Kenneth Waltz în teoria politică internaţională

În disciplina Relaţiei Internaţionale, clasicii joacă adesea feste ce-i pun în dificultate pe

afini şi critici, deopotrivă. De la distanţe de decenii, uneori chiar secole, ei intervin în

dezbaterile la modă, se lasă cu graţie recitiţi sau reinterpretaţi, inspiră sau descurajează noile

discursuri. Clasicul Hans Morgenthau a avut parte, în ultimii zece ani, de un spectaculos şi

binemeritat comeback intelectual, şi nu este singurul vechi magistru care a reuşit o astfel de

perfomanţă. Contemporanul nostru Kennet Waltz , în ceea ce-l priveşte, continua să-şi apere cu

încapaţînare demersul teoretic, devenit deja classic-si , spre binele disciplinei, nu este singurul

care o face. Autorul volumului Teoria politicii internaţionale este considerat un integrator al

disciplinei, ceea ce nu e surprinzător: el a fost pus în situaţia de a se raporta, de-a lungul

anilor, la întreaga literatură pe care obişnuim să o subsumăm astăzi Relaţiilor internaţionale.

Kennet Waltz considera ca domeniul de studiu, politica internaţională este caracterizată de

’’legi ’’, adica enunţuri care evidenţiază relaţii- invariante sau probabile- intrevariabile.

În cadrul unei teorii se combină enunţuri descriptive şi enunţuri non-factuale teoretice, rolul

acestora din urmă fiind acelea de a da sens datelor . Teoria presupune îmbinarea inducţiei cu

deducţia, pornind de la o idee novatoare, care ar trebui să se refere, sub o formă sau alta, la

conexarea părţilor disparate din cadrul tabloului simplificat, în aşa fel încît să se poată spune

lucruri noi şi relevante despre acel domeniu.

În domeniul politicii internaţionale, conchide Waltz , teoriile analitice-care tind să studieze

elementele ansamblului şi relaţiile dintre ele- nu sunt adecvate. Domeniul trebuie abordat într-

o manieră sistematică, pentru ca ,,rezultatele sunt afectate nu doar de proprietaţile şi

interconexiunile variabile lor, ci şi de modă; entitatea în care ele sunt organizate’’.

Structura sistemului este cea care ,,acţioneză constringător’’ asupra agenţilor. Sistemul trebuie

definit prin trei elemente: unitaţile componente, interacţiunea uneia dintre ele, respective

structura, unităţile componente sunt statele iar structura este definită drept un set de condiţii

constringătoare care afectează comportamentrul unităţilor, modelînd astfel procesul politic din

sistem. Waltz defineşte structura sistemului pe trei eşaloane: principiul organizator al

sistemului, specificaţia funcţiilor unităţilor respective, distribuţia capatibilităţilor între unităţi .

Principiul organizator al sistemului internaţional este anarhia. Nu există nici o autoritate

deasupra statelor –nimeni nu este îndreptăţit să comande, nimeni nu este obligat să se supună.

Caracterul anarhic al vieţii politice internaţionale distinge acest domeniu de cel al politicii

interne, caracterizat de ierarhie. În privinţa specificaţiei funcţiilor unităţilor, în cadrul

sistemului internaţional statele se află în relaţie de coordonare, între ele neexistînd o

diferenţiere funcţională-statele sunt unităţi similare sau ,,asemenea’’.

Cel de-al treilea eşalon al structurii se referă la distribuţia capabilităţior între unităţi. Statele

au capabilităţi diferite de a-şi îndeplini sarcinile, iar capabilităţile sunt subsumate conceptului

de putere. Însă cel dea-al treilea eşalon se referă la putere nu ca atribut al unităţilor, ci ca o

caracteristică la nivel de sistem: polaritatea, înţeleasă ,,distribuţional’’şi definite prin numărul

marilor puteri din sistem. Polaritatea va condiţiona acţiunile statelor în arena internaţională, la

fel cum, în politica internă, un anumit sistem de partide condiţionează acţiunea unui partid

politic oarecar.

,,o teorie internaţional-politică’’ , afirmă Waltz, ,,este menită, înainte de toate, să explice

rezultatele internaţional-politice. De asemenea, ea ne spune cîte ceva despre politica externă a

statelor şi despre interacţiunile lor economice sau de altă natură. Însa a afirma ca o teorie

despre economia internaţională ne spune ceva şi despre politică sau ca o teorie despre politică

internaţională ne spune ceva despre economie nu înseamnă că vreo una dintre aceste teorii

poate sta în locul celeilalte’’. Aşadar, o teorie a politicii internaţionale, deşi ,,ne spune ceva’’

despre politica externă a statelor , nu trebuie considerată o teorie a politicii externe. În acest

sens, trebuie menţionată remarca lui Wendt: ,,este important faptul că în Relaţiile internaţionale

se realizează ambele tipuri de teoretizare, însă variabilele dependente respective ,

comportamentul agregat versus comportamentul unităţii, se află pe niveluri de analize diferite,

şi astfel explicaţiile referitoare la ele nu sunt comparabile. Relaţia dintre ele este mai degrabă

de complimentaritate, decît de concurenţă’’.

