CUPRINS

CAPITOLUL I - PATRIMONIUL ŞI DREPTUL PENAL

Secţiunea I - Patrimoniul - valoare socială ocrotită de legea penală...pag.3-7Secţiunea a II-a - Infracţiunea de înşelăciune în dreptul penal român

– referinţe istorice...................................................pag.7-10Secţiunea a III-a - Cadru legal în domeniu, instituit de către Constituţia

României şi Legea nr. 140/1996 ............. pag.10-12Secţiunea a IV-a - Elemente de drept comparat................................ pag.12-13

CAPITOLUL II - INFRACŢIUNEA DE ÎNŞELĂCIUNE - ÎN SPECIAL

Secţiunea I - Conţinut legal............................................................ pag.14-15

Secţiunea a II-a - Condiţii preexistenteA) Obiectul infracţiunii................................................................... pag.15-18B) Subiecţii infracţiunii.................................................................. pag.18-23

Secţiunea a III-a - Conţinutul constitutivA) Latura obiectivăa) Elementul material.....................................................................pag.23-44b) Urmarea imediată......................................................................pag.45-46c) Legătura de cauzalitate..............................................................pag.46-47B) Latura subiectivăa) Forma de vinovăţie....................................................................pag.47-49b) Existenţa mobilului şi scopului................................................. pag.50-50

Secţiunea a IV-a - Forme. Modalităţi. SancţiuniA) Formele infracţiuniia) Actele pregătitoare.....................................................................pag.51-51b) Tentativa...................................................................................pag.51-53c) Înşelăciunea- fapt consumat......................................................pag.53-55d) Înşelăciunea- fapt epuizat..........................................................pag.55-57B) Modalităţile infracţiunii de înşelăciunea) Modalităţi normative................................................................pag.57-59b) Modalităţi faptice.....................................................................pag.58-58

1

C) Tratament sancţionator...........................................................pag.58-59

CAPITOLUL III - CORELAŢII CU ALTE INFRACŢIUNI

Secţiunea I - Probleme introductive.................................................. pag.60-60

Secţiunea a II-a - Infracţiunea de înşelăciune, înşelăciunea la măsurătoare şiînşelăciunea privind calitatea mărfurilor............ pag.60-61

Secţiunea a III-a - Infracţiunea de înşelăciune şi traficul de influenţă........................................................................................ pag.61-67

CAPITOLUL IV - ASPECTE PROCEDURALE PRIVIND INFRACŢIUNEA DE ÎNŞELĂCIUNE

Secţiunea I - Aspecte de drept procesual penal............................... pag.68-69Secţiunea a II-a - Unele aspecte de cercetare penală privind infracţiunea de

înşelăciune................................................ pag.69-70

CAPITOLUL V ASPECTE CRIMINOLOGICE SPECIFICE INFRACŢIUNII DE ÎNŞELĂCIUNE

Secţiunea I - Cauze şi condiţii care determină sau favorizează săvârşireainfracţiunii de înşelăciune..................................... pag.71-

72

Secţiunea a II-a - Victime şi făptuitori potenţiali ai infracţiunii de înşelăciune. Protecţia victimei, prin măsuri de prevenire a infracţionalităţii

privind înşelăciunea.............................................. pag.73-74

Secţiunea a III-a – Importanţa prevenirii şi combaterii infracţiunii de înşelăciune ......................................................................................... pag.74-75

CONCLUZII .................................................................................... pag.76-76

BIBLIOGRAFIE............................................................................... pag.77-80

2

CAPITOLUL I PATRIMONIUL ŞI DREPTUL PENAL

Secţiunea I - Patrimoniul - valoare socială ocrotită de legea penală

Ocrotirea patrimoniului prin normele dreptului penal a constituit, din totdeauna, un obiectiv prioritar al oricărui sistem de drept, patrimoniul reprezentând o componentă importantă a vieţii de zi cu zi a oricărei persoane fizice sau juridice, de care depinde atât satisfacerea cerinţelor curente, dar mai ales prosperitatea, la nivel individual, precum şi micro sau macro-social.Obiectul juridic generic al infracţiunilor contra patrimoniului îl constituie relaţiile sociale a căror formare, desfăşurare şi dezvoltare sunt asigurate prin apărarea patrimoniului, mai ales sub aspectul drepturilor reale privitoare la bunuri şi, implicit, sub aspectul obligaţiei de a menţine poziţia fizică a bunului în cadrul patrimoniului, acesta făcând parte din gajul general al creditorilor chirografari.

În terminologia legii penale, noţiunea de “patrimoniu” nu are acelaşi înţeles ca şi în dreptul civil. Sub aspect civil patrimoniul înseamnă totalitatea drepturilor şi datoriilor actuale şi viitoare ale unei persoane. Totalitatea drepturilor în expresia lor bănească alcătuiesc activul patrimonial, iar totalitatea obligaţiilor, tot în expresia lor bănească, formează pasivul patrimonial, astfel că patrimoniul are un activ şi un pasiv1.

Patrimoniul este un concept juridic care exprimă ansamblul de drepturi şi obligaţii ale unei persoane ca o universalitate, ca o totalitate independentă de bunuri pe care le cuprinde la un moment dat patrimoniul: fie că îl privim ca o identitate strâns legată de persoana subiectului, fie ca o universalitate de drepturi, există obligatoriu la orice subiect de drept (chiar când pasivul depăşeşte activul); el nu se poate niciodată înstrăina, ci se transmite la moartea subiectului în momentul când voinţa acestuia care îi dă caracterul de unitate, se stinge. Din cuprinsul patrimoniului fac parte bunurile corporale şi incorporale, consumptibile sau fungibile, mobile sau imobile, principale ori accesorii etc., adică tot ceea ce reprezintă puteri, facilităţi, aptitudini ale subiectului privite din punct de vedere al valorii lor economice şi a raporturilor care se nasc din exerciţiul acestor puteri, facilităţi, aptitudini2.

1 Ion P. Filipescu, Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Editura Actami, Bucureşti, 1996, p. 9

3

În dreptul penal noţiunea de patrimoniu în legătură cu infracţiunile care se pot comite împotriva acestuia are un înţeles mai restrâns şi se referă la bunuri nu ca universalitate, ci în individualitatea lor susceptibilă de a fi apropiate de făptuitor prin mijloace frauduloase, ori de a fi distruse, deteriorate, tăinuite, gestionate fraudulos etc.. Uneori activitatea infracţională poate viza şi patrimoniul privit ca universalitate de bunuri (art. 214 C.pen. -gestiunea frauduloasă).

Într-o altă părere se afirmă că infracţiunea n-ar putea fi niciodată împotriva patrimoniului ca universalitate de bunuri pentru că aceasta din urmă există întotdeauna, indiferent de numărul sau valoarea bunurilor componente şi chiar dacă subiectul nu posedă nimic ori numai datorii; nici o persoană nu poate fi lipsită de patrimoniu, ci cel mult de unul sau mai multe din bunurile care compun patrimoniul său. De aceea, mai corect ar fi să se denumească aceste infracţiuni ca fiind îndreptate contra bunurilor care fac parte din patrimoniu3. S-ar putea susţine că patrimoniul, ca universalitate, fiind o abstracţie nici nu poate fi atins prin faptele concrete ale unei persoane, infracţiunea putându-se îndrepta numai contra unui bun patrimonial, adică asupra unei valori care face parte efectiv din activul patrimonial al unei persoane. Pasivul patrimoniului nu prezintă, de regulă, nici un interes pentru cei care se dedau la fapte de încălcare a patrimoniului, chiar dacă pasivul face parte din patrimoniu şi e cuprins în această noţiune.

Este de observat că incriminând faptele care aduc atingere patrimoniului, legea penală are în vedere acţiunea ilicită a făptuitorului, iar nu poziţia juridică a victimei. Aceasta înseamnă că infractorul trebuie să dovedească că avea un drept pe care şi-a întemeiat acţiunea împotriva patrimoniului, acţiune care i se reproşează şi în raport de care organele de urmărire penală au făcut dovada caracterului ei ilicit; dacă victima a fost deposedată ilegal de un bun, aceasta nu este ţinută să facă dovada că avea calitatea de proprietar sau de posesor ori de detentor legitim al bunului care i-a fost sustras, însuşit sau distrus prin săvârşirea infracţiunii4.

Legea penală a considerat că, pentru a ocroti patrimoniul şi drepturile legate de acesta, se impune să fie apărate situaţiile de fapt existente, în sensul că acestea să fie menţinute în starea în care se aflau până la intervenţia ilicită a făptuitorului, întrucât orice modificare a lor, prin fapte ilicite, duce la o imposibilă sau dificilă ocrotire reală a entităţilor patrimoniale care fac obiectul drepturilor subiective. Este neîndoielnic că, numai atâta vreme cât un bun îşi păstrează situaţia de fapt stabilită şi cunoscută de cei interesaţi, oricine ar

2 Matei B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Editura Casa Românească, Bucureşti, 1921, p. 363 Gh.Nistoreanu, V.Dobrinoiu, Al.Boroi, I.Molnar, I.Pascu, V.Lazăr, Drept penal, partea specială, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1997, p. 1964 V.Dongoroz, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Editura Academiei, Bucureşti, 1972, vol. III, p. 444

4

putea pretinde că are vreun drept asupra acestui bun şi-l va putea valorifica în mod real. Când bunul şi-a pierdut situaţia de fapt (a fost sustras, ascuns, distrus etc.) orice valorificare a dreptului privitor la acesta devine nerealizabil. Aşa se explică şi raţiunea pentru care legea penală pedepseşte uneori chiar pe proprietar în cazul în care prin acţiunea sa contribuie la schimbarea situaţiei de fapt al unui bun al său în dauna intereselor legitime ale altor persoane.

Un alt specific al acestei categorii de infracţiuni este că sub denumirea globală de “infracţiuni contra patrimoniului” există două categorii mari de bunuri susceptibile a fi ocrotite prin incriminarea faptelor contra patrimoniului, în raport cu formele felurite de proprietate.

Delimitarea formelor fundamentale de proprietate care fac obiectul ocrotirii penale este consacrată prin normele constituţionale din art. 135 alin. 2 din Constituţie, care prevede ca “Proprietatea este publică şi privată”, ceea ce înseamnă că în societatea noastră nu sunt de conceput alte forme de proprietate şi, pe cale de consecinţă, de patrimoniu, decât cele enumerate în Constituţie.

În ceea ce priveşte precizarea obiectelor concrete care aparţin uneia sau celeilalte forme de proprietate, normele constituţionale folosesc o tehnică diferenţiată: ele nu menţionează în mod direct categoriile de bunuri care aparţin proprietăţii private, ci numai pe cele care formează proprietatea publică. Cunoscând aceste categorii de bunuri, ne putem da seama de sfera bunurilor care aparţin proprietăţii private; în această categorie vor intra toate bunurile care nu formează obiectul proprietăţii publice.

Potrivit art. 135, alin. 4 din Constituţie, constituie bunuri care fac parte exclusiv din sfera proprietăţii publice: bogăţiile de orice natură ale subsolului, căile de comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea care pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental. Pe lângă acestea mai pot intra în categoria bunurilor aparţinând proprietăţii publice şi alte bunuri. Aşa de pildă, prin Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar, ca şi prin Legea nr. 56/1992 privind frontiera de stat a României sunt enumerate şi alte bunuri.

Aceste legi lărgesc sfera bunurilor enumerate de Constituţie prin adăugarea la această enumerare a unor bunuri care formează obiect exclusiv al proprietăţii publice5.

Un alt procedeu de lărgire a sferei bunurilor aparţinând proprietăţii publice la care apelează aceste legi speciale este acela de a indica criterii după care se poate determina apartenenţa bunului la proprietatea publică6.

Aşadar, natura bunurilor ori afectarea lor unei utilităţi publice sunt principalele criterii prevăzute în legile menţionate prin delimitarea bunurilor

5 Art. 5 din Legea nr. 18/1991 a fondul funciar şi art. 4 lit. a din Legea nr. 56/1992 privind frontiera de stat.6 Art. 5 alin. 1 din Legea nr. 18/1991 şi art. 4 alin. ultim din Legea nr. 18/1991.

5

obiect exclusiv al proprietăţii publice. Aceste bunuri, potrivit Constituţiei, ar putea să se găsească fie în administrarea unei regii autonome, fie a unei instituţii publice, fie în deţinerea societăţii comerciale căreia i-au fost închiriate. Dacă legea specială nu prevede astfel, închirierea sau concesionarea ar putea fi făcută fie unei societăţi comerciale cu capital majoritar de stat, fie oricărei societăţi comerciale. Caracteristica proprietăţii publice este faptul că ea este inalienabilă, adică bunurile din această categorie nu pot ieşi, pe nici o cale in sfera proprietăţii publice. Aceasta nu înseamnă că nu se admite o anumită circulaţie, adică un anumit transfer al acestor bunuri. Chiar Constituţia prevede în art. 135, alin. 5 că, în condiţiile legii, bunurile proprietate publică pot fi date în administrarea regiilor autonome, instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate. Potrivit legislaţiei penale în vigoare, patrimoniul public nu mai este ocrotit diferenţiat, aşa cum a fost anterior. Aceasta înseamnă că, în limitele legale de sancţionare, judecătorii ar trebui să aibă în vedere calitatea acestor bunuri şi să trateze mai aspru pe acei care aduc atingere proprietăţii publice. În perspectivă, credem7 că legiuitorul va trebui să acorde o atenţie sporită ocrotirii bunurilor proprietăţii publice care satisfac un interes general al proprietăţii. De altfel, aceasta este şi în tradiţia legislaţiei noastre în perioada dintre cele două războaie mondiale, când patrimoniul public a fost apărat diferenţiat de cel privat, existând o lege specială pentru apărarea patrimoniului public8.

Legiuitorul ar fi îndreptăţit să creeze un regim diferenţiat de ocrotire pentru bunurile proprietate publică dat fiind interesele generale în slujba cărora sunt puse aceste bunuri9. O atare ocrotire ar putea fi extinsă într-o perspectivă mai îndepărtată şi asupra bunurilor aparţinând regiilor autonome sau societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat, chiar dacă în prezent aceste bunuri au caracter privat, iar potrivit art. 41, alin. 2 din Constituţie “Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege indiferent de titularul ei”. Aceasta va atrage o ocrotire specială şi a bunurilor încredinţate unei regii autonome sau unei societăţi comerciale cu capital majoritar de stat. În toate aceste situaţii capitalul societăţii care face astfel de operaţii fiind al statului, bunurile aparţinând acestuia ar trebui să se bucure de ocrotirea mai deosebită, chiar prin mijloace de drept penal, întocmai ca şi bunurile aparţinând proprietăţii publice.

Aceasta s-ar putea realiza chiar numai sub forma unor agravante la încriminările care ocrotesc proprietatea privată spre a da un instrument mai eficient organelor juridice de ocrotire a bunurilor de a căror existenţă şi dezvoltare este interesată întreaga societate şi nu numai persoana fizică sau juridică proprietară nemijlocită a bunului.

7 Gh.Nistoreanu şi colectiv, Op. cit., p. 196.8 Publicată în Monitorul Oficial nr. 75 din 31 martie 1943.9 Gh. Nistoreanu şi colectiv., Op. cit., p. 197.

6

Spre deosebire de bunurile proprietate publică pe care le putem identifica cu uşurinţă şi în mod direct pe baza normelor constituţionale şi a legilor speciale, bunurile proprietate privată se identifică pe o cale indirectă, având acest caracter toate celelalte bunuri necuprinse în sfera proprietăţii publice. Nu interesează dacă aceste bunuri se găsesc în stăpânirea unei persoane fizice sau juridice. De asemenea, nu interesează dacă ele se află în proprietatea statului sau a unor particulari. Ca urmare, proprietatea privată poate face atât obiectul proprietăţii statului, cât şi obiectul proprietăţii particulare sau a persoanelor juridice. Bunurile regiilor autonome (altele decât cele aparţinând proprietăţii publice şi date lor spre administrare) nu constituie proprietate publică de stat, ci proprietate privată a statului. La fel, bunurile unei societăţi comerciale la care statul deţine majoritatea capitalului social (cu excepţia bunurilor aparţinând proprietăţii publice încredinţate sub forma concesionării ori închirierii).

Potrivit art. 5 din Legea10 nr.15/1990, “Regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul său, iar în exercitarea dreptului de proprietate, regia posedă, foloseşte şi dispune, în mod autonom, de bunurile pe care le are în patrimoniu.” Deci, bunurile regiilor autonome şi ale societăţilor comerciale sunt proprietate privată şi nu publică (chiar dacă la o societate comercială statul deţine capital majoritar). Fac excepţie numai bunurile care aparţin proprietăţii publice şi care, potrivit art. 135 alin. 5 din Constituţie, au fost încredinţate regiilor autonome spre administrare, iar societăţile comerciale sub formă de concesionare sau închiriere.

Secţiunea a II- a - Infracţiunea de Înşelăciune în dreptul penal român referinţe istorice

Legislaţiile din toate timpurile şi toate orânduirile sociale au incriminat şi sancţionat sever infracţiunile împotriva averii particulare, deosebirile de reglementare şi tratament datorându-se perioadei istorice şi particularităţilor proprii- dintre care nu în ultimul rând tradiţiile religioase şi juridice- unei societăţi sau alteia.10 Textul iniţial a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 8 august 1990. Aceasta este forma actualizata pana la data de 21 iulie 2000, cu modificarile si completarile aduse de: LEGEA Nr. 58 din 14 august 1991; LEGEA Nr. 80 din 23 decembrie 1991; ORDONANŢA nr. 15 din 9 august 1993; LEGEA Nr. 55 din 15 iunie 1995; LEGEA Nr. 21 din 10 aprilie 1996; ORDONANTŢA DE URGENŢĂ nr. 88 din 23 decembrie 1997; LEGEA nr. 219 din 25 noiembrie 1998; ORDONANŢA DE URGENŢĂ nr. 49 din 22 aprilie 1999; LEGEA nr. 136 din 21 iulie 2000.

7

În perioada sclavagistă, erau pedepsite cu asprime furtul, tâlhăria, jaful; mai puţin cunoscute erau alte forme de atingere a proprietăţii, cum ar fi înşelăciunea, abuzul de încredere, gestiunea frauduloasă, care erau considerate ca delicte civile.În perioada feudală se extinde treptat represiunea penală, cuprinzând în sfera sa toate faptele prin care se puteau aduce atingere patrimoniului. De regulă, furturile mărunte se pedepsesc cu biciuirea, însă, la al treilea furt se aplica pedeapsa cu moartea (tres furtileus). Dacă furturile erau grave se putea aplica această pedeapsă încă de la primul furt. Această asprime a pedepselor arată frecvenţa infracţiunilor şi gravitatea lor. Împotriva unor asemenea fapte, stăpânirea era silită să recurgă la cele mai inumane pedepse.În vechiul drept românesc existau reglementări foarte detaliate referitoare la aceste infracţiuni. Astfel, Pravilele lui Vasile Lupu- „Cartea pentru învăţături” din 1646- şi Matei Basarab - „Îndreptarea legii” din 1652-, Codicele penale ale lui Alexandru Sturdza în Moldova - 1862 - şi ale lui Barbu Ştirbei -1850- în Muntenia, conţineau dispoziţii cu privire la infracţiunile contra patrimoniului.Codul penal român din 1864, deşi copiat în mare parte după Codul penal francez, cuprindea în capitolele referitoare la „Crime şi delicte contra proprietăţii”, numeroase incriminări inspirate din Codul penal prusac - art. 306-380 - privitoare la apărarea patrimoniului menite să asigure cu mijloace mai severe ocrotirea acestuia. În Codul penal de la 1864, în grupul infracţiunilor contra proprietăţii, erau incluse şi unele infracţiuni care aveau numai indirect legătură cu ocrotirea patrimoniului.

Codul penal român de la 1936 numit „Noul Cod penal Carol II”11 intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1937 cuprindea această materie în Cartea II, Titlul XIV intitulat „Crime şi delicte contra patrimoniului” – art. 524-573 -. Sistematizat în cinci capitole astfel: Cap. I - Furtul; Cap. II - Tâlhăria şi Pirateria; Cap. III - Delicte contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii; Cap. IV - Strămutarea de hotare, desfiinţarea semnelor de hotar, stricăciuni şi alte tulburări aduse proprietăţi; Cap. V -Jocuri de noroc, loteria, specula contra economiei publice.După cum se observă, Codul penal din 1936 a restrâns, în limitele sale fireşti, toate infracţiunile contra patrimoniului, grupându-le pe grupe, în funcţie de obiectul juridic.

În art. 553 din Codul penal „Carol al II-lea”, inclus în Titlul XIV-„Crime şi delicte contra patrimoniului”, Secţiunea VII12, era incriminată

11 Publicat în “Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 65 din 18 martie 1936 .12 Tr. Pop, în Codul penal “Carol al II-lea”, adnotat de G.Rătescu ş. a., partea specială.

8

înşelăciunea prin cecuri13, ale cărui forme ale actului de executare erau inspirate din art. 84 pct. 2 din Legea14 nr. 59/1934 asupra cecului.

Atât în timpul cât a fost în vigoare Codul penal de la 1864, cât şi sub imperiul Codului de la 1936, au existat anumite infracţiuni contra patrimoniului, care erau prevăzute în legi speciale, ca de pildă, în Codul Justiţiei Militare, în Codul comercial, în Codul silvic ş.a.În perioada anilor 1944-1989 s-au produs unele schimbări importante, din punct de vedere legislativ, în toate domeniile dreptului, dar mai ales în domeniul dreptului penal, în conformitate cu ideologia vremii, şi cu modul de a concepe existenţa proprietăţii. În acest context a fost adoptat Decretul nr. 192/1950 în conţinutul căruia s-a definit noţiunea de „obştesc” şi aceea de „avut obştesc”15. Prin acest act normativ a fost introdus în Titlul XIV al Codului penal din 1936 un nou capitol cu denumirea „Unele infracţiuni contra avutului obştesc”, căruia, ulterior, i s-au adus modificări, mai ales în privinţa agravării pedepselor. Acest decret a marcat momentul în care apare pentru prima oară o ocrotire discriminatorie, după cum acesta era considerat „particular” sau „obştesc”.

Autorii Codului penal de la 1968 n-au făcut şi nici nu puteau să facă astfel decât să consacre mai departe această concepţie de ocrotire diferenţiată a patrimoniului. De aceea, în Titlul III au fost prevăzute infracţiuni contra avutului particular, iar în Titlul IV, infracţiuni contra avutului public sau obştesc. Comparând aceste reglementări cu cele ale Codului penal de la 1936 observăm că în cuprinsul Codului penal în vigoare, numărul incriminărilor în această materie este mai redus ca urmare a unei concentrări a acestora în textele incriminatoare corespunzătoare, aşa încât unele fapte care în Codul penal anterior se încadrau în texte multiple şi diferenţiate, în actualul Cod sunt prevăzute în acelaşi text.După 1989, pornind de la necesitatea punerii de acord a legii penale atât cu principiile constituţionale, cât şi cu realităţile din societatea românească actuală, s-au adus numeroase modificări Codului penal, ultima şi cea mai importantă fiind realizată prin Legea16 nr. 140/1996 de modificare şi completare a Codului penal, prin care, pe lângă modificările substanţiale, se prevede o reglementare nouă în materia infracţiunilor contra patrimoniului - s-

13 art. 553- “Acela care în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust, emite un cec asupra unei bănci sau unei persoane, ştiind că nu are provizia sau acoperirea necesară, ori suficientă, precum şi acela care, în acelaşi scop, după emisiune, retrage provizia în tot sau în parte, sau interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, cauzând prin aceasta o pagubă posesorului cecului, comite delictul de înşelăciune prin cecuri…”14 Publicată în Monitorul Oficial nr. 100 din 1 mai 1934 15 Gh.Nistoreanu, V.Dobrinoiu şi colectiv, Drept penal, Partea specială, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1997, p. 190.16 Publicată în Monitorul Oficial nr. 289 din 14 noiembrie 1996

9

a modificat şi completat articolul 215 Cod penal cu aliniatele 4 şi 5. Astfel, s-a modificat denumirea Titlului III din „Infracţiuni contra avutului personal sau particular” în „Infracţiuni contra patrimoniului”, iar Titlul IV „Infracţiuni contra avutului obştesc” a fost în întregime abrogat.

Secţiunea a III- a Cadrul legal în domeniu instituit de către ConstituţiaRomâniei din 1991 şi Legea nr. 140/1996

Comparând reglementările actualului Cod penal cu cele ale Codului penal anterior observăm că în cuprinsul Codului penal în vigoare numărul incriminărilor în această materie este mai redus ca urmare a unei concentrări a acestora în texte incriminatoare mai corespunzătoare, aşa încât unele fapte care în Codul penal anterior se încadrau în texte multiple şi diferenţiate, în actualul cod sunt prevăzute în acelaşi text.

Constituţia României prevede în conţinutul său şi norme cu caracter de principii referitoare la proprietate. Astfel, în art. 135 alin. 2 stabileşte formele fundamentale de proprietate, şi anume: publică şi privată; de asemenea, sunt arătaţi cei cărora le aparţin bunurile făcând parte din fiecare formă de proprietate; astfel, proprietatea publică aparţine statului şi unităţilor administrativ – teritoriale.Pornind de la aceste prevederi şi de la necesitatea punerii de acord a legii penale atât cu principiile constituţionale cât şi cu relaţiile de astăzi ale societăţii româneşti, parlamentul României a adoptat Legea nr. 140 din 1996 de modificare şi completare a Codului penal prin care, pe lângă alte modificări substanţiale, se prevede o reglementare nouă în materia infracţiunilor contra patrimoniului. Astfel, s-a modificat denumirea Titlului III din “Infracţiuni contra avutului personal sau particular” în “Infracţiuni contra patrimoniului”, iar Titlul IV “Infracţiuni contra avutului obştesc” în forma pe care a avut-o la adoptarea Codului penal de la 1969, a fost abrogat în întregime.

Într-o opinie17, se afirmă că reglementarea distinctă a “infracţiunilor contra avutului personal sau particular” şi a “infracţiunilor contra avutului obştesc” era neştiinţifică şi nejustificată, atâta vreme cât “infracţiunile pereche” (cum erau denumite) aveau conţinute şi structuri identice, deosebindu-se decât prin natura patrimoniului afectat şi prin regimul sancţionator, mai aspru pentru cele din urmă.Modificarea radicală a conţinutului şi sferei bunurilor “avutului obştesc”, a determinat formularea excepţiei de neconstituţionalitate în cauzele penale la mai multe instanţe judecătoreşti, susţinându-se, în esenţă, că dispoziţiile art. 224-229 Cod penal au fost abrogate implicit prin art. 150, alin. 1 din

17 Gh. Diaconescu, Infracţiuni în codul penal român, Editura Oscar Print, vol. I, Bucureşti, p. 232

10

Constituţie, protecţia penală a ceea ce a fost definit ca “avut obştesc” potrivit art. 145 Cod penal, rămânând fără obiect.

Sesizată cu judecarea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constituţională a admis excepţia invocată, constatând că art. 223, 224 şi 229 Cod penal au fost abrogate parţial, astfel încât prevederile ce reglementează infracţiunile din aceste texte se vor aplica numai cu privire la bunurile prevăzute de art. 135, alin. 4 din Constituţie, ce formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice18.

Împotriva acestei decizii, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs, susţinând că, în esenţă, prevederile din Codul penal referitoare la avutul obştesc nu sunt neconstituţionale şi nici nu au fost abrogate de Constituţie, deoarece noţiunea de avut din Codul penal are un conţinut şi o sferă mult mai largă decât noţiunea de proprietate, fiind asimilată cu cea de patrimoniu din dreptul civil. De asemenea, că infracţiunile din Codul Penal nu sunt denumite infracţiuni contra patrimoniului, ci infracţiuni contra avutului, asemănător Codului din 1936 care se referea la infracţiuni contra patrimoniului. În sfârşit, s-a mai susţinut că actualul Cod penal nu contravine Constituţiei deoarece nu neagă existenţa celor două tipuri de proprietate (publică şi privată), şi nici nu prevede alte forme de proprietate decât cele menţionate în Constituţie.

