Ionela Boroeanu

CULTUL SI importanta lui, IN RELIGIA GETO-DACILOR

1

INTRODUCERE

Istoria geto - dacilor începe odata cu stabilirea grecilor pe ţărmul de vest al Mării

Negre (Pontus Euxinus), unde au întemeiat coloniile Tomis, Histria, Callatis, Olbia şi

Appolonia, când tracii au intrat în contact cu lumea greacă. Istoricul grec Herodot a fost

primul care i-a menţionat pe geţi, la nord de Dunăre. Din secolul al VI-lea î.Hr. se păstrează

numeroase mărturii despre geto-daci, o entitate etno-istorică desprinsă din marele neam al

tracilor. Primele descoperiri arheologice legate de aceştia au scos la iveală cultura Basarabi

din Dobrogea, care se remarcă prin morminte tumulare şi o ceramică deosebită. Geto-dacii

ocupau un spaţiu care cuprindea regiunea dintre lanţul Carpaţilor nordici şi Munţii Balcani.(1)

Cunoasterea vietii spirituale a unui popor care a construit falnice cetati si sanctuare pe

varfuri de dealuri si munti, care a creat o originala cultura materiala cu performante in toate

mestesugurile de la ceramica la toreutica si a avut forta morala, credinta care a unit zeci de

uniuni tribale in lupta impotriva unor migratori sau succesiv a trei mari imperii a captat

adeseori atentia unor istorici, filozofi, poeti sau dramaturgi ai lumii antice ca si a celei

moderne.Religia dacica, infatisata ca o forma particulara de religie, cuprinde un ansamblu de

credinte, rituri si institutii care s-au format pe un spatiu mai intins al teritoriului carpato-

ponto-danubian, pastreaza unele radacini in epoci mai indepartate si dainuiri in religiile si

culturile care au succedat-o.

Religia a constituit un element care a caracterizat sub mai multe aspecte originalitatea

cultural-spirituala a geto-dacilor. Figuri notorii ale filozofiei antice cum ar fi Herodot,

Hecateu, Platon, Diodor din Sicilia, Strabon, Arrian, Lucian, Iulian, Iordanes, Oridene,

Porphyrious, Enea din Gaza, Hesychios s-au dedicat capitole insemnate din operele lor acestui

subiect. Religia stramosilor daci ne intereseaza,printre altele,pentru ca este de terenul

sufletesc in care si-a infipt radacinile crestinismul pe meleagurile tarii noastre.Un numar

redus al izvoarelor ingreuneaza foarte mult prezentarea acesteui religii si a dat nastere unor

indoieli cu privire la posibilitatea de a se scrie vreodata o istorie a religiei geto-dacilor.(2)

De sute de ani sunt analizate mai ales textele scrise in sec. V si I i.e.n., respectiv sec.

VI e.n., de Herodot, Strabon si Iordanes, texte care furnizeaza principalele date asupra religiei

dacice. Descrierea peregrinarilor lui Zalmoxis in Istoriile lui Herodot, cu adaugiri la Strabon

1 Hadrian Daicoviciu, Dacii, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972,p.26.2 I. I. Russu, Etnogeneza românilor. Fondul autohton traco-dacic şi componenta latino-romanică, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981,p.38-39.

2

si apoi la Iordanes, porneau de la ideea imposibilitatii unei gandiri originale la un popor

"barbar" si atunci rationalismul grec trebuia sa stabileasca sursele, care nu puteau fi decat

filozofia greaca (Zalmoxis sclav al lui Pithagora in insula Samos) sau religia egipteana.

Izvoarele pentru cunoasterea religiei geto-dacilor sunt sarace si nesigure.Nu au ramas

marturisiri scrise de de la geto-daci insisi iar descoperirile arheologice,desi importante,nu sunt

suficiente pentru reconstituirea acestei religii.

