud, V. Guţu-Romalo, I. Iordan,

R.Jakobson, M. Lotman, A.Martinet, V.Vinogradov, K.Vossler, Gr. Cincilei, A. Ciobanu, G. Rusnac etc.

Metodele şi procedeele de cercetare a materialului faptic sînt cele ce ţin de studiul limbii în

general: metoda descriptivă, care a permis cercetarea elementelor reduplicative ale limbii în plan

sincronic (observarea faptelor reduplicative de limbă, excerptarea din text şi fixarea lor pe fişe,

compararea şi confruntarea, gruparea şi sistematizarea lor conform trăsăturilor comune sau diferenţiale,

descrierea lor detaliată, formularea unor concluzii privind anumite regularităţi), metoda comparativ-

istorică, cu o serie de procedee şi prescripţii, folosite la studierea în plan comparativ a fenomenului

reduplicării, metoda etimologiei structurale, cu ajutorul căreia am stabilit originea unor lexeme

reduplicative, metoda derivaţională, prin intermediul căreia am cercetat structura cuvintelor reduplicative

din limba română şi metoda distribuţională, care a ajutat la cercetarea elementelor reduplicative ale limbii

în funcţie de ocurenţa lor.

Inovaţia ştiinţifică a lucrării. Investigaţiile noastre reprezintă prima abordare detaliată a

fenomenului reduplicării în lingvistica română, întrucît reduplicarea n-a fost tratată decît sumar în

literatura de specialitate.

Semnificaţia teoretică a tezei de doctor. Importanţa ştiinţifico-teoretică a tezei constă în faptul

că evidenţiază rolul pe care îl are reduplicarea intravocă şi cea intervocă în lumea sunetului şi a

semnificaţiei.

5

Modalitate specială de realizare a laturii de expresie a semnului, reduplicarea intravocă e un

procedeu de formare a cuvintelor (a fîlfîi, a pîlpîi, cocor etc.), bazat pe dublarea parţială sau totală a

tranşei radicale.

Reduplicarea intervocă este o repetiţie bimembră fonică (fîş-fîş; tic-tac) sau fonosemantică,

ultima cu relaţie de coordonare (vrînd-nevrînd; merge, merge), de inerenţă (legea e lege; vremea

vremuieşte), sau de subordonare (face ce face) între termeni.

Genul proxim este repetiţia propriu-zisă, definită ca o multiplicare fonică sau fonosemantică,

ultima cu relaţie de coordonare între termeni.

Reduplicarea intervocă este condiţionată de un inventar numeric practic nelimitat de stimuli şi

dispune de variate posibilităţi comunicative. Valoarea creativă a imaginilor reduplicative constă în

capacitatea vorbitorilor limbii de a structura raporturi noi: treacă-meargă, hara-para, harcea-parcea etc.

Anume capacitatea anumitor secvenţe verbale de a putea fi utilizate în mod recursiv explică

productivitatea fenomenului de reduplicare în limbă. Potenţialitatea secvenţelor reduplicative este creată

şi de contextualitate, care generează noi şi noi semnificaţii.

Aşadar, semnificaţia teoretică a tezei rezidă în aportul postulatelor teoretice privind noţiunea,

mecanismul, mijloacele de realizare a fenomenului reduplicării, implicaţiile lui în limbă.

Valoarea aplicativă a lucrării constă în posibilitatea de a utiliza rezultatele ei la tratarea teoretică

şi practică a fenomenului de reduplicare în limba română. Ca rezultat al cercetării acestui fenomen

lingvistic, s-au făcut recomandări etimologice, s-a explicat mecanismul derivaţional al reduplicării,

precum şi natura reduplicativă a unor secvenţe fonice, s-a ajuns la anumite concluzii ce pot fi aplicate în

procesul de predare a limbii române (formarea cuvintelor, determinarea etimologiei, unele aspecte ale

stilisticii) atît în liceu, cît şi în instituţiile de învăţămînt superior. Lucrarea furnizează un bogat material

pentru întocmirea unor cursuri speciale.

Cercetările ştiinţifice în cauză sunt, de asemenea, utile pentru investigaţiile de ordin fonetic,

morfologic, etimologic etc.

Obiectul concret al cercetării îl constituie fenomenul reduplicării ca expresie a creativităţii şi

a expresivităţii în limbă la nivel fonologic, morfologic, lexical şi sintactic. La nivel fonologic s-a

studiat reduplicarea simplă (dublarea consonantică, dublarea vocalică etc.). La nivel morfologic

ne-a interesat dublarea radicalilor şi a altor elemente morfologice. Am cercetat reduplicarea

intravocă şi intervocă, reduplicarea complexă şi parţială, reduplicările nonincorporate şi

incorporate de toate tipurile etc. Ca material de cercetare a fost limba română în toată

funcţionalitatea ei, limbajul poetic al creaţiei populare orale, limbajul beletristic, limbajul

vorbirii orale etc.

6

Au fost supuse analizei circa 3000 de contexte ce conţin formaţii reduplicative, selectate

din aproximativ 10 000 de pagini.

Aprobarea lucrării. Rezultatele cercetărilor noastre au fost expuse în cadrul conferinţelor

ştiinţifice ale profesorilor U.S.M, în comunicările: „Fenomenul reduplicării în limba română” (1996),

„Fenomenul reduplicării şi creativitatea în limbă” (1998), „Unele tratări etimologice prin prisma

fenomenului reduplicării” (2000), „Procesul de creaţie reduplicativă” (2003) şi în articolele:

„Reduplicarea intervocă” // Analele ştiinţifice ale U.S.M. Seria „Ştiinţe filologice”, 2000, „Reduplicarea

– fenomen al creativităţii şi expresivităţii în limbă” // Analele ştiinţifice ale U.S.M. Seria „Ştiinţe

filologice”, 2001, „Tranşe afixale reduplicative” // Analele ştiinţifice ale U.S.M. Seria „Ştiinţe filologice”,

2004, „Reduplicarea şi simbolismul fonetic” //„Limba română” nr. 3–4, 1997, Chişinău, „Construcţii

reduplicative cu jonctive ” //„Limba română” nr. 11, 2005, Chişinău.

Structura lucrării. Problemele abordate în această teză au determinat structura ei, care include:

Introducere, trei capitole, Concluzii, Indice de cuvinte reduplicative, Abrevieri ale textelor utilizate,

Bibliografia selectivă, Cuvinte-cheie, Adnotare.