Judecând recursul declarat împotriva acestor decizii, Curtea Constituţională, în complet de 5 magistraţi, a considerat că dispoziţiile Codului penal referitoare la avutul obştesc, ce au fost atacate în faţa Curţii, sunt neconstituţionale şi că acestea au fost abrogate în întregime, situaţie care reclamă intervenţia legiuitorului pentru a da o nouă reglementare infracţiunilor în discuţie. Soluţiile diferite pronunţate de completul de judecată format din 3 judecători şi de completul de judecată format din 5 judecători, au determinat convocarea Plenului Curţii Constituţionale pentru a da o interpretare unitară în problema constituţionalităţii dispoziţiilor din Codul penal privitoare la infracţiunile împotriva avutului obştesc.

Curtea constituţională, în Plenul său, a confirmat prin Decizia nr. 1/1993, practica anterioară.În consecinţă, Plenul Curţii a trebuit să decidă următoarele aspecte: a) dacă prevederile din Codul penal privitoare la infracţiunile contra avutului obştesc sunt constituţionale;

b) dacă decizia Curţii, rămasă definitivă, este obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României sau curtea poate stabili un alt termen, în viitor, de la care să-şi producă efectele şi eventual sub condiţie.

În legătură cu prima problemă, Plenul Curţii consideră că noţiunea de avut obştesc nu se confundă cu noţiunea de proprietate, şi că, deşi nu este nominalizată prin Constituţie, ea nu pare ca neconstituţională, atâta timp cât 18 Decizia nr. 9/03.03.1993 a Curţii Constituţionale

11

desemnează un interes general al societăţii, care ţine de binele comun şi vizează proprietatea publică.

Apare, deci, firesc ca infracţiunile împotriva proprietăţii publice să fie sancţionate ca infracţiuni împotriva avutului obştesc. Nu categoria avut obştesc ridică probleme în ce priveşte tratamentul penal, ci sfera acestuia şi, deci, dimensiunile şi limitele răspunderii penale.

Cu privire la cea de a doua problemă, s-a statuat că deciziile Curţii Constituţionale pronunţate cu privire la soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate devin executorii din momentul în care sunt definitive, cu respectarea regulilor constituţionale şi legale privind publicarea şi comunicarea lor, neputându-se stabili un termen ulterior de la care să se aplice.Prin adoptarea Legii nr. 140/1996 pentru modificarea Codului penal, toate aceste dispute rămân fără obiect. Distincţia dintre conceptele obştesc şi privat rămâne în cazul unor infracţiuni, ca de exemplu abuzul de încredere, gestiunea frauduloasă sau distrugerea, în care se prevede că, dacă bunul aparţine în tot sau în parte statului, acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.

Secţiunea a IV-a - Elemente de drept comparat

Toate legislaţiile moderne cuprind reglementări ample care aduc atingere proprietăţii, consecinţă firească a importanţei pe care o au relaţiile de proprietate pentru dezvoltarea societăţii şi pentru stimularea interesului individului la progresul acesteia.

Cea mai recentă reglementare este aceea a CODULUI PENAL FRANCEZ, intrat în vigoare la 01.10.1994. Cartea a II-a a acestui cod este consacrată “Crimelor şi delictelor contra bunurilor”. În capitolul III al acestei Cărţi este incriminată escrocheria şi alte infracţiuni apropiate acesteia. Astfel, în art. 313-1 se prevede că escrocheria „este fapta săvârşită fie prin folosirea unui nume fals sau a unei false calităţi, fie abuzând de o calitate adevărată, fie prin intermediul unor manevre frauduloase, cu scopul de a înşela o persoană fizică sau morală şi de a determina în detrimentul său sau a unui terţ, să încredinţeze fonduri băneşti, valori sau anumite bunuri, să presteze un serviciu sau să consimtă unul care presupune obligaţii sau eliberări de obligaţii, pedeapsa fiind de 5 ani închisoare şi 2,5 milioane franci amendă.Pedeapsa este mai aspră – 7 ani închisoare şi 5 milioane franci amendă- atunci când este săvârşită de o persoană care este investită cu exerciţiul autorităţii publice, de o persoană care apelează la public în vederea emiterii de titluri sau colectării de fonduri în scopul întrajutorării umane şi sociale, în prejudiciul unei persoane a cărei vulnerabilitate deosebită, boală, infirmitate,

12

deficienţă fizică sau psihică sau stare de graviditate, este aparentă sau cunoscută de autorul ei, sau este săvârşită în bandă organizată”.

CODUL PENAL GERMAN, adoptat la 15.05.1971, cu modificările aduse până la 01.10.1989, reglementează în capitole diferite, atacurile asupra proprietăţii.Astfel, în capitolul XXII sunt incriminate înşelăciunea simplă, înşelăciunea prin computer, înşelăciunea în acordarea subvenţiilor, înşelăciunea în acordarea creditului, încălcarea încrederii şi altele.

CODUL PENAL SPANIOL, în vigoare din 1973, cu modificările aduse până în anul 1992, reglementează în Titlul XIII delictele contra proprietăţii. Printre incriminările cuprinse în acest titlu figurează furtul sub toate formele lui – art. 500-506-, înşelăciunea –art. 528-, infracţiunea contra dreptului de autor şi de proprietate industrială -art. 534- şi altele.

CODUL PENAL ITALIAN, intrat în vigoare în 1930, reglementează în Titlul XIII infracţiunile contra patrimoniului. Sunt incriminate fapte contra patrimoniului comise prin violenţă asupra persoanei şi bunurilor –furt simplu şi agravat, răpire, sechestrare de persoane în scopul obţinerii de avantaje materiale- şi fapte contra patrimoniului comise prin fraudă –înşelăciunea, tăinuirea, însuşirea bunului găsit, camăta şi altele-.

CODUL PENAL PORTUGHEZ, intrat în vigoare la 23.09.1982 cu modificările aduse până la 03.18.1992, reglementează infracţiunile contra patrimoniului în Titlul IV sub denumirea de „Crime contra proprietăţii”, sunt incriminate fapte de furt simplu şi calificat, abuz de încredere, înşelăciune, şantajul etc.

CODUL PENAL AMERICAN – în ediţia 1985- elaborată de Institutul american de drept în vederea orientării legislaţiei penale în statele americane, reglementează infracţiunile contra proprietăţii în art. 220 şi următoarele; sunt incriminate faptele de distrugere a proprietăţii prin incendiere –foc sau explozie-; pătrunderea abuzivă într-o locuinţă în scopuri criminale; fapte de furt cu violenţă; faptele de furt simplu; furtul de servicii; folosirea neautorizată a unui autovehicul; înşelăciunea şi contrafacerea; folosirea de cecuri fără acoperire şi altele.

CAPITOLUL II INFRACŢIUNEA DE ÎNŞELĂCIUNE - ÎN SPECIAL

13

Secţiunea I - Conţinut legal

Infracţiunea de înşelăciune este incriminată de art. 215 Cod penal şi are următorul conţinut:

Inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 12 ani.Înşelăciunea săvârşită prin folosirea de nume sau de calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.

Inducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane, cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârşită în aşa fel încât fără această eroare cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în alineatele precedente, după distincţiile arătate acolo.

Emiterea unui cec asupra unei instituţii de credit sau a unei persoane ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum şi fapta de a retrage, după emitere, provizia, în totul sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, în scopul arătat în alin. 1, dacă s-a pricinuit o pagubă posesorului cecului, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în alin. 2.

Înşelăciunea care a avut consecinţe deosebit de grave se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 ani, şi interzicerea unor drepturi.

Din redactarea textului de lege, rezultă că legiuitorul a incriminat această infracţiune într-o variantă tip, în alineatul 1, două variante speciale, în alineatele 3 şi 4, şi două variante agravante, în alineatele 2 şi 5.Raţiunea incriminării înşelăciunii este de a asigura încrederea şi buna credinţă în relaţiile cu caracter patrimonial şi de a evita producerea unui prejudiciu persoanei fizice sau juridice.

Secţiunea a II-a - Condiţii preexistente

14

A. Obiectul infracţiunii de înşelăciune.

Obiectul juridic generic al infracţiunilor contra patrimoniului îl constituie relaţiile sociale a căror formare, desfăşurare şi dezvoltare sunt asigurate prin apărarea patrimoniului, mai ales sub aspectul drepturilor reale privitoare la bunuri şi implicit sub aspectul obligaţiei de a menţine poziţia fizică a bunului în cadrul patrimoniului, acesta făcând parte din gajul general al creditorilor chirografari19.

Patrimoniul ocrotit prin normele juridice din această incriminare are ca titular persoana fizică sau persoana juridică. Acestea nu sunt neapărat proprietarul bunurilor asupra căreia fapta se săvârşeşte. Legea nu ocroteşte numai dreptul de proprietate. Posesia este ocrotită în aceeaşi măsură, iar din punctul de vedere al legii penale, detenţia precară se bucură de acelaşi regim de protecţie. Aceasta înseamnă că posesia sau detenţia legitimă este ocrotită chiar împotriva proprietarului20.

Obiectul juridic special al infracţiunii de înşelăciune îl formează relaţiile sociale de ordin patrimonial apărate de norma penală şi bazate pe bună credinţă şi încredere reciprocă. Buna credinţă şi încrederea celor două părţi sunt necesare pentru formarea şi desfăşurarea unor relaţii patrimoniale normale, ele constituind atribute pentru valoarea socială a patrimoniului, fără de care această valoare nu mai poate genera relaţii sociale normale. Or, tocmai asigurarea acestor relaţii face obiectul de ocrotire al infracţiunii de la articolul 215 Cod Penal21.

Pe baza acestor atribute, care formează obiectul juridic special al infracţiunii de înşelăciune, se face deosebire între infracţiunile contra patrimoniului săvârşite prin sustragere şi cele comise prin fraudă. Totodată, se face distincţie între infracţiunea de înşelăciune şi cea de abuz de încredere, în sensul că la înşelăciune încrederea este obţinută prin amăgire, în timp ce la abuzul de încredere se încalcă, prin abuz, încrederea acordată22, în mod licit. În practica judiciară se ţine seama de acest element de delimitare. De aceea, Tribunalul Suprem a statuat că fapta inculpatului care a intrat în posesia unei delegaţii semnate în alb de conducerea unităţii şi pe care a completat-o s-a prezentat la o altă întreprindere, pretinzând că este delegat să ridice o parte din aparatura electronică pe care şi-a însuşit-o, constituie infracţiunea de înşelăciune, întrucât în cazul abuzului de încredere intrarea în posesia bunului se face licit, ceea ce în speţă nu s-a realizat23.19 Gh.Nistoreanu, Al.Boroi, I.Molnar, V.Dobrinoiu, I.Pascu, V.Lazăr, Drept Penal-partea specială-, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 193.20 O.Loghin, A.Filipaş, Drept Penal Român-partea specială, Editura Şansa, Bucureşti, 1992, p. 91.21 Ion Gorgăneanu, Infracţiunea de înşelăciune, Editura Scaiul, 1993, p. 20.22 Vasile Dongoroz, S.Kohone, I.Oancea, I.Fodor, N.Iliescu, C.Bulai, R.Stănoiu, V.Roşca, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Editura Academiei, 1971, vol. III, p. 526.23 Gorgăneanu, Op. cit., p.64.

15

O importanţă deosebită se atribuie aliniatului 4, art. 215 Cod penal, al cărui obiect juridic îl constituie acele relaţii sociale cu caracter patrimonial ce implică încrederea şi buna credinţă a participanţilor care folosesc cecurile, ca instrumente de plată, în cadrul acestor relaţii24.

Obiectul material în cazul infracţiunii de înşelăciune îl constituie bunurile materiale, mobile sau imobile, precum şi înscrisurile cu valoare patrimonială care atestă drepturi, obligaţiuni sau acţiuni cu caracter patrimonial aflate în momentul săvârşirii la dispoziţia, în posesia sau detenţia victimei.

A fost exprimat punctul de vedere potrivit căruia obiectul material al infracţiunii de înşelăciune trebuie să întrunească anumite trăsături. Acestea se referă la existenţa unui bun material sau corporal; în general bunul trebuie să fie mobil, excepţie făcând câteva infracţiuni unde bunurile pot fi şi imobile ( de exemplu înşelăciunea în cadrul unui contract care are ca obiect un imobil); bunurile mobile sau imobile să aibă o valoare social-economică sau de întrebuinţare; să se afle în posesia sau detenţia cuiva şi să aparţină domeniului public sau privat.

S-a pus problema dacă în structura obiectului material al infracţiunii de înşelăciune e cuprinsă întreaga clasă a titlurilor privite ca efecte de comerţ (cambia, biletul la ordin şi cec-ul) sau sunt cuprinse doar acele instrumente de plată care sunt cecurile.

Caracteristic cecului este provizia (acoperirea), respectiv disponibilul financiar din care urmează a se face plata şi care se constituie fie printr-un depozit bancar, fie printr-un credit bancar, contracte perfectate anterior emisiunii25.

Cecurile se prezintă sub forma unor formulare tipizate care trebuie să cuprindă următoarele menţiuni esenţiale26:- denumire de CEC;- ordin necondiţionat de a plăti o sumă de bani, prin indicarea cifrei şi a monedei în care se face plată;- numele instituţiei bancare – trasul;- locul plăţii;- data şi locul emiterii cecului;- semnătura emitentului – trăgător;

Titlul căruia îi lipseşte unul din aceste elemente nu va fi socotit cec27.Examinând caracteristicile cecului ca titlu comercial la ordin, complet,

formal ce incorporează o obligaţie abstractă de a plăti necondiţionat o sumă de

24 Arpad Czika, Structura şi sfera de incidenţă a infracţiunii de înşelăciune prin emitere de CEC-uri, prevăzută de art. 215, alin. 4 Cod penal, în Dreptul nr.2/1998, p.7325 Idem.26 Legea nr.59/1934 asupra C.E.C.-ului, art.127 Idem, art. 2.

16

bani la vedere, se observă că unele din aceste caractere se regăsesc şi în cazul altor titluri sau efecte de comerţ – cambia şi biletul la ordin.

Se pune întrebarea dacă neincluderea acestora în textul de lege- art. 215 alin. 4 C.pen.- a fost o scăpare a legiuitorului sau în mod deliberat s-au avut în vedere doar cecurile ca instrumente de plată.

Considerăm28 că reglementarea s-a elaborat pe un cadru bine definit şi nu poate fi extinsă groso modo şi la celelalte titluri, din următoarele considerente:normele penale sunt de strictă interpretare şi nu pot fi extinse;prin noţiunea de cec s-a avut în vedere acel titlu care are putere circulatoare şi serveşte ca instrument de plată în limitele valorii înscrise pe el;obiectul juridic special al infracţiunii e menit să asigure stabilitatea şi securitatea relaţiilor patrimoniale ce implică încredere reciprocă şi onestitate în efectuarea plăţilor, cu precădere prin instrumente de plată cu “limită de sumă în numerar”; o reglementare sine die a celorlalte titluri nu e de dorit, iar preocuparea legiuitorului în această direcţie, numai în ce priveşte cecurile, a existat din perioada interbelică, dovadă fiind dispoziţiile cu caracter incriminator din Legea nr. 59/1935 şi lipsa lor cu desăvârşire din Legea nr. 58/1934 asupra camerei şi biletul la ordin.

Cecul nu poate fi confundat cu libretul CEC, deoarece acesta nu e apt, prin el însuşi, să servească la efectuare de plăţi.Sub aspectul obiectului material, al infracţiunii de înşelăciune, există deosebiri faţă de cel al infracţiunii de abuz de încredere.

Astfel, sfera de bunuri ce pot forma obiectul material al abuzului de încredere este mai limitat decât la înşelăciune. Constituie obiect material al infracţiunii de abuz de încredere numai bunurile mobile, ca de pildă: bani, titluri de credit, obligaţii CEC, haine de protecţie29, echipament sportiv etc., bunuri mobile prin destinaţie30 (utilaje, agregate de muncă cu utilizări specifice agriculturii), bunuri mobile prin încorporare31 (ţigle, ţevi, recolte).

Deşi sunt mobile, bunurile consumptibile şi cele fungibile, nu pot forma obiect material al acestei infracţiuni datorită caracteristicilor lor.Bunurile ce pot forma obiect material al infracţiunii de abuz de încredere au, în principiu, o valoare mai mică decât cele ce constituie obiect al înşelăciunii. De aceea, la abuzul de încredere legiuitorul nu a prevăzut forme agravante care se raportează de fapt, la valoare bunului ce a format obiectul infracţiunii32.

28 Arpad Czika, Op. cit., p.7529 I.Gorgăneanu, Op. cit., p.6530 Gh.Nistoreanu, V.Dobrinoiu, I.Molnar, A.Boroi, I.Pascu, V.Lazăr, Drept penal, partea specială, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p.21631 V.Dongoroz şi colectiv, Op. cit., p.50832 I.Gorgăneanu, Op. cit., p.65

17

Un alt criteriu de deosebire îl constituie locul unde se află obiectul material în momentul săvârşirii activităţii infracţionale.

Astfel, la infracţiunea de abuz de încredere, bunul se află la făptuitor, în virtutea unei operaţii legale, de transmitere a deţinerii acestui bun. Deci, bunul trece la făptuitor ca efect al înţelegerii intervenite între victimă şi făptuitor. Ulterior, are loc însuşirea bunului de către făptuitor care, profitând de împrejurarea că bunul se află în mâinile sale, pune stăpânire pe el.În cazul infracţiunii de înşelăciune, bunul ce formează obiectul material al acesteia, se afla, de regulă, la persoana vătămată, el urmând să treacă la făptuitor numai după ce întreprinde acţiunea de inducere în eroare.

B. Subiecţii infracţiunii de înşelăciune

Subiect activ al infracţiunii de înşelăciune poate fi orice persoană fizică, care poate răspunde şi care îndeplineşte, în mod nemijlocit, acţiunea de inducere în eroare. Autor al infracţiunii de înşelăciune poate fi numai persoana care, prezentând nemijlocit ca adevărate fapte mincinoase sau ca mincinoase fapte adevărate, induce în eroare o altă persoană, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust.

Când subiectul a avut o calitate în raport cu partea vătămată, această calitate va putea fi reţinută ca o circumstanţă, după caz, agravantă (un superior ierarhic al celui amăgit) sau atenuantă (rudă apropiată a celui amăgit)33.

Dacă făptuitorul are calitatea de funcţionar, funcţionar public sau alt salariat, iar acţiunea de amăgire se săvârşeşte în exerciţiul atribuţiilor sale, fapta constituie abuz în serviciu. Ne aflăm însă în prezenţa infracţiunii de înşelăciune şi nu a abuzului în serviciu, dacă făptuitorul având calitatea de funcţionar, face victima să creadă că se află în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, deşi, în realitate, nu se află în exerciţiul acestor atribuţii34.

În cazul art. 215, alin. 4 Cod penal, subiectul activ nu poate fi orice persoană, ea neputând fi săvârşită decât de cel care e deţinător legal al cecului – trăgătorul – fiind singurul care poate emite cecuri în limita disponibilului.

În situaţia cecului în alb se pune problema35 vinovăţiei sau nevinovăţiei trăgătorului, în condiţiile în care are disponibil în cont, dar beneficiarul îl completează cu o sumă ce depăşeşte acest disponibil. De obicei, se va adăuga

33 V.Dongoroz şi colectiv, Op. cit., p.568.34 George Antoniu, NicolaeVolonciu – coordonatori, Practică judiciară penală, Editura Academiei Române, Institutul de cercetări juridice, Bucureşti, p.133.35 Costel Băbălău, Elemente constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. 4 Cod Penal, în Dreptul nr.9-1997, p.71.

18

clauza “înaintea plăţii posesorul va completa cecul fără a depăşi - se indică suma”36.

Dacă beneficiarul cecului în alb îl completează fără respectarea înţelegerii avute în acest sens cu trăgătorul, acesta din urmă nu este subiect activ al înşelăciunii, considerându-se că nu a emis cecul în condiţiile prevăzute de art. 215, alin. 4 Cod penal37.

Infracţiunea de înşelăciune poate fi săvârşită şi în participaţie, participanţii putând avea calitatea de autori, coautori, instigatori sau complici. Orice alte acţiuni prin care nu se realizează nemijlocit acţiunea de inducere în eroare prin prezentarea denaturată a realităţii, pot constitui acte de înlesnire sau de ajutor, în vederea comiterii acestei infracţiuni, deci acte de complicitate şi nu de coautorat38.

Deşi sub aspectul subiectului activ, infracţiunea de înşelăciune şi cea de abuz de încredere se aseamănă considerabil, există particularităţi care le diferenţiază.

La infracţiunea de abuz de încredere, subiectul activ nu poate fi decât persoana care are în detenţie, cu orice titlu, un bun al altuia. Făptuitorul primeşte în mod licit bunul în detenţie, dar abuzează de încrederea celui ce l-a predat şi şi-l însuşeşte, dispune de el pe nedrept ori refuză a-l restitui.

Infracţiunea de înşelăciune se deosebeşte de abuzul de încredere şi prin faptul că forma de participaţie a coautoratului la abuz e posibilă numai dacă toţi făptuitorii au în detenţie licită bunul respectiv39.

Dacă infracţiunea de înşelăciune se săvârşeşte frecvent în coautorat, abuzul de încredere deşi susceptibil de coautorat, în realitate, se comite foarte rar în această formă de participaţie.

Pentru a se reţine coautorat la infracţiunea de înşelăciune, este necesar să se constate că făptuitorii, intenţionat şi pe baza unei înţelegeri, au executat în mod nemijlocit acţiunea de inducere în eroare, în scopul obţinerii unui folos material injust, pricinuind o pagubă. De aceea, s-a apreciat corect că există coautorat la infracţiunea de înşelăciune, în cazul în care inculpaţii, după ce s-au înţeles, împreună, au indus în eroare pe magaziner, afirmând că este al lor geamantanul altei persoane şi, prin această inducere în eroare l-au obţinut însuşindu-şi lucrurile40. De asemenea există coautorat în cazul săvârşirii înfracţiunii prin modalitatea ,,şmen”, atunci când unul dintre coautori aflându-se în derularea unei operaţiuni de schimb valutar ilegal, celălalt distrage atenţia părţii vătămate chiar în timpul înmânării banilor de către primul

36 Idem.37 Idem.38 V.Papadopol, N.Popovici, Repertoriu alfabetic de practică judiciară penală pe anii 1969-1975, Editua stiintifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p.273, speţa 5, Tribunalul Suprem, secţia penală, dec.nr.5850/1970.39 I.Gorgăneanu, Op. cit., p. 66.40 V.Papadopol, Op. cit., speţa 9, p. 274.

19

inculpat dându-i acestuia posibilitatea să introducă printre bancnotele reale mai multe bucăţi de hârtie de aceeaşi dimensiune înşelând astfel partea vătămată . Bineînţeles, în acest caz trebuie să existe anterior o înţelegere între cei doi, aşa încât fiecare să aibă reprezentarea de ansamblu a întregii activităţi infracţionale şi să dorească să acţioneze pentru atingerea scopului propus.

Există complicitate la infracţiunea de înşelăciune ori de câte ori o persoană, cu intenţie, ajută sau înlesneşte, în orice mod, pe autor să efectueze inducerea în eroare, act specific acestei infracţiuni. În practica judiciară s-a statuat că acela care procură adeverinţe fictive de vechime în muncă unor persoane care, servindu-se de aceste adeverinţe, obţin pensii superioare celor la care ar fi avut dreptul, este complice la infracţiunea de înşelăciune săvârşită de beneficiarii adeverinţelor fictive.

Actelor de complicitate comise astfel, nu li se pot aplica prevederile art. 41 alin. 2 şi art. 42 Cod penal privitoare la infracţiunea continuată, întrucât ele fiind asociate şi subordonate actelor de autorat, cu care formează un întreg, în măsura în care toţi beneficiarii adeverinţelor fictive au fost condamnaţi pentru infracţiuni distincte de înşelăciune, în acelaşi mod trebuie condamnat şi complicele pentru fapte distincte de complicitate aflate în concurs real, ceea ce atrage aplicarea art. 33 lit. a şi art. 34 lit. a Cod penal4545.

Infracţiunea de înşelăciune, cât şi cea de abuz de încredere, pot fi comise şi sub forma instigării, dar în practica judiciară penală această formă a participaţiei penale se întâlneşte rar.

Deşi participaţia improprie este posibilă la ambele infracţiuni, în realitate este întâlnită numai la infracţiunea de înşelăciune. Constituie participaţie improprie la înşelăciune fapta inculpatului de a cumpăra bilete loto şi pronoexpres, de a le falsifica făcându-le aparent câştigătoare şi a le vinde unor persoane, care apoi le-au depus la diferite agenţii loto-prono în vederea ridicării “premiilor”4646, lucru, care ca urmare a activităţii amintite anterior s-a şi întâmplat.

De asemenea, prin sentinţa penala nr. 32 din 19 februarie 1998 a Tribunalului Brăila a fost condamnat inculpatul P.I. pentru săvârşirea infracţiunilor de participaţie improprie la falsificarea de monede sau de alte valori prevăzute de art. 31 alin. 1 raportat la art. 282 alin. 1 si 2 C.pen. si de participaţie improprie la înşelăciune prevăzută de art. 31 alin. 1 raportat la art. 215 alin. 2 si 3 C.pen., pentru ambele infracţiuni cu aplicarea art. 13 C.pen.

S-a reţinut că, la data de 8 octombrie 1996, inculpatul, asociat unic si administrator al S.C. ATOMIC S.R.L. Baia Mare, a delegat pe merceologul B.A. să ridice marfa de la Laminorul S.A. Brăila, înmânându-i o filă CEC, semnată de el, pentru a face plata.

4545 I.Gorgăneanu, Op. cit., p. 674646 Gh.Nistoreanu ş. a., Op. cit., p.223

20

După ce a preluat marfa în valoare de 5.263.949 lei, merceologul a completat fila CEC fără a cunoaşte că societatea beneficiară nu dispunea de aceşti bani în cont. Ca urmare, fila CEC a fost restituită, fiind respinsă la plată.Apelul declarat de inculpat a fost respins prin decizia penală nr. 203/A din 18 mai 1998 a Curţii de Apel Galaţi.

Declarând recurs, inculpatul a susţinut că a fost în mod greşit condamnat deoarece fapta sa nu constituie infracţiune.Recursul nu este fondat.

Aşa cum rezultă din actele dosarului, deşi ştia că nu are disponibil în cont, inculpatul a emis o filă CEC semnată de el, încredinţând-o unui merceolog, pentru a face plata mărfii ce urma să o ridice, iar acesta, fără să cunoască situaţia contului, după ce a completat fila cu valoarea mărfii, a predat-o unităţii furnizoare.În acest fel, în mod corect s-a considerat că, prin emiterea acestei file CEC fără acoperire, inculpatul a săvârşit infracţiunile de participaţie improprie la falsificarea de monede sau alte valori şi de participaţie improprie la înşelăciune, deoarece în modul arătat, el a falsificat şi pus în circulaţie una din valorile la care se referea art. 282 alin. 1 C.pen., iar cu prilejul încheierii contractului privind cumpărarea mărfii, prin folosirea acelui mijloc fraudulos, a indus în eroare pe furnizor, prejudiciindu-l. Ca urmare, recursul declarat de inculpat a fost respins.

