Paralela între două creaţii lirice aparţinând

romantismului şi simbolismului: “Sonet “ de

Mihai Eminescu şi “Sonet “ de GeorgeBacovia/

“Singurătate “ de Mihai Eminescu şi “Singur” de

George Bacovia

Mihai Eminescu şi Geoge Bacovia sunt reprezentativi în literatura română pentru

următoarele curente literare:romantism şi simbolism. Pentru a putea fi aprofundate

1

aceste curente literare este nevoie de o scurtă prezentare a caracteristicilor şi ideilor

care sunt surprinse în operele scriitorilor care se încadrează în aceste două curente.

Romantismul este curentul literar care s-a manifestat în secolul al XVIII-lea în

Anglia şi Germania şi în secolul al XIX-lea în Franţa, Italia şi Spania ca o reacţie la

adresa clasicismului.Se carecterizează prin supremaţia sentimentului asupra raţiunii,

prin nevoia de a evada din realitatea constrângătoare a lumii fizice în vis, exotism,

trecut, mister sau fantastic. Obsesia scritorilor romantici devine cultul eului, al lumii

interioare, al subiectivităţii, al sensibilităţii. Opinii critice despre romantism au emis

următorii analişti literari:G.Călinescu în articolul“Clasicism, romantism, baroc” în

“Principii de estetică”:

” Individul romantic este utopia unui om complet anormal, dezechilibrat şi bolnav, adică

cu sensibilitatea şi intelectul exacerbate la maxim, rezumând toate aspectele spirituale

de la brută la geniu. Romanticul este maldiv, infirm, tuberculos, nebun, orb, lepros,

atribuindu-i-se utopic o complexitate senzorială şi sufletească mai mare decât cea pe

care aceşti bolnavi o au în realitate. Starea romantică este visarea, coşmarul.Romanticul

e subom sau supraom, înger sau demon.Romanticul consumă gin, opiu , ori bea apă din

Lete, fiindcă el are nevoie ori de excitante , ori de analgezice, ca să suporte sau să uite

infernul vieţii.Romanticul este independent, revoluţionar.”

În culturile româneşti occidentale se remarcă evoluţia de la neoclasicism la

Romantismul Înalt (1790-1815), iar mai apoi la Romantismul Biedermeier(1815-

1848).Romantismul Înalt este caracterizat de radicalism, vizionarism, ideologic, simţ

cosmic, misticism, intensitate pasională. Unicul reprezentant al Romantismului Înalt din

cultura noastră este Mihai Eminescu-cu un decalaj de peste 50 de ani.

Romanticii aspiră către:idealism- atitudine filosofico-existenţială ce afirmă

primordialitatea spiritului şi a ideii asupra materiei.Idealiştii romantici ajung să susţină nu

doar superioritatea spiritului, ci chiar să nege realitatea existenţei materiei;idilism-viziune

despre lume ce pune în evidenţă un model uman în care predomină buna cuviinţă,

ordinea, liniştea, modestia;pesimismul –tendinţă filosofică potrivit căreia răul şi suferinţa

predomină în univers şi nu pot fi înlăturate;om de geniu-personajul romantic este , în

2

concepţia lui Kant, singura fiinţă capabilă să mai spere la cunoaşterea absolută a

universului. Criticul D.Popovici compară geniul eminescian cu figura titanului promovat

de Byron sau Shelley:”Simbol al spiritului de revoltă şi al năzuinţei de libertate, titanul,

asemenea deminului, se caracterizează printr-o acţiune cocială având ca scop

distrugerea ordinii stabilite.” Totuşi, Eminescu este influenţat de experienţa

dezamăgitoare a vieţii şi a pesimismului filosofiei schopenhauriene şi îţi îndepărtează

omul de geniu de modelul titanic al poeţilor englezi:” Geniul lui Eminescu se

caracterizează prin evoluţia lui pe palnul infinitului, prin vastitatea perspectivelor sale.În

timp ce titanul, care ar trebui să rămână în cuprinsul omenirii, dinamizând-o, radicand-o,

ducând-o către forme noi de viaţă, geniul ajunge să se izoleze de această omenire, să-şi

convertească firea lui activă, într-o fire contemplativă.” (D.Popovici,”Poezia lui Mihai