Expunerea conţinutului lucrării

În Introducere se face o caracterizare generală a cercetărilor la temă sau tangenţiale, se

fundamentează alegerea şi actualitatea temei, se motivează scopul şi sarcinile lucrării, suportul ei

metodologic şi teoretico-ştiinţific, inovaţia ştiinţifică a lucrării, semnificaţia şi valoarea ei aplicativă, se

indică unde a avut loc aprobarea rezultatelor cercetărilor efectuate.

Capitolul I - Reduplicarea ca fenomen lingvistic– conţine trei paragrafe. În paragraful întîi

se cercetează raportul limbaj – creativitate. În acest sens se afirmă că legătura dintre semnul lingual şi

semnificaţia lui poartă un caracter labil, inconstant, variabil. În continuare se reliefează relaţia dintre

semnificant şi semnificat, conform teoriei semnului lingvistic. Cercetînd reduplicarea ca manifestare a

creativităţii limbajului, se analizează opiniile marilor lingvişti ca Humboldt, Coşeriu, care spuneau că ea,

limba, manifestă capacitatea de perfecţionare, desăvîrşire nelimitată şi de creaţie, iar în comunicare ea „se

preface, se croieşte din nou”.

Se pune în relief ideea că anume în procesul comunicării se valorizează toate potenţele

limbajului uman, inclusiv creativitatea lui prin reduplicare.

În paragraful doi – Reduplicarea ca factor creativ – expresiv - se susţine că posibilităţile

creatoare ale limbii sînt inepuizabile în raport cu cheltuielile minime ale mijloacelor ei. Se accentuează că

în efortul de decantare a virtualităţilor cuvintelor e necesar a înţelege corelaţiile denotat – referent,

valoare denotativ - conceptuală – valoare conotativă.

În cercetarea corelaţiei expresivitate şi limbaj prin termenul expresivitate se înţelege mijlocul

fundamental de atingere a perfecţiunii exterioare, a perfecţiunii în stil şi în expresie. În lucrare sînt

7

examinate mai multe ipostaze legate de creativitatea în limbă. Expresivitatea şi creativitatea îşi dau

întîlnire în tiparele reduplicative de genul făt-logofăt, laie-bălaie etc.

Creativitatea reduplicativă în limbă poate fi asemănată cu structura atomului, structură ce poate fi

concepută ca o combinaţie al cărei univers manifestat acum nu este decît o realizare parţială; ca şi

structura atomară, structura creativă reduplicativă a limbii şi structura poetică rămîn deschise noilor

modele.

În continuare se analizează raportul limbaj – expresivitate – creativitate în creaţia poetică

populară. O analiză minuţioasă a textelor folclorice pune în lumină mijloacele de exprimare verbală,

inclusiv reduplicativă, specifice creaţiei populare. Se demonstrează că e necesar a diferenţia preferinţele

reduplicative ale creaţiei orale în funcţie de genurile şi speciile acesteia.

În paragraful trei - Fenomenul reduplicării şi implicaţiile lui în limbaj - se încearcă a trata

reduplicarea ca mijloc activ de îmbogăţire a lexicului, factor ce contribuie la progresul limbii.

Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române a reduplica înseamnă a dubla (Fon.) - A

repeta unul sau mai multe foneme din rădăcina unui cuvînt, pentru a da cuvîntului altă valoare

morfologică sau stilistică sau pentru a forma un cuvînt nou.

Reduplicarea este repetarea unor părţi ale cuvintelor sau a logoformelor, prin care se

exprimă fie un sens lexico-stilistic, fie unul gramatical.

Lexemul reduplicare provine din limba latină: reduplicare „dublare”. Prin dublarea secvenţelor

verbale apar o serie de cuvinte noi. Încă Platon susţinea că omul primitiv izolat ar fi imitat diferite sunete,

produse de obiectele din natură (căderea apei, şuieratul vîntului, strigătele animalelor, cîntecul păsărilor

etc.). Repetate de nenumărate ori, aceste imitaţii sonore s-ar fi asociat cu obiectele ce le produceau, încît

deveniseră denumiri ale lor, cuvinte: miau-miau, ham-ham, ga-ga etc. De la aceste formaţii onomatopeice

s-ar fi creat alte cuvinte (de tipul verbelor a mieuna, a hămăi, a găgăi etc.)

Ne-am străduit a depista factorii predicativi pe baza cărora să se poată diagnostica potenţialitatea

creativă verbală, să se poată stabili mijloacele de dezvoltare a creativităţii în limbă.

Privită din punctul de vedere al creativităţii în exprimare, cercetarea fenomenului de reduplicare

în limba română permite a descoperi secvenţe verbale tipice, universale, care, surprinzînd recursivităţile

prefigurate de natura onomatopeică a limbii, generează numeroase variante verbale care exprimă

potenţialitatea infinită a limbii: murmurul (izvoarelor), zumzetul (albinelor), bubuitul (tunurilor), titiitul

(maşinilor), cotcodăcitul (găinilor) ş.a.m.d. Dacă raportăm aceste fenomene la alte limbi, vom vedea că

ele s-au format la fel prin reduplicare: cucurigu: germ.- kikeriki ; rus.- kukareku; fr.- coquerico ş.a.m.d.

Fenomenul reduplicării, cu subtilele lui nuanţe sugestive, constituie resurse variate pentru creaţia

verbală. Cf.: drandora, dar şi varianta brambora, tălălău - tololoi, a bălăbăi – a tălălăi etc.

8

Principala trăsătură a creaţiilor reduplicate este înnoirea formelor, depăşirea modelului anterior.

Cf. gîlcile – motofîlcile, handra – handralela, albă – dalbă etc.

Au fost evidenţiate mai multe etape în procesul de creaţie reduplicativă. Primo: acumularea,

percepţia şi sesizarea elementelor creative din limbă. Secundo: căutarea insistentă a reprezentărilor grafice

a celor trăite şi sesizate, adică este vorba de o tehnică de verbalizare a reprezentărilor din conştiinţa

noastră. Vorbitorul face analogie cu alte unităţi verbale, cu alte elemente derivative, structurale, adică se

află în proces de căutare. De exemplu, cîmpul lexical o ţîră, ţîr, cu ţîrîita, ţîr-ţîr, o ţîrică etc., care poartă

semnificaţia de „puţin; puţin de tot”.

Terzo: etapa cea mai importantă, care constă în formarea unui nou semn lingvistic. De exemplu,

s-a format verbul a ţîrţîra, în care distingem uşor originea onomatopeică: ţîr-ţîr, făcîndu-se analogie cu

ceva „puţin; puţin de tot”; a ţîrţîra – „a ploua puţin”.