Subiectul pasiv al infracţiunii de înşelăciune este persoana fizică sau juridică al cărei patrimoniu a fost lezat, păgubit în mod nemijlocit.În anumite situaţii se poate distinge un subiect pasiv principal şi altul secundar. De pildă, dacă proprietarul anumitor bunuri mobile le încredinţează unei alte persoane să le păstreze în baza unui contract de depozit, iar făptuitorul induce în eroare pe depozitar, spunându-i că a cumpărat acele bunuri de la proprietar şi îl determină să i le predea, vom avea un subiect pasiv principal în persoana proprietarului al cărui patrimoniu a fost diminuat prin însuşirea acelor bunuri de către făptuitor şi un subiect pasiv secundar, victima subsidiară a amăgirii în persoana depozitarului dacă prin fapta de înşelăciune s-au produs şi pagube în patrimoniul său4747

Cu privire la calitatea unei persoane de a fi subiect pasiv al infracţiunii de înşelăciune incriminată în aliniatul 4 Cod penal, s-a pus problema4848 dacă, având în vedere mecanismul de utilizare a cecului care permite transmiterea lui prin gir, subiectul pasiv n-ar putea fi ultimul posesor care prezintă cecul la plată – giratorul/girantul care a primit cecul de la trăgătorul de rea-credinţă.Întrucât infracţiunea de înşelăciune este o infracţiune instantanee care se consumă în momentul emiterii cecului fără acoperire, subiectul pasiv principal e beneficiarul cecului emis de trăgător. Giratorul poate fi subiect pasiv subsidiar, dacă fapta a avut repercusiuni negative şi asupra patrimoniului lui.

4747 Idem.4848 Costel Băbălău, Op. cit., p.70.

21

De asemenea, şi societatea bancară poate fi subiect pasiv subsidiar dacă fapta a avut consecinţe negative asupra patrimoniului său.4949Prin compararea infracţiunii de înşelăciune cu cea de abuz de încredere sub aspectul subiectului pasiv, se constată că la ambele infracţiuni se pot întâlni, uneori, un subiect pasiv principal şi un subiect pasiv secundar sau subsidiar.

Astfel, în cazul abuzului de încredere, există subiect pasiv secundar atunci când persoana care a încredinţat bunul făptuitorului este alta decât proprietarul, însă aceasta a fost victima directă a abuzului de încredere.

Într-o speţă41 s-au pus în discuţie mai multe aspecte care prezintă un vădit interes teoretic şi practic. Prima chestiune este aceea dacă minora de zece ani poate fi subiect pasiv al infracţiunii de înşelăciune săvârşită asupra sa, din moment ce ea nu poate să exprime un consimţământ valabil pentru a transfera de bună voie în urma înşelăciune, detenţia unui bun asupra făptuitorului. S-ar putea susţine că legea apară împotriva înşelăciunii orice persoană, chiar pe nevârstnici, deoarece ceea ce se urmăreşte este să se împiedice obţinerea pe această cale, de către făptuitor, a unui bun, prin inducerea în eroare a celui care îl are asupra sa; nu este necesar ca subiectul pasiv să stăpânească bunul în baza unui titlu juridic şi nici să existe, în momentul transmiterii, capacitatea acestuia de a consimţi la predarea bunului, fiind suficient să existe o stăpânire de fapt a bunului de către subiectul pasiv, iar acesta să-l predea de bună voie făptuitorului. Împrejurarea că subiectul pasiv a fost uşor convins, datorită vârstei fragede, va fi avută în vedere la individualizarea pedepsei.

A doua chestiune se referă la înşelăciunea comisă de inculpat prin determinarea fetiţei să aducă din casă bijuterii care aparţineau altor persoane. În acest caz, situaţia este oarecum schimbată. Aşa cum s-a arătat, subiectul pasiv al infracţiunii de înşelăciune transmite autorului bunurile care îi aparţin (care se află în sfera sa de dispoziţie). El ar putea să remită şi un bun al altei persoane, cu condiţia ca dispoziţia sa cu privire la acest bun să fie licită42, adică să fi avut loc cu consimţământul cel căruia îi aparţine bunul ori făptuitorul să fi avut un mandat din partea acestuia ca să-i administreze bunurile: în această situaţie, subiectul pasiv principal al infracţiunii devine persoana în patrimoniul căreia s-a produs paguba, deoarece infracţiunea de

4949 În acelaşi sens se pronunţă şi Arpad Czika; “în calitate de beneficiar al cecului poate fi subiect pasiv primul posesor al cecului sau garantul ori cesionarul, în cazul cecului transmis – după emitere – prin gir ori cesiune. Dar, întotdeauna, subiectul pasiv va fi ultimul posesor al cecului, persoană fizică sau juridică, ce cade victima înşelăciunii”, Op. cit., p.72.41 Săvârşeşte infracţiunea de înşelăciune cel care, promiţând unei fetiţe că îi va da jucării în schimbul cerceilor din ureche şi a altor bijuterii luate de copil din casă, obţine astfel bunurile respective”, judecătoria Piteşti, secţia penală, decizia nr.3143/1987, în G.Antoniu şi N.Volonciu, Op. cit., p.13342 Dongoroz, Op. cit., p.527.

22

înşelăciune este îndreptată contra patrimoniului, nu contra persoanei43. Dacă făptuitorul amăgeşte o persoană pentru a o determina să-i dea bunuri ce nu-i aparţin şi asupra cărora ea nu poate dispune în mod licit, s-ar părea că nu ne aflăm în faţa unei infracţiuni de înşelăciune, ci a unei instigări la furt (în speţă, cel instigat fiind un minor de zece ani, va răspunde numai inculpatul, potrivit art. 31, alin. 244, ca instigator, nu şi autorul nemijlocit al furtului). Nu sunt aplicabile45 agravante prevăzute în art. 209 lit. a şi art. 75 lit. c, deoarece fapta de furt s-a comis de minoră singură, în casă, de unde aceasta a luat obiectele predate ulterior inculpatului, iar prezenţa acestuia, afară, aşteptând ca minora să aducă lucrurile, nu poate fi asimilată unei participări concomitente la săvârşirea furtului. Considerăm că există infracţiunea de furt atunci când, de exemplu, infractorul convinge o fetiţă de 4 ani, ca în schimbul remiterii unor jucării, să-l lase să-i ia cerceii din urechii sau o convinge pe minoră ca aceasta să-i dea cerceii de bună voie urmând apoi ca infractorul să şi-i însuşească în sensul art. 208 C.pen.

Secţiunea a III-a - Conţinutul constitutiv

A. Latura obiectivăa) Elementul material

Elementul material al infracţiunii de înşelăciune constă în inducerea în eroare, în amăgirea persoanei faţă de care se îndeplineşte acea acţiune. Textul art. 215, alin. 1 Cpen. prevede că inducerea în eroare se poate face “prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate”46. În realitatea faptică, elementul material poate fi realizat prin folosirea unui singur mod de amăgire, prin utilizarea ambelor moduri, prin combinarea lor, dar parţial, fie în raport cu situaţia de fapt, fie cu cea a numărului de victime ori de acţiuni concrete ce le întreprinde subiectul activ al infracţiunii.

Acţiunea de amăgire poate fi realizată prin orice mijloace apte să provoace o inducere în eroare. Simpla minciună sau afirmaţie, cât şi simpla

43 Ibidem.44 Art. 31 alin. 2 Cod penal - "determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenţie, la săvârşirea unei fapte prevăzute de lege penală, de către o persoană care comite fapta fără vinovăţie, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune”.45 G.Antoniu şi N.Volonciu, Op. cit., p. 137.46 “A prezenta – ca adevărată o faptă mincinoasă – înseamnă a inventa, a scorni, a face să se creadă ca fiind existent ceva (o anume stare, o situaţie, o întâmplare, un lucru, o persoană etc.) care în realitate nu există"”- V.Dongoroz şi colaboratorii: “Explicaţii teoretice…”, vol. III, p. 528

23

reticenţă sau omisiunea de a releva, pot fi mijloace de amăgire atunci când se produc în corelaţie cu împrejurări sau fapte care fac ca ele să capete aparenţă de veridicitate, de concordanţă cu realitatea47.

Nu are importanţă dacă subiectul pasiv s-a lăsat uşor convins. Legea pedepseşte acţiunea ilicită a celor care induc pe alţii în eroare în scopul de a trage profit, pentru a apăra pe cei imprudenţi şi încrezători48.

Folosirea mijloacelor de inducere în eroare depinde de abilitatea şi experienţa autorului(escrocului), de locul şi timpul săvârşirii faptei, de gradul de credulitate al victimelor etc. Deşi locul şi timpul săvârşirii faptei sunt irelevante pentru existenţa infracţiunii, totuşi interpuse pe anumite fapte contribuie la săvârşirea infracţiunii şi trebuie să se ţină cont de ele la individualizarea pedepsei. De exemplu săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prin ,,şmen” în locuri publice aglomerate- pieţe, târguri sau oboare- va fi mult mai periculoasă ceea ce justifică o pedepsire mai aspră.

Prezentarea frauduloasă, denaturată sau alterată a realităţii trebuie să fie aptă a inspira încrederea victimei şi a induce în eroare, a amăgi sau a o menţine în eroarea produsă anterior49.

În continuare vom analiza elementul material în cazul primei modalităţi agravante a infracţiunii de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. 2 C.pen. Elementul definitoriu al acestei modalităţi de săvârşire îl reprezintă folosirea mijloacelor frauduloase. În acest context se pune problema diferenţierii mijloacelor ,,simple” de inducere în eroare, de mijloacele caracterizate de lege ca fiind frauduloase.

În literatura de specialitate s-a arătat că deosebirea dintre aceste două categorii de mijloace este mai mult cantitativă sau de intensitate50, că un mijloc trebuie considerat fraudulos atunci când este de natură să asigure mai uşor reuşita acţiunii făptuitorului, când are aparenţa unui mijloc veridic adică atunci când inspiră încredere şi înlătură orice bănuială51 fără să mai fie nevoie de o activitate ulterioară de lămurire cu privire la un anumit aspect.

Dintre mijloacele considerate frauduloase, legiuitorul indică cu titlu de exemplu nume şi calităţi mincinoase. Prin “nume mincinoase” se înţelege un nume care nu aparţine făptuitorului, indiferent dacă a fost inventat sau dacă aparţine altei persoane. Prin “calităţi mincinoase” se înţeleg calităţile pe care şi le atribuie făptuitorul, fără a le avea în realitate.

Legea nu face nici o distincţie, ceea ce înseamnă că aceste calităţi pot fi de orice natură (de exemplu, făptuitorul îşi atribuie o falsă stare civilă, o falsă

47 V.Dongoroz şi colaboratorii, Op. cit., p. 52848 Idem.49 O.A.Stoica, Drept penal, partea specială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 169.50 Tr.Pop, comentariu, Cod penal adnotat, Bucureşti, 1973, vol.III, p. 551.51 V.Dongoroz şi alţii, Op. cit., vol. III, p.532.

24

calitate profesională etc.)52. Dacă mijlocul folosit prezintă o mare aparenţă de veridicitate, legea îl caracterizează ca fiind “fraudulos”, iar folosirea unui astfel de mijloc determină agravarea infracţiunii. Astfel într-o speţă53 instanţa de judecată a reţinut că, în martie 1997, aflând că mai multe persoane doresc să meargă la muncă în Israel, inculpatul le-a promis că le va facilita obţinerea vizelor necesare, în schimbul sumei de 800 D.M. primite de la două persoane; procedând în acelaşi mod, în perioada octombrie-noiembrie 1998, inculpatul a contactat 4 persoane care doreau să lucreze în Germania şi le-a promis că va obţine vizele necesare, primind de la aceştia câte un avans de 100 U.S.D., iar în noiembrie 1997 a promis altor persoane, atribuindu-şi calitatea de reprezentant al firmei "NIRONA" din Bucureşti, că prin intermediul firmei respective le va facilita plecarea la muncă în Israel, primind 100 U.S.D. de la fiecare. Atribuindu-şi mincinos calitatea de reprezentant al unei firme reale ce se ocupa cu plasarea forţei de muncă în străinătate, pentru înşelarea unor persoane care i-au dat bani pentru obţinerea de contracte de muncă şi a vizelor necesare, inculpatul a săvârşit infracţiunea de înşelăciune calificată prevăzută de art. 215 alin. 2 din Codul penal.Sunt situaţii dese în practica judiciară când infracţiunea prevăzută la acest alineat este comisă în concurs cu infracţiunea de fals. Astfel, prin sentinţa penală nr. 52 din 29 iunie 1994, rămasă definitivă prin neapelare, Tribunalul Mehedinţi a condamnat pe inculpatul R.F. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, în forma participaţiei improprii prevăzută în art. 31 alin. 2 raportat la art. 215 alin. 2 din Codul penal.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d din Codul de procedură penală, inculpatul a fost achitat pentru infracţiunea de falsificare de monede prevăzută în art. 282 din Codul penal.

Instanţa a reţinut că, prin intermediul unei persoane care a acţionat fără vinovăţie, inculpatul a pus în circulaţie o bancnotă de 100 D.M. despre care ştia că este falsă, obţinând de la partea vătămată A.N.M. două bancnote de câte 50 D.M.

Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.Potrivit art. 284 raportat la art. 282 alin. 2 din Codul penal, constituie

infracţiune punerea în circulaţie, în orice mod, a monedei străine falsificate.Din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul, aflat în posesia unei bancnote false de 100 D.M., a încercat să o dea martorului L.C., în schimbul sumei de 100.000 lei; acesta, sesizând falsul, i-a restituit-o. Ulterior, prin intermediar, inculpatul a dat aceeaşi bancnotă părţii vătămate, primind în schimb, aşa cum s-a arătat, două bancnote de câte 50 D.M.

52 O.Loghin şi T.Toader, Op. cit., p.274.53 C.S.J. s.pen., dec. nr. 526 din 9 februarie 2000, LEGIS

25

În raport cu această situaţie de fapt, instanţa trebuia să acorde cuvenita semnificaţie juridică întregii activităţi infracţionale a inculpatului şi, ca urmare, constatând vinovăţia acestuia cu privire la punerea în circulaţie a monedei străine falsificate, să pronunţe condamnarea sa în temeiul art. 284 raportat la art. 282 alin. 2 din Codul penal. Deşi legal sesizată prin rechizitoriu, inclusiv în legătură cu fapta menţionată, instanţa, cu motivarea greşită că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni, deoarece bancnota falsificată a constituit mijlocul fraudulos prin care s-a săvârşit infracţiunea de înşelăciune, a pronunţat achitarea inculpatului pentru această faptă penală, soluţia fiind consecinţa unei erori.

Reţinându-se vinovăţia inculpatului şi pentru infracţiunea prevăzută în art. 282 alin. 2 raportat la art. 284 din Codul penal, urmează a se dispune condamnarea, cu aplicarea art. 33 lit. a si 34 lit. a din Codul penal.În rândul mijloacelor frauduloase ar putea intra şi invocarea unor relaţii cu o persoană ce ar fi în măsură să satisfacă anumite nevoi ori dorinţe ale celui indus în eroare. Dar, în această privinţă se impune o diferenţiere: dacă afirmaţiile mincinoase se referă la o persoană suficient de determinată şi potenţial în măsură să realizeze ceea ce se doreşte, fiind deci credibilă, atunci ne aflăm în faţa unui mijloc fraudulos;

Dacă însă făptuitorul invocă în mod vag unele relaţii, fără nici o precizare de credibilitate a acestora, atunci putem vorbi numai de un mijloc simplu de amăgire, ceea ce exclude incidenţa agravantei din art. 215, alin. 2.54 Se poate întâmpla ca mijlocul de inducere în eroare să constituie prin el însuşi o infracţiune. În acest caz, se aplică regulile de la concursul de infracţiune. Astfel, s-a decis că, constituie infracţiunea de înşelăciune calificată (şi nu şantaj55), în concurs cu infracţiunea de uzurpare de calităţi oficiale, fapta unei

54 G.Antoniu, N.Volonciu – coordonatori, Practică judiciară penală, vol. III, p. 139.55 “Împotriva soluţiei s-ar putea susţine că, prin invocarea calităţii de ofiţer, inculpatul nu a obţinut decât permisiunea de a pătrunde în locuinţa părţii vătămate. Remiterea bunurilor este rezultatul unei acţiuni subsecvente – căreia prima i-a servit doar ca mijloc de realizare – şi anume ameninţării cu întocmirea unui dosar penal sau, cu alte cuvinte, constrângerii psihice a persoanei vătămate. Persoana vătămată a efectuat actul păgubitor nu pentru că a fost indusă în eroare, ci pentru că, sub imperiul ameninţării, libertatea sa psihică de a acţiona a fost îngrădită. În consecinţă – cum ceea ce deosebeşte înşelăciunea de şantaj este modul în care subiectul activ obţine bunul: prin amăgire, în primul caz, şi prin ameninţare, în al II lea caz – în sarcina inculpatului ar fi trebuit să se reţină şantajul în concurs cu infracţiunea de uzurpare de calităţi oficiale. În justificarea punctului de vedere adoptat de instanţă s-ar putea susţine că atât pătrunderea făptuitorului în locuinţa persoanei vătămate, în vederea însuşirii unor bunuri, cât şi ridicarea efectivă a bunurilor s-au făcut prin inducere în eroare. Eventualitatea caracterizării faptelor ca infracţiune de şantaj s-ar lovi, se poate susţine, de două obstacole: inculpatul a ameninţat-o pe victimă cu trimiterea în judecată, adică cu folosirea unei căi legale de restabilire a adevărului, ceea ce nu poate constitui, în sensul legii, o ameninţare; pe de altă parte, remiterea unui bun mobil, concomitent cu ameninţarea, ar fi putut constitui (dacă ameninţarea era reală şi nu s-ar fi referit la folosirea unor mijloace legale), infracţiunea de tâlhărie”, G.Antoniu şi N.Volonciu, Practică

26

persoane care, dându-se drept ofiţer de poliţie, a pătruns în domiciliul unei persoane, sub pretextul efectuării unei percheziţii, şi, ameninţând-o că-i va face dosar penal şi o va trimite în judecată pentru săvârşirea de infracţiuni, a determinat-o să-i remită unele bunuri.

Într-un alt caz, inculpatul - director general adjunct al unei societăţi comerciale voind să achiziţioneze din străinătate mai multe autoturisme pentru societate şi ştiind că importul de autoturisme, efectuat de o persoană juridică, atrage plata unor taxe vamale mult mai mari decât cele plătite de persoanele fizice, în luna ianuarie 1994 a organizat importul acelor autoturisme pe numele unor persoane fizice, al căror împuternicit s-a declarat a fi, completând, pe numele lor dar în beneficiul firmei sale, actele necesare pentru importul autoturismelor, prejudiciul cauzat astfel Direcţiei Generale a Vămilor fiind de 131.546.055 lei.

Fiind condamnat pentru infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. 2 raportat la art. 229 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, inculpatul susţine, prin apelul declarat, că fapta reţinută în sarcina sa constituie contravenţia prevăzută în art. 248 lit. c) din Regulamentul vamal, aprobat prin Decretul nr. 337/1981.Motivul de apel nu este întemeiat, deoarece, potrivit textului sus-menţionat, constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă depunerea declaraţiei vamale conţinând date nereale cu privire la felul, cantitatea şi destinaţia bunurilor, dacă fapta ar fi dus la perceperea unor taxe vamale mai mici; or, menţiunile nereale de la rubrica "numele clientului" nu privesc destinaţia bunului în sensul art. 248 lit. c) din Regulamentul vamal, care trebuie interpretat în contextul art. 91 din acelaşi regulament (potrivit căruia mărfurile importate sub condiţia unei utilizări determinate şi care, ulterior, primesc altă folosinţa sunt supuse regimului tarifar vamal conform noii destinaţii), ci persoana dobânditorului, ceea ce este cu totul altceva.

În continuare vom analiza elementul material în cazul faptei descrise în alineatul trei, care se constituie ca prima modalitate de specie a acestei infracţiuni.

În cazul variantei de specie prevăzute în aliniatul 3 al art. 215 Cod penal, înşelăciunea poate fi realizată nu numai printr-o acţiune de inducere în eroare, ci şi printr-o acţiune de menţinere în eroare. Menţinerea în eroare, spre deosebire de inducerea în eroare, presupune nu crearea, ci păstrarea în mintea victimei a reprezentării greşite a realităţii56. Menţinerea şi inducerea în eroare sunt prevăzute alternativ, deci pentru existenţa infracţiunii este suficient să se săvârşească numai una din aceste acţiuni.

judiciară penală, Editura Academiei, vol. III, 1997, p. 13856 O.Loghin, T.Tudor, Drept penal român, partea specială, ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Editura Şansa, Bucureşti, 1997, p. 272.

27

Atât acţiunea de inducere în eroare, cât şi acţiunea de menţinere în eroare trebuie să aibă loc cu prilejul încheierii sau executării unui contract. Prin expresia “cu prilejul încheierii unui contract” se înţelege intervalul de timp care s-ar scurge de la începerea tratativelor şi până la stabilirea acordului de voinţă, iar prin expresia “cu prilejul executării unui contract”, se înţelege intervalul de timp în care obligaţiile contractuale se găsesc în faza de aducere la îndeplinire până la definitiva executare”57.

Deşi textul se referă numai la încheierea sau executarea unui contract, în literatura juridică58 s-a precizat că cerinţa legii este îndeplinită şi atunci când acţiunea de inducere în eroare sau de menţinere în eroare s-a produs cu prilejul rezilierii unui contract. Nu interesează caracterul sau obiectul contractului; este suficient ca acesta să fie de natură patrimonială.

Din cerinţa săvârşirii unei acţiuni de inducere sau de menţinere în eroare rezultă că neexecutarea obligaţiilor ce derivă dintr-un contract încheiat nu constituie infracţiunea de înşelăciune, dacă nu s-a stabilit că s-au folosit manopere dolosive faţă de creditorul obligaţiei cu ocazia încheierii contractului59.

Deşi în practică a crescut numărul cazurilor de înşelăciune prin “şmen”, nu există încă o părere unitară cu privire la încadrarea juridică a acestei fapte.În esenţă, prin “şmen” se înţelege sustragerea banilor primiţi drept plată şi înlocuirea acestora cu hârtii fără valoare, în timpul şi după efectuarea operaţiei de schimb ilegal de valută, profitând de neatenţia păgubaşului potenţial, urmată de returnarea acestora invocându-se diverse motive.

Într-o opinie se susţine că înşelarea unei persoane cu ocazia schimbului ilegal de valută, prin înlocuirea banilor sau valutei cu hârtii fără valoare, constituie contravenţie60 prevăzută în art. 1 lit. a, Legea nr. 12/1990, şi nu infracţiunea de înşelăciune săvârşită cu prilejul încheierii sau executării unui contract prevăzută în art. 215 alin. 3 Cod penal.

În susţinerea acestei soluţii, instanţele au afirmat că nu poate fi vorba de înşelăciune săvârşită cu prilejul încheierii sau executării unui contract, deoarece contractul de schimb valutar între persoane fizice e interzis61,

57 V.Dongoroz şi colectiv, Op. cit.,, vol. III, p. 529.58 Tr.Pop, Comentariu, Cod penal adnotat, Bucureşti, 1973, vol. III, p. 592.59 Dec. nr. 1663/1957 a T.S., col. pen., în CD 1957, p. 437; în acelaşi sens, dec. nr. 672/1973 a T.S., col. pen., în J.N. nr.6/1953, p. 832 .60 “Numitul P.M.L. a convenit cu I.G. să cumpere de la acesta din urmă suma de 4000 mărci germane şi să-i dea în schimb suma de 20.000.000 lei. După ce P.M.L. a înmânat suma în lei şi a primit valuta, i.G. a cerut să mai numere el odată cele 4000 DM; în timpul numărării a substituit 3900 DM cu hârtii de ziar tăiate la dimensiunile unei bancnote de 100 DM, restituindu-i lui P.M.L. hârtiile fără valoare împachetate sub o bancnotă de 100 DM, după care a fugit”, în Revista de Drept Penal nr.1/1995 – Încadrarea juridică a înşelăciunii prin ,,şmen”, Valerică Dabu, p. 75.61 Conform normelor B.N.R., nr. V/44617 din 20 februarie 1992, Anexa 4

28

operaţiunea de schimb valutar fiind o faptă de comerţ62, deci schimbul de valută între persoane fizice ca operaţie de comerţ interzisă, ar putea constitui contravenţie sancţionată conform art. 1 lit. a din Legea nr. 12/1990 republicată.

Pe de altă parte, operaţia de schimb valutar între persoane fizice fiind interzisă de lege, un astfel de contract are o cauză ilicită; or, obligaţia fondată pe o cauză nelicită nu poate avea efect, iar un atare contract e sancţionat cu nulitate absolută63. De aici rezultă că din moment ce contractul e lovit de nulitate absolută, infracţiunii de înşelăciune îi lipseşte latura obiectivă, deoarece inducerea sau menţinerea în eroare a victimei trebuie să se producă cu prilejul încheierii sau executării unui contract.

Analizând efectele unei astfel de opinii putem observa64 influenţa negativă pe care o are în viaţa socială. Se constată că numărul victimelor creşte pe zi ce trece, fiind înşelate tot mai multe persoane care îşi pierd încrederea în actul de dreptate şi chiar în organele statului.După părerea noastră, această opinie nu rezistă unei analize serioase. În astfel de cazuri ar trebui să distingem mai multe etape ale desfăşurării faptelor:- încheierea contractului de schimb valutar presupune: oferta de valută, contra oferta în lei; negocierea propriu-zisă; acordul de voinţă cu privire la preţ şi la suma de schimbat;- executarea contractului de schimb presupune: înmânarea valutei şi a sumei de bani de către cele două părţi una alteia; proprietatea asupra monedelor s-a dobândit instantaneu65;- activitatea de inducere în eroare propriu-zisă, constând în aceea că: agentul simulează îndoiala cu privire la exactitatea sumei de valută predate, rugând victima să-i restituie valuta pentru a o renumăra sau reverifica; victima, restituie suma în valută agentului, care în timp ce număra, înlocuieşte pachetul de bancnote bune cu altele false, sau cu hârtii fără valoare; agentul/complicii simulează intervenţia poliţiei, a presei sau a oricărui fapt care să-i justifice dispariţia de la locul faptei cu ambele sume, pricinuind paguba, ca ultim element al existenţei infracţiunii de înşelăciune.

Din cele prezentate ar rezulta că în cazurile de mai sus înşelăciunea e ulterioară executării contractului de schimb şi, deci, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 215 alin. 3 şi ale alin. 2 Cod penal.

Relevant pentru existenta infracţiunii de înşelăciune, indiferent de varianta în care se prezintă, este rezultatul acţiunii şi anume inducerea în eroare a victimei şi obţinerea de către făptuitor a unei dispoziţii de ordin patrimonial păgubitoare pentru victimă şi alte persoane. Infracţiunea se comite numai cu intenţie care trebuie să fie caracterizată nu oricum ci prin scopul

62 Cod comercial, art. 3 pct. 1163 Cod civil, art. 968 raportat la art. 96664 Valerică Dabu, Revista de drept penal, 1/1995, Op. cit., p. 7765 Cod civil, art. 1909 alin. l

29

urmărit de făptuitor, adică obţinerea unui folos material injust pentru sine ori pentru altul.În spetă66, inculpatul a fost trimis în judecată şi condamnat pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune în convenţie pentru că a emis cecuri bancare fără acoperire; ridicând, pe aceasta bază, marfa de la partea civilă.

Inculpatul a recunoscut acest lucru, dar a argumentat că cecurile nu aveau acoperire doar momentan, datorită blocajului financiar, dar că, la scurt timp, au intrat în cont banii ce-i erau datoraţi de beneficiarii proprii, plata fiind totuşi făcută, cu oarecare întârziere. S-a mai arătat că a procedat în acest mod pentru că s-a aflat în gol de producţie, atelierele sale de confecţii neputând onora comenzile din lipsa stofei, iar relaţiile comerciale dintre el şi întreprinderea furnizoare erau de lungă durată, desfăşurându-se fără probleme şi în mod echilibrat.