Eminescu”)

Simbolismul este considerat ca o reacţie la romantism şi a apărut la sfârşitul

secolului al XIX-lea în Franţa şi respectă principiile orientării romantismului: respingerea

redării fidele a realităţii, promovarea celor mai profunde stări sufleteşti, căutarea unei

realităţi transcendente, spiriruale, siperioare lumii decăzute. Însă simboliştii resping

retorismul şi mesianismul romanticilor, considerâd că stările sunt difuze, ambigue,

misterioase, ce carcterizează înferioritatea umană pot fi readate doar prin intermediul

sugestiei. S.Mallarmé afirma că a numi obiectul înseamă a suprima trei sferturi din

farmecul lui” a sugera, iată visul nostru!” De aceea, muzicalitatea, ca formă a sugestiei

ajunge un principiu de bază pentru simbolişti.Verlaine proclamă că muzica este înainte

de toate. Lumea reală fiind o proiecţie a celei ideale, simbolişti cred că pot sugera

unitatea ei prin surprinderea interdependenţei dintre elementele care o compun sau

dintre obiecte, stări, senzaţii şi gânduri. În consecinţă, ei mizează pe tehnica

corespondenţelor ori a sinesteziei. Philippe Van Tieghem, în “ Marile doctrine literare în

Franţa” afirmă că simbolismul îi stabileşte ca maeştrii pe “Baudelaire, pe Mallarmé şi pe

Verlaine, primul pentru că este “adevăratul precursor”, al doilea pentru că a înzestrat

pentru totdeauna poezia cu” sensul misterului şi al inefabilului”, al treilea pentru că a rupt

“lanţurile crude ale verbului”.”

3

Simbolul este mijlocul artistica care îşi ia numele de la grecescul sumbolon,

utiliazat pentru a denumi o idee abstractă printr-un obiect concret, pornită de la o

asemănare devenită cu timpul evidentă. Teoreticienii Wellek şi Warren consideră că

simbolul set rezultatul recurenţei:” o imagine poate să apară o dată ca metaforă, dar

dacă revine cu insistenţă, fie ca prezentare, fie ca reprezentare, ea devine symbol şi

poarte face parte dintr-un sistem simbolic. Procesul normal este cel de dezvoltare a

imaginilor în metafore şi a metaforelor în simboluri.”

Sonetul este o poezie cu forma fixă ca şi gazelul, rondelul şi glosa. El este alcătuit din

paisprezece versuri împărţite în patru strofe: două catrene şi doua terţete sau trei

catrene şi un distih. Fiecare vers are unsprezece silabe numindu-se astfel endecasilabic

în italiană,spaniolă, română ,în limba franceză are doisprezece silabe, iar în limba

engleză zece silabe şi este prin urmare decasilabic. Rima sonetului clasic regular este

abba baab cdc dcd. Un sonet are mai multe reguli:nu se poate repeta nici un cuvânt

(excepţie de la această regulă făcând elementele gramaticale de tipul conjuncţiilor,

prepoziţiilor şi verbelor auxiliare), iar ultimul vers trebuie să fie o concluzie.

Sonetul a apărut în secolul al XIII lea la Curtea din Palermo.Cuvântul provine de la

verbul „sonare” ,a suna ,a cânta. În Evul Mediu el era acompaniat. Specia este însă

reprezentativă pentru Renaştere, perioada în care au scris sonete

Dante,Leonardo,Valerié,Gaultier,Baudelaire, Shakespeare. Paul Verlaine scrie un sonet

inversat, iar Mihai Codreanu un sonet dublu. În literatura românească au scris sonete

Asachi, Alecsandri,Eminescu,Vasile Voiculescu,St. O. Iosif,Barbu.