O particularitate evidentă a reduplicării ca fenomen al creativităţii şi al expresivităţii în limbă este

caracterul universal al acesteia. Astfel, reduplicarea este atestată în multe limbi. Limbile indo-europene ne

oferă exemple de reduplicare cu funcţie gramaticală. În latină şi gotică prin reduplicare parţială erau

diferenţiate forme gramaticale: lat. cado (eu cad) – cecidi (am căzut), curro (eu alerg) – cucuri (am alergat),

do (eu dau) – dedi (am dat), cano (eu cînt) – cecini (am cîntat): în gotică – haitan (a chema) – haihait (am

chemat). Idiomurile indo-europene mai noi au păstrat, de regulă, doar forme relicte dădea, stătea – rom.,

дадим – rus. În schimb, utilizează reduplicarea ca procedeu lexico-stilistic: синий-синий, еле-еле.

Valori gramaticale comportă reduplicarea în limbile chino-tibetane, malaio-polineziene -

malaieza (orang – om, orang-orang – oameni, sudara – cetăţean, sudara-sudara – cetăţeni), hausa (iri –

soi, specie, iri-iri – specii), coreeana, chineza, japoneza etc. În limba franceză reduplicarea are, la fel ca şi în română, valori de creativitate şi expresivitate,

manifestîndu-se din plin. Sînt destul de convingătoare exemplele - joujou,dodo,bobo,bonbon,cancan,

fanfan, popoche, rococo,charivari.

O altă particularitate, cu adevărat esenţială în fenomenul de reduplicare, este prezenţa inalienabilă

a unei mici „gramatici generative”. De exemplu: cîine > cîine-cîineşte, „cu multă greutate, cu chiu, cu

vai”; încet> încet-încet (avertizare); lasă > lasă-lasă; hai > hai-hai (ameninţare şi reproş) etc.

Altă trăsătură a fenomenului reduplicării constă în faptul că esenţial nu este elementul care

completează o schemă dată capabilă de variaţii infinite, ci schema însăşi: De exemplu, modelul talmeş-

balmeş (talmoş-balmoş, talmuş-balmuş, halmeş-balmeş, haluniş-baluniş), „amestec din care nu se poate

alege nimic”, îl recunoaştem în tanda-manda (tandea-mandea), „dezordine”; tandili-mandili (în expr. ce

mi-e tandili, ce mi-e mandili) are semnificaţia de „la fel, acelaşi lucru; ori una, ori alta”, şuntai-muntai

înseamnă „ori una, ori alta”; taman sau taman pe taman – „tocmai, întocmai” [DLR] etc.

9

Valoarea creativă a schemelor motorii şi a imaginilor rezidă în virtutea de simbolizare a relaţiilor

dintre diferite elemente şi de structurare a unor noi raporturi: vrînd-nevrînd, hara-para, harcea-parcea etc

Am stăruit asupra factorilor predicativi pe baza cărora se poate diagnostica potenţialitatea

creativă prin reduplicare. Aceştia sînt: izotopia discursului lingvistic, redundanţa în limbă, iterativitatea şi

contextualitatea secvenţelor verbale.

Capitolul II - Reduplicarea intravocă - cuprinde cinci paragrafe.

În paragraful întîi se analizează unele aspecte ale simbolismului fonetic în raport cu fenomenul

reduplicării în limbă. În acest context am ţinut cont de fapte unanim recunoscute astăzi: sunetul e dotat

cu anumite valori latente, care depind de natura lui acustică. Aceste valori sînt actualizate în anumite

cazuri pe baza asociaţiilor de idei. Ultimele sînt favorizate de cele mai multe ori de limbajul popular şi de

cel poetic. Expresivitatea, plasticitatea, emotivitatea, complexitatea de relaţii asociative joacă un rol

important în procesul funcţionării acestor limbaje.

Cercetarea caracterului repetiţional al fluxului sonor e o condiţie necesară înţelegerii proceselor

de elaborare şi de modelare a tiparelor fonice. Ea aduce date suplimentare celor cunoscute pînă acum

referitoare la procesul de formare a cuvintelor, mai ales în zona expresivă a limbajului. Reduplicarea

segmentelor minime de expresie creează formaţii demne de menţionat pentru comportamentul

fonosemantic al acestora, creaţii originale, plămădite în spiritul sistemului limbii române. O zonă

eminamente expresivă a limbajului o formează creaţiile onomatopeice. Vorbitorului îi plac cuvintele

expresive, el le formează după cum prinde cu urechea sunetul. Să zicem, cel produs de hulub. Unuia i

s-a părut „grun!” şi de aici a format verbul a gruni, altuia „grong!“, şi de aici s-au format verbele a

grongoi, a grongăi; „gugu!” – a gugui, a guguli, a guguri; „gungu!” – a gungăi, a gungui, a gungura, a

gunguri; „gurgu!” – a gurguni; „gurlu!” – a gurlui; „guru!” – a gurui etc.

La rostirea sonantelor l, r, m, n vibrează puternic coardele vocale, aproape ca la rostirea

vocalelor, iar zgomotul se aude slab, ceea ce conferă sonantelor o muzicalitate şi o expresivitate

considerabilă. De aici şi formaţiile onomatopeice ca: tarara – „melodie monotonă care pare că nu se mai

sfîrşeşte”; a lălăi –„a cînta monoton, la nesfîrşit o melodie, înlocuind, de obicei, cuvintele cu silaba „la”

(repetată)”.

Polul opus la care se situează – după gradul de sonoritate – consoanele surde suscită un efect

contrar, de diminuare şi restricţie, cu repercusiuni auditive, cinetice şi vizuale, izvorîte din natura

reprezentărilor apărute sub impulsul articulatoric al sunetelor în discuţie. Cf.: a şuşoti, a şuşui etc.

Partea de contribuţie a sunetelor vocalice la formarea cuvintelor prin reduplicare este decisivă:

aiaiai!; iha-ha!; iaca-aşa şi aşa!

Simbolismul sunetelor nu semnifică o relaţie bine determinată, obligatorie şi universal valabilă, ci

o încercare aproximativă şi efemeră, actualizată, în special, de limbajul vorbit şi de cel poetic. De

10

exemplu, mic > mititel, mîţîţel, mîmîţel etc. Acest lucru se observă pregnant în cuvintele care, prin

elementele lor sonore, imită sunete, zgomote din natură. Compară: a dîrdîi – a tremura de frig; a se

cutremura; a se clătina. Prin analogie, unui om care vorbeşte mult i se spune dîrdală. Lexemul a dîrdîi şi

derivatele dîrdală, dîrdîială, dîrdîit, dîrdîitură sînt formaţii onomatopeice.