Avându-se în vedere cele de mai sus, se consideră că fapta comisă de inculpat nu poate fi caracterizată ca fiind infracţiunea de înşelăciune în convenţie, aşa cum a decis prima instanţă, deoarece prin emiterea unor cecuri bancare fără acoperire nu se consumă infracţiunea de înşelăciune, atâta timp cât nu sunt întrunite celelalte elemente constitutive, neurmărindu-se prejudicierea furnizorului de către inculpat şi neexistând nici prejudiciu, deoarece, cu oarecare întârziere, s-a achitat contravaloarea întregii mărfi vândute.

Dereglarea apărută pentru scurt timp în onorarea cecurilor emise, explicată prin blocajul financiar, nu poate determina prin ea însăşi convingerea că inculpatul a urmărit realizarea scopurilor infracţionale prevăzute de lege, aceasta întrucât între societăţile respective aflate în relaţii statornice de cooperare; în înfăptuirea obligaţiilor reciproce derivate din contractele încheiate, pot interveni unele situaţii mai deosebite care însă nu trebuie considerate ca intrând obligatoriu în sfera ilicitului penal, fără o analiză atentă.

Înşelăciunea în convenţii poate avea ca obiect şi unele bunuri imobiliare cum ar fi: terenuri, case , apartamente şi altele, asupra cărora inculpatul dobândeşte dreptul de proprietate prin folosirea unor mijloace frauduloase.Astfel în fapt67 s-a reţinut că în anul 1983 P.K. a emigrat în Germania, iar în anul 1985 a dobândit cetăţenia germană. Manifestându-şi dorinţa de a cumpăra o casă în România inculpata s-a oferit să cumpere imobilul pe numele ei, urmând ca atunci când legislaţia va permite, să treacă imobilul pe numele părţii vătămate. În cele din urmă înţelegerea s-a perfectat inculpata

66 Decizie nr. 39 din 1994. Emitent: Curtea de Apel Constanta - secţia penală. Publicată în Dreptul, nr. 8 din 1994, pag. 10067 A se vedea Judecătoria Hunedoara, sent. pen. nr. 491 din 24 octombrie 2001 în Mihaela Stoichiţă Înşelăciune în convenţii, R.D.P. nr. 2/2003, p. 125-126

30

primind 10.000 DM pentru a cumpăra o casă dobândind dreptul de proprietate şi asupra tenului pe care era situată casa.

Ulterior inculpata a mai primit importante sume de bani pentru a face multiple reparaţii şi îmbunătăţiri, iar când partea vătămată a vrut să se mute în casă inculpata i-a spus că nu are nici un drept. Inculpata a susţinut că a cumpărat casa cu bani de la un prieten din Germania şi că este proprietara casei. În speţa de faţă există o înşelăciune în convenţii deoarece inculpata a realizat acţiunea de inducere în eroare cu prilejul încheierii contractului , spunându-i părţii vătămate că imobilul va fi trecut numai provizoriu pe numele ei. De asemenea inculpata a realizat şi acţiunea de menţinere în eroare cu prilejul executării contractului, adică a lăsat mai departe ca partea vătămată să aibă o reprezentare greşită a realităţii, convingerea că inculpata va trece imobilul pe numele ei, lucru care nu s-a întâmplat fapt ce a determinat partea vătămată să sesizeze organele de poliţie competente.

Într-o altă părere68 în legătură cu aceeaşi speţă, se consideră că partea vătămată a cumpărat imobilul prin intermediul inculpatei, realizându-se un contract de vânzare cumpărare prin interpunere de persoane. În acest sens a fost încheiată şi convenţia între partea vătămată şi inculpată, fără să existe o inducere în eroare a părţii vătămate din partea inculpatei. După cumpărarea casei, tot conform înţelegerii, partea vătămată a trimis diferite sume de bani inculpatei care a procedat la reparaţii şi amenajarea imobilului. Faptul că, ulterior, după câţiva ani de la cumpărarea casei şi după ce s-au efectuat amenajări şi reparaţii, între părţi au intervenit neînţelegeri, inculpata refuzând accesul părţii vătămate în imobil, sub motivul că ea este proprietara casei, nu constituie o faptă care să dovedească decât reaua-credinţă a inculpatei în raportul de natură civilă cu partea vătămată. Ca urmare, partea civilă va avea posibilitatea să promoveze o acţiune în constatarea adevăratului proprietar şi să intre în acest mod în posesia imobilului.

Pentru a reţine în sarcina inculpatei infracţiunea de înşelăciune ar fi trebuit ca aceasta să realizeze manopere de inducere în eroare a părţii vătămate sau de menţinere în eroare a acesteia. Inducerea în eroare ar fi trebuit să se realizeze prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, respectiv să se fi prezentat o faptă care, în realitate, nu există ori o faptă care să existe într-o cu totul altă realitate decât cea prezentată de făptuitor, iar partea vătămată să fie determinată să creadă că fapta, inventată sau astfel cum a fost denaturată de făptuitor, există în realitate. Menţinerea în eroare există în situaţia în care victima nu cunoaşte anumite fapte, situaţii care existau în realitate sau le cunoaşte într-o formă denaturată.

Pentru a exista înşelăciunea în convenţii, inculpata ar fi trebuit să efectueze în faza tratativelor, adică până în momentul încheierii convenţiei,

68 Mircea Bădilă, Despre o înşelăciune în convenţii discutabilă, în R.D.P.nr. 2/2003, p. 127-128

31

sau în faza executării convenţiei, acte de inducere în eroare a persoanei vătămate.In realitate a existat o convenţie iniţială între părţi (deoarece partea vătămată era cetăţean străin şi la acea vreme legea îi interzicea achiziţionarea de imobile în România) ca să eludeze legea şi, prin interpunerea inculpatei, partea vătămată să poată achiziţiona imobilul respectiv. Această convenţie s-a încheiat şi executat fără să existe acte de inducere în eroare a persoanei vătămate din partea inculpatei.Susţinerile inculpatei, prin care nu mai recunoaşte convenţia, declarând că a cumpărat casa cu bani de la un prieten din Germania şi că este proprietara casei, sunt nereale, dar acestea nu au caracterul unor acte de înşelăciune.În cauză nu este dovedită nici o activitate de inducere în eroare a părţii vătămate, soluţiile instanţelor bazându-se doar pe prezumţii.

Prin soluţiile instanţelor de fond şi de apel, confirmate prin respingerea recursului de către Curtea de Apel Alba Iulia, s-a ajuns la o situaţie mai puţin juridică: inculpata a fost condamnată pentru înşelăciune în convenţii, dar a rămas cu imobilul dobândit prin infracţiunea reţinută de instanţe, fiind obligată să plătească victimei numai suma dată de aceasta pentru achiziţionarea casei. In acest fel a fost confirmat dreptul de proprietate al inculpatei asupra imobilului şi s-a închis posibilitatea persoanei vătămate de a intra în posesia şi proprietatea imobilului, întrucât instanţele i-au respins cererile de a i se elibera imobilul şi de a se anula contractul de vânzare-cumpărare.

In concluzie considerăm că, nefiind întrunite elemente constitutive ale infracţiunii de înşelăciune în convenţii, se impunea achitarea inculpatei pentru că fapta sa era de natură civilă, iar partea civilă ar fi rămas cu posibilitatea ca, pe calea unui proces civil, să dovedească faptul că este adevăratul proprietar al acestui imobil şi să intre în posesia lui, pentru că ea este adevărata cumpărătoare a imobilului, care s-a achiziţionat prin interpunere de persoane, prin intermediul inculpatei.

În alineatul 4 este prevăzută a doua variantă de specie a acestei infracţiuni şi anume înşelăciunea prin cecuri. Infracţiunea de înşelăciune incriminată în art. 215, alin. 4, Cod penal, se poate săvârşi în una din următoarele modalităţi alternative:a) prin emiterea unui cec asupra trasului fără a avea provizia sau acoperirea necesară.“Trasul” este persoana care are mandat sau ordin de la o altă persoană numită “trăgător” să execute obligaţia de plată a unei sume determinate în favoarea unei a treia persoane numită beneficiar la împlinirea scadenţei şi în locul menţionat. Trasul este, aşadar, debitorul unei persoane de la care poate primi ordin să achite datoria către o terţă persoană (care este creditorul creditorilor săi) la un anumit termen, când se va prezenta beneficiarul.

32

Cecul este un document literal şi autonom, ce cuprinde ordinul adresat de trăgător unei instituţii de credit de a plăti la predare posesorului, o sumă determinată. Prin excelenţă, el este un instrument de plată, apropiindu-se de biletul de bancă prin aceasta, şi deosebindu-se prin faptul că emană de la trăgător.Prin “emiterea cecului” se înţelege faptul de a completa cecul şi de a-l înmâna beneficiarului, dar şi înmânarea unui cec în alb – instrument de plată care cuprinde numai semnătura trăgătorului, dar, uneori, şi o parte din menţiunile prevăzute de legea cecului.

Se pune problema momentului în care se consideră că un astfel de cec – în alb – ar fi emis: cel al înmânării lui către beneficiar sau cel al completării lui de către beneficiar. Socotim că data emiterii cecului trebuie să fie considerată cea a completării lui de către beneficiar, nu ce a predării acestuia către beneficiar69.

Prin noţiunea de “provizie” sau “acoperire necesară”, legiuitorul a avut în vedere ipoteza în care trăgătorului îi lipseşte cu desăvârşire capitalul, dar şi ipoteza în care cecul emis depăşeşte în tot sau în parte suma trăgătorului aflată în depozit la banca trasă.Rezultă că emiterea cecului de către trăgător implică existenţa unor premise juridice70:- existenţa unui disponibil la banca trasă, sub forma unui depozit bancar sau a unei deschideri de credit în favoarea trăgătorului;- disponibilul să se prezinte sub forma unei sume de bani certe, lichide şi exigibile, şi asupra căruia trăgătorul să aibă dreptul de a dispune prin CEC;- existenţa unei convenţii privind emiterea cecurilor, încheiată între tras şi trăgător care să dea dreptul emitentului de a dispune de capital prin emiterea de cecuri sau prin completarea formularelor tipizate emise de către instituţiile bancare, iar acestea din urmă în calitate de tras, să efectueze plăţile din disponibil la ordinul trăgătorului;b) prin retragerea proviziei, în tot sau în parte, după emiterea cecului. Nu este suficientă simpla intenţie a trăgătorului de a retrage provizia, ci este necesar ca acesta, fie să retragă efectiv în tot sau în parte acoperirea necesară cecului, fie să dispună în alt mod de suma de bani necesară plătirii cecului;c) prin fapta de a interzice trasului să plătească cecul înainte de expirarea termenului prevăzut pentru prezentarea la plată.

Cecul e plătibil la vedere şi orice stipulaţie contrară se socoteşte nescrisă( art. 29 din legea cecului.). Termenul pentru prezentarea la plată este de 8 zile, pentru cecul emis în România, dacă se plăteşte chiar în localitatea în

69 Costel Băbălău, Elemente constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 4 Cod penal, în Dreptul 9/1997, p.72.70 Arpad Czika, Structura şi sfera de incidenţă a infracţiunii de înşelăciune prin “emiterea de cecuri”, prevăzută în art.215 alin.4 Cod penal, în Dreptul nr.2/1998, p.73.

33

care a fost emis, de 15 zile dacă locul plăţii este altul decât cel al emiterii, de 30 de zile cel emis într-o ţară străină şi plătibil în România şi de 70 de zile dacă cecul e emis într-o ţară din afara Europei. Aceste termene curg de la data înscrisă pe cec, ca dată a emiterii. Deci, intenţia de a opri trasul să plătească cecul trebuie manifestată expres în cadrul acestor termene de 8, 15, 30 şi respectiv 70 zile.În continuare vom analiza cerinţele esenţiale ale laturii obiective în raport cu variantele speciale şi agravate ale infracţiunii.

Astfel, o primă cerinţă esenţială constă în faptul că inducerea sau menţinerea în eroare trebuie să aibă loc cu prilejul încheierii sau executării unui contract. Deşi textul nu precizează caracterul contractului, se subînţelege că el trebuie să privească angajamente de ordin patrimonial asumate pentru trecut, prezent şi viitor. În cadrul acestei cerinţe esenţiale, inducerea sau menţinerea în eroare poate să se producă cu prilejul încheierii sau executării unui contract.

Expresia “cu prilejul încheierii unui contract” semnifică intervalul scurs de la începerea tratativelor şi până la realizarea acordului, la perfectarea convenţiei. Expresia “cu prilejul executării unui contract” semnifică intervalul de timp în care se derulează contractul, de la primul şi până la ultimul act de executare. Pot exista convenţii executate printr-o singură acţiune, după cum sunt convenţii ce se execută prin multiple acţiuni simultane sau succesive71.

A doua cerinţă esenţială pentru existenţa laturii obiecte, în varianta prevăzută în art. 215, alin. 3, constă în faptul că inducerea sau menţinerea în eroare să se fi produs “în aşa fel încât fără această eroare cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate”. Deci inducerea în eroare să fie determinantă pentru ca persoana înşelată să încheie sau să execute contractul.

Pentru aplicarea art. 215, alin. 3 Cod penal se cere ca, fie la încheierea convenţiei, fie pe parcursul executării, inculpatul să fi întreprins acţiuni de inducere în eroare prin amăgire sau întrebuinţare de mijloace frauduloase şi numai în acest fel să fi determinat partea cealaltă să încheie sau să execute convenţia. Simpla neexecutare a unei obligaţii luate în cadrul unei convenţii civile nu are caracter penal, chiar dacă inculpatul s-a angajat că va executa obligaţia până la o anumită dată, ştiind că nu-şi va putea respecta angajamentul, dar nu a uzat de mijloace amăgitoare pentru a convinge partea adversă că va executa convenţia în termen72. Aşadar, încheierea sau executarea unui contract fără inducerea sau menţinerea în eroare a celeilalte părţi nu constituie infracţiune.

Dacă fără inducerea sau menţinerea în eroare a persoanei aceasta tot ar fi încheiat sau executat contractul, existenţa infracţiunii de înşelăciune este

71 I.Gorgăneanu, Op. cit., p. 95, nota 1872 Ibidem, p. 24.

34

exclusă, chiar şi în situaţia în care s-ar constata ulterior că a avut de suferit prejudicii de pe urma acelui contract73.

Pentru ca o faptă să se încadreze în art. 215, alin. 4, teza I, trebuie ca emitentul cecului să nu aibă provizia sau acoperirea necesară, adică emitentului îi lipseşte cu desăvârşire capitalul sau cecul emis depăşeşte în tot sau în parte suma trăgătorului aflată în depozit la banca trasă.Prin decizia penală nr.22 din 4 februarie 1999 a Tribunalului Braşov, în baza art. 11 pct.2 lit.a raportat la art. 10 lit.d C. pr. pen., s-a dispus achitarea inculpatei pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art.215 alin. 1 si 4 C. pen. cu aplicarea art.41 alin.2 C.pen.Recursul parchetului este nefondat pentru motivele ce vor fi arătate în cele ce urmează.

Analiza actelor şi lucrărilor dosarului duce la concluzia că, într-adevăr, în cauză nu sunt întrunite elementele de conţinut ale infracţiunii prevăzută de art.215 alin.4 C. pen. cu aplicarea art.41 alin.2 C. pen.

Este neîndoielnic stabilit în speţă că reprezentantul societăţii comerciale parte vătămată a avut cunoştinţă că la data emiterii cecurilor respective, contul nu era aprovizionat, între inculpat şi acesta intervenind o înţelegere în sensul că plăţile pentru marfa predată se vor face îndată după vânzarea acesteia.

Este de subliniat în sensul celor de mai sus, că pentru existenţa infracţiunii prevăzute de art.215 alin.4 Cod penal, este obligatoriu să se demonstreze că în cauză s-au petrecut acţiuni de amăgire din partea inculpatului, partea vătămată consimţind să predea marfa, de pildă, în condiţiile în care - ca urmare a manoperelor de amăgire - se găsea într-o eroare provocată. Existenţa infracţiunii, aşadar, impune să rezulte cu claritate faptul că persoana vătămată, dacă ar fi cunoscut că cecul ce se emite nu are acoperire, n-ar fi făcut prestaţia care i-a provocat prejudiciul. Toate aceste elemente şi condiţii rezultă cu claritate din întreaga reglementare a infracţiunii de înşelăciune inclusă în art.215 C. pen., introducerea alin. 4 neschimbând caracterul şi semnificaţia acestei infracţiuni, ei adăugând la modalităţile înşelăciunii şi pe cea care se realizează prin emiterea de cecuri fără acoperire.

Pentru realizarea laturii obiective a faptei prevăzute în art. 215 alin. 4 teza II se cer îndeplinite cumulativ următoarele condiţii74:a) provizia trăgătorului trebuie să fie egală cu suma din cec, pentru că, dacă provizia depăşeşte valoarea cecului, trăgătorul va putea dispune de surplusul de capital disponibil ce excede cecul tras;b) fapta trebuie să se săvârşească până la expirarea termenului pentru prezentare la plată, întrucât interdicţia de a retrage provizia sau acoperirea după acest termen ar echivala cu o indisponibilizare a acestei lichidităţi prin perpetuarea efectelor acestei instituţii;

73 O.Loghin, T.Toader, Op. cit., p. 273.74 Arpad Czika, Op. cit., p. 84.

35

c) este necesar ca trăgătorul, fie să retragă efectiv, în tot sau în parte, acoperirea necesară, fie să dispună prin alt mod de capital.

Pentru modalitatea alternativă prevăzută în teza a III a art. 215 alin. 4, fapta de a interzice trasului să plătească cecul trebuie să intervină înainte de expirarea termenului prevăzut pentru prezentarea la plată, termen prezentat deja în lucrarea de faţă.Tot referitor la problema privind cecul, în doctrină precum şi în practica judiciară s-au formulat mai multe opinii cu privire la emiterea de cecuri fără acoperire, din punct de vedere al încadrării juridice al acestei fapte.

Astfel, într-o opinie se susţine că „emiterea de cecuri fără acoperirea necesară constituie infracţiunea de înşelăciune şi se încadrează exclusiv în prevederile art. 215 Cod penal, cu precizarea că după modificarea Codului Penal prin Legea nr. 140/1996 pedeapsa este mai severă, urmând ca, după caz, să se facă „aplicarea legii mai favorabile”. Autorul citat nu este de acord cu unele soluţii din practica judiciară pronunţate până la 14 noiembrie 1996, când fapta menţionată a fost încadrată în dispoziţiile art. 282 Cod penal În susţinerea acestei opinii se aduc următoarele argumente:- infracţiunea prevăzută în art. 282, cu denumirea marginală „falsificarea de monede sau alte valori”, nu are în vedere emiterea de cecuri fără acoperirea necesară, ci contrafacerea imprimatelor de valoare monedă metalică, monedă de hârtie, titluri de credit, cecuri, titluri de orice fel, pentru efectuarea plăţilor, emise de instituţia bancară ori de alte instituţii de credit competente;- aşezarea acestei infracţiuni (art. 282) este în titlul VII al Codului penal denumit „infracţiuni de fals”;- valorile la care face referire art. 282 Cod penal trebuie emise de bancă sau de alte instituţii de credit competente, şi nu de trăgător (orice persoană) cum este cazul la emiterea de cecuri fără acoperirea necesară;- valorile la care se referă art. 282 Cod penal trebuie să aibă putere circulatorie ( art. 282 alin. 2 Cod penal), pe când cecul emis în condiţiile Legii nr. 59/1934 nu are încă putere circulatorie, cu excepţia cecului circular.

Într-o altă opinie75 se susţine că, până la modificarea Codului penal prin Legea nr. 140/1996, se considera că emitentul unui cec fără a dispune la tras de disponibil, făcând acest lucru cu ştiinţă, pentru a asigura sieşi sau altuia un folos material injust, creând beneficiarului o pagubă, răspundea atât pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în convenţii, în formă agravată prevăzută în art. 215 alin. 2 şi 3, cât şi pentru infracţiunea de falsificare de monedă sau alte valori prevăzută în art. 282 alin. 1, în concurs real. Dacă trăgătorul punea în circulaţie cecul astfel emis, răspundea şi pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 282 alin. 2 ( din moment ce trăgătorul a întreprins manopere frauduloase pentru a-l înşela pe beneficiar, opinăm că acesta nu avea cum să nu pună cecul în circulaţie). Această ultimă infracţiune se află în concurs real

75 Horaţius Dumbravă, Infracţiunea de înşelăciune. Controverse, în R.D.P. nr.4/1998, p. 33-35.

36

cu cea prevăzută în art. 282 alin. 1 şi în concurs ideal cu cea prevăzută în art. 215 alin. 2 şi 3 Cod penal.

În această opinie se mai susţinea că retragerea proviziei după emiterea cecului şi interzicerea trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare nu puteau fi încadrate, până la modificarea legii decât în textul art. 215 alin. 3, eventual cu reţinerea formei agravate prevăzute de art. 215 alin. 2, şi nu în art. 282 alin. 1 şi 2 Cod penal.

În continuare acelaşi autor susţine că după modificarea Codului penal prin Legea nr. 140/1996, infracţiunea prevăzută în art. 215 alin. 4 este o infracţiune complexă care cuprinde atât infracţiunea din art. 282 alin. 1, cât şi cea prevăzută în art. 215 alin. 1. Dacă un astfel de cec va fi pus în circulaţie, încadrarea juridică corectă ar fi aceea a concursului de infracţiuni, concurs real între art. 215 alin. 4 şi art. 282 alin. 2 Cod penal, deoarece punerea în circulaţie este ulterioară.

În legătura cu natura juridică şi cu problemele pe care le ridică această formă a infracţiunii de înşelăciune au fost emise mai multe opinii şi teorii. Într-o opinie se susţine că infracţiunea de la art. 215 alin. 4 este una complexă. În art. 41, alin. 1 Cod penal se prevede că în cazul infracţiunii complexe nu există pluralitate de infracţiuni, iar conform alin. 3 al art. 41, “infracţiunea e complexă când în conţinutul său intră, ca element sau circumstanţă agravantă, o acţiune sau inacţiune ce constituie prin ea însăşi, o faptă prevăzută de legea penală”.

Examinând alin. 4 al art. 215 Cod penal, rezultă că în conţinutul acestui text de lege intră ca element acţiunea de falsificare a unui cec care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală – falsificarea de monede sau de alte valori. Ca atare, infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 4 Cod penal e o infracţiune complexă, fiind exclusă ideea pluralităţii de infracţiuni. În cazul infracţiunii de înşelăciune, în condiţiile prevăzute de alin. 4, nu se poate reţine şi infracţiunea de falsificare de monede sau de alte valori.

Dacă un cec a fost falsificat în alte condiţii decât cele prevăzute expres în art. 215 alin. 4, atunci nu s-ar mai putea vorbi de infracţiunea complexă prevăzută în acest articol, ci de infracţiunea prevăzută în art. 282 alin. 1. Această infracţiune s-ar putea săvârşi în concurs cu una din modalităţile prevăzute de art. 215, cu excepţia alin. 4, dacă sunt întrunite condiţiile legale.

Într-o altă opinie76 s-a pus problema dacă emiterea unui cec fără acoperiri constituie infracţiunea prevăzută de art.8477 pct. 2 din legea nr.

76 Marin Susman, Încadrarea juridică a faptei de emitere de cecuri fără disponibil în cont şi competenţa de cercetare penală, în Dreptul nr. 9/1997, p. 97; a se vedea şi Ion Dumitru, Infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 215, alin. 4 Cod penal, în Dreptul nr. 11/1998, p. 717277 art. 84 pct. 2 din Legea nr. 59/1934: “se va pedepsi cu amendă de la 5000-100000 lei şi închisoare de la 6 luni la 1 an, afară de cazul când faptul constituia un delict sancţionat cu o pedeapsă mai mare în care caz se aplică acea pedeapsă”.

37

59/1934 asupra cecului, art. 282 Cod penal, art. 28978 Cod penal sau art. 215, alin. 4 Cod penal.Conform acestei opinii, încadrarea în prevederile art. 282 Cod penal e exclusă – acest text nu incriminează fapta de a completa un formular cec emis legal cu date fictive, ci se referă la tipărirea unui formular tip, de cec, în numele unei instituţii care ar fi avut în mod legal dreptul de emitere, existând astfel o similitudine cu falsificarea de bancnote.

Între art. 84, pct. 2 din Legea nr. 59/1934 şi art. 215, alin. 4 Cod penal, există un concurs de texte, dar, întrucât legea cecului prevede că dispoziţiile sale nu sunt aplicabile “în caz de delict sancţionat cu o pedeapsă mai mare”79, sunt evident aplicabile prevederile art. 215, alin. 4 Cod penal.

În ceea ce priveşte art. 289 alin. 1 Cod penal, instanţa supremă s-a pronunţat în sensul că, completarea unui cec menţionându-se o sumă nereală, mai mare decât cea aflată în cont, nu constituie infracţiunea prevăzută de art. 289 Cod penal.Întrucât în activitatea practică s-au stabilit diverse păreri privind încadrarea juridică a faptei persoanei, care, în cadrul unor operaţiuni comerciale a completat şi pus în circulaţie cecuri pentru acoperirea unor debite, dar pentru care nu există provizia necesară ori există numai o acoperire parţială, s-a încercat printr-un comentariu80 să se cristalizeze un punct de vedere unitar şi corect, apelându-se la interpretarea istorică şi sistematică a normelor penale.

Trebuie observat că art. 84, alin. 1, pct. 2 din Legea nr. 59/1934 nu incriminează falsificarea unui cec, ci pe “oricine emite un cec fără a avea la tras disponibilul suficient sau după ce a tras cecul, mai înainte de trecerea termenelor fixate pentru prezentare, dispune astfel, în total sau în parte de disponibilul avut…”A emite are înţelesul de a pune în circulaţie o bancnotă, o hârtie de valoare etc81.

Necunoaşterea exactă a înţelesului acestui cuvânt a generat confuzii de genul “Prin emiterea cecului trebuie înţeles atât faptul de a completa cecul şi înmânarea lui beneficiarului, cât şi înmânarea unui cec în alb”82.Trebuie arătat că un cec, indiferent de felul său, poate fi falsificat prin contrafacere, adică se procedează atât la confecţionarea blanchetei, cât şi a sigiliilor şi a completărilor de rigoare, prin alterare, ca de exemplu

78 “Falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar sau alt salariat, aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări (…)” – art. 289 alin. 1 Cod penal – fals intelectual.79 Legea nr. 59/1934 asupra cecului, art. 84 pct. 280 Teodor Teodorescu, Consecinţele penale ale emiterii unui cec fără acoperire în total sau în parte, în Dreptul nr. 10/1998, p. 99.81 Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică Iorgu Iordan, Ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 339.82 C.Băbălău, Op. cit., p. 72.

38

modificarea sumei pentru care este valabil documentul de plată, dar şi prin alcătuire, în mod fraudulos, ceea ce echivalează cu o plăsmuire parţială83.

Filele de cec, necompletate, aşa cum sunt primite de beneficiari de la bănci, nu au putere circulatorie, reprezentând doar un formular tipizat cu o anumită structură. Acest formular, cu completările posesorului, devine mijloc de plată, având aptitudine circulatorie.

Prin urmare, completarea unui cec cu date necorespunzătoare (nu exista provizia necesară), creează un titlu de plată cu putere circulatorie fals, faptă ce cade sub incidenţa ar. 282 alin. 1 Cod penal.Dacă cecul astfel falsificat, este pus în circulaţie, se aplică şi prevederile art. 282 alin. 2, în concurs cu infracţiunea prevăzută de art. 215, alin. 4 din Codul penal, combinat cu art. 84, alin. 1, pct. 1 din Legea nr. 59/1934. Pus în circulaţie, cecul fals, loveşte în patrimoniul beneficiarului, dar zdruncină şi încrederea publică acordată titlurilor de credit, deci cecurilor.