La Eminescu sonetul nu mai implică natura atât de mult încât să devină părtaşă la

sentiimentele eului liric, ci ea este un simplu decor al desfăşurării acţiunii. Ca în toate

poeziile perioadei Eminescu gândeşte la zădărnicia iubirii şi a timpului. Într-un cadru

nocturn şi într-o stare de somnolenţă poetul meditează şi încearcă să reînvie o dragoste

pierdută. Sonetul I a apărut în revista “Convorbiri literare” la 1 octombrie 1879.

Poezia “Sonet” a lui G.Bacovia apare în volumul “Plumb”, publicat în anul 1916.

4

În prima strofă din “Sonet I” de M.Eminescu doar se speficifică anotimpul desfăşurării

acţiunii:toamna-un spaţiu îndepărtat, eul liric fiind protejat de de spaţiul ocrotitor al

camerei:

“Afară-i toamnă”.

Un singur detaliu cromatic este sugerat în prezentarea spaţiului exterior:

“frunză-împrăştiată”,

impresia fiind de dezordine, haos, stări ale spaţiului exterior care se extind asupra celui

interior al eului liric, dominat de visare şi melencolie.

Imaginile vizuale “ frunză împrăştiată”se împletesc cu cele auditive: “vântul zvârle” şi

întregesc tabloul descris, sugerând o imagine mohorâtă de toamnă. Eul liric este martor

la această imagine dezolantă:

“ Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri.”

Percepţia asupra timpului devine distorsionată ( tema timpului este una specific

romantică, des întâlnită în creaţia eminesciană):

“Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri

Şi într-un ceas gândeşti la viaţa toată”.

Tema poeziei bacoviene ilustrează condiţia nefericită a poetului într-o lume ostilă,

meschină, incapabilă să înţeleagă arta adevărată . Sunt utilizate motive specifice creaţiei

lui Bacovia: motivul singurătăţii, al nevrozei, al golului sufletesc, al ploii. Ideea poeziei

exprimă toată gama de stări sufleteşti interioere ale poetului:apăsare sufletească,

angoasă, spleen, solitudine, fapt ce l-a determinat pe E,Cioran să spună că Bacovia

este “inapt să se mântuie, totul e pentru el cu putinţă, în afară de propria viaţă.”

Ambele poezii respectă trăsăturile speciei literare în care sunt încadrate. Motivul apei

este un simbol al dezintegrării materiei, spre deosebire de semnificaţia pe care o are la

Eminescu, unde izoarele, lacul sunt dătătoare de viaţă:

“E o noapte udă, grea, te-neci afară.”

Teama de vast îndoaie în permanenţă, ca o toxică adiere, flacăra subţire a spiritului

bacovian. Mediul acvatic reprezintă, concomitent, o disoluţie a factorilor morbid-vital, o

5

întreţinere a cursivităţii unui proces de involuţie inepuizabil. Umiditatea reprezintă o

formă a agresiunii naturale.

În prima strofă a Sonetului bacovian, spaţiul exterior dă o senzaţie de apăsare

sufletească, tabloul descris se petrece în cadrul nocturne, iar cromatismul acestui tablou

este reprezentat de culori diametral opuse la o primă vedere:negru şi roşu.

“E-o noapte udă, grea, te-neci afară.

Prin ceaţă - obosite, roşii, fără zare -

Ard, afumate, triste felinare

Ca într-o crâşmă umedă, murdară.”

Spre deosebire de spaţiul lui Bacovia, cel eminescian este dominat de alb şi galben.

La Bacovia “ceaţa” este un element distructiv, care induce starea de nevroză, iar

culoarea albă a acestei semnifică inexistenţa. La Eminescu ceaţa apare în strofa a III a

şi reprezintă un element specific stării de visare:

“În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri”

Personificarea “obosite… triste felinare” este în corcodanţă cu trăirile eului liric, ca şi

cum ar oglindi sentimentele şi senzaţiile apăsătoare ale acestuia.