Multitudinea imaginilor declanşate prin asociaţie de idei duce la crearea cuvintelor noi prin

reduplicare. Din păcate, unele cuvinte de acest fel figurează cu etimologie necunoscută sau li se atribuie

origine improprie: a giugiuli, gogoloi, gogonea, gogoaşă, gogoriţă, gîgîlice etc.

O etimologie improprie este atribuită şi verbului a pîrpîli. Credem că la baza acestui lexem stă

reduplicarea onomatopeică pîr-pîr, ce redă zgomotul produs de foc cînd se pîrpîleşte ceva.

În paragraful doi - Reduplicarea vocalică - se susţine că reduplicarea vocalelor în limba română se

efectuează în scopuri stilistice, pentru a exprima anumite sentimente şi stări sufleteşti sau pentru a imita

diverse sunete din natură. Lungirea se realizează în poziţie iniţială: O-of! (durere); a-a! (surprindere);

medială: „B-u-u-nă treabă mi-ai făcut!” (admonestare şi reproş); finală: „Că bine ai zis-o, bre-e!”

(uimire).

Unele cuvinte cu vocalele reduplicate, pronunţate cu o intonaţie specială, implică uneori o nuanţă

de ironie, de sarcasm: „Br-a-a-vo! Să-ţi crească urechile!” Alteori, adjective ca bravo, frumos, bun,

adverbul bine – cu reduplicare vocalică – pot însemna tocmai contrariul: „Frum-o-o-s! Mai bine nici că

se poate”. „B-i-i-ne, măi!”; Ştii că are haz şi asta, ha-a!”. Fenomenul sensibilizează şi exprimă sau numai

sugerează un înalt grad de intensitate a unei însuşiri sau acţiuni: e frumoaasă!; ploouă!

Reduplicarea vocalei finale poate conferi o nuanţă de admiraţie, satisfacţie: „Bine aţi jucat, brav-

o-o!” sau de resemnare: laasă! Vocalele reduplicative în finală redau sunetul ecoului: „Pădurea se

clatină: Unde eşti, mamă-ă! , Vino încoace, Ioane-e!“.

În cazul lungirilor de vocale (sau de consoane) e vorba de o dublare homosilabică nedistanţată.

Triplările sau cvadruplările depăşesc limitele impuse reduplicării.

Reduplicările care au ca element o vocală reluată prin armonizare, avînd statut de formant, sînt

numeroase: a bîzîi, a zîzîi, a bîţîi, a gîfîi, a dîrdîi, a turui, a lălăi, a fîlfîi, a pălălăi, a bîlbîi etc.

Paragraful trei - Reduplicarea consonantică. Ca element morfonetic, reduplicarea consonantică

este homo- sau heterosilabică distanţată. În cadrul Reduplicării consonantice prin înrămare aceeaşi

consoană apare o dată după pauză în fluxul vorbirii şi altă dată înainte de pauză (în cuvinte monosilabice).

Majoritatea creaţiilor reduplicative din această categorie sînt de natură onomatopeică: clanc!; clinc!;

clonc! etc.

Reduplicare consonantică prin reluarea unui segment prevocalic simplu în silabe

succesive. Creaţii propriu-zise formate prin reluarea unui segment prevocalic simplu în silabe succesive.

O serie de lexeme din această grupă figurează în dicţionare cu etimologie necunoscută. La o analiză mai

11

detaliată a fenomenului de reduplicare a fluxului sonor, am observat că multe din lexemele necunoscute

ca origine sînt indigene, formate prin reluarea segmentelor fonice ale limbii noastre, cum ar fi: bobot,

băbană etc.

Creaţii lingvistice formate prin reduplicare de natură onomatopeică. Această clasă de

reduplicative este numeroasă: a bombăni, a mormăi, a dondăni etc.

Lexeme moştenite formate prin reduplicare. Pentru cuvîntul cocă – „copil mic”, în graiul copiilor

sau ca termen dezmierdător cu care ne adresăm lor, DEX-ul ne trimite la scr. koka, it. cucco. Sîntem de

părere că acest cuvînt este o creaţie formată prin reduplicare pe terenul limbii noastre. Cf. în acest sens

diminutivul cocuţă şi augmentativul cocoi.

Am polemizat în legătură cu etimologizarea prezentată în dicţionare pentru lexemul ţaţă –

„(pop.) mătuşă; termen de respect cu care cineva se adresează (la ţară) unei surori mai mari sau unei

surori mai în vîrstă, lele”. Din ngr. tsaţsa. În sprijinul ideii că termenul ţaţă face parte din structurile

reduplicative ale limbii noastre sînt şi variantele locale ţacă, ţăţacă, precum şi utilizarea cuvîntului ţaţă

(ţaţa) în graiul copiilor mici cu sensul „ceva frumos”.

În continuare se analizează o serie de formaţii reduplicative împrumutate, de origine bulgară, de

origine neogreacă, de origine franceză, de origine turcă.

Ca rezultat al analizei materialului reduplicat prin consoană, s-au reliefat o serie de cuvinte

formate prin reluarea consoanelor în silabe succesive, dar pentru care nu s-a putut stabili precis

etimologia: pipotă – „stomac”; babaros – „zar” etc.

Paragraful patru - Reduplicarea complexă. Reduplicarea complexă este reluarea întregii

silabe, la început, la mijloc sau la sfîrşit de cuvînt. Prin reduplicarea complexă se creează cuvinte

noi la nivelul vorbirii populare, structuri ocazionale, creaţii expresive şi mnemotehnice.

Reduplicarea complexă este numită parţială atunci cînd se reproduc minimum doi constituenţi

silabici, unul din categoria vocalelor, iar altul din cea a consoanelor. Ea poate fi atestată la

iniţială în: a) lexeme ce figurează cu etimologie necunoscută, dar care sînt create prin

reduplicare: a se chercheli, derdeluş, cercevea etc., b) formaţii onomatopeice create prin

reduplicare: cotcodac; a durdui a forfoti etc. În continuare se analizează o serie de formaţii

reduplicative din această categorie împrumutate, de origine franceză, de origine turcă.

Reduplicarea complexă totală se face la iniţială, la medială sau conjugat, la iniţială şi medială,

iniţială şi finală. Reduplicarea totală la iniţială este cea mai creativă (hahaleră, cocoaşă, titirez etc.)

În cadrul acestei categorii se cercetează o serie de lexeme care figurează cu etimologie

necunoscută, dar care sînt formate prin reduplicare: a se cocoşa, a se titiri, poponeţ etc.