Cele mai relevante si cele mai multe date despre religia geto-dacilor insa le intilnim in

Istoria lui Herodot care vorbeste despre credinta getilor in nemurire "ei se cred nemuritori",

intemeiata pe cultul lui Zalmoxis: "credinta lor este ca ei nu mor si ca cel care piere se duce

la Zalmoxis, o fiinta divina (daimon, pe care unii il cred a fi acelasi cu Gebeleizis" . La acelasi

autor remarcam semnificative cele trei ipostaze sub care ne este prezentata zeitatea suprema a

geto-dacilor: theos (zeu), daimon (intre zeu si om) si antropos ca muritor de rind. (3)

CULTUL SI SACRIFIICIILE

3 Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980,p.68-156.

3

Latura spirituală a daco-geţilor este pe măsura dezvoltării materiale determinate de acestea.

Religia lor este una politeistă avându-l în frunte pe Zamolxis alături de care în panteonul

daco-getic au existat şi alte divinităţi. Religia lor cuprinde o teologie spiritualistă proprie,

nefiind însă unică, ea întâlnindu-se şi la alte popoare contemporane. Contribuţia adusă de

strămoşii noştri la tezaurul universal al gândirii se concretizează în textul lui Diodor din

Sicilia care citează trei mari profeţi ai omenirii: Zathraustes al perşilor, pe Zamolxis şi pe

Moise al evreilor. Existenţa preocupărilor şi a cunoştinţelor ştiinţifice în materie de

astronomie, botanică, farmaceutică şi medicină, în rândul unei pături a preoţimii, constituie o

altă caracteristică a culturii daco-getice din timpul lui Burebista. Aceleaşi cunoştinţe le găsim

şi la druizii celţi. Cultul lui Zamolxis a dispărut în chip paradoxal la daco-romani, însă a

supravieţuit, aşa cum arăta Mircea Eliade, în tradiţia geţilor.

Daco-getii credeau intr-o existenta fericita dupa moarte; nu, propriu-zis, in "nemurirea

sufletului", caci nimic nu ne indreptateşte sa presupunem ca ar fi cunoscut ideea de "suflet", in

sens spiritual.(4 )"Nu poate fi vorba de o conceptie superioara de prelungire ori transformare a

vietii, in forma spirituala, ca suflet absolut imaterial, ci numai de o traire fara de sfarşit, deplin

conştienta şi identica celei pamanteşti, cu deosebirea ca se adaugau fericirile unei indestulari

desavarşite, cu toate bunatatile" (I. I. Russu).

Un indiciu sigur asupra credintei geto-dacilor in nemurire il constituie marturiile

literare antice.Geto dacii ca si tracii credeau in nemurirea sufletului,ba chiar credeau ca au

descoperit modul de a continua existenta dupa moarte(de pilda Zalmoxis).

Privita sub raportul practicilor de cult, religia daco-getilor era o religie initiatica şi

misterica. Pentru aceasta religie, caracteristic era actul initiatic al retragerii temporare in ceea

ce semnifica "cealalta lume", şi anume, intr-o locuinta subterana sau intr-o grota. De

asemenea, semnificative pentru conceptia religioasa şi practicile cultice geto-dacice - şi din

nou confirmate de Herodot - erau şi banchetele rituale ale asociatiilor religioase secrete pe

care le formau initiatii. Aceste practici de cult sunt atestate in lumea tracilor din sudul şi

nordul Dunarii.

Aşadar, daco-getii credeau ca atat cei initiati cat şi urmaşii lor (cu alte cuvinte:

oaspetii chemati de Zamolxis la ospatul ritual), "nu vor muri, ci se vor muta intr-un loc unde,

traind de-a pururea, vor avea parte de toate bunatatile". Aceasta credinta intr-o post-existenta

4 Hadrian Daicoviciu, Dacii, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972,p.45.

4

in forme materiale analoage vietii terestre - credinta pe care o intalnim şi la egipteni, la perşi,

la celti sau la germani - dovedeşte nivelul superior al gandirii religioase a daco-getilor.