Imaginea exterioară este redusă la o comparaţie: “Ca într-o crâşmă umedă, murdară”,

care este un simbol pentru starea de nelinişte, spleen. Verbele sunt la indicativ prezent

în ambele poezii:”-I”, “zvârle”, “ citeşti”, “gândeşti”, “e”,”te-neci”, “ard”. În ambele

discursuri lirice este implicat cititorul în descrierea spaţiului, dar şia trăirii senzaţiilor trăite

de eul liric.

În poezie eminesciană singurătatea este preferată oricărei alte prezenţe:

“Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,

N-ai vrea ca nime-n uşa ta să bată”

6

Acţiunea spaţiului exterior îndeamnă la visare, edificatoare este metafora” de somn să

picuri”, nu are o acţiune distructivă asupra spaţiului interior al eului liric.

Prin extensie îmbibarea acvatică devine un atribut moral al lucrurilor:plânsul apelor se

însumează într-o melopee torturantă, într-un peisaj transfigurat în vibraţii prelungi.

“Prin măhălăli mai neagră noaptea pare...

Şivoaie-n case triste inundară -

Ş-auzi tuşind o tuse-n sec, amară -

Prin ziduri vechi ce stau în dărâmare”.

Ceea ce izbeşte din punct de vedere coloristic la Bacovia este acea insistenţă asupra

unei singure culori, stoarse de toţi fiorii săi. Monocromia ( negru) îşi aduce contribuţia la

atmosfera unui spaţiu psihic tensionat. O altă etapă a cromaticii bacoviene o realizează

surprinderea procesului însuşi de descompunere. Degradarea, evenescenţa,

transgresarea dureroasă a obiectelor sunt sugerate cu o fineţe materială în care este

topită sensibilitatea.

Neacceptând a deveni sentiment, suferinţa aderă direct la peisaj.Toamna este agonică,

cu acţiune directă atât asupra mediului exterior “ ziduri vechi ce stau în dărâmare”, dar şi

asupra individului:”o tusă-n sec, amară”.

Imaginile surprinse în poezia eminesciană sunt de factură romantică:singurătatea care

îndeamnă la visare, motivul oniric-ca evadare din spaţiul exterior, atmosfera odăii este

una primitoare.”să stai visând la foc.”

Strofa următoare este edificatoare pentru stările eului liric, prezent în discursul liric prin

intermediul pronumelor personale de persoana I:”eu”, “-mi”, dar şi al verbelor:”mă uit”,

“visez.” Sintagma “rânduri-rânduri” este des întâlnită în creaţia lui Eminescu”flori de tei…

or să cadă rânduri-rânduri “(“Dorinţa”):

“Şi eu astfel mă uit din jeţ pe gânduri,

Visez la basmul vechi al zânei Dochii;

În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri”

7

Spre deosebire de Eminescu care face referiri la texte specifice literaturii române vechi,

Bacovia este într-o stare de euforie indusă de lichidul bacchic aşa cum în perioada

veche adeptele cultului lui Dionysos bacantele îţi induceau starea de fericire prin diferite

substanţe, cel mai adesea utilizând vinul, şi face comparaţie cu autori ai vremii sale Poe

sau Verlaine:

“Ca Edgar Poe, ma reîntorc spre casă,

Ori ca Verlaine, topit de băutură -

Şi-n noaptea asta de nimic nu-mi pasă”.

Finalul Sonetelor este diametral opus: la Eminescu taote acea stare de visare

culminează cu trezirea la realitate-una care îi aduce o stare de fericire-sosirea iubitei-

impresionantă este imaginea auditivă a apariţiei iubitei-foşnirea rochiei ( iubita lui Călin

vine din codru, foşnindu-i rochia), gingăşia prezenţei feminine se face remarcată şi prin

paşii pe care îi face “un moale pas.”

Tot acest tablou de factură pur romantică culminează cu gesturile tandre ale fiinţei

iubite:

“Iar mâini subţiri şi reci mi-acopăr ochii”.