Creaţii onomatopeice formate prin reduplicare: bang-bang! bau-bau! bîţ-bîţ! etc. Se analizează

mai multe lexeme de origine necunoscută care sunt formate, după părerea noastră, în baza reduplicării

12

complexe cu incorporări mediale şi distanţate. Reduplicare complexă totală cu incorporare la finală: hur-

dur-dur, a huţuţa, hurduz-burduz etc. Reduplicare complexă totală cu segmente fonice iniţiale şi finale

identice: rap-tarap, alandala, ala-bala etc. Reduplicare complexă totală cu echivalenţa tranşelor mediale

şi finale: hara-para, harcea-parcea, şahăr- mahăr etc. Reduplicare parţială cu echivalenţa unor

segmente consonantice (de obicei, iniţiale şi finale): brambura, ţupa-ţup, tronca- tranca etc.

Unele formaţii onomatopeice se creează în rezultatul unei reduplicări conjugate (simple şi

complexe). Aşa apar structuri reduplicative mixte cu vocale triplate: bobolos, cocoloş, a bolborosi.

Paragraful cinci - Tranşe afixale reduplicative. În acest context pornim de la teoria coşeriană

despre formarea cuvintelor. Reduplicarea prin prefixare este un fenomen puţin răspîndit în limbă. Am

remarcat că derivatele reduplicative prefixale se scriu prin cratimă, pentru delimitarea prefixului reluat:

arhi-arhicunoscut, arhi-arhiliberal, arhi-arhiplin etc. Aceasta confirmă o dată în plus că structurile

reduplicative formate prin prefixare sînt legate de context şi sînt ocazionale. Reduplicarea prefixului este

foarte rar întîlnită, doar pentru a realiza un superlativ excesiv. Reluarea unui prefix arată nu numai ideea

de intensitate în cel mai înalt grad (superlativ), dar şi ideea de redundanţă, de exces: „i s-a răs-

răstălmăcit” (înregistrare orală) cu sensul „i s-a explicat de sute de ori”. Deşi am înregistrat şi astfel de

derivate ca răz-răzbunic, uzul dă preferinţă totuşi nu atît reduplicării prefixului, cît utilizării unui alt prefix

cu acelaşi înţeles. De exemplu, răz-răzbunic, dar şi răstrăbunic, stră-străvechi, dar şi răstrăvechi,

strămoşi, dar şi răstrămoşi.

Sîntem de părerea că reduplicarea prefixului nu e frecventă, din lipsa de necesitate a reluarii lui,

odată ce opoziţiile derivate cu prefixe exprimă o intensificare a noţiunii. Am menţionat că nici

reduplicarea prin prefixul prea- nu a devenit un procedeu activ de formare a cuvintelor.

Dintre prefixele noi, valoare reduplicativă are prefixul extra-, care apare sporadic: extra-

extravagant, extra-extramodern, extra-extragustos etc. Prefixul extra- se ataşează pe lîngă adjectivele

care arată o calitate graduată deja: extramodern. E o situaţie cînd vorbitorul nu realizează că are deja un

superlativ şi în stăruinţa de a intensifica, de a accentua îl reduplică pe extra: extra-extrarapid. Utilizarea

reluată a prefixului hiper- poartă un caracter spontan, efemer: hiper-hipercorect, hiper-hipersensibil,

hiper-hipersceptic etc. În vorbirea uzuală prefixul super- poate apărea cu valoare reduplicativă în

construcţii argotice ocazionale: super-supergagiu, super-superhăzos, super-supermişto. Prefixul neologic

ultra- admite întrebuinţări reduplicative ocazionale: ultra-ultrademagog, ultra-ultrapatriot, ultra-

ultrareacţionar etc.

În creaţia populară e atestată reduplicarea sufixelor, dar ultima e dictată doar de necesităţi

eufonice şi de cele mai multe ori ele nu conferă vreo notă semantică cuvîntului. De fapt, nu e o

reduplicare de sufixe sută la sută, ci sînt nişte figuri sonore bazate pe similitudinea terminaţiilor şi doar în

13

foarte rare cazuri depistăm o reduplicare a formanţilor derivativi, ca în exemplul: scînteioară-ioară, pe

om îl omoară. Astfel de structuri eufonice sînt caracteristice pentru enigmistică, pentru colinde.

Capitolul III Reduplicarea intervocă cuprinde trei paragrafe.

În paragraful întîi – Funcţiile reduplicării intervoce - se menţionează că reduplicarea intervocă

este procedeul de accentuare a intensităţii prin folosirea unui cuvînt sau a unui grup de cuvinte de două ori

la rînd pentru a scoate în relief intenţiile vorbitorului (e prea-prea, da-da, mamă-mamă etc).

În concepţia noastră, reduplicarea intervocă e un procedeu sintactico-stilistic, care constă în

reluarea nonmultiplicată a unui cuvînt sau a unui grup de cuvinte cu scopul de a exprima intensitatea unei

acţiuni sau a unei calităţi, precum şi pentru a exprima unele situaţii circumstanţiale, ca: durata, distribuţia,

progresia etc. El stabileşte modele de creativitate, evaluează direcţiile creative bune, productive,

expresive. Desigur, expresivitatea construcţiei este legată nemijlocit de natura lingvistică a procedeului

reduplicativ. Deseori reduplicarea intervocă e bogată în încărcătură semantică şi acoperă întregul context:

Copii mici – griji mici, copii mari – griji mari. Comp. în limba franceză: Petits enfants – petits soucis,

grand enfants – grand soucis. Toţi cei patru termeni se reiau creînd o simetrie perfectă.

Reduplicarea intervocă nu echivalează cu repetarea mecanică a uneia şi aceleiaşi noţiuni, nu este

o simplă repetare grafică, o simplă dublare a noţiunii. Ea creează o mai mare densitate semantică, paralelă

cu o pronunţată simplitate a mijloacelor folosite. Uneori, reduplicările intervoce cu prepoziţii (sau cuvinte

similare) între termenii reduplicării sau cu prepoziţii diferite înaintea fiecăruia creează asociaţii noi, care

fac să schimbe conţinutul grupului de cuvinte.

La o analiză atentă s-a putut observa că structurile reduplicative, pe lîngă sensul lor integral nou,

conţin şi unele sensuri ale componentelor lor, pe care ultimele le posedă în întrebuinţarea lor liberă.

Dublarea aceluiaşi cuvînt are nu numai funcţie ritmică şi metrică, ci şi semantică. Ea intensifică,

accentuează ideea poetică, imprimîndu-i nuanţe emotive specifice. Să exemplificăm: Mergu-mi mici, mai

mici/ Stoluri de voinici./ N-aţi văzut, văzut...

S-au remarcat două funcţii ale reduplicării intervoce şi anume: cea de a pune în relief o idee, o

noţiune şi o funcţie poetică. Mai apoi, cu argumente convingătoare, se scoate în relief ideea că în

paremiologie se atestă numeroase reduplicări care îşi au continuarea în reduplicările din poezia populară

şi sînt dictate de factorii eufonici şi mnemotehnici.