Ar mai fi de arătat că în cazul în care trăgătorul emite corect un cec, dar retrage provizia după aceea, ori interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust, se aplică dispoziţiile art. 215 alin. 4 din Codul penal combinat cu art. 84 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 59/1934.

Infracţiunea de înşelăciune prin cecuri suscită pe lângă controversele de ordin teoretic şi multiple controverse în activitatea practică de înfăptuire a justiţiei atunci când textul de lege trebuie aplicat la o situaţie concretă. Potrivit unei opinii84 această faptă atunci când este comisă de un administrator al unei societăţi comerciale, se încadrează în dispoziţiile art. 282 al. 2 şi în art. 215 al. 4 C. pen. raportat la art. 84 al. 1 pct. 2 din Legea nr.59/1934, comise în concurs real de infracţiuni prevăzut în art. 33 lit. a C. Pen.

Opinia este discutabilă, deoarece art. 84 din Legea nr. 59/1934 a fost abrogat implicit prin incriminarea distinctă în art. 282 al. 1 C. pen. a faptei de falsificare de cecuri, inclusiv a faptei de a emite un cec fără a avea la tras disponibil suficient.

Până la adoptarea Legii nr. 140/1996, prin care art. 215 C. pen. a fost modificat şi completat, instanţa noastră supremă s-a situat pe poziţia că fapta de a completa un cec menţionându-se o sumă disponibilă nereală, mai mare decât cea aflată în cont constituie infracţiunea prevăzută de art. 282 şi nu cea de fals prevăzută în art. 288 C pen. De asemenea, s-a decis că fapta de inducere în eroare a unei societăţi comerciale, cu prilejul încheierii unui contract, ca urmare a prezentării unor cecuri cu date necorespunzătoare adevărului, dacă s-a pricinuit o pagubă, constituie infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 215 al. 2 şi 3 C. pen.

83 T. S, secţ. pen., dec. nr. 3959/1970 în R.R.D. nr. 4/1971, p. 170; Plenul T.S, dec. îndrumare nr. 1/1970 în R.R.D. nr. 5/1970, p. 116.84 T. Teodorescu, Consecinţele penale ale emiterii unui cec fără acoperire în total sau în parte, în R.D. nr. 10/1998, p. 99-105

39

Într-o altă opinie s-a susţinut că în situaţia menţionată există infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. 4 C. pen. În acelaşi sens, s-a decis relativ recent şi de Curtea85 de Apel Cluj, care a motivat că incriminarea din art. 215 alin. 4 C. pen. a devenit o formă agravată a înşelăciunii şi se referă la emiterea unui cec în sens juridic atunci când se urmăreşte să se creeze aparenţa unei obligaţii de a onora cecul de către cel asupra căruia se emite. În continuare s-a subliniat că în cazul infracţiunii prevăzute în art. 288 alin. 1 C. pen. latura obiectivă constă în falsificarea formularului cec cu prilejul realizării materiale a acestuia.

După părerea noastră fapta administratorului (şi numai a acestuia, deoarece numai deţinătorul legal al cecului poate fi subiect activ al infracţiunii prevăzute art. 215 al. 4 C. pen.) de a completa un cec şi de a-l utiliza, ştiind că pentru valorificarea sa nu există disponibilul necesar, realizează elementele constitutive numai ale infracţiunii de înşelăciune prevăzută în art. 215 al. 4 C. pen.Relativ recent, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bistriţa-Năsăud nr. 116/P/2001 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului D.C.V. pentru săvârşirea în concurs real a infracţiunilor de înşelăciune prevăzută în art. 215 al. 1,2 şi 4 C. pen. cu aplicarea art, 41 alin. 2 C. pen., de fals material în înscrisuri oficiale prevăzută în art. 288 al. 1 C. pen. şi de uz de fals prevăzută în art. 291 C. pen.

S-a reţinut că inculpatul a cumpărat în cursul lunii septembrie 2000 o societate cu răspundere limitată, fără întocmirea vreunui înscris, ocazie cu care i s-au predat actele firmei, inclusiv carnetul cu file cec, în care se găseau şi trei file cec semnate de administratorul vânzător. Aceste file au fost completate de inculpat cu diverse sume, cu toate că ştia că societatea se află in interdicţie bancară, cecurile fiind folosite pentru achiziţionarea de mărfuri de la diferite societăţi care au fost prejudiciate prin imposibilitatea recuperării preţului mărfii, cecurile introduse în bancă nefiind onorate.

Ulterior, după folosirea celor 3 file cec care purtau semnătura administratorului vânzător, inculpatul a completat o nouă filă, de această dată semnând personal la rubrica unde era aplicată ştampila firmei, deşi nu avea calitatea de reprezentant legal şi nici nu avea specimen de semnătură în bancă. Considerăm discutabilă încadrarea dată faptelor, pornind de la discuţiile mai sus prezentate.

Lipsa calităţii de deţinător legal al formularelor cec, de trăgător a inculpatului face ca infracţiunea să nu se poată încadra în al. 4 al art. 215 C. pen.; în acest caz, există infracţiunea de falsificare de monede şi alte valori prevăzută în art. 282 C. pen, în concurs real cu infracţiunea continuată de înşelăciune prevăzută în art. 215 al. 1,2 şi 3 C. pen., faptele fiind comise prin folosirea unei calităţi mincinoase (aceea de administrator legal al societăţii) la

85 C. de Apel Cluj, s. pen. , d. 299/A71999, Buletinul jurisprudenţei. Culegere de practică judiciară 1999, Editura Lumina Lex, Bucureştu 2000, p. 480-481

40

încheierea unor convenţii (contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu ocazia achiziţionării mărfurilor de la societăţile prejudiciate).

Existenţa unei reglementări speciale în privinţa falsificării cecurilor prevăzută în art. 288 C. pen. exc1ude aplicarea art. 288 al. 1 C. pen., aşa cum a decis şi instanţa noastră supremă, în speţă fiind întrunite numai elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 282 al. 1 şi 2 C. pen., în concurs real cu infracţiunea de înşelăciune.

După ce am analizat principalele controverse atât pe plan teoretic cât şi pe plan practic, în cele ce urmează vom face o sinteză a pricipalelor probleme ce pot apărea în cazul înşelăciunii prin cecuri. 86După cum se ştie săvârşirea acestei infracţiuni a ridicat în practică multe probleme în sensul că instanţele de judecată reţineau nu de puţine ori, în concurs cu această infracţiune şi alte infracţiuni cum ar fi: falsificarea de monede sau alte valori (art. 282 al. 1 şi art. 282 al.2), falsul material în înscrisuri oficiale (art. 288 Cod penal), falsul intelectual (art. 289), falsul în înscrisuri sub semnătură privată(art.290 C.pen.) sau infracţiunea prevăzută în art. 84 al.1 pct. 2 din Legea 59/1934 (Legea cecului).

În ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută la art. 282 al.1 C. pen, atunci când se săvârşeşte asupra unui „cec”, trebuie făcute următoarele precizări.Falsul de monedă având ca obiect material un „cec” se referă de fapt la fila cec, iar activitatea infracţională constă în falsificarea formularului(filei) cec prin cele două metode (contrafacere sau alterare) şi nicidecum la falsificarea prin completare cu sume de bani pentru care nu există acoperire.

Articolul 282 al.1 sancţionează falsificarea formularului cec, ce presupune realizarea unei file cec în alte condiţii de hârtie, cerneluri, elemente de securitate, conţinutul formularului tipografiat, etc. decât cele reglementate în art. 3 pct.3.13 din Norma tehnică nr.9/1994 din 20 aprilie ale B.N.R.(publicată în M.O. nr. 119 bis din 14 iunie 1995), de exemplu: tipografie ilegală, distribuire ilegală, procurare ilegală a formularelor şi transformarea acestora.

Sintagma „emise de instituţia bancară ori de alte instituţii de credit” folosită în art. 282 înseamnă numai emiterea formularului cec necompletat; aceasta arată originea formularului, ceea ce înseamnă că art. 282 apără relaţiile de emitere autorizată a formularelor cec şi de punere în circulaţie numai a formularelor cec autorizate.

La această infracţiune latura obiectivă este falsificarea formularului cec cu prilejul realizării materiale a acestuia, sau transformarea unui formular cec într-un alt formular cec. Dacă infractorul pune în circulaţie formularul cec falsificat se va reţine fie infracţiunea prevăzută la art. 282 al. 2 Cod penal, fie

86 A se vedea Sorin Corlăţeanu , Infracţiuni prin folosirea cecurilor, în R.D.P. nr. 3/ 2002, p. 60

41

cea de la art. 215 al. 4 Cod penal, concludent fiind următorul caz: prin rechizitoriul Procuraturii Judeţene Constanţa au fost trimişi în judecată inculpaţii V.I. si M.G. pentru săvârşirea infracţiunii de punere în circulaţie a unor bancnote false, prevăzută de art. 282 alin. 2 Cod penal.

În fapt, inculpatul M.G. a fost indus în eroare de către o persoană necunoscută, cu ocazia unei excursii în Bulgaria, cumpărând de la acesta 100 D.M., în bancnote de câte 20 D.M., care erau false. Descoperind acest lucru a încercat, împreună cu inculpatul V.I., să le revândă unor cetăţeni fiind însă prinşi de poliţie.

Procedându-se la soluţionarea cauzei se constată că încadrarea juridică a faptei comise de cei doi inculpaţi este greşită. Punerea în circulaţie a monedei falsificate - atunci când nu se comite chiar de falsificatori - cade sub incidenţa art. 282 alin. 2 Cod penal, numai dacă, primind moneda respectivă, dobânditorul a ştiut că este falsă sau cel puţin s-a aflat în învoială în această privinţă. Aşadar, dacă o persoană de bună-credinţă a primit o monedă falsificată fără a-i cunoaşte viciile, iar ulterior, descoperind că aceasta este falsă, caută să se debaraseze de ea, repunând-o sau încercând să o repună în circulaţie, aşa cum s-a întâmplat şi în speţă, fapta nu va fi încadrată în prevederile art. 282 alin. 2 Cod penal, ci va constitui infracţiunea de înşelăciune consumată sau tentativă la această infracţiune, după cum făptuitorul a reuşit sau numai a încercat a face ca moneda în cauză să fie primită de către o persoană.

În consecinţă, se schimbă încadrarea juridică a faptei din infracţiunea prevăzută de art. 282 alin. 2 Cod penal, în tentativă la infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 20, 21 şi art. 215 alin. 1 Cod penal.

Emiterea unui cec asupra unei persoane sau instituţii de credit întotdeauna va constitui doar infracţiunea prevăzută în art. 215 al.4 şi nu şi o altă infracţiune (art.282 al.1 sau al.2), deoarece „emiterea” prevăzută în art. 215 al.4 presupune o emisiune în sens juridic, adică se creează aparenţa unei obligaţii de onorare a cecului de către cel asupra căruia se emite, spre deosebire de cealaltă emisiune care este o emisiune în sens material.

Infracţiunea de înşelăciune prin cecuri se va putea reţine în concurs cu infracţiunea de fals de monedă prevăzut în art. 282 al.1 Cod pen. numai în situaţia în care un comerciant, după ce a falsificat un formular cec în modalitatea descrisă anterior (contrafacere-realizarea de la început a unei file cec care imită una autentică) completează cecul cu o sumă pentru care nu există provizia sau acoperirea necesară (ne referim atât la situaţia în care comerciantul are un cont deschis la o bancă, a deţinut file cec emise de acea bancă, dar, epuizându-le, realizează altele prin falsificare, cât şi la situaţia în care comerciantul nu îndeplineşte condiţiile de mai sus, dar realizează prin falsificare o filă cec identică cu una autentică cu care a intrat în contact într-un mod sau altul sau pe care chiar şi-a însuşit-o). În acest caz infracţiunea prevăzută la art. 282 al.2 (punerea în circulaţie) nu se poate reţine deoarece

42

emiterea unui cec asupra unei persoane sau instituţii de credit presupune în mod natural şi punerea în circulaţie.

Dar în acest caz, având în vedere că fila cec nu este autentică, iar art. 215 alin. 4 Cod penal cere acest lucru, considerăm că ar trebui reţinută infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. 2 şi 3 în concurs cu falsul de monedă prevăzut în art .282 alin.1 Cod penal.

Falsificarea unui formular cec, aşa cum se înţelege din interpretarea art. 282 al.1 Cod penal se poate face şi prin alterare (modificarea sumei) după ce în prealabil a fost completat cu date exacte. De exemplu, directorul unei societăţi comerciale emite un cec asupra unei persoane având înscrisă o sumă pentru care există acoperirea necesară dar operaţiunea comercială propriu-zisă (de pildă, un contract de vânzare-cumpărare de produse agricole) este realizată de directorul adjunct al societăţii care are şi el atribuţii în emiterea de cecuri. Acesta falsifică cecul modificând suma iniţială şi inserând una mult mai mare, înşelând astfel pe vânzătorul de produse agricole prin achiziţionarea unei cantităţi mai mari decât cea pentru care era trecută suma iniţială. În acest caz, fără dubii va exista un concurs de infracţiuni între art.215 al. 4 Cod penal – înşelăciunea prin cecuri şi falsificarea de monedă sau alte valori prevăzută în art. 282 al. 1 Cod penal.

În ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută în art. 84 alin. pct. 2 din legea nr.59/1934 (publicată în monitorul oficial nr. 100 din 01.05.1934) trebuie să precizăm că aceasta a fost abrogată odată cu apariţia Codului Penal Carol al II-lea. În art.553 din acest cod se prevedea o infracţiune asemănătoare cu cea de la art.84 alin. 1 pct.2, numai că cea de la art. 553 era mult mai completă decât infracţiunea din legea cecului, având în vedere că în plus se făcea referire la scopul obţinerii unui folos material şi se prevedea condiţia producerii unei pagube posesorului cecului. Art. 553 era o normă care răspundea mai bine exigenţelor din acele timpuri. În susţinerea celor afirmate mai sus, precizăm că în Codului Penal Carol al II-lea la art.597 pct. 9 se prevedea că toate dispoziţiile care erau asemănătoare sau derogau de la prevederile prezentului cod se consideră abrogate implicit ,astfel că art.84 alin. 1 pct.2 a fost abrogat atunci şi a rămas abrogat şi în prezent (art 553- vechiul cod a fost abrogat prin intrarea în vigoare a actualului cod).

În concluzie, afirmăm că sunt greşite toate acele soluţii când alături de infracţiunea prevăzută în art. 215 alin. 4 Cod penal se reţine şi infracţiunea prevăzută în legea cecului.

Infracţiunea prevăzută în art. 215 alin. 4 Cod penal nu se poate reţine în concurs nici cu infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale şi nici cu cea de fals în înscrisuri sub semnătură privată ,deoarece cecul nu este nici înscris oficial, nici înscris sub semnătură privată, în plus acesta capătă valoare de abia din momentul completării de către deţinător cu o anumită sumă. Nici infracţiunea prevăzută în art. 289 fals intelectual nu se poate reţine, chiar dacă aparent se atestă prin semnătura unei persoane date şi împrejurări

43

necorespunzătoare realităţii. Infracţiunea de la art. 215 alin.4 are caracter de normă specială excluzând atât existenţa art. 289 cât şi a art. 282 al.1şi 2.

În concluzie, ori de câte ori este vorba de o filă cec autentică completată cu date inexacte şi emisă în relaţiile comerciale se va reţine doar infracţiunea de la art. 215 al.4 Cod penal, neexistând posibilitatea reţinerii unei alte infracţiuni în concurs. Nu acceptăm nici punctul de vedere conform căruia infracţiunea de înşelăciune prin cecuri ar fi o infracţiune complexă, absorbind falsul de monedă prevăzut în art. 282 al.1 sau infracţiunea prevăzută în art. 84 al.1 pct.2 din Legea 59/1934. Această infracţiune nu absoarbe nici o altă infracţiune din Codul penal sau din vreo lege specială, fiind o infracţiune simplă. Art. 215 al.4 sancţionează completarea unei file cec autentice cu date inexacte, faptă pe care nu o mai găsim incriminată în nici un text de lege.

b) Urmarea imediată

Urmarea imediată întregeşte conţinutul laturii obiective a infracţiunii de înşelăciune, în sensul că acţiunea prin care s-a realizat elementul material al acesteia trebuie să fi avut drept consecinţă imediată o urmare patrimonială.

Pentru ca urmarea imediată să aibă eficienţă în conţinutul infracţiunii de înşelăciune, trebuie să fie îndeplinită o cerinţă esenţială: “să se fi pricinuit o pagubă”, adică un prejudiciu material.

Paguba poate fi produsă celui indus în eroare sau altei persoane şi poate consta în remiterea unui bun, recunoaşterea unui drept, eliberarea de o obligaţie etc., prin “pagubă” înţelegându-se prejudiciul material efectiv şi cert cauzat unei persoane fizice sau juridice. Paguba efectiv produsă va avea caracter determinant în stabilirea pericolului social concret al faptei87.

87 Gh.Nistoreanu şi colectiv, Op. cit., p. 225.

44

Consecinţa civilă a faptei – paguba – constituie în cazul variantei simple prevăzută în alin. 1, o cerinţă esenţială pentru existenţa acestei infracţiuni.

Aceeaşi cerinţă constituie o cerinţă esenţială şi pentru varianta specială prevăzută în alin. 3, dar şi în alin. 4, astfel încât, în aceste cazuri, pentru întregirea laturii obiective şi deci pentru existenţa infracţiunii e necesar ca urmarea imediată, adică schimbarea situaţiei de fapt, rezultată din încheierea sau executarea contractului88, ori din emiterea unui cec fără a exista provizia sau acoperirea necesară, ori din retragerea proviziei în totalitate sau în parte, sau din interzicerea de a plăti trăgătorului înainte de expirarea termenului prevăzut pentru prezentarea la plată, să fie de natură păgubitoare.

În cazul înşelăciunii, pentru ca urmarea imediată să aibă eficienţă în conţinutul infracţiunii trebuie să fie îndeplinită o cerinţă esenţială: să se fi pricinuit o pagubă.

Dacă fapta de inducere în eroare este doar de natură să cauzeze prejudicii şi nu s-a produs o pagubă în mod cert, nu poate exista infracţiunea de înşelăciune. Astfel, nu constituie infracţiunea de înşelăciune fapta inculpatului care – falsificând unele menţiuni din cartea de muncă – reuşeşte să se transfere la o altă unitate, într-o funcţie mai bine retribuită decât cea la care avea dreptul, de vreme ce a îndeplinit în cele mai bune condiţii atribuţiile specifice acestei funcţii, iar unitatea nu a suferit nici o pagubă89.

Dacă prin acţiunea de inducere în eroare s-a produs o pagubă materială mai mare de 2.000.000.000 lei sau o tulburare deosebit de gravă a activităţii unui organ de stat, unei instituţii sau altei persoane juridice sau fizice, fapta va realiza conţinutul agravat al înşelăciunii prevăzută de art. 215 alin. 5 Cod penal.

Nu constituie urmarea imediată a infracţiunii de înşelăciune prejudiciul moral produs persoanei înşelate (compromiterea victimei faţă de vecini, colegi)90.

c) Legătura de cauzalitate

Legătura de cauzalitate este liantul între elementul material (cauza) şi urmarea imediată (efectul) cerut de lege pentru existenţa infracţiunii. Cu alte cuvinte, existenţa infracţiunii este condiţionată de legătura de cauzalitate dintre actul de conduită interzis şi urmarea socialmente periculoasă prevăzută de lege91.

88 V.Dongoroz şi colectiv, Op. cit., p. 530.89 I.Gorgăneanu, Op. cit., p. 71.90 Gh.Diaconescu, Infracţiunea în Codul penal român, Editura Oscar Print, vol. I, Bucureşti, 1997, p. 434.91 Constantin Mitrache, Drept penal român, partea generală, ediţia a III-a, revăzută şi adăugată, Editura Şansa, Bucureşti, 1997, p. 93.

45

Cercetarea legăturii de cauzalitate este necesară în cazul infracţiunilor “materiale”92, adică la infracţiunile în care urmarea imediată se materializează printr-un rezultat, printr-o schimbare în realitatea obiectivă.

Legătura de cauzalitate exprimă relaţia firească dintre elementul material – acţiunea de inducere în eroare – şi urmare imediată – paguba pricinuită -, prima fiind cauza şi cea de a doua efectul. Dacă paguba pricinuită nu este urmarea acţiunii de amăgire, legătura cauzală nu există şi deci latura obiectivă a infracţiunii de înşelăciune nu este realizată.

Drept urmare, nu comite infracţiunea de înşelăciune cel care solicită şi obţine un împrumut de la o persoană, obligându-se să o restituie la o anumită dată, fără să întreprindă acţiuni de inducere în eroare, chiar dacă la data scadenţei nu se achită de obligaţie. Obţinerea împrumutului nu este, deci, urmarea unei acţiuni de amăgire şi, ca atare, nu s-a realizat una din componentele laturii obiective a infracţiunii.

În cazul în care paguba produsă se datorează altor cauze decât acţiunii de amăgire, nu va exista infracţiunea de înşelăciune, deoarece lipseşte legătura de cauzalitate.

Din această prezentare rezultă că între elementele componente ale laturii obiective există o legătură indisolubilă, o intercondiţionare, lipsa unuia influenţând existenţa celorlalte, şi că realizarea ei la infracţiunea de înşelăciune are loc numai când din situaţia faptică rezultă cumulativ toate aceste componente93.

B. Latura subiectivăa) Forma de vinovăţie

Latura subiectivă ca element al conţinutului constitutiv al infracţiunii cuprinde totalitatea condiţiilor cerute de lege cu privire la atitudinea conştiinţei şi voinţei infractorilor faţă de faptă şi urmările acesteia, pentru caracterizarea faptei ca infracţiune.

În doctrina penală, cercetarea laturii subiective se face prin prisma elementelor sale componente. Se consideră, pe bună dreptate, că un element important, esenţial al laturii subiective este elementul subiectiv – vinovăţia – care reprezintă atitudinea psihică a persoanei care a săvârşit o faptă, faţă de faptă şi urmările acesteia, atitudine exprimată în vinovăţia cerută de lege pentru existenţa acelei infracţiuni94. Sub acest aspect, infracţiunea de înşelăciune se comite cu intenţie directă întrucât textul de incriminare cere ca

92 I.Gorgăneanu, Op. cit., p. 25.93 Ibidem, p. 26.94 C-tin Mitrache, Op. cit., p. 96.

46

acţiunea ce formează elementul material să se realizeze în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul, a unui folos material injust – intenţie calificată prin scop. Făptuitorul îşi dă seama că desfăşoară o activitate de inducere în eroare şi că prin aceasta pricinuieşte o pagubă, urmare a cărei producere o doreşte.

Prin “folos material” se înţelege orice profit, avantaj, care poate fi evaluat în bani şi care, atunci când este realizat duce la creşterea sau consolidarea patrimoniului. Folosul este injust atunci când cu privire la acesta nu există nici o îndreptăţire. În sfârşit, nu interesează dacă făptuitorul urmăreşte să obţină folosul pentru sine sau pentru altul95.

Conţinutul constitutiv al infracţiunii de înşelăciune nu va fi realizat, sub aspectul laturii subiective, dacă profitul urmărit nu este de ordin material (autorul acţiunii de amăgire a urmărit să da în vileag că cel indus în eroare e traficant de droguri), sau nu este injust.

Condiţia privitoare la profit nu priveşte şi varianta prevăzută în art. 215 alin. 3; pentru existenţa laturii subiective, în acest caz, este suficient că se săvârşeşte o acţiune de inducere sau de menţinere în eroare cu ocazia încheierii sau executării unui contract şi că fără acea acţiune de amăgire contractul nu s-ar fi putut încheia şi nu s-ar fi executat în condiţiile date.

În cazul art. 215 alin. 4, forma de vinovăţie este tot intenţia directă, legiuitorul prevăzând expres că emiterea să se facă “ştiind că pentru valorificare nu există provizia sau acoperirea necesară”. Deci trăgătorul cu ştiinţă emite cecul neacoperit, retrage acoperirea sau opreşte trasul să plătească, înainte de expirarea termenului pentru plată.

Prin sentinţa penala96 nr. 238 din 20 decembrie 1999 Tribunalul Bistriţa Năsăud l-a achitat pe inculpatul T. R. L. de sub învinuirea comiterii infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 3, 4, si 5 Cod penal cu aplicarea art. 41, art. 42 Cod penal, cu motivarea că inculpatului i-a lipsit intenţia de a induce în eroare pe contractant precum şi scopul de a obţine pentru sine un folos material injust.Împotriva sentinţei Tribunalului a promovat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bistriţa Năsăud susţinând că în speţă sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii.

Apelul este fondat pentru următoarele considerente:Ceea ce este esenţial pentru existenţa infracţiunii de înşelăciune

incriminată de art. 215 alin. 3, 4, 5 Cod penal, este faptul că în momentul emiterii cecurilor, inculpatul a înscris fictiv o proviziune pe care nu o avea, prin aceasta el a inducând în eroare unitatea furnizoare, care a livrat marfa fără să aibă asigurată, la acea dată, plata contravalorii ei.

Din probele dosarului rezultă indubitabil că fapta inculpatului, care în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale a emis trei cecuri în cursul lunii aprilie

95 O.Loghin şi T.Toader, Op. cit., p. 271.96 Decizie nr. 113 din 25 aprilie 2000 Emitent: Curtea de Apel Cluj - secţia penală

47

1997, ştiind că pentru valorificarea lor nu are în contul societăţii proviziunea necesară, cauzând un prejudiciu părţii civile în valoare de 118.412.031 lei constituie infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 3, 4, 5 Cod penal, cu aplicarea art. 41, 42 Cod penal.

Inducerea în eroare din culpă nu poate întregi latura subiectivă a înşelăciunii. Nu comite infracţiunea de înşelăciune cel care, cu ocazia unor relaţii patrimoniale, a socotit în mod imprudent ca veridice, afirmaţiile pe care le făcea cu privire la existenţa sau inexistenţa unor fapte.

Instanţele au stabilit că nu este realizat elementul subiectiv al infracţiunii de înşelăciune atunci când persoana ce se pretinde înşelată a avut cunoştinţă de neconcordanţa dintre relatările făptuitorului şi realitate, aşa încât nu se poate reţine că datorită acestor relatări a fost indusă în eroare şi a suferit un prejudiciu.

În ce priveşte înşelăciunea în convenţii, practica noastră judiciară este constantă, în sensul că neîndeplinirea pură şi simplă în termenul stipulat al obligaţiilor stabilite printr-o convenţie nu poate constitui înşelăciune, atâta timp cât nu se constată existenţa unor manopere dolosive, întrebuinţate fie cu prilejul încheierii contractului, fie pe parcursul executării lui.

În lipsa intenţiei directe şi a scopului special nu există infracţiunea de înşelăciune, ci infracţiunea prevăzută în art. 84 din Legea CEC - ului nr. 59/1934.Prin sentinţa penală97 nr. 205/16 septembrie 1999, Judecătoria Arad a achitat pe inculpaţii D.M. si N.F. pentru infracţiunile de înşelăciune prevăzute în art. 215 alin. 4 si 5 Cod penal, fals intelectual, prevăzut în art. 289 Cod penal şi uz de fals, prevăzut în art. 291 Cod penal. S-a reţinut că, deşi au emis cecuri în valoare de peste 100 milioane lei fără a avea acoperirea necesară, fapta nu constituie înşelăciune deoarece nu exista intenţia directă şi scopul special cerute de textul art. 215 Cod penal.

Apelul declarat de Parchet a fost admis şi prin decizia penală nr. 19 din 18 ianuarie 2000, Curtea de Apel Timişoara a desfiinţat sentinţa, pronunţându-se condamnarea inculpaţilor pentru infracţiunea prevăzută în Legea CEC - ului la art. 84 alin. 1 pct. 2 teza I-a.