Doctrina pe care a promovat-o Zalmoxis invata pe oameni ca nici ei si nici urmasii lor nu

vor muri, ci vor merge si vor trai vesnic. Conform acestei doctrine pe lumea cealalta pleaca

sufletul si nu trupul, adica este vorba de credinta in imortalitatea sufletului. Moartea este

doar un prilej de eliberare a sufletului.( 5)

Cultul Soarelui,răspândit, pe toată suprafaţa pământului şi la diverse culturi, prima

atestare arheologică a venerării Soarelui provenind din Egipt. În concepţia vechilor egipteni,

el reprezintă divinitatea primordială, zeul creator.

Mărturii ale existenţei Cultului Soarelui se întâlnesc şi la geto-daci, soarele fiind

considerat conducătorul lumii superioare şi a celei inferioare, pe care le vizita zilnic, în cursul

deplasării pe bolta cerească. El era garantul justiţiei şi sursa înţelepciunii. Dintre mărturiile

care dovedesc existenţa cultului Soarelui putem menţiona „Soarele de andezit” de la

Sarmizegetusa Regia,cu un diametru de 7,1 metri, lucrat din plăci de andezit şi având în

centru un disc de 1,5 metri diametru. Săgeata încrustată este orientată către Nord, acest loc

fiind altarul pe care se aduceau ofrandele. Mai mult, aranjamentul stâlpilor şi lespezilor din

sanctuarul rotund de la Sarmizegetusa dovedeşte cunoaşterea calendarului de 365 de zile şi a

mişcării Soarelui pe parcursul anului. O altă mărturie a acestui cult la daci ar fi utilizarea

focului sacru şi practicarea incineraţiei, ca omagii aduse Soarelui. Denumirea probabilă dată

de daci Soarelui era „Dzio”, nume de la care provin cuvintele actuale „ziua” şi „zeu”.

Cultul mortilor

In neolitic, dacii au început să cunoască teama faţă de mort şi, prin urmare, îi acordă o

importanţă mai mare decât o făcuseră până atunci. De asemenea, tot în această perioadă, apare

şi ideea de viaţă viitoare veşnică, de desprindere a sufletului de trup. Astfel, apare practica

incinerării cadavrelor şi păstrării cenuşei în urne de lut. Mormintele pentru depunerea acestor

urne se săpau în pământ, lângă locuinţe sau sub ele. La baza acestui obicei stă credinţa

conform căreia spiritul se ridică la cer, unde împărăţeau sufletele nemuritoare, iar pentru

acest lucru trebuia să fie cât mai uşor.(6)

5 Vasile Pârvan, Dacia. Civilizaţiile antice din ţările carpato-danubiene, Ed. Ştiinţifică, 1972,p.38.6 Hadrian Daicoviciu, Studii dacice, Ed. Dacia, Cluj, 1981,p.96.

5

La geto-daci cultul morţilor cuprindea ritualuri specifice, asemănătoare celorlalte

civilizaţii antice. Astfel, înmormântările celor bogaţi se făceau după ce decedatul se ţinea la

vedere timp de trei zile, perioadă în care era jelit, după care urma un prânz funerar. Apoi,

acesta era incinerat sau îngropat în pământ, iar peste mormânt se spărgeau vase folosite de el

în viaţă. Lângă mormânt se găseau gropile pentru ofrandă, în care i se puneau pâine şi oasele

animalelor sacrificate pentru prânzul funerar, aşezate în vase de lut ars. Incinerarea era făcută

cu un ritual purificator de esenţă spirituală, iar aceasta se făcea în antichitate pe ruguri, în aer

liber, iar mai târziu în cuptoare speciale. Geto-dacii credeau şi ei într-o existenţă de după

moarte, fapt pentru care lângă rămăşiţele pământeşti ale celui decedat se aşezau obiectele

necesare vieţii ca alimente, podoabe, obiecte de uz casnic, monede şi arme.

Mortii se bucurau de o cinstire deosebita intrucat ei treceau in lumea de dincolo ,unde

ii astepta nemurirea.