Se mai accentuează că reduplicarea intervocă e specifică oralităţii. Reluarea lexicală o întîlnim

mai mult la începutul cîntecului. Ea apare din necesitatea de a da relief puternic ideii dominante, care este

anunţată în felul acesta de la început, printr-o introducere ex abrupto: Maria neicii, Marie,/...

În paragraful doi se cercetează Reduplicarea intervocă totală prin care se înţelege redublarea

întocmai, adică în aceeaşi formă, a cuvîntului. La originea reduplicărilor intervoce totale stau necesităţi de

ordin expresiv. Semnificaţiile exprimate de acestea se datoresc nu structurii gramaticale, ci, în primul

14

rînd, reduplicării înseşi, care exprimă necesitatea prin insistenţă: zorilor, zorilor; bradule, bradule;

dumbravă, dumbravă etc.

O îmbogăţire substanţială a posibilităţilor expresive prezintă şi reduplicarea adjectivului verde

antepus substantivului: Verde, verde ş-un susai; Verde, verde de trei mure. Or, se ştie că ordinea sintactică

normală este urmarea adjectivului după substantiv. Merită să fie remarcată aici reduplicarea dacă vedea şi

vedea, care a devenit o expresie fixă. Reduplicarea intervocă verbală imediată totală are loc în cadrul

negaţiei-Vrei, nu vrei, bea, Grigore, agheasmă.

Reduplicarea intervocă totală am numit-o intermitentă, dacă poate fi întreruptă de un

element, ca de exemplu, Peline, dragă peline; sau Trimite-mi, mîndro, trimite-mi. Mai rar reduplicarea

are loc la mare distanţă şi atunci, după părerea noastră, se pierde legătura între cuvintele reduplicante. Să

se compare: Cine dă nu uită, dar uită cel care ia; Udă mai întîi grădina ta, şi dacă îţi mai rămîne apă,

udă şi pe a vecinului.

Sînt de remarcat şi structurile reduplicative în care cuvîntul subiect repetat devine propriul său

nume predicativ: Viaţa-i viaţă; Legea-i lege. Cînd însă în structura reduplicativă apare adverbul tot, ea

poate exprima mai multe nuanţe: afirmaţie: Cine-i frumos îi tot frumos; ciudă, dispreţ: Ce-i ciocoi îi tot

ciocoi etc.

În limbajul oral întîlnim structuri reduplicative tautologice, în care termenul secund e precedat de

adverbul comparativ ca: ziua ca ziua, fata ca fata, omul ca omul etc. Înscriindu-se în expresivitatea limbajului popular, reduplicarile intervoce totale

marchează stări afective (tandreţe, compasiune, părere de rău, nemulţumire) sau variate atitudini

(apreciere, admiraţie, ironie).

Paragraful trei - Reduplicarea intervocă parţială – reprezintă dublarea unităţilor lexicale în

formă flexionară şi derivată. Cele mai răspîndite reduplicări parţiale sînt formele diminutivale, care au şi

funcţia de amplificare a cadrului poetic, de intensificare a expresiei artistice. În cîntecele de jale a

feciorului sau a fiicei e foarte frecventă îmbinarea de cuvinte: Maică, măiculiţa mea sau Maică,

măiculeana mea.

O frecventă reduplicare intervocă este figura etimologică, ce constă în repetarea a două cuvinte

cu aceeaşi rădăcină. Ea este des întîlnită în vorbirea curentă, de unde, în chip firesc, a fost transpusă şi în

alte sfere ale limbajului: Vremea vremuieşte şi omul îmbătrîneşte

Repetările sub forma de cuvinte cu aceeaşi rădăcină sînt de mare efect stilistic în poezia

incantaţiilor. Aici insistenţa, care formează esenţa acestui mijloc, cadrează cu însăşi funcţia discursiv-

obsesivă a poeziei şi cu structura ei primară: să nu sapi cu sapele; cu tămîie ţi l-oi tămîia, cu usturoi ţi l-

oi usturoia, cu mătura te-oi mătura.

15

Concluzii generale

Reduplicarea are multiple manifestări şi dezvăluie implicaţii profunde în structura gramaticală a

diverselor idiomuri, constituind un mijloc productiv de redare a sensurilor gramaticale (valori aspectuale,

opoziţia de număr, gradele de comparaţie). În limba română, spre deosebire de limbile chino-tibetane,

malaio-polineziene ş.a., reduplicarea este un fenomen fonosemantic şi stilistic.

Prin această optică, am realizat modestele noastre cercetări, din care putem concluziona

următoarele:

Creativitatea în limbă este în sens larg capacitatea sistemului lingvistic de a reacţiona la

necesităţile de comunicare ale societăţii. Un aspect al creativităţii este fenomenul reduplicării prin care

iau naştere semnificaţii pe o cale contextuală internă ca de exemplu: făt-logofăt, laie-bălaie, dam-baba-

dam etc. Structura reduplicativă a limbii, ca şi structura atomară, ca şi structura poetică, rămîne deschisă.

Am considerat necesar a face o distincţie netă între capacităţile reduplicative în limbajul baladei,

al doinei, al cîntecului popular, al basmelor, al cimiliturilor etc. Cei ce cîntă doine sau balade cunosc bine

limbajul celor în mijlocul cărora trăiesc, ei cunosc şi mînuiesc cu dexteritate mulţimea variată de clişee

lingvistice, de formaţii reduplicative.

Fenomenul reduplicării este un mijloc activ de îmbogăţire a limbii, contribuind la progresul ei.

Majoritatea formaţiilor reduplicative o constituie cuvintele imitative onomatopeice.

O altă categorie de cuvinte formate prin reduplicare fonică este cea a cuvintelor provenite din

jocul copiilor, care nu au în mintea copilului un înţeles, ci capătă un sens doar prin interpretarea ce i-o dau

cei din jurul lui.

Privită sub unghiul de vedere al creativităţii în exprimare, cercetarea fenomenului reduplicării în

limba română ne-a permis să depistăm secvenţe tipice universale, care, surprinzînd recursivităţile

prefigurate de natura onomatopeică a limbii, generează numeroase variante verbale ce exprimă

potenţialitatea infinită a limbii.

Fenomenul reduplicării constituie o sursă infinită pentru creaţia în limbă. Ca şi celelalte surse de

îmbogăţire a limbii, reduplicările ilustrează un moment de tensiune dinamică, servind ca puncte de

intersecţie a meditaţiei şi a imaginaţiei lingvistice; ele conţin miezul cunoaşterii umane, pe care fiecare

vorbitor o simte în felul său. Cf.: drandora şi varianta brambora, tololoi şi tălălău, a bălăbăi şi a

tălălăi etc.