S-a apreciat că deşi nu a existat intenţia de a înşela, inculpaţii ştiau că CEC - urile emise nu aveau acoperire, astfel că se fac vinovaţi de infracţiunea prevăzută în art. 84 alin. 1 pct. 2 teza I din Legea nr. 59/1934.Într-un alt exemplu98, neonorarea obligaţiei de a prezenta un spectacol de varietăţi nu constituie infracţiunea de înşelăciune, dacă se stabileşte că inculpatul nu a acţionat cu intenţie frauduloasă, fapta sa având în această situaţie, caracter civil.

Autorul îşi dă seama că, în urma prezentării denaturate a realităţii, persoana vătămată, indusă în eroare, va efectua un act patrimonial păgubitor şi

97 Decizie nr. 19 din 18 ianuarie 2000. Emitent: Curtea de Apel Timişoara - secţia penală98 I.Gorgăneanu, Op. cit., p. 74.

48

urmăreşte ca, pe această cale, el sau altă persoană, să obţină un folos material injust. Din moment ce autorul acţionează cu o asemenea poziţie subiectivă, este indiferent, sub aspectul aplicării art. 215, ce gândeşte el cu privire la comportarea sa ulterioară, producerii rezultatului99, care coincide cu momentul consumării infracţiunii. Prezenţa intenţiei trebuie verificată prin raportare la urmările faptei, iar acestea, odată produse, determină constituirea infracţiunii în conţinutul său integral. După cum hotărârea autorului de a restitui, cândva, în viitor, suma obţinută prin înşelăciune nu înlătură existenţa intenţiei, care se raportează la un moment anterior, tot astfel restituirea efectivă a acelei sume – în ipoteza că ar avea loc – nu poate afecta existenţa infracţiunii, care s-a consumat. Unica lor semnificaţie ar putea fi aceea de a conduce la o atenuare a răspunderii penale recuperarea prejudiciului fiind considerată o circumstanţă atenuantă dacă iniţiativa aparţine făptuitorului.

b)Existenţa mobilului şi scopului

Pe lângă elementul subiectiv – vinovăţia – în conţinutul unor infracţiuni sunt prevăzute şi anumite condiţii – cerinţe esenţiale – care întregesc elementul subiectiv şi pot privi mobilul sau scopul cu care se săvârşesc faptele.

Mobilul sau cauza internă a actului de conduită, desemnează acel sentiment (dorinţă, tendinţă, pasiune) ce a condus la naşterea în mintea făptuitorului a ideii săvârşirii unei anumite fapte100. În cele mai multe cazuri, mobilul nu constituie un element necesar pentru existenţa infracţiunii, cum este cazul infracţiunii de înşelăciune, dar cunoaşterea lui de către organele judiciare prezintă importanţă pentru individualizarea pedepsei.

Scopul sau ţelul urmărit prin săvârşirea faptei întregeşte elementul subiectiv al infracţiunii şi presupune finalitatea urmărită de făptuitor. La unele infracţiuni, scopul reprezintă o cerinţă esenţială a laturii subiective.

Astfel, în cazul infracţiunii de înşelăciune, pentru realizarea laturii subiective e nevoie de intenţia de a amăgi, de a induce în eroare, iar această intenţie trebuie să fie însoţită de o cerinţă esenţială, şi anume: să fi efectuat

99 “Săvârşeşte infracţiunea de înşelăciune acela care a obţinut o sumă de bani afirmând, în mod mincinos, faţă de persoana vătămată, că vine din partea fratelui acestuia, care îi solicită un împrumut (împrejurarea că făptuitorul intenţiona să restituie suma este irelevantă)” – judecătoria Piteşti, secţia penală, decizia 3143 din 1987, în G.Antoniu şi N.Volonciu, coordonatori, Op. cit., p. 133.100 Constantin Mitrache, Op. cit., p. 98.

49

acţiunea de amăgire în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust. Din acest punct de vedere, înşelăciunea apare ca o infracţiune săvârşită cu intenţie directă, făptuitorul urmărind obţinerea unui folos material injust101.

Prin acest scop, se atribuie intenţiei caracter calificat, o vinovăţie calificată. Cerinţa esenţială vizează scopul acţiunii, respectiv un folos, un profit material injust. Pentru realizarea conţinutului infracţiunii de înşelăciune este necesar a se verifica – sub aspectul subiectiv – existenţa scopului urmărit de infractor, de a obţine un folos material injust…102, nu numai pentru sine, dar şi pentru altul.

În cazul variantei prevăzute în art. 215, alin. 3 Cod penal, cerinţa cu privire la scop nu este necesară. În cadrul acestei variante, latura subiectivă este realizată fiind suficientă “ştiinţa că se săvârşeşte o acţiune de inducere sau menţinerea în eroare cu ocazia încheierii sau executării unui contract şi că fără acea acţiune de amăgire contractul nu ar putea fi încheiat sau socotit ca fiind executat”103

Secţiunea a IV- a - Forme. Modalităţi. Sancţiuni

A. Formele infracţiuniia) Actele pregătitoare

În principiu, orice infracţiune intenţionată, pentru a fi comisă în condiţii optime, presupune o pregătire prealabilă care poate consta în diferite activităţi în funcţie de natura şi împrejurările în care se săvârşeşte infracţiunea.Infracţiunea de înşelăciune poate avea, fie o desfăşurare simplă, fie o desfăşurare pe faze succesive. Formele variate ale infracţiunii diferă după stadiul în care se află pregătirea sau executarea elementului material .

Actele pregătitoare, faptic, pot fi foarte diversificate, atât la varianta simplă, cât şi la celelalte variante. Ele însă nu au relevanţă juridică decât în măsura în care capătă caracterul unor acte de complicitate anterioară (atunci când s-a trecut la acte de executare, adică la săvârşirea infracţiunii şi aceasta s-a consumat, actele pregătitoare efectuate de terţi pot deveni acte de complicitate anterioară)104.

101 I.Gorgăneanu, Op. cit., p. 74.102 T. S., secţ. pen., dec. nr. 787/1975, în V. Papadopol, M. Popovici, Op. cit., p. 248, speţa nr. 5.103 Dongoroz, Op. cit., p. 531.104 I.Gorgăneanu, Op. cit., p. 75.

50

Potrivit Codului nostru penal în vigoare, actele pregătitoare nu sunt incriminate. Ele se sancţionează numai în măsura în care în partea specială a codului se prevede acest lucru, fiind asimilate, sub raportul sancţionării, cu tentativa.

Acţiunea de inducere în eroare necesită de cele de mai multe ori o atentă pregătire. În special în cazul variantei prevăzute la alin. 3, tratativele în vederea încheierii unui contract, ca şi operaţiile prin care se ajunge la executarea contractului, oferă un inevitabil prilej pentru pregătirea acţiunii de inducere în eroare105.

b) Tentativa

Tentativa, fiind o formă atipică, imperfectă, a infracţiunii pe care subiectul activ şi-a propus să o săvârşească, reprezintă ansamblul actelor de executare efectuate între momentul terminării actelor pregătitoare, pe de o parte, şi momentul producerii rezultatului, pe de altă parte106.

Tentativa, în cazul înşelăciunii, este pedepsită de lege107. Această formă imperfectă a infracţiunii există atunci când, datorită unor împrejurări independente de voinţa sa, făptuitorul nu a reuşit să ducă la până capăt acţiunea de inducere în eroare, precum şi atunci când a izbutit să inducă în eroare persoana vătămată dar nu s-a produs o pagubă. Se va reţine tentativă la infracţiunea de înşelăciune şi nu tentativă la infracţiunea de furt108 atunci când inculpatul, cu intenţia de a-şi însuşi o valiză , a solicitat călătorilor aflaţi în compartimentul unui vagon al unui tren de persoane, o valiză aparţinând unui călător ieşit din acel compartiment şi lăsată în păstrarea lor, sub pretextul că a fost trimis de proprietar pentru a i-o duce la vagonul restaurant. Cei solicitaţi nu i-au încredinţat valiza. Fapta nu constituie tentativă de furt deoarece, în speţă, nu este vorba de o simplă încercare neizbutită de luare, fără consimţământ, a unui bun mobil aparţinând altuia, ci de o încercare de inducere în eroare a călătorilor din compartiment, cărora inculpatul le-a spus că este trimis de proprietarul valizei, după ce, în prealabil, discutase cu acesta şi aflase unde îşi lăsase valiza.

Întrucât mijlocul folosit de inculpat, deşi apt de a induce în eroare, s-a dovedit totuşi a fi ineficient în situaţia dată, fapta nu poate constitui decât tentativă la infracţiunea de înşelăciune.

În practica judiciară s-au ivit unele probleme, îndeosebi în legătură cu tentativa improprie109 la infracţiunea de înşelăciune. Astfel, s-a pus problema

105 V.Dougoroz şi colectiv, Op. cit., p. 532.106 Gh.Nistoreanu şi colectiv, Op. cit., p. 532.107 “Tentativa infracţiunilor prevăzute în art. 215…se pedepseşte”, art. 222 Cod penal.108 Dec. nr. 288/1960 a T. reg. Cluj., col. I, în L.P. nr. 1/1961 cu notă de O.A.Stoica.109 “Există tentativă şi în cazul în care consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite, ori datorită împrejurării că în timpul

51

încadrării juridice a faptei unei persoane de a falsifica un bilet loto, înscriind numerele câştigătoare şi de a-l prezenta spre încasarea premiului corespunzător. În mod constant s-a hotărât că aceasta nu constituie o faptă imposibilă, ci o tentativă de înşelăciune.

Se va putea reţine tentativă absolut improprie sau tentativă absurdă (care după cum se ştie nu este pedepsibilă) atunci când o persoană falsifică în mod grosolan un bilet loto şi se duce cu acesta să încaseze premiul. Modul absurd de realizare a inducerii în eroare face ca fapta să nu capete natură penală ( ex. făptuitorul falsifică un bilet loto cu o cariocă de culoare roşie).

Depunerea la agenţia “loto” a unui loz falsificat, ulterior constatat nevalabil în cazul operaţiei de omologare, constituie tentativă la înşelăciune. Nu pot fi invocate dispoziţiile art. 20, alin. 3 Cod penal, de nepedepsire, deoarece neconsumarea infracţiunii nu s-a datorat modului în care a fost concepută executarea, ci s-a datorat defectuozităţii mijloacelor folosite.Consumarea infracţiunii de înşelăciune astfel concepută este condiţionată de verificarea identităţii numerelor înscrise pe talonul II, pe care îl depune jucătorul, cu numerele înscrise pe talonul I, rămas în posesia agenţiei “Loto”. Nu este exclus ca această verificare să se facă în mod defectuos, fie din culpă, fie din rea credinţă, şi în consecinţă, infracţiunea să se poată consuma făptuitorul încasând pe nedrept premiul şi producându-se în felul acesta paguba specifică acestei infracţiuni.

Nu constituie tentativă la infracţiunea de înşelăciune fapta unei persoane de a prezenta drept câştigător un bilet loto ale cărui cifre au fost modificate în aşa fel încât falsul apare evident, deoarece actul fiind alterat în asemenea mod, era imposibil să fie induşi în eroare cei care aveau îndatorirea să primească şi să verifice valabilitatea acestui bilet110.

Întrucât, în lipsa producerii pagubei, forma tip a înşelăciunii prevăzută în alin. 4 are un conţinut şi o structură asemănătoare cu cea prevăzută de art. 84, pct. 2 din Legea nr. 59/1934, considerăm că111 la aprecierea tentativei, elementul hotărâtor revine laturii subiective, adică scopului: dacă trăgătorul a urmărit obţinerea unui folos material injust, suntem în prezenţa tentativei la înşelăciune prin emitere de cecuri, iar în lipsa acestuia, suntem în faţa infracţiunii prevăzute de art. 84, pct. 2 din Legea nr. 59/1934.

c) Infracţiunea de înşelăciune - fapt consumat

O infracţiune se consideră consumată în momentul în care actele de executare, fiind duse până la capăt, s-a produs rezultatul specific acestui tip

când s-au săvârşit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află”, art. 20 alin. 2 Cod penal.110 I.Gorgăneanu, Op. cit., p. 50.111 A.Czika, Op. cit., p. 73.

52

particular de infracţiune: momentul consumării coincide, deci, cu realizarea conţinutului integral al infracţiunii şi al producerii pagubei.

La infracţiunile materiale, cum este cazul infracţiunii de înşelăciune, a cărei latură obiectivă include, în mod obligatoriu, ca rezultat – o vătămare materială – consumarea are loc în momentul producerii acestei urmări112.În cazul înşelăciunii, infracţiunea este considerată consumată din momentul în care acţiunea de inducere în eroare a reuşit să-l determine pe cel amăgit să adopte o poziţie patrimonială păgubitoare. Urmarea tipică trebuie să se fi realizat împreună cu cerinţa sa esenţială: pricinuirea pagubei113.

La înşelăciunea în convenţie, fapta se comite prin inducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract, eroare fără de care persoana vătămată nu ar fi încheiat sau executat convenţia în condiţiile stipulate. În practica judiciară s-a considerat că înşelăciunea în convenţii se consumă întotdeauna la încheierea contractului. Prin urmare, din moment ce acţiunile făptuitorului trebuie să aibă drept rezultat pricinuirea unei pagube materiale, acesta este momentul când se consumă infracţiunea de înşelăciune114. În legătură cu momentul consumării acestei infracţiuni dorim să mai facem următoarele precizării.

În ceea ce priveşte infracţiunea de înşelăciune în practica judiciară într-o părere se consideră că aceasta se consumă la data producerii pagubei, şi nu la data inducerii în eroare a persoanei vătămate. Astfel, inculpata a falsificat un act la data de 9 decembrie 1989 prin care s-a dispus efectuarea unei plăţi la data de 16 decembrie 1989. Având în vedere că plata s-a făcut la o dată ulterioară – 26 decembrie- infracţiunea de înşelăciune se consumă la această dată deoarece atunci s-a produs şi paguba115.

Într-o altă speţă116 s-a constatat că inculpatul a vândut persoanei vătămate 15 cupoane agricole false încasând suma de 2.025.000 lei. Încadrarea juridică a faptei este în înşelăciune conform art. 215 alin. 1 şi 3 C.pen (înşelăciune în convenţii) şi se consumă în momentul în care făptuitorul a vândut cupoanele şi a primit banii. Faptul că ulterior partea vătămată observă că cupoanele sunt false şi cere banii înapoi nu are nici o relevanţă în ceea ce priveşte consumarea infracţiunii. Paguba se produce în momentul

112 V.Dobrinoiu şi colectiv, Drept penal, partea generală, Bucureşti, 1998, p. 181.113 V.Dongoroz, Op. cit., p. 530.114 “În speţă, inculpata, gestionară la o unitate de profil alimentar, constatând că are o lipsă în gestiune, a falsificat o factură emisă pe seama unui spital, adăugând la mărfurile real livrate şi altele pe care nu le-a livrat, transformând suma de 600 lei, preţ real datorat, în 6000 lei. Factura a fost emisă la 9.11.1989 şi a fost achitată la 26.12.1989. rezultă că momentul consumării infracţiunii de înşelăciune a avut loc la 26.12.1989”, C.S.J, dec. nr. 1143/1992, în Dreptul nr. 2/1993, p. 79.115 C.S.J., s.pen., d. Nr. 1143 din 30.04.1992, CENTRUL TERITORIAL DE CALCUL ELECTRONIC P. NEAMŢ, APLICAŢIA PE CALCULATOR LEGIS, Modulul jurisprudenţă116 C.S.J., s.pen., d. Nr. 3713 din 29.09.2000, LEGIS

53

efectuării tranzacţiei, iar recuperarea banilor de către partea vătămată, echivalează cu o recuperare a prejudiciului care se situează în timp după momentul consumării. În cauză nu se putea reţine o tentativă la înşelăciune decât dacă, înainte de a da banii, partea vătămată observa că acele cupoane sunt false şi refuza efectuarea în continuare a tranzacţiei.

De asemenea într-o altă cauză s-a reţinut infracţiunea de înşelăciune în formă consumată şi nu ca tentativă, chiar dacă până la urmă nu s-a produs o pagubă certă. Astfel inculpaţii s-au prezentat la direcţia de muncă judeţeană cu acte false din care rezulta că nu posedă terenuri agricole în proprietate pentru a beneficia de ajutor de şomaj. Sumele constituind valoarea ajutorului de şomaj au fost virate, dar nu au mai apucat să ajungă la infractori deoarece, faptele inculpaţilor între timp au fost descoperite117.

Acelaşi raţionament cu privire la consumarea infracţiunii se poate folosi şi în cazul înşelăciunii prin cecuri, când infracţiunea se consumă în momentul emiterii(înmânării) cecului ştiind că pentru valorificarea lui nu există acoperirea necesară. Dacă partea vătămată întârzie încasarea cecului, iar până la momentul prezentării la bancă pentru încasarea acestuia, făptuitorul primeşte o sumă de bani de la un debitor al său astfel încât cecul se poate încasa, considerăm că şi în condiţiile descrise infracţiunea de înşelăciune s-a consumat încă din momentul încheierii tranzacţiei şi emiterii cecului ştiind că pentru valorificarea lui nu exista acoperirea necesară . Faptul că partea vătămată a putut încasa cecul constituie doar o întâmplare. La fel de bine se putea deplasa mai devreme să încaseze cecul şi atunci nu mai era nici un dubiu cu privire la consumarea infracţiunii, pentru că disponibilul nu exista118.

Consumarea infracţiunii nu trebuie neapărat legată întotdeauna de producerea pagubei. În general această infracţiune se săvârşeşte în cadrul încheierii şi derulării contractelor de vânzare –cumpărare. În cadrul acestor contracte transferul dreptului de proprietate are loc în momentul formării acordului de voinţă şi al predării mărfii. Ori dacă acordul de voinţă s-a format, făptuitorul preluând marfa şi înmânând cocontractantului un cec pentru care nu exista acoperirea necesară considerăm că paguba, din acest moment este produsă iar infracţiunea este consumată. În acest caz s-ar putea exprima şi opinia că ar exista o tentativă la înşelăciune sub forma tentativei perfecte dar această opinie nu o împărtăşim. Faptul că în exemplul anterior în contul făptuitorului intră o sumă de bani de la un debitor al său şi se poate încasa cecul echivalează cu o recuperare a prejudiciului de către partea vătămată. De asemenea în acest caz s-ar mai putea invoca şi o cauză de nepedepsire a tentativei – împiedicarea producerii rezultatului119- avându-se în

117 Gh.Ivan, Momentul consumării infracţiunii de înşelăciune, R.D. nr. 8/1999, p. 95118 În acest sens a se vedea Curtea de Apel Bucureşti, sec. I pen., dec. nr. 65/A/1996, în RDP nr.2/1997119 A se vedea Al. Boroi, V. Radu-Sultănecu, N Neagu, Drept penal. Partea specială, Culegere de speţe pentru uzul studenţilor, Editura All Beck, Bucureşti 2002, Comentariu la

54

vedere ,,efortul” depus de făptuitor pentru a intra banii în contul său astfel încât cecul emis anterior să poată fi încasat dar nici cu această părere nu putem fi de acord.

d) Infracţiunea de înşelăciune -fapt epuizat-

În cazul anumitor categorii de infracţiuni, este posibil ca, după ce fapta s-a consumat, prin producerea rezultatului specific, acesta să se amplifice, fie în cadrul unui proces natural, fără nici o nouă intervenţie, a făptuitorului, fie datorită prelungirii acţiunii sau inacţiunii tipice şi după atingerea momentului consumativ.

Momentul în care amplificarea rezultatului încetează este momentul epuizării, iar infracţiunile care au cunoscut o asemenea amplificare a rezultatului sunt fapte penale epuizate120.

Acţiunea de amăgire poate îmbrăca uneori forma unei activităţi infracţionale continuate, epuizarea infracţiunii de înşelăciune fiind posibilă, mai ales la varianta specială prevăzută în art. 215, alin. 3 Cod penal, când executarea contractului se face în mod eşalonat. În aceste cazuri, epuizarea are loc în momentul executării ultimului act din contract.

Sunt situaţii în practica judiciară când elementul material al laturii obiective se prezintă sub forma unor acţiuni repetate de inducere în eroare, unele dintre ele comise în varianta simplă a infracţiunii de înşelăciune, iar altele în variantele calificate. În aceste situaţii infracţiunea va fi socotită că a fost săvârşită în varianta calificată, reţinându-se forma agravată .

Plenul Tribunalului Suprem, pornind de la practica judiciară neunitară a statuat că, în cazurile când legea penală prevede că anumite efecte juridice se produc în raport cu data săvârşirii infracţiunii, prin această expresie se înţelege data actului de executare ce caracterizează latura obiectivă a infracţiunii, iar nu data consumării acesteia prin producerea rezultatului. La încadrarea juridică a faptei se va avea în vedere rezultatul produs, în toate cazurile în care aceasta este condiţionată de producerea unui anumit rezultat121.

În cazul infracţiunilor continue, data săvârşirii este aceea a încetării acţiunii sau inacţiunii, iar în cazul infracţiunilor continuate, aceasta este data comiterii ultimei acţiuni sau inacţiuni122.

În cazul în care, acţionând în baza aceleaşi rezoluţii, în săvârşirea unora dintre acţiunile de inducere în eroare, inculpatul, pentru a câştiga încrederea victimelor, şi-a atribuit o calitate mincinoasă, există o singură infracţiune – CONTINUATĂ – de înşelăciune, prevăzută în art. 215 alin. 2 Cod penal,

speţa nr. 67, p. 215 120 V.Dobrinoiu şi colectiv, Op. cit., p. 182.121 Plenul Trib.Suprem, dec. de îndrumare nr. 1/1987, în R.R.D., nr. 8/1987, p. 45-48.122 I.Gorgăneanu, Op. cit., p. 36.

55

chiar dacă unele dintre acţiunile componente au fost comise în condiţiile formei de bază, prevăzută în art. 215, alin. 1 Cod penal123.

Potrivit art. 41, alin. 2 Cod penal, acţiunile sau inacţiunile ce alcătuiesc infracţiunea continuată – întregite, desigur, cu rezultatul şi cu latura subiectivă – trebuie să prezinte, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni. Pentru a se integra în unitatea pe care o constituie infracţiunea continuată, este indispensabil ca acţiunile sau inacţiunile reiterate la diferite intervale de timp, considerate individual, să realizeze, fiecare, elementul material al uneia şi aceleiaşi infracţiuni. Legea condiţionează, aşadar, existenţa infracţiunii continuate de omogenitatea juridică a termenilor săi constitutivi.

Totuşi, cerinţa omogenităţii juridice nu exclude posibilitatea ca – în condiţiile unităţii de rezoluţie – în cuprinsul aceleiaşi infracţiuni continuate, acţiuni – inacţiuni specifice formei de bază, simple, a infracţiunii să coexiste cu acţiuni – inacţiuni ce corespund uneia sau mai multor forme calificate ale acesteia, căci şi unele şi altele prezintă trăsăturile aceluiaşi tip particular de infracţiune.În teoria juridică şi practica judiciară din ţara noastră este cvasiunanim admis că, pentru a exista unitate de rezoluţie este de ajuns ca, făptuitorul să-şi fi reprezentat, în momentul luării hotărârii, activitatea infracţională, desfăşurată ulterior, în ansamblul ei.

Această reprezentare nu implică însă o imagine exactă a acţiunilor – inacţiunilor ce urmează a se înfăptui, a condiţiilor de săvârşire sau a urmărilor ce vor surveni; este suficientă chiar şi o prevedere în linii generale a activităţii infracţionale, a rezultatelor sale, o cunoaştere doar generică a condiţiilor în care se vor comite acţiunile – inacţiunile componente124.

Rezoluţia unică ce stă la baza infracţiunii continuate fiind o reprezentare de ansamblu a activităţii infracţionale, face posibil ca, în timpul procesului de executare, să aibă loc unele precizări, concretizări şi amplificări în conţinutul acestei reprezentări cu caracter general, fără a i se afecta unitatea şi implicit aptitudinea de a constitui elementul subiectiv al unei singure infracţiuni continuate. De aici rezultă că modificarea condiţiilor de săvârşire pe parcursul desfăşurării activităţii infracţionale, nu presupune în mod

123 Prin sentinţa penală nr. 1085/1983 a Judecătoriei Sect. 5, Bucureşti, inculpatul B.P. a fost condamnat la câte 2 ani închisoare pentru 54 de infracţiuni de înşelăciune, prevăzute în art. 215 alin. 1 Cod penal.

Instanţa a reţinut, în fapt, că în perioada aprilie 1981 – august 1982, inculpatul a indus în eroare numeroase persoane, făcându-le să creadă că le va executa lucrări dentare ori le va procura diverse medicamente şi astfel a primit în total, suma de 149.762 lei.

Prin recursul declarat, procuratura Sect. 5 Bucureşti susţine, printre altele, că în mod greşit instanţa n-a făcut aplicarea art.215 alin.2 Cod penal, întrucât în săvârşirea unora dintre faptele de înşelăciune, inculpatul şi-a atribuit calitatea mincinoasă de medic stomatolog.Recursul este întemeiat.124 T.S., secţ. pen., dec. nr.3876/1971, în R.R.D. nr.10/1972, p.181.

56

necesar, o “novare” a rezoluţiei şi că, în cadrul aceleiaşi infracţiuni continuate, acţiuni – inacţiuni ce corespund formei tipice a infracţiunii pot coexista cu acţiuni – inacţiuni ce prezintă trăsăturile unor forme agravate ale infracţiunii respective.

B. Modalităţile infracţiunii de înşelăciunea) Modalităţi normative

Potrivit art. 215 din Codul penal, infracţiunea de înşelăciune prezintă modalitatea normativă simplă prevăzută în alin. 1, art. 215 din Codul penal în care este incriminată inducerea în eroare prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă.

În alin. 3 al art. 215 din Codul penal este prezentată modalitatea de specie care constă în inducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane, cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârşită astfel încât cel înşelat, fără această eroare, nu ar fi încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate.

Cele două modalităţi prezentate sunt diferenţiate, între altele, şi prin forma pe care o ia raportul juridic patrimonial125 (fără contract sau în legătură cu încheierea sau executarea unui contract).

În afara acestor două modalităţi, art. 215 alin. 2 din Codul penal reglementează şi o a treia, ce constituie o formă agravantă a înşelăciunii, fiind comună primelor două. Această modalitate agravată este în legătură cu mijloacele folosite pentru inducerea sau menţinerea în eroare, mijloace ce sunt în măsură să asigure reuşita acţiunii. Rezultă că, atât varianta simplă, cât şi cea specială sunt susceptibile de a fi comise în această variantă agravantă, în situaţia în care, în latura faptică, “apar nume ori calităţi mincinoase ori alte mijloace frauduloase”126.

Dacă mijlocul fraudulos folosit constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile de la concursul de infracţiuni. Astfel, infracţiunea de înşelăciune poate fi comisă în concurs cu vreuna din infracţiunile următoare: uzurpare de calităţi oficiale (art. 240 Cod penal), port nelegal de uniforme (art. 241, alin. 2 Cod penal); exercitarea fără drept a unei profesii(art. 281 Cod penal); fals material sau intelectual (art. 288 şi 289 Cod penal); uz de fals (art. 291 Cod penal).

O altă modalitate normativă este cea a emiterii unui cec fără acoperire, retragerea, după emitere, a proviziei, în tot sau în parte, ori interzicerea trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, în scopul de a

125 I.Gorgăneanu, Op. cit., p.27.126 Idem.

57

obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust, dacă s-a pricinuit o pagubă posesorului cecului.