La Bacovia dată fiind spaima colosală de intemperii a poetului este firesc ca odaia să fie

refugiul. Odaia bacoviană, expresie a mediului romantic, somptuos –morbid, este

evident, o cotă a solitudinii fantaste, dar şi a inaderenţei funciare la ample spaţii. Poetul

este înfricoşat de cântecul delirant al toamnei ce se strecoară în spaţiul ordonat,

revărsând în demenţa ei literaturizată, o demenţă cosmică:

“Apoi, cu paşi de-o nostimă măsură,

Prin intuneric bâjbâiesc prin casă,

Şi cad, recad, şi nu mai tac din gură”.

8

Dn punct de vedere formal cele două creaţii se aseamănă, dar la o cercetare amănunţită

se poate observa deosebirile între trăirile eului liric din ambele opera, concepţiile diferite

ale poeţilor, dar şi caracteristicile curentelor cărora le aparţin.

Poezia „Singurătate” a apărut în revista „Convorbiri literare” în anul1878. În această

perioadă poetul trăieşte o profundă singurătate şi dezamăgire în dragoste. George

Călinescu numea „poezia tăcerii absolute” în care solitudinea desăvârşirii îngustează

conştiinţa de sine şi dă naştere acelui sfârşit, denotând o meditaţie ce evocă sentimentul

singurătăţii şi al curgerii timpului. În structura discursului liric se disting două planuri.

Primul plan cuprinde primele şapte strofe ce adâncesc atmosfera singurătăţii, tristeţii şi

melancoliei. În celălalt plan se includ ultimele 3 strofe ce activează starea eului liric

datorită apariţiei iubitei.

Poezia “Singur” de G.Bacovia a apărut în volumul “Scântei galbene” din 1926.

Chestionat asupra”culorilor obsedante” şi a sinesteziilor din poezia sa, poetul va

răspunde:” În poezie m-a obsedat întotdeauna un subiect de culoare.Pictura cuvintelor

sau audiţie colorată, cum vrei s-o iei.Îmi place mult vioara. Melodiile au avut pentru mine

influenţă colorantă.Întâi am făcut muzică şi după strunele vioarei am scris versuri. Fie

după note, fie după urechea sufletului, acest instrument m-a însoţit cu credinţă până azi.

Pictorul întrebuinţeză în meşteşugul său colorile alb, roşu, violet.Le vezi cu ochii.Eu am

încercat să le redau cu inteligenţă , prin cuvinte.Fiecărui sentiment îi corespunde o

culoare. Acum, în urmă, m-a obsedat galbenul, culoarea deznădejdii.De aceea ultimul

volum poartă titlul “ Scântei galbene.” Roşu e sânge, e viaţa zgomotoasă.Nu vreau să-ţi

fac teorii. Urăsc definiţiile dascălilor pentru adormit copiii. Unii ar spune:metafizica

culorilor.”( I.Valerian,”Cântec târziu-romanul unui poet.De vorbă cu G.Bacovia”, în “Viaţa

literară”, IV).

Poezia eminesciană începe cu imaginea unui spaţiu închis al desfăşurării actului poetic

reprezentat de odaia poetului:

“Cu perdelele lăsate,

Şed la masa mea de brad,

9

Focul pâlpâie în sobă,

Iară eu pe gânduri cad”

Antiteza „focul pâlpâie în sobă / iară eu pe gânduri...” subliniază opoziţia între aparenta

atmosferă primitoare a odăii şi trăirile eului liric.

Este o atmosferă specific romantică care îndeamnă la visare, la declanşarea memoriei

involuntare cu ajutorul gândurilor care cuprind întreaga fiinţă a eului liric:

“Stoluri, stoluri trec prin minte

Dulci iluzii. Amintiri

Ţârâiesc încet ca greieri

Printre negre, vechi zidiri,

Sau cad grele, mângâioase

Şi se sfarmă-n suflet trist,

Cum în picuri cade ceara

La picioarele lui Crist”.

Epitetul „perdelele lăsate” şi verbele „pâlpâie”, „cad”, „ţârâiesc” relevă monotonia,

stagnarea timpului în care este cuprins eul liric.