Principala trăsătură a creaţiilor formate prin reduplicare este înnoirea formelor, depăşirea

modelului anterior, astfel realizîndu-se un nou model de fixare şi actualizare a gîndirii, dar şi o deschidere

nouă de orizonturi, prin sugestia pe care o cuprind construcţiile verbale. Cf.: gîlcile-motofîlcile, handra-

hadralela, albă- cudalbă etc.

16

O particularitate esenţială a reduplicării ca fenomen al creativităţii şi al expresivităţii în limbă este

caracterul universal al acesteia. Astfel, reduplicarea este atestată în mai multe limbi. În română ea se

manifestă la toate nivelurile limbii: fonetic, morfologic, lexical şi stilistic.

Altă particularitate importantă a fenomenului de reduplicare este prezenţa inalienabilă a unei mici

„gramatici generative”.

A treia trăsătură a fenomenului reduplicării constă în faptul că esenţialul nu este un element ce

completează o schemă dată, capabilă de variaţii infinite, ci este schema însăşi.

Fenomenul reduplicării are o gamă variată de implicaţii în limbaj: ca formă a limbii de a structura

realitatea prin «automatismele» sale, ca mijloc activ de îmbogăţire a lexicului, ca factor expresiv ce

contribuie la progresul limbii, ca act de creaţie ce duce la evitarea interpretării eronate a anumitor

etimologii, ca act de creaţie eufonică, mnemotehnică etc.

Din păcate, unele cuvinte figurează cu etimologie necunoscută sau li se atribuie origine

improprie. Astfel, cercetarea fenomenelor de reduplicare a segmentelor fonice în scopul creării

formaţiilor verbale pune în altă lumină procesul de creaţie, de plămădire a expresiei. Ea a permis

elucidarea multor fapte lingvistice obscure, neetimologizate şi fals interpretate pînă acum.

Limba română, ca şi alte limbi romanice, şi nu numai romanice, are la nivel lexical structuri

reduplicative pentru majoritatea părţilor de vorbire, atît semnificative, cît şi auxiliare. Una dintre excepţii

ar fi articolul, datorită locului deosebit pe care îl ocupă el în sistemul părţilor de vorbire.

Am accentuat două funcţii ale reduplicării intervoce – cea de a pune în relief o idee, o noţiune şi

funcţia poetică. Reduplicarea intervocă e şi un procedeu mnemotehnic.

Construcţiile rimate interesează într-o anumită măsură şi studiul etimologic al acestora. Pierderea

caracterului de joc de cuvinte al unor creaţii rimate a putut da naştere pseudomotivaţiilor care au indus în

eroare chiar pe unii dintre lingvişti. Cf. în acest sens expresia „a făgădui marea cu sarea”.

Reduplicarea intervocă este destul de frecventă în descîntece. Ea se datoreşte oralităţii şi este un

mijloc eficient de vitalizare a potenţelor limbii. În unele cazuri a dus la alcătuirea unor formule fixe, în

altele, prin reduplicarea flexionară a substantivelor, se indică intensitatea superlativului: floarea florilor,

mîndra mîndrelor, răul răilor, duşmanul duşmanilor etc.

O frecventă reduplicare intervocă este figura etimologică. Ea este des întîlnită în vorbirea curentă,

de unde, în chip firesc, a fost transpusă şi în alte sfere ale limbajului. Ex. Cu grea rană fu rănit. Aşadar,

reduplicarea intervocă urmăreşte să fortifice intensitatea, calitatea, durata acţiunii. Atît la nivelul fonetic,

cît şi la cel lexico-semantic, reduplicarea rămîne a fi un nesecat izvor de îmbogăţire a lexicului.

17

Cuvinte-cheie: derivare, etimologie structurală, creativitate reduplicativă, reinterpretare etimologică,

reduplicare intravocă, simbolism fonetic, reduplicare vocalică, reduplicare consonantică, reduplicare

complexă, tranşe afixale reduplicative, reduplicare intervocă, reduplicare intervocă totală, reduplicare

intervocă parţială, semn lingvistic etc.

Unele aspecte ale cercetărilor noastre au fost expuse în următoarele publicaţii:

1. Gurău L. Fenomenul reduplicării în limba română // Conferinţa corpului didactico-ştiinţific.

Rezumatele comunicărilor. Ştiinţe umanistice. USM. - Chişinău, 1996, p.51-52

2. Gurău L. Reduplicarea şi simbolismul fonetic // Limba Română. - Chişinău, 1997, nr.3 - 4,

p. 17-21

3. Gurău L. Fenomenul reduplicării şi creativitatea în limbă // Conferinţa corpului didactico-

ştiinţific. Rezumatele comunicărilor. Ştiinţe umanistice. USM. - Chişinău, 1998, p. 120

4. Gurău L. Unele tratări etimologice prin prisma fenomenului reduplicării // Conferinţa corpului

didactico-ştiinţific. Rezumatele comunicărilor. Ştiinţe umanistice. USM. - Chişinău, 2000, p132

5. Gurău L. Reduplicarea intervocă // Analele ştiinţifice ale USM. Seria „Ştiinţe filologice”. -

Chişinău, 2000, p. 78-81

6. Gurău L. Reduplicarea – fenomen al creativităţii şi expresivităţii în limbă // Analele ştiinţifice

ale USM. Seria „Ştiinţe filologice”. - Chişinău, 2001, p.66-69

7. Gurău L Procesul de creaţie reduplicativă // Conferinţa corpului didactico-ştiinţific.

Rezumatele comunicărilor. Ştiinţe umanistice. USM. - Chişinău, 2003, p. 31-32

8. Gurău L. Tranşe afixale reduplicative // Analele ştiinţifice ale USM. Seria „Ştiinţe filologice”.

- Chişinău, 2004, p. 55-59

9. Gurău L. Reduplicarea tranşelor radicale // Omagiu profesorului şi omului de ştiinţă Anatol

Ciobanu. – Chişinău, 2004, p. 407-412

10. Gurău L Construcţii reduplicative cu jonctive // Limba Română. - Chişinău, 2005, nr. 11,

p.77 – 81.

18

Аннотация В диссертационном исследовании представлен феномен

редупликации в румынском языке как средство обогащения языка и

способа выявления генезиса некоторых лексических единиц. Редупликация,

состоящая в повторе единиц всех структурных уровней языка, интересна как

в теоретическом, так и практическом планах. Ее изучение позволяет выявить

скрытые внутренние резервы языка. Редупликация была исследована нами в

нескольких аспектах: как средство словообразования (особено в области

“имитативной” лексики), как средство создания экспрессивности, как

средство проведения этимологического анализа).