Din perspective variabilelor independente, o teorie este considerată sistemică dacă evidenţiază

potenţialul cauzal al structurii sistemului , în explicarea comportamentului unităţilor. În cazul

teoriei internaţional-politice, acesta este criteriul ce diferenţiază teoriile sistemice de

cele ,,reducţioniste’’ , care localizează variabilele independente la nivelul unităţilor. Teoria lui

Waltz, întrucît explică politica inernaţională prin referirea la structură, are un caracter

sistematic. Prin contrast, teoriile ,,reducţioniste’’ oferă explicaţii prin referire la agenţi. Din

nou, este relevantă observaţia lui Wendt: ,,Relaţia dintre cele două tipuri de teorii este

concurenţială, sub aspectul ponderii relative a forţelor cauzale situate la niveluri diferite de

analiză’’. În ceea ce-l priveşte, Waltz a afirmat în permanenţă ponderea cauzală superioară a

nivelului sistemic, deşi a recunoscut că, în privinţa politicii externe, demersul trebuie completat

prin luare în considerare a nivelului unitaţii.

Intrarea intempestivă a lui Waltz în prim-planul dezbaterilor din disciplina Relaţii

internaţionale se produce în 1959, odată cu publicarea volumului Man, the State, and

War.

El formula o întrebare fundamentală pentru domeniu: ,,Unde se afla cauzele majore ale

războiului?’’.

Răspunsurile erau ordonate pe trei niveluri de analiză , pe care le-a numit ,,imagini’’; cauze ce

ţin de om, de structură internă a statelor , respective de starea anarhică a sistemului de state.

Aceasta deschidea calea către un demers critic-constructiv de istorie a ideilor, similar, dintr-un

anumit punct de vedere, celui întreprins de Karl R. Popper în Societatea deschisă şi

duşmanii ei.

În ciuda stilurilor foarte diferite de abordare, există o evidenţă continuitate între cele două

volume, publiacate la un interval de două decenii. Şi în acest caz, demersul critic îl precede pe

cele constructive. Dacă facem abstracţie de evidenţele diferente de scop şi abordare,

tratamentul aplicat teoriilor ,,reducţioniste’’ în TPI este similar celui rezervat majorităţii

concepţiilor criticate în lucrarea interioară. Impresia de continuitate este sugerată şi de

existenţa unei ţinte vizate în ambele lucrări-teoretizările lui Hobson şi Lenin asupra

imperialismului. Pe de altă parte, comparaţia între cele două abordări critice evidenţiază

turnura ştiinţifică pe care a luat-o realismul Waltzian.

Analiza teoritizărilor sistemiste ale lui Richard Rosecrance, Stanley Hoffman şi Morton

Kaplan sugerează pericolele de care trebuie să se ferească teoria waltziană. În disputa

modelului lui Rosecrance, se argumentează că a plasa cauzele la nivelul unităţilor, iar afectele

la nivelul sistemului anulează orice potenţial aplicativ al teoriei. Abordarea lui Hoffmann

ilustrează nevoia că sistemul să fie conceput ca abstract şi, în plus, să îi fie clar

individualizată structura. Aceasta trebuie să fie cît mai redusă în conţinut, pentru simplitatea

teoretică, şi trebuie să lase în afara ei tot ceea ce ţine de unităţile care compun sistemul.

Astfel, potenţialul ei cauzal va fi drastic redus, chiar dacă , în aparenţă, teoria capată o mai

mare acurateţe descriptive. În fine, dicuţia pe marginea abordării sistemiste a lui Kaplan

conduce la ideea că structura ar trebui să se refere la aranjamentul unităţilor, nu la

interacţiunile dintre ele. Şi-foarte important pentru demersul ulterior a lui Waltz-modul de

concepere a sistemului trebuie să se potrivească, într-un mod fundamental domeniul studiat.

Waltz porneşte de la premise că orice teorie trebuie să treacă proba falsificabilităţii, însă

recunoaşte că, ,, deoarece se prezice doar o condiţie de echilibru vag definite şi constantă,

este dificil de afirmat că vreo distribuţie dată a puterii falsifică teoria’’. De asemenea , în ceea

ce priveşte comportamentul statelor , Waltz susţine că adoptarea alinierii în locul balansării,

frecventa în istoria sistemului internaţional nu face parte dintre preocupările teoriei

sistematice, ci ţine de resortul teoriilor la nivel de unitate. Waltz arată ca teoria sa este

parcimonioasă- este simplă şi explică lucruri importante cu ajutorul a puţine variabile, ceea

ce compensează caracterul ei spaţial.