Cultul lui Zalmoxis

Acesta era un ritual instituit de Zalmoxis, care îi determina pe slujitorii direcţi

ai zeului războiului să fie gata oricând să se sacrifice aruncându-se în suliţe. Atunci când,

timp de 5 ani, nu murea niciun războinic pe câmpul de luptă pentru a se duce sol la zeu,

interevenea acest sacrificiu ciclic. Scopul lui era de a reactualiză legătura cu stăpânul

războiului. Zeul putea să-şi părăsească supuşii când aceştia nu-i trimiteau jertfele şi să se

ducă acolo unde războinicii erau mai darnici cu vieţile lor.

Zamolxis ar fi fost la origine intemeietorul unui cult initiatic şi mistic, un personaj

istoric real, un taumaturg şi un reformator care ulterior a fost divinizat, este o ipoteza

acceptabila. Diodor din Sicilia il situeaza alaturi de ceilalti doi mari intemeietori de religii ai

omenirii, Zarathustra şi Moise. Ca ar fi fost un sclav al lui Pitagora - este insa o legenda naiva,

repetata şi de Strabon şi respinsa chiar de Herodot, care era convins ca"acest Zamolxis a

trait cu multa vreme inaintea lui Pythagoras".( 7 )

Unii istorici, respingand aceasta legenda, considera total greşita ideea grecilor ca daco-getii ar

fi fost adeptii teoriei pitagoreice a tempsihozei.Dar o asemenea legenda s-a putut naşte tocmai

pentru ca anticii greci credeau ca au sesizat asemanarea dintre Pitagora şi Zalmoxis, atat in ce

priveşte doctrina, cat şi practicile cultului. Luand ca baza cele expuse de Herodot putem vorbi

despre Zalmoxis mai degraba ca despre reformator al religiei geto-dace si ca intemeietorul

7 Mircea Eliade, op.cit, Bucureşti, 1980,p.150.

6

unei doctrine noi, religioase sau intemeietorul unui cult misteric. In concluzie putem rezuma

ca Zalmoxis a fost un personaj real care mai apoi a fost divinizat/zeificat.

În general, acest ritual se referă la moartea eroică sau violentă, în luptă, fiind destinată

războinicilor, care ating, astfel, o nemurire rezevată lor. La fiecare 5 ani, este tras la sorţi câte

un războinic, care este aruncat în 3 suliţe îndreptate spre cer. Unii membri ai comunităţii îl

prind de picioare şi de mâini, îl leagănă de câteva ori, îi fac vânt şi îl aruncă în sus peste

vârfurile suliţelor. Dacă omul moare străpuns în cădere, oamenii se conving că zeul le este

binevoitor; dacă, însă, nu moare, victima este hulită, învinuită că este o persoană rea. Apoi, ei

aleg alt războinic, în speranţa că acesta va ajunge la zeu. Tot ce au de transmis zeului, o fac

prin intermediul solului, cât timp acesta mai e în viaţă.

François Hartog subliniază că ritualul getic inversează direcţiile normale-

suliţele sunt ţinute în sus, în loc să fie îndreptate înainte, războinicul e aruncat de jos în sus şi

cade în vârful suliţei, în loc să fie străpuns orizontal-interpretând această inversare ca pe o

modalitate de subliniere a alterităţii geţilor.

Din textul lui Porphyrios reiese că nu lui Zalmoxes îi erau închinate sacrificiile,

ci ele erau, cel mult, efectuate prin intermediul său. Există păreri foarte diferite în acest sens,

dar se ştie sigur că acest ritual a existat şi a fost mult timp îndeplinit pentru a se păstra o

legătura bună cu zeităţile.

Un alt ritual tine de initierea membrilor marcanti ai comunitatii în cultul lui Zaltnoxis.

Organizarea banchetului se facea într-o încapere special amenajata, unde Zalmoxis îi învata

pe geti ..ca nici ei si nici unul din urmasii acestora nu vor muri,, ci vor merge într-un anume

loc unde vor avea parte de toate bunatatile" (Herodot 1st, IV, 95). Ulterior, pentru a-i

convinge de veridicitatea credintei sale. coboara el însusi într-o locuinta subterana de unde

revine peste trei ani, timp în care getii îl credeau mort. Disparitia lui Zalmoxis echivaleaza,

dupa M. Eliade, cu un descensus ad inféras în vederea unei initieri .

