invatarea - teorii ale invatarii

Învățarea. Teorii ale învățării

1.DEFINIȚII ALE ÎNVĂȚĂRII 2

2. TEORII CONTEMPORANE ALE ÎNVĂȚĂRII 4

2.1. Teoria acțiunii mintale ( teoria formării pe etape a acțiunilor mintale). 4

2.2. Teoria organizării ierarhice a învățării 4

2.3. Teoria psihogenezei cunoştinţelor şi operaţiilor intelectuale 6

2.4. Teoria cognitivă 6

3. TEORII CLASICE ALE ÎNVĂŢĂRII 8

3.1. Teoria condiţionării clasice: 8

3.2. Teoria întăririi operante 8

3.3. Teoria învăţării intuitive 9

3.4. Teoria imitaţiei 10

BIBLIOGRAFIE 11

1


1.DEFINIȚII ALE ÎNVĂȚĂRII

Conform DEX, „ a învăța” provine din cuvântul latinesc „invitiare-vitium=viciu” și înseamnă: „ a-și însuși cunoștințele dintr-un domeniu teoretic sau practic, a studia; a transmite în mod sistematic cunoștințe dintr-un domeniu oarecare; a instrui, a iniția; a (se) obișnui, a (se) deprinde cu ( ceva); a arăta cuiva cum să procedeze, a sfătui; a trage învățaminte, a căpăta experiență”.

Învăţatul rus A.N. Leontiev definea învăţarea ca fiind "procesul dobîndirii experienţei intelectuale de comportare", înţelegînd prin aceasta asimilarea de informaţii şi, mai mult decît atît, formarea gîndirii, a sferei afective, a voinţei, deci formarea sistemului de personalitate.

După F. Dors și P. Mercier, „ învățarea constă în a dobândi sau modifica o reprezentare a mediului.”

Conform lui A. Woolfolk, 1990, „ învățarea este procesul care determină o modificare în cunoaștere sau comportament”.

După cum menționează și definițiile de mai sus ÎNVĂȚAREA nu este altceva decât acumularea de noi cunoștințe, înmagazinarea unor foldere în calculatorul propriu care vor fi activate în momentul în care se va avea nevoie de ele.

Învățarea este un proces care generează performanța, este o precondiție a performanței: „ nu orice performanță este un rezultat al învățării și nu orice învățare va avea ca rezultat o performanță observabilă.”(F. J. Landy, 1987).

Deși învățarea nu se confruntă cu maturizarea, oboseala, manifestările instinctuale, actele înnăscute, ea nu poate fi totuși separată de acesti factori. Schimbările pe care le produce învățarea pot fi în cunoaștere și în comportament.

Pe această baza se face distincția între teorii ale învățării comportamentale ( behavioriste- * behavior*- comportament, lb. Engleză) și teorii ale învățării cognitive.

2


Cele behavioriste se concentrează asupra comportamentului observabil; schimbările în comportament fiind considerate scopuri principale ale învățării. Aceste schimbări nu sunt decât efecte ale stimulilor externi asupra răspunsurilor subiectului. Teoria condiționării clasice și teoria condiționării operante sunt reprezentative pentru acest punct de vedere ( I.P. Pavlov, J. B. Watson, B. F. Skinner).

De cealaltă parte, specialiștii cognitiviști consideră că învățarea trebuie abordată ca fiind un proces intern care nu poate fii observat nemijlocit.

Deosebirea dintre cele două concepții se centrează asupra obiectului învățării. A. Woolfolk afirma: „ În viziunea cognitivă cunoașterea însăși este învățată iar schimbările în cunoaștere duc la schimbări în comportamentul posibil. În viziunea comportamentală noile comportamente sunt ele însele învățate.”

Se disting două forme ale învățării: învățarea spontană (neorganizată, are loc în familie, pe spațiile de joacă) și cea sistematică ( care se realizează în școli). Aceasta din urmă mai poate fi o învățare senzorie- motorie ( învățarea scrisului, a cititului)- acte în care esențial este răspunsul prin mișcările adecvate la anumiți stimuli- și învățarea verbală- cuprinzând însușirea de cunoștințe și formarea de capacități (memorarea unor formule, soluționarea unor probleme).