Discursul liricabundă în figure de stil astfel încât să fie redate cu acuitate toate detaliile

spaţiului în care eul liric se simte abandonat: comparaţia “ ca greieri”, epitetele “dulci

iluzii”, “ vechi zidiri”,” suflet trist”.

Motivul trecerii timpului este accentuat de acţiunile simbolurilor zoomorfe: greieri,

şoareci, care trezesc imediat melancolia şi lupta împotriva scurgerii iremediabile a

timpului( fugit irreparabile tempus):

“Şi prin cărţile în vravuri

Umblă şoarecii furiş”.

10

Lupta cognitivă se regăseşte prin scris.

Textul bacovian este alcătuit din patru catrene a câte patru versuri, iar motivul acestui

act poetic îl reprezintă singurătatea eului liric, spaţiul descries fiind odaia

poetului.Înstrăinarea de lume a lui Bacovia este o situaţie limită. Ea se însoţeşte , firesc,

de o conştiinţă a singurătăţii încărcate de o asemenea tensiune, în cât duce la

prăbuşirea în sine a conştiinţei. Cultivându-şi solitudinea,poetul îşi cultivă identitatea.

Singurătatea reprezintă un tipar interior şi un liant metaforic, în cadrul cărora se trasează

profilul intim al poetului.

“Odaia mea mă înspăimântă

Cu brâie negre zugrăvită -

Prin noapte, toamna despletită

In mii de fluiere cântă”.

Discursul liric bacovian se distinge prin simetrie, la începutul fiecărei strofe se repetă

cuvântul odaie-în prima şi ultima strofă incipitul este similar:” Odaia mea mă

înspăimântă…”, în strofele aII-a şi a III-a se remarcă adresarea directă, ca unui

confident, a unui martor al tuturor trăirilor eului liric: “Odaie, plină de mistere”, “- Odaie,

plină de ecouri.”

Ceea ce rămâne din presupusele afecte ale poetului este starea de nevroză, adică

reziduul lor. Aversiunea faţă de sentimentalism a lui Bacovia este vădită şi prin tehnica

versurilor, trudnice , ostenite, etalând neputinţa cursivităţii, a expresiei

convenite.Articularea dificilă a versurilor pare uneori un mijloc de căutare a realului

potrivit imboldului unei estetici constatative.

Cromatismul tabloului este sumbru, fiind dominat de culoarea negru-se remarcă

predilecţia lui Bacovia pentru monocromatism:” brâie negre”, “umbre negre”,” negrele

tablouri”. Spre deosebire de cadrul eminescian, în care acţinea din prima parte se

petrece în timpul zilei, acţiunea tabloului bacovian are loc în timpul nopţii, fapt repetat în

versul:” Prin noapte, toamna despletită.” De asemenea anotimpul surprins este toamna,

11

caracterizată cu ajutorul epitetului “despletită”, extrem de sugestiv penttru exprimarea

ideii poetice de dezordine, haos. Imaginile vizuale se împletesc cu cele auditive în

ambele creaţii lirice: la Eminescu şoarecii ronţăie cărţile, la Bacovia, toamna

personificată:” In mii de fluiere cântă”. În lirica sa toate aceste elemente ale spaţilui

exterior au rolul de a induce starea de nevroză, la care se adaugă liniştea enervantă a

habitatului subliniată prin substantivul “pace”. Acelaşi substantiv întâlnit la Eminescu

este însoţit de adjectivul “dulce”, având de data aceasta sensul de linişte sufletească,

care se reflectă şi în spaţiul descris. În ambele creaţii odaia este luminată de foc-focul

care pâlpâie în sobă-la Eminescu, iar la Bacovia lumina şi căldura sunt reduse la lumina

fâcliei.