O alta problema legata de acest ritual este natura credintei în nemurire a getilor, nu

este clar daca acestia învatau a fi nemuritori în spirit sau în trup. Nici o sursa antica nu

vorbeste despre eliberarea sufletului sau metempsihoza; getii credeau ca vor ajunge vii la

Zalmoxis (cum ramâne atunci cu trimiterea mesagerului), în legatura cu acest fapt. M.Eliade

considera ca este vorba despre obtinerea „imortalizarii sufletului'', iar R. Florescu

completeaza cu consideratia ca practicarea incineratiei - rit purificator de esenta spiritualista -

7

ar putea fi elocvent, religia geto-dacilor atingând „un nivel de spiritualizare mai înalt decât

toate celelalte religii înrudite ale popoarelor învecinate" .8

Un alt ritual practicat de geti tine de cultul lui Gebcleizis, vechiul zeu al furtunii.

Tragerea cu arcul spre cer când tuna si fulgera nu era îndreptata împotriva zeului, cum gresit

s-a interpretat uneori., ci avea menirea de a-l ajuta, dublând, astfel, fulgerele - armele zeului

lor. M.Eliade apreciaza acest act ca pe unul pozitiv, când „se imita si indirect se ajuta zeul

fulgerelor, tragând sageti împotriva demonilor tenebrelor". Acest motiv este pus de I.Stoianov

în legatura cu existenta unui presupus mit al tracilor (mitul Zeului Furtunii si al Fulgerului), la

baza caruia a stat mitul indo-european despre lupta dintre zeul uranic si sarpe.

In Fantenelele,com.Suhaia,jud.Teleorman s-a descoperit chiar un mormant ce ar fi

pastratv ramasitele pamantesti ale unui ,,sol” trimis ,in chip ritual la Zalmoxis.Astfel in partea

de vest a camerei funerare s-au descoperit osemintele unui tanar impreuna cu sapte varfuri

de lance,doua margele de lut si ocru rosu(semnul vietii).mormantul pregatit inainte avea

fundul lipit cu lut,iar in centrul lui,o suprafata patrulatera putin inaltata,cu laturile de circa

40cm.,care a fost pictata cu rosul si alb..Din cele sustinute de persoana care a descoperit

mormantul,acest tanar care isi aflase odihna vesnica aici ca ,, sol” a lui Zalmoxis nu facea

parte dintre razboinici,ci era un tanar initiat ,facand parte ,probabil,din tagma preoteasca si

care ar fi cunoscut simbolurile pitagoreice.

Exista asadar, ritualul sacrificiului, chiar şi al celui uman, dar numai în împrejurări cu

totul excepţionale. Mircea Eliade ne spune că vechii geto-daci practicau sacrificiul ritual de

solie: cel mai bun dintre ei era ales, o dată la patru ani, i se spuneau toate dorinţele şi

rugăciunile pe care voiau să i le transmită lui Zalmoxis şi apoi era aruncat în suliţe. Practica

era de o cruzime deosebită: erau ţinute trei suliţe cu vârful în sus; "solul" era aruncat în sus de

câţiva bărbaţi şi cădea exact în suliţe. Istoricii mai vorbesc şi despre unele ospeţe sacrificiale

date de geto-daci pentru îmbunarea zeului adorat.

Însă mult mai des practicau strămoşii noştri sacrificarea animalelor. Aceasta era

făcută, în religia geto-dacilor, pentru zei, pentru eroi, pentru morţi. Credincioşii mâncau o

parte din hrana oferită zeilor, căci prin intermediul sacrificiului, animalul sacrificat devine

mediator între om şi Divinitate. Sacrificiul este garantat numai respectându-se ritualurile

sacre. J. Prieur apreciază că sacrificiul animalului urmat de consumarea cărnii se adresează

8 Rusu Ioan Iosif, ,,Religia geto-dacilor”,Editura Dacica,2009,p.110-189..

8

divinităţilor cerului, în vreme ce sacrificiul fără banchet se referă la divinităţile pământului.

