G. Bacovia(1881-1957) este unul dintre cei câţiva mari poeţi ai perioadei interbelice , remarcabil prin capacitatea de a sintetiza, într-o opera poetică destul de restrânsă, aproape toate temele şi modalităţile de expresie ale unui curent literar, simbolismul.De la un volumul ‘Plumb’(1916)pînă la vol.’Stanţe burgheze’(1946), temele fundamentale ale simbolismului se conturează, se nuanţează şi se amplifică, până la conturarea unui univers inconfundabil în peisajul liricii românesti moderne.

Cadrul existenţial dominant al operei bacoviene este oraşul, ‘infernul citadin’, spaţiu unde oamenii apar si dispar de pe scena vieţii, într-un anonimat absolut, în universul degradant al neîmplinirii existenţiale şi al sărăciei specifice mahalalei-ghetou.

În universul ostil al oraşului, în care se simte plânsul materiei, ea însăşi cuprinsă de disoluiţie(‘De-atitea nopti aud plouind,/Aud materia plingind...’), solitudinea este starea existenţială obisnuită, in care se proiectează spaţiul imaginar, cu toate tenebrele sale.‘ Sunt solitarul pustiilor pieteCu triste becuri cu pala lumina –Cand suna arama in noaptea deplinaSunt solitarul pustiilor piete.’(‘Pălind’)

Natura, în opera lui Bacovia, prelungeşte agonia oraşului, fiind în cele mai multe poezii, nu un spaţiu al salvării fiinţei, ci al dispariţiei în neant.‘Pe drumuri delirând, Pe vreme de toamnaMa urmăreste-un gîndCe mă îndeamnă :- Dispari mai curând !’(‘Spre toamnă’)

Anotimpurile creează stări nevrotice, generate de trecerea accelerată a timpului către extincţia individuală: ‘Şi toamnă, şi iarnă/Coboară-amândouâ;/Şi plouă, şi ninge –/Şi ninge, Şi ploua ’ . (‘Moină’), predominând anotimpurile malefice,apocaliptice : ’ Ninge grozav pe câmp la abator/Si sânge cald se scruge pe canal ;/Plină-i zăpada de sânge animal/Si ninge mereu pe un trist patinoar… /’.(‘Tablou de toamnă’).

Vara este un anotimp al descompunerii, şi nu unul al soarelui si vieţii:

‘Sunt cativa morti în oras, iubito,Chiar pentru asta am venit să-ti spun;Pe catafalc, de caldura-n oras,Incet, cadavrele se descompun.’ (‘Cuptor’)

Erotica bacoviană oferă sentimentul cel mai contradictoriu din poemele sale.Locuinţa iubitei este, ca la romantici, un spaţiu de salvare, un obstacol în faţa vitregiilor sorţii, chiar iarna părând de aici mai blândă, mai poetică.

Decembre

Te uită cum ninge decembre...Spre geamuri, iubito, priveşte -Mai spune s-aducă jăratecŞi focul s-aud cum trosneşte.

Şi mână fotoliul spre sobă,La horn să ascult vijelia,Sau zilele mele - totuna -Aş vrea să le-nvăţ simfonia.

Mai spune s-aducă şi ceaiul,Şi vino şi tu mai aproape, -Citeşte-mi ceva de la poluri,Şi ningă... zăpada ne-ngroape

Ce cald e aicea la tine,Şi toate din casă mi-s sfinte, -Te uită cum ninge decembre...Nu râde... citeşte nainte.

E ziuă şi ce întuneric...Mai spune s-aducă şi lampa -Te uită, zăpada-i cât gardul,Şi-a prins promoroacă şi clampa.

Eu nu mă mai duc azi acasă...Potop e-napoi şi nainte,Te uită cum ninge decembre...Nu râde... citeşte nainte.

Iubirea din creaţia lui Bacovia este de cele mai multe ori maladivă, fecioarele sunt ‘histerizate’, atinse de ftizie, ‘pale’.

‘Iubita cântă-un marş funebru ,Iar eu nedumerit mă mir:De ce să cânte-un marş funebru...Şi ninge ca-ntr-un cimitir.’ (‘Nevroză’)

Culorile gri, alb sau negru sunt singurele variante prin care poate fi zugrăvită o lume fără speranţă, aflată încă de la început sub spectrul obositor al morţii. Tot gri este şi plumbul,agent al disoluţiei universale, simbol al oboselii copleşitoare a fiinţei, sub al cărei efect se înconvoaie, până la momentul inevitabil al extincţiei.Moartea vine astfel ca o rezultantă firească a unui univers în destrămare, dar şi ca eveniment ce alungă coşmarul maladivităţii şi al funebrului existenţial.

”Dormeau adânc sicriele de plumb,Şi flori de plumb şi funerar veştmânt -Stam singur în cavou… şi era vânt…Şi scârţâiau coroanele de plumb.” (‘Plumb’)

‘Cosmosul mărturiseşte despre Creaţiune şi Creator; ambele lui planuri, celest şi terestru, devin un razim, un reper fix.Pentru Bacovia, liber de astfel de vederi, existenţa este infernală, nu ca o consecinţă a vreunei culpe faţă de o instanţă superioara omului, care nu există, ci prin însăşi viaţa muritoare, supuse acţiunii neantului.Omul ,singur în cosmos şi în propria lui lume, nu are ieşire sau, dacă exisa una, aceasta atârnă exclusiv de sine.Existenţa e deci tragică, dar de un tragism specific.’M. Petroveanu