3


2. TEORII CONTEMPORANE ALE ÎNVĂȚĂRII

2.1. Teoria acțiunii mintale ( teoria formării pe etape a acțiunilor mintale).

Această teorie a fost elaborată de psihologul sovietic P. J. Galperin. Conform acestei teorii acțiunea mintală considerată ca scop al învățării este rezultanta unui proces de interiorizare care parcurge mai multe etape. P. J.Galperin afirma: „ Este vorba, în fond, de trecerea de la acțiunea materială sau materializată cu obiectul , la acțiunea mintală; trecerea din afară în interior”. Prima etapă este cea a familiarizării cu sarcina învățării. Cea de a două etapă este cea a acțiunii materiale cu obiectul ( Galperin numește această etapă „acțiune materializată”). Cea de a treia etapă este cea a „ a limbajului exterior cu voce tare fără obiecte”. Acțiunea materializată este transferată în planul vorbirii sau al limbajului extern cu voce tare fără sprijin pe materialul obiectiv ca și în etapele anterioare. Cea de a patra etapă desemnează nivelul acțiunii în forma „ limbajului extern pentru sine”. Limbajul fiind o metodă de comunicare cu ceilalți prin aceată etapă devine o metodă de comunicare cu sine și deci un instrument al gândirii. Cea de a cincea etapă desemnează nivelul acțiunii în forma limbajului anterior. Acum are loc interiorizarea acțiunii materiale în cea mintală.

2.2. Teoria organizării ierarhice a învățăriiAceastă teorie aparține neobehaviorismului și este promulgată

de Robert M. Gagne. Acesta a analizat factorii din viața de zi cu zi care influențează învățarea și astfel a determinat o diversitatea de factori în care se produce aceasta. Aceste situații ale vieții reale au fost clasificate și dispuse îmtr-o ordine ierarhică , pentru fiecare dintre ele elaborându-se un set de condiții „ care guvernează producerea învățării” și care oferă posibilitatea descrierii „ factorilor care

4


determină învățarea” (Robert M. Gagne). Prin această metodă el a identificat „ opt feluri de învățare”, fiecare presupunând două categorii de condiții: cele interne ( se exprimă prin anumite capacități dispuse ierarhic considerate ca premise) și cele externe ( se referă la situațiile-stimul aparținătoare contextului în care se desfășoară învățarea). Astfel o învăţare mai complexă presupune realizarea prealabilă a celorlalte moduri de învăţare mai simple:

Învăţarea de semnale (cazul sugarului care începe să-şi recunoască mama după imaginea ei vizuală şi nu doar după voce)- repetarea semnalului în asociație cu reacția pe care dorim să o obținem conduce la învățarea reacției asociate acestui stimul;

Învăţarea stimul - răspuns (cînd la un anumit stimul, se reacţionează cumva)- acest tip presupune ca individul să reacționeze atunci când dorește. Schematic acest tip de învățare a fost reprezentat de Gagne astfel Ss-R ( S- semnalul exterior, s- stimularea proprioceptivă internă, R- răspunsul). În terminologia lui Skinner capacitatea implicată aici este „ operant discriminantă”;

Înlănţuirea de mişcări (mersul pe bicicleta, înotul)- presupune o înlănțuire de activități care devin verigi ale aceluiași lanț care se generează automat;

Învăţarea prin discriminare (cînd facem distincţii fine)- se exprimă prin capacitatea individului de a diferenţia stimulii şi cazurile foarte asemănătoare ; esenţa acestui tip de învăţare constă în reducerea sau prevenirea interferenţelor ;

Învăţarea conceptelor concrete pentru a utiliza cuvintele- cel care învăţă dobândeşte capacitatea de a da un răspuns comun unei clase de stimuli: „ Învăţarea unui concept înseamnă învăţarea de a clasifica situaţiile stimul după proprietăţi abstracte ca formă , culoare poziţie, număr şi altele.” ( R. Gagne)

Învăţarea regulilor, a legilor, a formulelor matematice- o regulă este o noţiune abstractă care se obţine prin înlănţuirea mai multor noţiuni concrete. Astfel: dacă A, atunci şi B, unde A şi B sunt noţiuni însuşite anterior;

Rezolvarea de probleme constituie tipul de învăţare cel mai complicat (cînd trebuie să combinam regulile pentru a soluţiona

5


situaţii, probleme noi)- acest tip de învăţare este tipul superior de învăţare fiind expresia cumulativă a celorlalte tipuri.

Teoriile de mai sus se pot constitui într-o ordine ierarhică, de la simplu la complex. Datorită acestui fapt teoria lui Gagne se mai poate numi „ teoria transferului”: învăţarea unei capacităţi superioare fiind dependentă de însuşirea uneia inferioare.