Ultima modalitate normativă care este una agravată este cea prevăzută în art. 215 alin. 5 şi se realizează în situaţia în care prin înşelăciune se produc consecinţele deosebit de grave la care se referă art. 146 din Codul penal.

b) Modalităţi fapticePentru infracţiunea de înşelăciune pot exista nenumărate modalităţi faptice, în funcţie de împrejurările în care aceasta se desfăşoară.

c) SancţiuniSistemul de sancţionare este cel cuprins în art. 215 Cod penal pentru toate variantele infracţiunii de înşelăciune. Astfel, pentru varianta simplă, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 12 ani.

În cazul primei variante agravante, când s-au folosit mijloace frauduloase, pedeapsa este închisoare de la 3 la 15 ani. Aceleaşi pedepse, după caz, sunt prevăzute şi pentru variantele speciale prevăzute în art. 215, alin. 3 şi 4 din Codul penal.

În cadrul formei agravate, dacă mijlocul fraudulos folosit constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile de la concursul de infracţiuni, prevăzute în art. 33 şi art. 34 Cod penal.

În situaţia variantei agravate prevăzută în art. 215, alin. 4 din Codul penal, pedeapsa este închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.

Pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi se aplică obligatoriu când fapta a avut consecinţe deosebit de grave, şi facultativ în toate celelalte cazuri dacă pedeapsa închisorii concret stabilită de instanţă este de 2 ani sau mai mare şi sunt temeiuri ce justifică aplicarea acesteia127.

În caz de participaţie se aplică regulile prevăzute în art. 23-31 Cod penal.

Tentativa se pedepseşte potrivit regulilor stabilite în art. 21 Cod penal. La individualizarea pedepselor se au în vedere dispoziţiile generale cuprinse în Capitolul V din titlul III, partea generală a Codului penal, respectiv cele privitoare la starea de recidivă (art. 37-40 Cod penal), unitatea infracţiunii continuate şi complexe (art. 41-42 Cod penal), dispoziţiile privind limitele generale ale pedepselor (art. 53 Cod penal), precum şi pe cele privind criteriile generale de individualizare a pedepselor şi de reţinere a circumstanţelor atenuante şi agravante (art. 72-80 Cod penal).

De asemenea, se vor avea în vedere la stabilirea pedepsei dispoziţiile din partea specială ori din legi penale speciale, precum şi orientările Curţii Supreme de Justiţie în materie.

127 Gh. Nistoreanu ş. a., Op. cit., p. 251.

58

.

CAPITOLUL III CORELAŢII CU ALTE INFRACŢIUNI

Secţiunea I- Probleme introductive

Infracţiunea de înşelăciune , poate prezenta, în tot sau în parte, unele asemănări şi deosebiri în comparaţie cu alte infracţiuni reglementate în Codul penal. Uneori, asemănările şi deosebirile vizează toate elementele constitutive ale infracţiunii, iar alteori numai unul sau unele din aceste elemente, după cum poate exista chiar o denumire marginală asemănătoare, dar cu un tratament juridic diferit. Pentru a compara între ele, două sau mai multe infracţiuni, trebuie să existe cel puţin două elemente juridice esenţiale comune acestora, care să le apropie, să le facă comparabile. Acestea sunt, în primul rând, obiectul şi latura obiectivă a infracţiunilor comparabile, elemente în baza cărora legiuitorul a procedat, în procesul legiferării, la alcătuirea grupelor şi subgrupelor de infracţiuni, având în vedere coeficientul lor de omogenitate. Aşa se explică faptul că în partea specială a Codului penal există mai multe titluri, iar în cadrul lor capitole şi secţiuni ce grupează unele infracţiuni care au un obiect juridic generic comun tuturor infracţiunilor din acest grup.

În cele ce urmează, având în vedere doctrina şi practica judiciară în materie, vom trata tocmai asemenea deosebiri existente între infracţiunea de înşelăciune şi alte infracţiuni reglementate de legea noastră penală, evidenţiind elementele caracteristice de diferenţiere care există între ele.

59

Secţiunea a II-a - Infracţiunea de înşelăciune, înşelăciunea la măsurătoare şi înşelăciunea privind calitatea mărfurilor

Infracţiunile enumerate, propuse spre această analiză comparativă fac parte din grupe diferite, chiar dacă denumirea lor marginală pare a fi asemănătoare.Astfel, înşelăciunea este reglementată în cadrul infracţiunilor contra patrimoniului (art. 215 Cod penal), în timp ce înşelăciunea la măsurătoare şi înşelăciunea cu privire la calitatea mărfurilor sunt reglementate în cadrul infracţiunilor cu privire la regimul stabilit pentru anumite activităţi economice (art. 296 şi art. 297 Cod penal ). Aşadar, de la bun început se impune precizarea că obiectul juridic al celor trei infracţiuni este total diferit şi, ca atare, nu se poate face comparaţie între ele. Domeniile în care pot fi săvârşite sunt, de asemenea, diferite, bine delimitate. De altfel, din denumirea celor două infracţiuni – înşelăciunea la măsurătoare şi înşelăciunea cu privire la calitatea mărfurilor- rezultă că ele privesc circuitul economic în general şi circulaţia bunurilor materiale în special, circulaţie ce implică efectuarea unei operaţii de măsurare a bunurilor ce fac obiectul acestei activităţi ori o comportare necorectă a unei persoane ce falsifică sau substituie mărfuri sau orice alte produse ori le expune spre vânzare sau le vinde, cunoscând că acestea sunt falsificate sau substituite.

Deşi specificul acestor două fapte constă în inducerea în eroare, în amăgirea unei persoane fizice sau juridice (sub acest aspect se aseamănă cu infracţiunea de înşelăciune), ele privesc însă cantitatea sau calitatea bunurilor sau a mărfurilor ce fac obiectul circuitului economic. Aceste două infracţiuni sunt infracţiuni de pericol ele existând prin simpla săvârşire a acţiunilor încriminate nemaifiind nevoie să se producă un rezultat concret sau o pagubă. Specificul acestor două infracţiuni de a fi infracţiuni de pericol rezultă şi din denumirea titlului din care fac parte ,, infracţiuni la regimul stabilit pentru anumite activităţi economice” .

Pentru a nu depăşi explicaţiile care ni le-am propus a le prezenta, conchidem că între infracţiunea de înşelăciune şi celelalte două infracţiuni la care ne-am referit nu există legături de conţinut care să le facă comparabile, rezultând de aici că, denumirea marginală din Codul penal- înşelăciunea-, nu este suficientă a le apropia şi a le face comparabile128.

Secţiunea a III-a - Infracţiunea de înşelăciune şi traficul de influenţă

Inducerea în eroare a unei persoane, săvârşită în anumite condiţii, poate realiza conţinutul altei infracţiuni, ceea ce este de natură să ridice uneori

128 I.Gh.Gorgăneanu, Aspecte teoretice şi practice privind infracţiunea de înşelăciune, Serviciul editorial şi cinematografic, Bucureşti, 1984, p. 50-51.

60

dificultăţi în practică, mai ales când se pune problema încadrării unei fapte ca înşelăciune sau trafic de influenţă. Traficul de influenţă, care este o infracţiune în legătură cu serviciul, presupune o acţiune de inducere în eroare, deoarece făptuitorul pretinde că are influenţă asupra unui funcţionar, deşi în realitate nu are, făcând ca o persoană interesată în cumpărarea influenţei să-i dea, să-i promită daruri sau orice alt folos.

Dar, spre deosebire de înşelăciune, pentru existenţa căreia este suficientă o activitate de inducere în eroare urmată de pricinuirea unei pagube, în cazul traficului de influenţă, făptuitorul obţine folosul în urma promisiunii că va interveni la acel funcţionar în legătură cu atribuţiile de serviciu ale acestuia, ceea ce înseamnă că, traficul de influenţă presupune condiţii în plus, care îl particularizează şi care constituie, în felul acesta, tot atâtea criterii de diferenţiere a acestei infracţiuni, de înşelăciune.

Pe baza acestor criterii, în practica judiciară s-a decis că – de exemplu, nu constituie infracţiunea de trafic de influenţă, ci infracţiunea de înşelăciune, fapta inculpatului care, sub pretextul de a recompensa un funcţionar, după ce acesta efectuase un act în cadrul atribuţiilor sale de serviciu, a pretins reclamantului un dar, pe care şi l-a însuşit. Fapta nu constituie într-adevăr infracţiunea de trafic de influenţă, deoarece pentru existenţa acestei infracţiuni este necesar ca acel act să nu se fi îndeplinit în momentul săvârşirii faptei de către traficantul de influenţă.

În cazul infracţiunii de trafic de influenţă obiectul juridic special al acestei infracţiuni îl constituie relaţiile sociale a căror formare şi dezvoltare se întemeiază pe încrederea şi prestigiul de care trebuie să se bucure orice funcţionar şi orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei persoane juridice, cerinţe pentru realizarea cărora este necesară înlăturarea oricăror suspiciuni care s-ar putea crea cu privire la activitatea acestora prin săvârşirea faptei prevăzută la art. 257 Cod penal.

În schimb, obiectul juridic special al infracţiunii de înşelăciune îl constituie relaţiile sociale privind strict patrimoniul unor persoane fizice sau juridice, relaţii ce iau naştere şi se desfăşoară pe baza bunei credinţe a subiecţilor acestor raporturi, a încrederii ce şi-o acordă reciproc între ei fără a implica în mod real poziţia unor unităţi sau persoane juridice terţe ( ca subiecte pasive secundare) de către ambii participanţi sau cel puţin de către subiectul activ al inducerii în eroare.

În cazul infracţiunii de trafic de influenţă, subiectul pasiv este persoana juridică, sau în subsidiar funcţionarul determinat în a cărui atribuţie de serviciu intră îndeplinirea unui act anumit sau un funcţionar care poate fi determinat prin precizarea actului pentru a cărui îndeplinire urmează a se exercita influenţa: chiar dacă nu a fost indicat expres subiectul pasiv secundar este suficientă determinarea actului, a sferei de atribuţii a unui funcţionar anume, singurul care are asemenea atribuţii, şi deci făcându-se posibilă indicarea – chiar imediată- a funcţionarului.

61

Interesele traficantului de influenţă intră în conflict cu interesele sociale, „ publice”; în lipsa unui interes real, legitim sau chiar nelegitim, fapta va constitui o înşelăciune sau, eventual, un şantaj, în funcţie de manoperele folosite, respectiv de metodele folosite de autor în scopul obţinerii folosului material injust129.

Nu constituie infracţiunea de trafic de influenţă, influenţa afirmată de infractor asupra unor activităţi ce intră în sfera atribuţiilor legale ale altor organe130, sau după ce funcţionarul, în cadrul atribuţiilor sale legale, îndeplinise deja actul131.

În asemenea situaţii, faptele pot constitui infracţiunea de înşelăciune, dacă cumpărătorul de influenţă nu a avut cunoştinţă de neconcordanţa dintre relatările traficantului şi realitate, şi deci a fost indus în eroare132.Ne apropiem astfel de elementul determinant de delimitare a celor două infracţiuni, şi anume crearea unei stări de pericol pentru activitatea persoanei juridice în serviciul căreia se află subiectul pasiv secundar, stare de pericol ce constă în atingerea adusă prin expunerea reputaţiei şi corectitudinii anumitor funcţionari şi a unor persoane juridice determinatem, la neîncredere şi suspiciuni133.

Ori de câte ori se constată că o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar primeşte ori pretinde foloase sau acceptă promisiuni pentru a-l determina pe acel funcţionar să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, vom fi în prezenţa cel puţin a unui trafic de influenţă, acesta putând coexista cu alte infracţiuni, în concurs.

Astfel, în cazul în care traficantul cumpără favoarea unui funcţionar pentru îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, el se face vinovat şi de infracţiunea de dare de mită134, sau de infracţiunea de primire de foloase necuvenite135.

129 A se vedea, de exemplu, T.S. secţ. pen., dec. nr. 2287/1970, în CD/1970, p. 412 şi în RRD. nr. 9/1970, p. 159.130 A se vedea, de exemplu, T.S., col. pen., dec. nr. 41/1970, în CD./1970, p. 381.131 T. reg. Banat, dec. pen. nr. 2034/1963, în J.N. nr. 1/1965, p. 172.132 T.reg. Maramureş, dec. pen. nr. 253/1962, în J.N. nr. 8/1963, p. 170.133 S.Kahane, Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, în V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Paretea specială, vol. IV, Editura Academiei, Bucureşti, 1972, p. 156.134 Gh. Dârângă, D. Lucinescu, Comentariu, în Codul penal al R. S. R. comentat şi adnotat. Partea specială, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 102.135 Dacă funcţionarul primeşte foloase după ce a îndeplinit un act în virtutea funcţiei şi la care era obligat, dar după ce săvârşise infracţiunea de trafic.

62

Dacă traficantul intervine efectiv pe lângă funcţionar pentru a-l determina la o acţiune ilicită, ne aflăm în faţa unui concurs între un trafic de influenţă şi o instigare la infracţiunea de abuz în serviciu136.

De asemenea, traficul de influenţă trebuie sancţionat în concurs cu infracţiunea de înşelăciune dacă traficarea reprezintă un mijloc de amăgire pentru o inducere în eroare137.

Dar nu orice intervenţie, chiar remuneratorie, este ilicită, persoanele care intermediază pe lângă autorităţi în virtutea profesiei lor neintrând în cadrul prohibitiv al legii.

Infracţiunea aduce atingere unor activităţi de interes public, fără a defini interesul decât prin trimitere la art. 145 Cod penal. Prin interes public, în sensul art. 145 Cod penal, se înţelege un drept recunoscut de lege reflectând o necesitate socială ce impune instituirea de activităţi de servicii de utilitate colectivă de către autorităţile publice prin mijloace de drept administrativ, în organizarea unor servicii la nivel statal, răspunzând unor nevoi comunitare, sau uzului public, în serviciul statului şi al societăţii civile.

Considerăm referirea la instituţii ca fiind inutilă, aceste entităţi operând în sistem de autorităţi publice, de autorităţi autonome ale administraţiei locale sau în regim de regii autonome sau de societăţi comerciale138.

În consecinţă, interesul public priveşte orice persoană juridică, altele decât societăţile comerciale în relaţii civile sau comerciale.

În practica judiciară139 s-a reţinut drept infracţiunea de trafic de influenţă fapta inculpatei care a susţinut în faţa părţilor vătămate care aveau nevoie de locuinţe, că are cunoştinţe şi relaţii la Regia Autonomă URBIS Timişoara, unde cunoaşte o funcţionară cu prenumele de Ana şi la Primărie, unde cunoaşte un funcţionar, Alexandru şi prin intermediul cărora le poate obţine apartamente în schimbul unor sume de bani.

Pentru a fi credibilă, a arătat acestora o listă cuprinzând mai multe apartamente şi case proprietate de stat precum şi o legitimaţie cu antetul URBIS, din care rezulta că este funcţionară la această unitate.

136 Remiterea unei sume de bani unui funcţionar, din partea unei persoane, pentru ca aceasta să îndeplinească un act privitor la îndatoririle sale de serviciu, întruneşte elementele complicităţii la infracţiunea de luare de mită, iar nu ale infracţiunii de trafic de influenţă, întrucât iniţiativa ilicităţii aparţine funcţionarului (T. S., secţ. Pen., dec. nr. 1435/1983, în C. D., p. 247-248).137 Peste plata influenţei, pretinde mincinos un folos şi pentru funcţionar, amăgirea prin care s-a săvârşit şi traficarea constituind prin ea însăşi o înşelăciune, iar traficul serveşte ca mijloc fraudulos pentru realizare amăgirii.138 Cuprivire la domeniul public a se vedea L.Giurgiu, Domeniul public, Editura tehnică, Bucureşti, 1997, p.69.Cu privire la serviciile publice a se vedea A.Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Editura Nemira, Bucureşti, 1996, p.106 şi p.193.139 C. de Apel Timişoara, s. pen., d. nr. 180 din 12 februarie 1998, Legis

63

Prin acest procedeu a primit în luna septembrie 1994 suma de 3.000 D.M., în luna iulie 1996 suma de 2.000 D.M., în luna august suma de 2.500 D.M. şi în luna octombrie 1996 suma de 2.500 D.M. de la părţile vătămate.În literatura de specialitate deseori se pune problema diferenţierii infracţiunii de înşelăciune de traficul de influenţă. Aceste soluţii teoretice se fundamentează pe soluţiile instanţelor de judecată . Astfel s-a apreciat că pentru existenta infracţiunii de trafic de influenta nu este necesara nominalizarea funcţionarului asupra căruia traficantul are influenta sau lasă să se creadă că are influenta, fiind suficient ca el să se refere la pretinsa sau reala influenţă ce o are asupra funcţionarilor dintr-un serviciu în competenta căruia intră rezolvarea solicitării beneficiarului traficului de influentă. Modul asemănător de operare în mai multe cazuri de trafic de influentă este insuficient pentru a defini o intenţie unică, în condiţiile în care particularităţile legate de timpul, locul şi împrejurările în care s-au comis faptele, duc la concluzia ca infracţiunea a fost consumată, în întregime, în fiecare caz în parte. Prin sentinţa penală nr. 23 din 11 februarie 1997 a Tribunalului Argeş, inculpatul B.M. a fost condamnat pentru săvârşirea a cinci infracţiuni concurente de trafic de influenţă prevăzute de art. 257 Cod penal, dispunându-se contopirea pedepselor.

S-a reţinut140 că, în perioada 1994-1995, inculpatul a pretins şi primit diferite sume de bani de la cinci persoane, faţă de care a afirmat că, având influenţă pe lângă funcţionarii de la filialele Piteşti, Bucureşti şi Dolj ale Registrului Auto Român, poate să-i determine să le înmatriculeze autoturisme, achiziţionate din străinătate, cu o vechime mai mare de 8 ani de la data fabricării. Mergând pe aceeaşi linie de idei în practica judiciară s-a statuat regula conform căreia pentru existenţa infracţiunii nu este necesar a se indica numele funcţionarului, fiind suficient să se indice, direct sau indirect, calitatea acestuia.

Prin decizia actului la care urmează a fi determinat funcţionarul se indica, indirect, calitatea acestuia rezultată din competenţa de a îndeplini acel act, ceea ce este suficient pentru a se reţine existenţa infracţiunii de trafic de influenţă.

Prin sentinţa penală nr. 17 din 24 ianuarie 1977 a Judecătoriei Oraviţa, rămasă definitivă prin neapelare, inculpaţii A.G. si L.F. au fost condamnaţi pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 1 din Codul penal. Instanţa a reţinut că, la 16 octombrie 1995, inculpaţii au pretins părţilor vătămate şi apoi au primit sumele de 600 de D.M. şi 100.000 de lei

140 A se vedea C.S.J. ,s. pen. , d. nr. 1.040 din 23 aprilie 1998, Legis

64

pentru a interveni la poliţie şi la parchet în vederea punerii în libertate a fiului lor aflat în curs de cercetare în stare de arest141.

Soluţiile prezentate în practica judiciară nu sunt întotdeauna unitare instanţele superioare pe bună dreptate fiind obligate să pronunţe soluţii contrare celor pronunţate de instanţele inferioare în grad, care sunt în concordanţă cu prevederile legale. Într-un caz concret142 instanţa a reţinut că, în anii 1994 şi 1995, inculpatul a promis mai multor persoane că va interveni la cunoscuţii pe care pretindea că-i are în cadrul poliţiei, pentru înmatricularea unor autoturisme mai vechi de 8 ani, pentru restituirea permisului de conducere ridicat, pentru netrimiterea în judecată a unor persoane sau punerea în libertate a celor arestaţi. Tribunalul a motivat că faptele încadrate prin rechizitoriu în infracţiunea de trafic de influenţă nu întrunesc elementele constitutive ale acestei infracţiuni, deoarece simpla afirmaţie a inculpatului că ar avea relaţii la poliţie, fără a indica serviciul la care urma sa apeleze pentru realizarea actelor la care s-a referit în discuţiile avute cu cele sase persoane interesate, nu este de natură a crea acestora certitudinea că este în măsură să intervină pentru îndeplinirea actului dorit, reţinând în cele din urmă infracţiunea de înşelăciune. În continuare, în speţa prezentată, procesul penal şi-a urmat cursul ajungându-se până în faza recursului în anulare, în cele din urmă pronunţându-se soluţia conform prevederilor legale.

După cum se ştie potrivit art. 257 alin. 1 C. pen., infracţiunea de trafic de influenţă constă în primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau pretinde că are influenţă asupra unui funcţionar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu. Este de necontestat că inculpatul a pretins şi primit bani, în toate cele şase cazuri în care instanţele au reţinut săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, pentru a determina lucrători din cadrul poliţiei locale asupra cărora a lăsat să se creadă că ar avea influenţă, să rezolve într-un anumit fel situaţiile în care erau interesate persoanele de la care a luat banii. În această privinţă este de observat că, aşa cum s-a arătat în deciziile instanţei de apel şi de recurs, toate cele şase persoane având interese pentru rezolvarea cărora au intrat în legătură cu inculpatul, au declarat că i-au dat sumele reţinute în acele hotărâri. În fiecare dintre cazuri, inculpatul a fost cel care a avut iniţiativa şi a pretins banii, cu care prilej îi asigura pe cei cărora le lua banii că le va rezolva situaţiile în care erau interesaţi, asigurându-i că, pentru aceasta, va apela la cunoştinţele pe care le are la poliţie. Dar, referirea pe care inculpatul o făcea la sprijinul cunoştinţelor sale din poliţie nu a avut doar caracter general, cum se arată în recursul în anulare, ci a

141 C.S.J. . s.pen. , d. nr. 2.383 din 10 iunie 1999, Legis142 C.S.J., s.pen., d. nr. 15 din 5 februarie 2001, Legis

65

prezentat aspecte concrete, de fiecare dată fiind sugerată implicarea unor persoane care făceau credibile afirmaţiile sale în legătură cu influenţa de care pretindea că se bucură. Astfel, pentru restituirea permisului de conducere suspendat, inculpatul a indicat numele a doi ofiţeri de poliţie şi al unei alte persoane, pretinzând că-i cunoaşte. Faţă de aceste probe, din care rezultă că inculpatul a făcut atât afirmaţii cu caracter general, în sensul că are cunoştinţe la poliţie prin intermediul cărora poate rezolva situaţiile în care cele 6 persoane sus-menţionate erau interesate, cât şi referiri concrete la anumiţi ofiţeri de poliţie, afirmaţii credibile, fiind văzut într-un caz intrând la poliţie şi ieşind însoţit de un ofiţer, se impune concluzia că inculpatul era cunoscut ca o persoană aflată în relaţii cu cadre ale poliţiei, încât persoanele de la care a pretins şi primit banii puteau crede că el avea influenţă asupra cadrelor din poliţie. De asemenea, invocarea lipsei de competenţă a lucrătorilor de poliţie în rezolvarea chestiunilor privind starea de libertate a unor persoane cercetate sau în legătură cu trimiterea lor în judecată nu are semnificaţia ce i se atribuie, cât timp modul de efectuare a cercetărilor poate influenţa asupra luării unor atare măsuri. Nu se poate considera, deci, că inculpatul s-a limitat la inducerea în eroare a persoanelor respective, pentru a le determina să-i dea banii pretinşi, ci este dovedit că el a pretins şi luat banii lăsând să se creadă că are influenţă asupra unor cadre ale poliţiei, pentru a le determina să rezolve situaţiile în discuţie. Cum aceste fapte întrunesc, prin conţinutul lor concret, cerinţele înscrise în art. 257 alin. 1 C. pen., se constată că inculpatul a fost condamnat corect pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, încât criticile formulate nu pot fi primite.

Având în vedere cele spuse până acum concluzionăm că se va putea reţine infracţiunea de înşelăciune şi nu cea de trafic de influenţă în următoarele situaţii:-atunci când actul pentru care se promite intervenţia nu intră in atribuţiile de serviciu ale funcţionarului pe lângă care făptuitorul afirmă că are influenţă; va exista tot înşelăciune şi atunci când făptuitorul pretinde că are influenţă pe lângă un funcţionar ( aspect care dealtfel corespunde realităţii) care îşi desfăşoară activitatea la o anumită instituţie de stat dar care conform legii nu are competenţa să rezolve doleanţele cumpărătorului de influenţă :- dacă făptuitorul pretinde sau primeşte banii sau foloasele după ce funcţionarul a îndeplinit actul pentru îndeplinirea căruia cumpărătorul de influenţă a dat bani sau alte foloase;

66

CAPITOLUL IV ASPECTE PROCEDURALE PRIVINDINFRACŢIUNEA DE ÎNŞELĂCIUNE

Secţiunea I - Aspecte de drept procesual penal

Aceste aspecte privesc urmărirea şi judecarea infracţiunilor de înşelăciune. Astfel, acţiunea penală se exercită din oficiu. În modalităţile prevăzute în art. 215, alin. 1-4 Codul penal, competenţa de cercetare revine organelor de cercetare penală ale poliţiei, sub supravegherea procurorului din cadrul parchetului de pe lângă judecătorie, iar judecarea cauzei în primă instanţă revine în competenţă judecătoriei143.

În modalitatea agravată reglementată de alin. 5, competenţa de cercetare şi judecare revine însă autorităţilor judiciare de la nivelul judeţului, respectiv municipiului Bucureşti – poliţie, parchet, tribunal144.

Acţiunea penală se exercită în condiţiile prevăzute de art. 9, 10, 234-235, 262, 335-337 şi 486 din Codul de procedură penală, de către procuror.

În materia probării faptelor, de multe ori se utilizează înscrisuri, se efectuează expertize tehnico-contabile, se folosesc mijloace materiale de probă. Pentru a se recupera pagubele produse prin infracţiune, pot fi luate măsuri asigurătorii.

Când infracţiunea de înşelăciune este continuată, săvârşită în stare de recidivă ori de concurs de infracţiuni, se aplică dispoziţiile art. 33-42 Cod penal şi, corespunzător, cele din art. 33-38 Cod de procedură penală, 335 şi 449, lit. c, Cod de procedură penală.

143 Gh.Nistoreanu ş.a., Op. cit., p.251144 Idem.

67

Acţiunea civilă exercitată în procesul penal ca urmare a pagubelor produse prin infracţiunea de înşelăciune se desfăşoară după regulile prevăzute în art. 14-21, 346-348 din Codul de procedură penală. Când urmărirea şi judecarea se realizează după procedura specială pentru unele infracţiuni flagrante, se au în vedere şi dispoziţiile cuprinse în art. 476 Cod de procedură penală.

Toate dispoziţiile invocate privesc obiectul şi exercitarea acţiunii civile, constituirea de parte civilă, introducerea în cauză şi intervenţia din proprie iniţiativă a părţii responsabile civilmente, exercitarea din oficiu a acţiunii civile, cazurile de susţinere a ei de către procuror.

Când acţiunea civilă se pune în mişcare şi se exercită din oficiu, şi în cauză există vreuna din organizaţiile prevăzute în art. 145 Cod penal, organul de urmărire sau instanţă de judecată cere acestei organizaţii să prezinte situaţia cu privire la întinderea pagubei, precum şi date referitoare la faptele prin care paguba a fost pricinuită. În plus, organizaţia păgubită este obligată să sesizeze de îndată organul de urmărire penală despre săvârşirea infracţiunii, să prezinte datele arătate mai sus şi să se constituie parte civilă. Instanţa de judecată, la rândul său, are obligaţia să se pronunţe din oficiu asupra reparării pagubei, chiar dacă organizaţia nu s-a constituit parte civilă. În asemenea cazuri, dacă procurorul participă la judecată, este obligat să susţină interesele civile ale acesteia chiar şi atunci când nu s-a constituit parte civilă (art. 18, alin. 2 Cod procedură penală).

Instanţa sesizată cu ambele acţiuni, penală şi civilă, se pronunţă din oficiu, prin aceeaşi hotărâre, şi cu privire la acţiunea civilă sau la despăgubiri (art. 17, alin. 1 şi 3, art. 346, alin. 1 şi art. 348 Cod procedură penală). Rezolvarea separată a acţiunii civile, într-o altă şedinţă de judecată, se poate face doar când soluţionarea acesteia ar întârzia rezolvarea acţiunii penale (art. 347 Cod procedură penală).