Исследование редупликации велось в двух направлениях: как

межэлементная редупликация и как внутриэлементная редупликация, т.е.

дважды повторенный элемент на различных уровнях языка, как фонический

или фоносемантический двучленный повтор.

Важное место в работе занимают теоретические проблемы,

определяющие понятие, механизм и способы реализации редупликации, ее

проявление в узусе, а также сопутствующиеся теоретические проблемы:

соотношение словотворчества и узуса; редупликация как средство создания

экспресии - характер лингвистического знака, фонетический символизм как

выражение внешней мотивации слова и др.

Анализ языковых фактов позволяет говорить о редупликации как о

эффективном способе образования единиц различных языковых уровней

(начиная фонетикой и заканчивая синтаксисом).

Описание редупликации как лингвистического явления позволило

предложить некоторые рекомендации этимологического характера

(этимологическое описание некоторых лингвистических единиц). Все это

позволило сделать выводы, которые могут быть использованы в процессе

преподавания лексикологии, истории языка, стилистики и т.д. как в лицеях,

так и в высших учебных заведениях. Работа предоставляет богатый

лингвистический материал для составления отдельных спецкурсов.

Полученные результаты также применимы в фонетических,

морфологических и этимологических исследованиях.

19

Редупликация имеет многогранное проявление в узусе: это форма

структуризации языка своими «механизмами», это активный способ

обогащения лексики языка, это экспрессивный фактор способствующий

развитию языка, это способ выявления псевдоэтимологий и т. д.

В диссертационной работе подчеркивается связь редупликации с

ономатопеей, т.е. звукоподражательными словами, где фонический фактор

играет важную роль. Эти элементы послужили производящей основой для

соответствующих новых глаголов со значением звукоподражания. Таким

образом редупликация, основанная на повторах гласных, отдает

предпочтение гласным «и», «у», «о».

Из числа согласных чаще в редупликативных словах встречаются

«ч», «г». Комплексная редупликация выражена частичной редупликацией и

абсолютной редупликацией. Смешанная редупликация менее продуктивна.

В работе подчеркивается, что редупликация – это активный способ

обогащения словарного состава языка так называемыми имитативными

словами, несущими в себе большой экспрессивнный потенциал. Все

теоретические выводы сделаны на основе анализа слов, зафиксированых в

словарях и выявленных в речи имитативных элеменов. Идея обоснована на

анализе слов, образовавшихся при помощи межэлементной редупликации, а

также на анализе редупликативного материала, образующегося путем

внутриэлементной редупликации, использованной в устном народном

творчестве.

Ключевые слова: лингвистический знак, редупликативное

словотворчество, межэлементная редупликация, фонетический символизм,

редупликация гласных, редупликация согласных, комплексная

редупликация, аффиксальная редупликация, внутриэлементная

редупликация, внутриэлементная абсолютная редупликация,

внутриэлементная частичная редупликация и др.

20

Annotation The doctor thesis investigates the reduplication in language presenting

both scientific and practic interest because it is connected with a series of

fundamental problems about wordbuilding, the origin and their evolution, it is

demonstrated that the correct concept of this phenomenon contributes to the exact

treatment of many problems of prime importance such as the determination of the

internal resources of enriching the language, of the means and derivative methods.

The reduplication phenomenon lights the determination problem of the hereditary

words, of the lingvistic formation created in the own territory and of the old

borrowing.

The reduplication phenomenon was created under the creativity and

expressivity aspects, and its implementation in the language. The investigation of

the reduplication in the Romanian language is effected in a double hypostasis:

intervocal and intravocal as a phonic repetition or by member phonosemantic

repetition.Multiple variations of the reduplication phenomenon are analyzed.

A separate place in the work is occupied by the theoretical problems proper

referring to the notion, mechanism and means of realization of the reduplication

phenomenon, its implications into the language, as well as the adjacent theoretical

problems: the correlation creativity: language reduplication as a creative -

expressive factor, the motivated - non - motivated character of the lingvistic sign,

the phonetic symbolism as a manifestation of an external motivation, etc.

A positive feature of the investigation grants to the reduplication

phenomenon a statute of the method of forming of new lingvistic units, an

ingenious mechanism and a complex of substance organization.

As a result of the investigation of this linguistic phenomenon there were

some etymological recommendations, the derivational mechanism of reduplication

was explained as well as the reduplicative nature of some phonic sequences, we

came to certain conclusions that can be applied in the process of teaching the

Romanian language (word - building, etymology determination, some aspects of

stylistics) both in lyceum and in the institution of higher learning.

The work provides a rich material for drawing out of some special

linguistic courses. The scientific investigation under discussion are also useful for

21

the phonetic, morphological, structural, etymological researches, etc.

It is pointed out that the reduplication phenomenon has a various range of

implications in the language: as a language form to structure the reality through its

“automatisms”, as an active means of enriching the language lexics, as an

expressive factor that contributes to the language progress, as an act of linguistic

creation leading to the avoidance of wrong interpretation of some etymologies, as

an act of euphonic creation, mnemotechnics, etc.

The doctorate thesis points out at first the fact that reduplication realizes

rich phonic imitative complexes, susceptible to amplify the semantic resonance of

the vocabulary through images and complete connotative acceptance or to express

vividly, the referent through a motivation relation sui generis. This is observed

especially in onomatopoea where the phonic factor is to a high degree active and

decisive.

We came to the conclusion that vocalic reduplication shows preference for

the vowels i, u, o. Consonantic application gives evident priority to the velars c, g.

Complex reduplication is present largely through partial complex and total

reduplication. Mixed reduplication is less frequent although it presents a structural

modality of maximum acoustic potentiality.

It is remarked that the necessity to realize a more efficient communication

brings to the formation of new words by the reduplication of some prefixes and

suffixes, but this phenomenon has a limited character being used only in the spoken

language occasionally pursuing certain stylistic aims.

The work stresses that reduplication is an active means of enriching the

language including to a certain extent the imitative words. This idea is confirmed

by the lexemes formed by intravocal reduplication taken from the daily usage and

from dictionaries as well as the investigation of numerous reduplicative formation

used in the oral popular creation where intervocal reduplication appears

abundently.

Key – words: linguistic sign, reduplicative creativity, reduplication inside the elements of the words, phonetic symbolism, vocalic reduplication, consonantic reduplication, complex reduplication, affixal reduplication chunks; reduplication among the elements of the combination of words, total intervocal reduplication, partial intervocal reduplication, etc.