2.3. Teoria psihogenezei cunoştinţelor şi operaţiilor intelectuale (teoria echilibrării progresive a asimilării şi acomodării)

Această teorie este creaţia lui J. Piaget şi se bazează pe principiile genezei şi se concentrează asupra intelectului uman: se are în vedere interacţiunea subiectului cu obiectele realităţii, aceasta ducând la interiorizarea şi formarea structurii mintale. Această teorie mai poartă şi denumirea de teorie a acţiunii. În timp ce teoria clasică consideră că în dezvoltarea gândirii rolul principal îl au imaginile perceptive, J. Piaget îl atribuie acţiunii. Acţiunea implică relaţia subiect-obiect. Coordonarea acestora poartă denumirea de adaptare (asimilare şi acomodare). Asimilarea reprezintă recepţionarea datelor pe care le oferă obiectul iar acomodarea reprezintă modificările ce se produc în structura internă în funcţie de influenţele mediului extern. Epistemologia genetică" fondată de Piaget a influenţat în mod pozitiv psihologia contemporană şi studiile asupra învăţării. Teoria genetic-cognitivă a lui J. Bruner a fost fondată pe baza operei lui Piaget.

2.4. Teoria cognitivă ( teoria accesibilităţii)

Fondatorul acesteia este Jerome S. Bruner. El a preluat idei din teoria lui Piaget. El prezintă posibilitatea cunoaşterii lumii astfel:

Modalitatea activă , realizată prin manipularea liberă a obiectelor şi exersare (indispensabile în formarea priceperilor şi deprinderilor, dar şi în achiziţionarea primelor cunoştinţe). Această modalitate este caracteristică primilor ani ai vieţii.

6


Modalitatea iconică se bazează pe imagini mai ales vizuale fără manipulare efectivă (caracteristică vîrstei cuprinse între 5 şi 7 ani).

Modalitatea simbolică , atunci cînd simbolurile (cuvintele sau alte semne convenţionale) înlocuiesc imaginile, permiţînd apariţia conceptelor, a noţiunilor.

J. S. Bruner consideră că o teorie a instruirii trebuie să aibă atât un caracter prescriptiv în sensul că „ enunţă reguli privind modul cel mai eficient de realizare a unui anumit nivel de cunoştinţe sau de priceperi„ , cât şi unul normativ ea fiind cea care „ fixează criterii şi proclamă condiţiile necesare pentru realizarea lor”. Astfel în „Procesul” el afirmă: „oricărui copil la orice stadiu de dezvoltare i se poate preda cu succes orice obiect de învăţămînt într-o formă intelectuală adecvată.”

Luând în considerare teoriile prezentate, E. Hilgard şi G. Bower consideră: „ Cu cât deţinem o cunoaştere fundamentală mai solidă asupra proceselor învăţării, cu atât mai eficiente vor fi aplicaţiile tehnologice în instrucţie şi educaţie, în general.”

7


3. TEORII CLASICE ALE ÎNVĂŢĂRII

Luând în considerare termenul de „teorie” E. Hilgard şi G. Bower consideră: „ Psihologii cu preferinţe manifeste pentru sisteme consideră ca esenţială existenţa unei teorii a învăţării, deoarece majoritatea comportamentelor omeneşti nu sunt altceva decât rezultate ale învăţării.

3.1. Teoria condiţionării clasice:

Se întemeiază pe tezele reflexologiei elaborate de I. P. Pavlov: prin asocierea repetată a stimulului condiţionat cu cel necondiţionat se ajunge la învăţarea unei reacţii condiţionate la stimulii care, în faza iniţială, erau relativ neutri. Experimente asemănătoare a realizat psihologul american J. B. Watson. Învăţarea este posibilă numai în măsura în care se repetă asocierea dintre cei doi stimuli până în momentul în care subiectul va dobândi un răspuns automatizat. De exemplu profesorul poate obţine cu ajutorul condiţionării clasice metamorfozarea unor răspunsuri emoţionale; elevii concentraţi asupra performanţei sunt de obicei dominaţi de frică şi teama de eşec dar utilizând condiţionarea clasică ei pot fi ajutaţi să înveţe răspunsuri pozitive faţă de astfel de situaţii. Întemeietorii acestei teorii au efectuat experimente pe animale; în cazul oamenilor reacţiile pot fi diferite şi contradictorii. De exemplu, gesturile profesorului pot fi semnale condiţionate ca să le atragă elevilor atenţia asupra ceea ce urmează să recepţioneze: „Se poate chiar ca ceea ce se numeşte – concentrarea atenţiei- către ceva să fie constituită din asemenea răspunsuri anticipatorii învăţate.” ( R. Gagne, 1975).