În cazul procedurilor speciale se aplică dispoziţiile art. 476 alin. 2 şi 3 Cod procedură penală, potrivit cărora acţiunea civilă va fi rezolvată pe calea unei acţiuni civile separate, dar scutită de taxa de timbru.

Secţiunea a II-a - Unele aspecte de cercetare penală privind infracţiunea de înşelăciune

În ceea ce priveşte cercetarea penală a acestei infracţiuni trebuie făcută precizarea că o astfel de activitate este foarte costisitoare şi necesită întocmirea unor documente în număr destul de mare.

Astfel, într-o cauză judecată la Judecătoria sectorului 1 (D. 13769/2000), la data de 29.07.1998 învinuitul R.T. – asociat unic al S.C. Inloc & Stef Impex SRL.- s-a prezentat la sediul S.C. East View Free Mex SRL.

68

pentru a cumpăra încălţăminte de damă, încheind în acest sens o convenţie cu reprezentantul acestei societăţi – C.V.

Astfel, învinuitul a achiziţionat marfă în valoare de 49.668.000 lei, plata urmând a se face prin cecuri pe 30.07.1998 pentru jumătate din sumă, iar pe data de 28.08.1998 pentru restul sumei. Învinuitul completează cele 2 cecuri pentru cele două sume, deşi nu avea disponibil în cont; mai mult, contul era închis, iar societatea se afla în interdicţie bancară.

În aceeaşi zi, în prezenţa martorului de la depozitul societăţii cocontractante, cu două autoturisme învinuitul a ridicat marfa – cele două autoturisme nu au putut fi identificate – moment în care i se va pierde urma, cercetările efectuate ulterior nefiind în măsură să stabilească modul de valorificare a mărfii.

În drept fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, iar organele de cercetare penală, pentru punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a învinuitului R.T. au procedat la întocmirea următoarelor documente:a) proces-verbal de începere a urmăriri penale, încheiat de D.G.P.M.B.- JCCEF. unde se dispune începerea urmăririi penale în această cauză;b) declaraţia părţii vătămate, semnată şi înregistrată de către organul de cercetare penală;c) cazierul învinuitului, solicitat de către organul de cercetare penală;d) declaraţiile date de către învinuit, în prezenţa avocatului său, organelor de cercetare penală, datate şi semnate de către aceştia pe fiecare pagină;e) declaraţiile martorilor date în faţa organelor de cercetare penală;f) raportul de expertiză criminalistică, întocmit de serviciul Criminalistic, în care este examinată copia cecului în litigiu, declaraţiile olografe ale învinuitului, copiile procesului-verbal cu probe de scris şi specimene de semnătură ale învinuitului; constatări ale serviciului criminalistic şi concluzia dată de acesta;g) la acest raport se anexează o planşă demonstrativă privind scrisul în litigiu de pe cecul emis şi comparaţia cu scrisul învinuitului, semnătura în litigiu şi semnătura învinuitului,h) cecul propriu-zis care constituie una din probe;i) un proces-verbal întocmit de organul de cercetare penal, cu privire la luarea unor probe de scris ale învinuitului, pentru a le compara cu scrisul de pe cec, luate în prezenţa avocatului său şi care trebuie semnate pe fiecare pagină;j) copia după contractul încheiat de către învinuit cu partea vătămată, care trebuie să fie legalizată, factura fiscală;k) o notificare a unităţii bancare unde a fost trimis cecul pentru decontare, care să adeverească faptul că acesta nu avea acoperire;l) o copie de pe chitanţa de restituire a cecului, de către unitatea bancară către partea vătămată, privind înştiinţarea acesteia cu privire la imposibilitatea decontării cecului

69

m) referatul de terminare a urmăririi penale, cu propunerea de trimitere în judecată, semnat de organul de cercetare penală;n) rechizitoriul procurorului în vederea punerii în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului, prevăzând şi persoanele care vor fi citate în cauză.

CAPITOLUL V ASPECTE CRIMINOLOGICE SPECIFICEINFRACŢIUNII DE ÎNŞELĂCIUNE

Secţiunea I - Cauze şi condiţii care determină sau favorizează săvârşirea infracţiunii de înşelăciune

În ceea ce priveşte aspectele criminologice în materia infracţiunii de înşelăciune, problemele sunt foarte ample şi ridică numeroase semne de întrebare asupra societăţii în care trăim. Dezvoltarea societăţii româneşti precum şi mutaţiile politice care au avut loc în Europa de S-E după 1989, odată cu prăbuşirea regimurile comuniste, care încă mai supravieţuiau în această parte a Europei, au determinat apariţia unor fenomene infracţionale care au cunoscut o dezvoltare fără precedent în istoria omenirii.

Creşterea ratei infracţionalităţii, după 1989 în această parte a Europei, a fost determinată, în primul rând, de perioada de tranziţie, pe care au fost nevoite să o traverseze statele ex-comuniste de la economia de tip socialist, fără concurenţă, la cea de tip capitalist, de piaţă. Populaţia acestor state a perceput foarte greu această schimbare, iar infractorii au profitat pe deplin de această stare de letargie a societăţilor, reuşind să ridice rata infracţionalităţii la cote alarmante.

În România, revoluţia de la 1989 a dus la schimbarea regimului comunist şi totodată a economiei care caracterizase până atunci societatea românească. Această schimbare bruscă, precum şi instabilitatea politică care a caracterizat România până acum, a determinat o creştere a infracţionalităţii, care în ultimii ani a ajuns la cote alarmante.

Promovarea liberei concurenţe, a spiritului competitiv, a avut, pe lângă efectele pozitive, un revers nedorit. Numeroşi indivizi, unii chiar cu statut onest bine definit în trecut, au ales calea infracţiunii, a furtului, a escrocheriei, a delapidării şi abuzului pentru a se îmbogăţi cu orice preţ.

70

Procesul de privatizare a economiei naţionale a fost perceput, iniţial, ca o afacere personală a celor care au avut puterea de decizie. Hotărâţi şi netemători, ei au obţinut avantaje materiale enorme din acest proces145. Astfel, politicul a avut şi are în continuare un cuvânt de spus foarte puternic în ceea ce priveşte economia naţională146 (s.n.).

În acelaşi timp, perioada scursă de la Revoluţie atestă indubitabil că organizaţiile criminale din străinătate caută legături în rândul infractorilor autohtoni şi al unor oameni de afaceri dispuşi a face compromisuri oneroase, astfel încât actele de contrabandă, traficul de droguri, prostituţia, proxenetismul, afacerile cu autoturisme furate, spălarea banilor, penetrarea sistemului financiar, plasarea de valută falsă, sustragerea de opere de artă sau alte valori din patrimoniul naţional, escrocarea forţei de muncă, introducerea ilegală în ţară a unor cantităţi mari de deşeuri toxice, precum şi transferurile ilegale de capital în străinătate şi altele, să dobândească un caracter cât mai organizat şi o dimensiune internaţională.

Imaginea acestei noi realităţi interne este întregită de amploarea fără precedent a actelor de corupţie, a numărului tot mai mare de persoane, unele cu funcţii de conducere în instituţiile statului, care sunt atrase sau promovează acţiuni de corupţie. Recent, personalităţi de prestigiu ale lumii politice afirmau că fenomenul corupţiei costă România peste 2 miliarde dolari anual147.

În ceea ce priveşte infracţionalitatea îndreptată împotriva patrimoniului, aceasta a cunoscut , poate, cea mai mare creştere dintre toate infracţiunile prevăzute de legea penală la ora actuală în ţara noastră. Tocmai această dorinţă, orbească a unora de a se îmbogăţi foarte repede şi foarte mult a determinat această creştere a infracţionalităţii.

Facilităţile oferite de procesul schimbării politice, sociale şi economice în România, coroborate cu insuficienţa şi, uneori, ineficienţa controlului legitim, au favorizat mai ales criminalitatea orientată spre profit, care are tendinţa de a dobândi caracter global, exploziv şi organizat, agresând patrimoniul în ansamblul său, structurându-se şi multiplicându-se neîncetat, concretizându-se în fapte penale de o mare diversitate şi complexitate sub aspectul numărului de participanţi, metodelor folosite, prejudiciilor cauzate şi importanţei agenţilor economici şi instituţiilor vizate.

După decembrie 1989, criminalitatea economică, în complexitatea sa, a cuprins practic toate sferele economico-financiare, pornind de la aprovizionarea tehnico-materială din economie şi terminând cu procesul de privatizare şi decontare a operaţiunilor financiar bancare.148

145 Gh.Nistoreanu, Costică Păun, Criminologie, Editura Europa Nova, Bucureşti, 2000, p.277.146 Vezi cazul „Caritas”, care a reprezentat cea mai mare escrocherie – în fapt nu era altceva decât o infracţiune de înşelăciune- din istoria post decembristă a statului român.147 Gh.Nistoreanu, Costică Păun, op.cit., p.278.148 Gh.Nistoreanu, Costică Păun, op.cit., p.284.

71

Secţiunea a II-a - Victime şi făptuitori potenţiali ai infracţiunii de înşelăciune. Protecţia victimei, prin măsuri de prevenire a infracţionalităţii privind înşelăciunea

Ca orice fenomen social, criminalitatea reprezintă un sistem cu proprietăţi şi funcţii proprii, distinctiv calitativ de cele ale elementelor componente.Prin aceasta, acest model de analiză evită considerarea criminalităţii ca o totalitate a infracţiunilor săvârşite pe un anumit teritoriu, într-o perioadă de timp dată, poziţie care subliniază doar latura cantitativă a fenomenului studiat.

Această analiză operează, de asemenea, o distincţie între criminalitatea reală, aparentă şi legală.Criminalitatea reală este un concept cantitativ care presupune

totalitatea faptelor penale săvârşite pe un anumit teritoriu, într-o perioadă de timp determinată.

Criminalitatea aparentă cuprinde totalitatea infracţiunilor semnalate sistemului justiţiei penale şi înregistrate ca atare. Criminalitatea legală reprezintă totalitatea faptelor penale pentru care s-au pronunţat hotărâri de condamnare rămase definitive.

Diferenţa dintre criminalitatea reală şi criminalitatea aparentă reprezintă cifra neagră a criminalităţii şi semnifică acele fapte antisociale care, din diverse motive, rămân necunoscute organelor din sistemul justiţiei penale.

Ca element component al sistemului, infracţiunea reprezintă manifestarea particulară a fenomenului infracţional, având identitate, particularităţi şi funcţii proprii.

Considerăm că includerea faptelor antisociale în obiectul de studiu al criminologiei trebuie să aibă la bază criteriul normei penale. Extinderea obiectului prin includerea fenomenului mai larg al devianţei determină dificultăţi metodologice şi conceptuale149 precum şi o nedorită interferenţă cu alte discipline, cum ar fi sociologia şi psihologia socială.

149 Nu orice comportament deviant constituie infracţiune, după cum nu orice infracţiune poate fi considerată ca o faptă deviantă.

72

Strict juridic, infractorul este persoana care, cu vinovăţie, săvârşeşte o faptă sancţionată de legea penală. Din punct de vedere criminologic, conceptul de infractor are o semnificaţie complexă datorită condiţiilor bio-psiho-sociale care îl determină pe om să încalce legea. Întrucât, până în prezent, nu s-a dovedit existenţa unor trăsături de ordin bio-antropologic care să diferenţieze infractorul de non-infractor, persoana care încalcă legea penală este considerată ca un eşec al procesului de socializare.

Ultimele două decenii au evidenţiat un aspect teoretic nou, de real interes pentru obiectul criminologiei, anume victima infracţiunii. Pe bună dreptate s-a reproşat criminologiei că şi-a concentrat eforturile asupra problematicii referitoare la infractor, neglijând aproape total studiul victimologic.

Pe de altă parte, se susţine150 importanţa pe care studiile de victimizare o prezintă pentru identificarea dimensiunii criminalităţii reale.

În România criminalitatea apare ca un indicator al stării morale a naţiunii, ca o consecinţă a ineficienţei controlului social exercitat de cele mai importante instituţii ale statului sau chiar a implicării acestor instituţii într-o sferă ilicit privată. Fenomenul infracţional reprezintă o adevărată „maladie” a ansamblului social, o stare endemică care erodează bazele societăţii civile şi ale statului de drept, cu atât mai nocivă cu cât, în formele sale rafinate, orientează finalităţile procesului economic global către interesul privat al unor persoane sau al unor grupuri de persoane.

Secţiunea a III-a: Importanţa prevenirii şi combaterii infracţiunii de înşelăciune

Criminologia moderă oferă un spaţiu corespunzător cercetării căilor şi mijloacelor de luptă împotriva criminalităţii.

În opinia unor autori reprezentativi (Seeling, Pinatel, Sutherland, etc) lupta împotriva criminalităţii trebuie realizată pe două căi şi anume: o cale preventivă, de împiedicare a comiterii de crime (antedelictum) şi o cale represivă, de pedepsire a celor ce comit crime (post delictum). De asemenea, în lupta împotriva criminalităţii un loc important îl ocupă activitatea poliţiei, sens în care se remarcă acele aspecte ce vizează prevenirea criminalităţii prin controlul şi supravegherea ca atribut al poliţiei ca organ al ordinii publice.

În opinia lui Traian Pop151 există două forme de prevenire a criminalităţii: prima formă se referă la prevenirea apariţiei sau existenţei unor cauze sociale ori individuale, care pot conduce la crimă (de exemplu sărăcia,

150 Ph.Robert, Les comptes du crime, Paris, Editura Le Sycomore, 1985, p.5; M.Killias, Précis de criminologie, Berna, Stamempfil and Cie S.A., 1991, p.81-98.151 T. Pop, Criminologie, Cluj, 1928, p. 621

73

criza economică, lipsa instrucţiei, carenţele educative, conflictele între oameni, criza individuală).

Măsurile recomandate a se lua în asemenea situaţii sunt măsurile sociale, individuale, prin care în mod direct se însănătoşeşte situaţia socială, iar indirect înlăturându-se acele cauze care pot genera săvârşirea de infracţiuni.Despre cea de-a doua formă de prevenire acriminalităţii Trian Pop sublinia că aceasta se referă la prevenirea directă a crimei (în situaţia existenţei unui grup de recidivişti care comit mereu crime, împotriva acestora pot interveni organele de poliţie care supraveghează acest grup şi-l împiedică să desfăşoare activităţi infracţionale.

Aşadar, prevenirea infracţionalităţii, prezintă importanţă sub diferite aspecte ce au ca scop menţinerea echilibrului social. Particularizând, prevenirea infracţiunii de înşelăciune contribuie la limitarea prejudiciului patrimoniului persoanelor, la normala desfăşurare a relaţiilor privind acest patrimoniu, contribuind în acelaşi timp la asigurarea siguranţei circuitului civil. Combaterea infracţiunii de înşelăciune poate contribui, totodată, la eliminarea fenomenelor care aduc atingere gravă relaţiilor sociale ce se nasc şi se dezvoltă în jurul acestei valori fundamentale, ocrotită de către Constituţie şi de către anumite dispoziţii speciale.

De altfel, unul din fenomenele cele mai grave care se manifestă după 1989 este corupţia. Având ca rădăcină cauzală sărăcia, corupţia devine extrem de periculoasă în circumstanţele perioadei de tranziţie, deoarece infractorii acţionează fără teama de a fi, eventual, supravegheaţi. Aşa cum rezultă din analizele efectuate, escaladarea corupţiei în toate sferele vieţii economice şi comiterea acestor fapte de funcţionarii publici, au condus de multe ori la dereglarea unor mecanisme economice şi la producerea unor pagube însemnate în sectorul public şi privat.

Astăzi, corupţia nu este un fenomen singular, separat sau izolat de fenomenele anomice, deviante şi delincvente care se manifestă în societatea românească, ci el este în corelaţie şi interdependenţă cu acestea. Corupţia este sensibil influenţată de agravarea stării de anomie care a determinat dereglarea funcţionalităţii normative şi morale a unor instituţii fundamentale ale statului, influenţând scăderea eficienţei legii şi justiţiei, creşterea permisivităţii şi toleranţei faţă de diferitele manifestări şi comportamente coruptive care însoţesc trecerea la economia de piaţă.

De altfel, în sondajele de opinie principalele instituţii ale statului sunt organele în care cetăţenii au cea mai puţină încredere; se consideră că printre cele mai corupte instituţii ale statului, sunt acelea care ar trebui să vegheze la buna funcţionare a socităţii civile şi la respectarea ordinii de drept. Astfel, justiţia este considerată coruptă în proporţie de 55%; lucrătorii vamali, în

74

proporţie de 52%, iar poliţia 46%152. Aceste procente denotă faptul că societatea românească traversează o perioadă foarte dificilă în ceea ce priveşte existenţa unor structuri democratice, care să-şi îndeplinească atribuţiile în conformitate cu legislaţia în vigoare, dar şi faptul că această legislaţie încă nu satisface pe deplin cerinţele unei societăţi democrate.

Pornind de la o simplă prevedere constituţională, art. 16 alin.2 „Nimeni nu este mai presus de lege”, legislaţia ar trebui armonizată fără a se mai lăsa loc de interpretări, cum se procedează la ora actuală.

CONCLUZII

În acest mod, scopul lucrării de faţă constă în aprofundarea concepţiei de aplicare a răspunderii penale pentru înşelăciune în condiţiile în care statul are un rol restrâns în reglementarea relaţiilor economice de piaţă, iar metodele coercitive de prevenire şi combatere a acestei infracţiuni trebuie să aibă un statut subordonat în raport cu metodele economice, informaţionale, politice, juridico-civile.

De asemenea, scopul lucrării rezidă în aprofundarea studiului privind natura juridică a infracţiunii de înşelăciune.Scopul propus se concretizează prin următoarele obiective:• relevarea caracterului complex al obiectului juridic special al infracţiunii prevăzute la art.215 CP , precum şi a conexiunii dintre acest obiect şi obiectul juridic generic al infracţiunilor contra patrimoniului;• argumentarea clară, completă şi convingătoare a oportunităţii sau a inoportunităţii aplicării art. 215 CP în ipoteza dobândirii ilicite prin înşelăciune a bunurilor imobile străine sau a dreptului asupra bunurilor altei persoane;• analiza modului în care victima îşi aduce concursul la săvârşirea infracţiunii de înşelăciune;• explicarea condiţiilor care fac posibilă evoluarea înşelăciunii pasive în cadrul infracţiunii de înşelăciune;• identificarea locului şi rolului înşelăciunii în latura obiectivă a infracţiunii de înşelăciune.

152 În Europa, România se află pe locul 4, într-o ierarhie a celor mai corupte state, după unele republici din fosta Uniune Sovietică.

75

BIBLIOGRAFIE

I. Legislaţie

1. Constituţia României2. Codul Penal3. Cod procedură penală4. Codul comercial5. Codul civil6. Codul poştelor şi telecomunicaţiilor francez7. Noul Cod Penal Carol al II-lea8. Legea nr. 18/1991 a fondul funciar9. Legea nr. 56/1992 privind frontiera de stat10. Legea nr.59/1934 asupra C.E.C.-ului 11. Lege specială privind apărarea patrimoniului public, publicată în Monitorul Oficial nr. 75 din 31 martie 194312. Decretul nr. 377/196013. Decretul-lege francez din 30 octombrie 1935 a modificat reglementarea în materie de cecuri şi a cărţilor de plată, reglementare actualizată prin Legea nr. 91-1382 din 30 decembrie 1991 14. Decretul nr. 62-273 şi nr. 62-274 din 22 martie 1962 modificate prin Legea nr. 75-4 din 3 ianuarie 1975 şi Legea nr. 85-695 din 11 iulie 1985 francez15. Credit Card Statute- reglementând infracţiunea de înşelăciune în Statele Unite ale Americi16. Decizia nr. 9/03.03.1993 a Curţii Constituţionale17. Norme Metodologice privind efectuarea plăţilor între unităţile socialiste nr. 2/198018. Normele B.N.R. nr. V/44617 din 20 februarie 1992, Anexa 419. B.N.R., Regulamentul B.N.R nr.6/1995, privind principiile şi organizarea plăţilor cu card de către societăţile bancare, publicat în Monitorul Oficial nr.272/1995

76

II. Doctrină

1. Gh.Nistoreanu, V.Dobrinoiu, I.Molnar, A.Boroi, I.Pascu, V.Lazăr, Drept penal, partea specială, Editura Continent XXI, Bucureşti, 19972. Gh.Nistoreanu, V.Dobrinoiu, Al.Boroi, I.Molnar, I.Pascu, V.Lazăr, Drept penal, partea specială, Editura Europa Nova, Bucureşti, 19973. Gh.Nistoreanu, Al.Boroi, I.Molnar, V.Dobrinoiu, I.Pascu, V.Lazăr, Drept Penal-partea specială-, Editura Europa Nova, Bucureşti, 19994. Gh.Nistoreanu, Costică Păun, Criminologie, Editura Europa Nova, Bucureşti, 20005. Gh.Nistoreanu, V.Dobrinoiu, I.Molnar, A.Boroi, I.Pascu, V.Lazăr, Drept penal, partea specială, Editura All Beck, Bucureşti, 20026. V.Dongoroz, Infracţiuni de fals, în “Explicaţii teoretice ale Codului penal român”, partea specială, vol. IV, 19727. V. Dongoroz, S.Kahane, I.Oancea, I.Fodor, N.Iliescu, C.Bulai, R.Stănoiu, V.Roşca, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Editura Academiei, 1971, vol. III8. V.Dongoroz, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. III, Editura Academiei, Bucureşti, 19729. Constantin Mitrache, Drept penal român, partea generală, ediţia a III-a, revăzută şi adăugată, Editura Şansa, Bucureşti, 199710. Ion Gorgăneanu, Infracţiunea de înşelăciune, Editura Scaiul, 199311. O.Loghin, A.Filipaş, Drept Penal Român-partea specială-, Editura Şansa, Bucureşti, 199212. O.Loghin, T.Tudor, Drept penal român, partea specială, ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Editura Şansa, Bucureşti, 199713. N.B.Buzea, Infracţiunea penală şi culpabilitatea, Alba Iulia, 194414. C.Bulai, Drept penal, partea generală, vol. II, Bucureşti, 198115. Tr. Pop în Codul penal Carol al II-lea, adnotat de G.Rătescu ş. a., partea specială, vol. III16. Tudor R.Popescu-Brăila, Drept civil, vol. I, imprimat la Romcart, Bucureşti, 199317. O.A.Stoica, Drept penal, partea specială, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 197118. O.A.Stoica, Drept penal, partea specială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 197619. Gh.Diaconescu, Infracţiunea în Codul penal român, Editura Oscar Print, vol. I, Bucureşti, 199720. Ion P. Filipescu, Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Editura Actami, Bucureşti, 199621. Gh. Diaconescu, Infracţiuni în codul penal român, Editura Oscar Print, vol. I, Bucureşti

77

22. Ph.Robert, Les comptes du crime, Paris, Editura Le Sycomore, 1985 M.Killias, Précis de criminologie, Berna, Stamempfil and Cie S.A., 199123. I.Gh.Gorgăneanu, Aspecte teoretice şi practice privind infracţiunea de înşelăciune, Serviciul editorial şi cinematografic, Bucureşti, 198424. Gh. Dârângă, D. Lucinescu, Comentariu, în Codul penal al R. S. R. comentat şi adnotat. Partea specială, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 197725. M.Zolyneak, Drept penal, partea generală, vol. II, Iaşi, 1976.26. L.Giurgiu, Domeniul public, Editura tehnică, Bucureşti, 199727. A.Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Editura Nemira, Bucureşti, 199628. Micael Levi, Prevenirea fraudelor, 199529. Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică Iorgu Iordan, Ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 199630. Matei B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Editura Casa Românească, Bucureşti, 1921

III. Studii. Articole.Jurisprudenţă.

1. Marin Susman, Încadrarea juridică a faptei de emitere de cecuri fără disponibil în cont şi competenţa de cercetare penală, în Dreptul nr. 9/1997 2. Costel Băbălău, Elemente constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. 4 Cod Penal, în Dreptul nr.9/19973. I.Dumitru, Infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 4 Cod penal, în Dreptul nr. 1/19984. Arpad Czika, Structura şi sfera de incidenţă a infracţiunii de înşelăciune prin emitere de CEC-uri, prevăzută de art. 215, alin. 4 Cod penal, în Dreptul nr.2/19985. Teodor Teodorescu, Consecinţele penale ale emiterii unui cec fără acoperire în total sau în parte, în Dreptul nr. 10/19986. V. Dabu, Încadrarea juidică a înşelăciunii prin «şmen», în Revista de Drept Penal nr.1/1995 7. D.Ciuncan, Falsificarea cecurilor. Încadrarea juridică, în Revista de Drept Penal nr. 4/19958. Horaţius Dumbravă, Infracţiunea de înşelăciune. Controverse, în Revista de Drept Penal nr.4/19989. Elisabeta Ciocârlă, Înşelăciunea.Gaj fără deposedare. În Revista de Drept Penal ***10. I.Turcu, Plata prin card bancar, în Revista de Drept Comercial, nr.6/1996

78

11. C-tin Sima, Calificarea juridică a faptei de a emite un cec asupra unei instituţii de credit sau asupra unei persoane fără acoperire, în Pro Lege nr. 4/199712. G.Antoniu, N.Volonciu – coordonatori, Practică judiciară penală, vol. III13. George Antoniu, NicolaeVolonciu – coordonatori, Practică judiciară penală, Editura Academiei Române, Institutul de cercetări juridice, Bucureşti14. V.Papadopol, Curtea de Apel Bucureşti, Culegere de practică judiciară pe anul 1997, Bucureşti, 199715. V.Papadopol, N.Popovici, Repertoriu alfabetic de practică judiciară penală pe anii 1969-1975, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 197716. Cas. I dec.876/1946, Practica judiciară în materie comercială, Editura Lumina, Bucureşti, 199117. Dec. nr. 288/1960 a T. reg. Cluj., col. I, în Legalitatea Populară nr. 1/1961 cu notă de O.A.Stoica.18. Dec. nr. 672/1973 a T.S., col. pen., în Justiţia Nouă nr.6/195319. T.reg. Maramureş, dec. pen. nr. 253/1962, în Justiţia Nouă nr. 8/196320. Dec. nr. 2034/1963 a T.reg.Banat, în Justiţia Nouă nr. 1/196521. Dec. nr. 1663/1957 a T.S., col. pen., în Culegere de Decizii/195722. T.S., col. pen., dec. nr. 41/1970, în Culegere de Decizii/197023. T. S., secţ. Pen., dec. nr. 1435/1983, în Culegere de Decizii/198324. Plenul T.S, dec. îndrumare nr. 1/1970 în Revista Română de Drept nr. 5/197025. T.S. secţ. pen., dec. nr. 2287/1970, în CD/1970 în Revista Română de Drept nr. 9/197026. T.S., secţ. pen., dec. nr. 2099/1970, în Revista Română de Drept nr. 2/197127. T. S, secţ. pen., dec. nr. 3959/1970 în Revista Română de Drept nr. 4/197128. T.S., decizia de îndrumare nr. 9/1971, în Revista Română de Drept nr. 2/197229. T.S., secţ. pen., dec. nr.3876/1971, în Revista Română de Drept nr.10/197230. Plenul Trib.Suprem, dec. de îndrumare nr. 1/1987, în Revista Română de Drept nr. 8/198731. C.S.J, dec. nr. 1143/1992, în Dreptul nr. 2/199332. C.S.J., secţ. pen., dec. nr. 646/1996 şi dec. nr. 787/1994 set III/1994, în “Jurisprudenţa CSJ”, set II/1996 33. C.S.J., secţ. pen., dec. nr. 646/1996, în “Buletinul Jurisprudenţei – Culegere de Decizii 1996”, Editura Proema, 1997

79