Mai mult, erau sacrificate animalele domestice, cele sălbatice fiind considerate impure.9

În universul plin de simboluri şi magie al dacilor, întunericul era simbolizat de un

animal cu atribute pământeşti: porcul, care scurma mereu pământul. Astfel, sacrificarea

porcului echivala cu alungarea întunericului şi izbânda luminii. Pentru daci, sacrificiul

porcului era un foarte important act de cult, aşa cum reiese din numeroasele ilustraţii ale

tăbliţelor de plumb, copii după tăbliţele dacice de aur descoperite la Sinaia în vremea regelui

Carol I. În mai multe astfel de tăbliţe apare reprezentat un sacrificator cu un cuţit în mână,

ridicat în sus, deasupra unui porc. Este cel mai frecvent şi mai important act de sacrificiu

ilustrat în aceste documente şi apare adesea asociat cu reprezentarea unei divinităţi stranii,

care pare că a înviat din morţi: un zeu în poarta unui templu sau a unui mormânt, învelit într-

un giulgiu asemenea mumiilor, sprijinit în două cârje şi cu faţa suptă, cadaverică. Este,

probabil, zeul vieţii şi al morţii, care învinge moartea şi întunericul, învie, iese din mormânt şi

aduce speranţă într-o nouă viaţă.10

CONCLUZII

Religia geto-dacilor, ca a tuturor popoarelor din antichitate, constituie unul dintre subiectele

cele mai pasionante, atat prin fascinatia subiectului in sine, cat mai ales prin aura creata in

9 Ibidem,p.19010 Alexandru stan,Remus Rus, ,,Istoria Religiilor”,Manual pentru seminariile teologice,Editura Institutului Biblic si de misiune al bisericii Ortodoxe Romane,Bucuresti,1991,p.139-142.

9

jurul lui de catre o literatura de tot felul. Desi istoriografia noastra (dar nu numai) a reusit

achizitii notabile, ea este totusi destul de departe de a avea si a ne oferi o imagine a religiei

geto-dacice cat mai completa si general acceptata.

Intre problemele de baza ale religiei geto-dacice se inscrie caracterul acesteia. Dupa o

lunga disputa intre specialisti, ipoteza care sustine caracterul politeist al religiei geto-dacilor

tinde sa se impuna. Il atentionam pe cititorul mai putin avizat ca superioritatea (mai degraba

farmecul, profunzimea si bogatia) unei religii nu este data de caracterul sau, o religie

monoteista nu este mai evoluata decat una politeista, si, ca atare, nu trebuie sa manifeste nici

un fel de retineri subiective in a accepta caracterul politeist al religiei geto-dacilor.

In lumea getica, la fel ca în toate civilizatiile antice, relatia cu divinitatea era

reglementata de aducerea permanenta de ofrande (alimentare, vase întregi sau fragmentare -

vezi Eratei, jud. Sibiu, Ciolanestii din Deal. jud Teleorman), uneori prin intermediul

sacrificiului. Jertfirea unei fiinte umane sau a unui animal avea loc în cadrul unui ritual

(funerar sau nefunerar), fiind înfaptuita de unul dintre slujitorii cultului. Sacrificiul uman

constituia, probabil, jertfa suprema adusa divinitatii, iar prin consumul unei parti din corpul

animalului, se realiza comuniunea dintre colectivul uman si zeitate.

Bibliografie:

1. Daicoviciu, Hadrian Dacii, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972.

10

2. Eliade,Mircea De la Zalmoxis la Genghis-Han, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1980

3. Pârvan,Vasile Dacia. Civilizaţiile antice din ţările carpato-danubiene, Ed.

Ştiinţifică, 1972

4. I. I. Russu, Etnogeneza românilor. Fondul autohton traco-dacic şi componenta

latino-romanică, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981

5. Rusu Ioan Iosif, Religia geto-dacilor,Editura Dacica,2009,p.110-189

6. Stan Alexandru ,Remus Rus, Istoria Religiilor,Manual pentru seminariile

teologice,Editura Institutului Biblic si de misiune al bisericii Ortodoxe

Romane,Bucuresti,1991

11