3.2. Teoria întăririi operante ( a condiţionării instrumentale, condiţionării operante):

Această teorie este creaţia psihologului american Edward Thorndike care s-a întrebat ce se întâmplă după ce asocierea dintre

8


stimul şi reacţie s-a produs. Astfel a descoperit că se produce o întărire: efect sau succes. El a formulat legea efectului. A. Woolfolk considera: „ Orice act care produce un efect de satisfacţie într-o situaţie dată tinde să se repete în altă situaţie.” Când conexiunea este urmată de satisfacţie forţa ei creşte –legea efectului pozitiv- iar când este urmată de insucces, insatisfacţie –legea efectului negativ-. E. Thorndike afirmă: „ o satisfacţie fiind definită ca o stare de lucruri pentru care individul nu face nimic să o evite, adesea făcând în aşa fel încât s-o obţină şi s-o păstreze, pe când o insatisfacţie este acea stare de lucruri pe care individul o evită sau o schimbă.” E. Thorndike mai este recunoscut şi ca reprezentant al conexionismului ( S-R). E. Hilgard şi G. Bower afirmă cu privire la Thorndike: „ Nici o teorie asupra învăţării nu-şi poate permite să ignore moştenirea pe care ne-a lăsat-o Thorndike.” Efectuând alte experimente același Thorndike a formulat teoria „ condiţionării operante sau instrumentale”: într-o boxă special amenajată pisica poate ajunge la hrană doar dacă manevrează o pedală. Se ajunge astfel la concluzia că o mare parte din tipurile de învăţare umană reclamă acţiuni deliberate din partea celui care învăţă. A. Woorfolk afirma:” condiţionarea operantă este procesul învăţării comportamentale care implică asemenea acţiuni deliberate.”

3.3. Teoria învăţării intuitive (teoria insight-ului):

A apărut în secolul nostru ca o reacţie împotriva tendinţelor asociaţionist-behavioriste asupra învăţării, îndeseobi faţă de teoria lui Thorndike. A fost formulată de trei mari psihologi: Wolfang Kohler, Max Wertheimer şi Kurt Koffka şi are la bază „teoria gestaltului”. Conform acesteia, fenomenele psihice nu sunt derivate din părţi mai mici ci trebuie considerate ca întreguri structurale care s-ar derula în mod brusc şi automat. Pornind de la această premiză apare teoria intuiţiei ( insight-ului): învăţarea constă în restructurarea bruscă a câmpului de experienţe descoperind astfel răspunsul la o situaţie problemă. Intuiţia având sensul de iluminare intelectuală care se produce în mod brusc. R. Gagne considera că această teorie apare atunci când: „ învăţăm prin rezolvarea de probleme”.

9


3.4. Teoria imitaţiei ( învăţarea prin imitaţie sau învăţarea prin observarea altora):

Această teorie face parte din teoria învăţării sociale, concept introdus de N. E. Miller şi J. Dollard prin lucrarea: „Învăţarea socială şi imitaţia”. Se are în vedere premiza că în societate apare imitaţia, adică o persoană preia gesturile, mişcările unei persoane, comportamentul acesteia, învăţând noi modalităţi de autodefinire. Învăţarea unui comportament prin imitaţie depinde de personalitatea modelului, de prestigiul său, de personalitatea celui care imită şi de interacţiunea dintre cei doi poli. În 1963, A. Bandura a studiat mai profund teoria imitaţiei şi o denumeşte „ învăţare mecanică”. Astfel prin observarea subiectului model se pot observa trei tipuri de comportament: dobândirea unor reacţii noi, reacţii inhibatorii existente se pot diminua sau accentua, reacţiile deja dobândite pot fi consolidate.

10


BIBLIOGRAFIE

1. Ioan Nicola, TRATAT DE PEDAGOGIE ŞCOLARĂ, Editura Aramis, 2003;

2. Andrei Cosmovici, Luminiţa Iacob, PSIHOLOGIE ŞCOLARĂ, Editura Polirom, 2005.

11

invatarea - teorii ale invatarii

Documents