Lupta cognitivă se regăseşte prin scris. Metonimia „sună cleampa” determină apariţia

fiinţei iubite, bucuria iubirii fiind cea care reuşeşte să-l scoată eul liric din acea stare de

melancolie, de nevolnicie. Antiteza relevată prin adjectivele opuse, antonimice „deşartă

plină” şi „negru-lumină” determină schimbarea radicală a atmosferei şi învăluită anterior

în pesimism în una activă la ivirea iubitei, care este comparată cu o „icoană de lumină”,

denotînd sacralitatea iubirii. Metafora „privazul negru al vieţii” sugerează ideea unei vieţi

lipsite de bucurii, una solitară, care devine graţiei iubitei luminată, căci numai ea e în

stare să dea un alt sens vieţii întunecate a poetului. În final apare acelaşi motiv de

trecere a timpului - „şi mi-i ciudă”, eul liric fiind supărat că timpul îi macină viaţă,

stăpîndînd-o necruţător , pe cînd el doreşte să savureze clipele alături de iubită.

Prezenţa des întîlnită a formei personale la persoana I „-mi”, „melancolia-mi”, „dată-mi”,

determină centrarea eului liric, a suferinţei lui în atmosfera poeziei.

Din contră, în poezia bacoviană iubita nu apare ca un refugiu al eului liric şi a condiţiei

acestuia de damnat într-o lume sumbră cu accente lugubre, ci se termină într-o notă

pesimistă asemenea trăilor aferente unui astfel de spaţiu obtuz:

“Odaia mea mă înspăimântă ...

Aici n-ar sta nici o iubită,

Prin noapte, toamna despletită

In mii de fluiere cântă”.

12

Ambele creaţii sunt extreme de suggestive, singura diferenţă dintre ele fiind că Bacovia

este mult mai concis atât în privinţa structurii, cât şi a ideilor poetice expuse.

“Poezia lui Bacovia a fost socotită, în chip curios, ca lipsită de orice artificiu poetic, ca o

poezie simplă, fără meşteşug.Şi tocmai artificial le izbeşte şi-I formează definitiv

valloarea”( G.Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti,

Fundaţia pentru literatură, 1941).

13

Bibiografie

Gheorghe Bulgăr, Momentul Eminescu în evoluţia limbii române literare, Editura

Minerva, 1971

Dumitru Caracostea, Creativitatea eminesciană, Editura Fundaţiilor Regale, 1943

G.Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. I-V, Editura Fundaţiilor Regale, 1934-1936

şi reed, Editura Minerva

Matei Călinescu, Titanul şi geniul în poezia lui Eminescu, E.P.L., 1964

Rosa del Conte, Mihai Eminescu o dell Assoluto, 1962

Petru Creţia, Testamentul unui eminescolog, Humanitas, 1998

Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Eminescu, 1963

Alain Guillermou, La Génèse intérieure des poésies d Eminescu, Paris, Didier, 1963

Constantin Noica, Introducere la miracolul eminescian, Editura Humanitas, 2003

Edgar Papu, Poezia lui Eminescu, Editura Minerva, 1971

Ioana Em. Petrescu, Eminescu.Modele cosmologice şi viziune poetică, Editura Minerva,

1972

Eugen Simion, Proza lui Eminescu, 1964

Eugen Todoran, Eminescu, Editura Minerva, 1972

Tudor Vianu, Studii de literatură, 1965

Tudor Vianu, Poezia lui Eminescu, Editura Cartea Românească, 1930 şi reed.

Ion Negoiţescu, Poezia lui Eminescu, 1967

Agatha Grigorescu-Bacovia, Bacovia (viaţa poetului), Bucureşti, Editura pentru

Literatură, 1962.

Mihail Petroveanu, George Bacovia, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969.

Gheorghe Grigurcu, Bacovia, un antisentimental, Bucureşti, Editura Albatros, 1974.

Ion Caraion, Bacovia. Sfârşitul continuu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1975; ediţia a II-

a, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1979.

14

Dinu Flamând, Introducere în opera lui G. Bacovia, Bucureşti, Editura Minerva, 1979.

Daniel Dimitriu, Bacovia, Iaşi, Editura Junimea, 1981.

Alexandra Indrieş, Alternative bacoviene, Bucureşti, Editura Minerva, 1984.

Mircea Scarlat, George Bacovia - nuanţări, Bucureşti, Editura Cartea Românească,

1987

15