FranțaFranța (în franceză [la] France,) oficial - Republica Franceză (în franceză République

française, este o republică constituțională unitară având un regim semi-prezidențial, mare parte din teritoriul său și din populație fiind situată în Europa de Vest, dar care cuprinde și mai multe regiuni și teritorii răspândite în toată lumea. Capitala sa este orașul Paris, limba oficială este franceza iar moneda este euro. Deviza națională este „Libertate, Egalitate, Fraternitate” (în franceză Liberté, Égalité, Fraternité), iar Drapelul Franței este format din trei benzi verticale colorate respectiv în albastru, alb, roșu. Imnul național este La Marseillaise.

Franța este o țară veche, formată în Evul Mediu feudal, și își trage numele de la poporul franc. De la începutul secolului al XVII-lea și până în prima jumătate a secolului al XX-lea, a posedat un vast imperiu colonial. Începând cu anii 1950, s-a angrenat în construcția Uniunii Europene. Ea este o putere nucleară, este unul dintre cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite și membru NATO. De asemenea, Franța este membră G7, G20, a zonei euro, a spațiului Schengen și găzduiește sediile Consiliului Europei, al Parlamentului European și al UNESCO. Franța joacă un rol important în istoria mondială prin intermediul influenței exercitate de cultura sa, de limba sa și de valorile democratice, seculare și republicane pe care le-a promovat în ultimele două secole.

Franța este a doua putere economică europeană și a cincea putere economică mondială. Economia sa de tip capitalist o face să fie unul dintre liderii mondiali în sectoarele agroalimentar, aeronautic, al automobilelor, al produselor de lux, al turismului și în cel al energiei nucleare, aceasta în ciuda unor politici de intervenționism destul de puternice.

Cu 66,6 milioane de locuitori la 1 ianuarie 2014, Franța este o țară dezvoltată, cu un indice al dezvoltării umane foarte ridicat

Franța metropolitană se află la una dintre extremitățile vestice ale Europei. Are ieșire la Marea Nordului către nord, la Canalul Mânecii către nord-vest, la Oceanul Atlantic către vest și la Marea Mediterană către sud-est. Se învecinează cu Belgia și Luxemburg la nord-est, cu Germania și Elveția la est, cu Italia și cu Monaco la sud-est, cu Spania și cu Andorra la sud-vest.

Dacă frontierele sudice ale țării corespund unor creste montane, frontierele nord-estice nu corespund aproape deloc vreunor limite geografice fizice sau lingvistice.

Franța metropolitană cuprinde mai multe insule, cea mai mare fiind Corsica, multe fiind însă mici insule de coastă. Metropola se încadrează între paralelele de 42°19'46" N și 51°5'47" N, și între meridianele de 4°46' V și 8°14'42" E. Franța este formată însă și din numeroase teritorii aflate în afara continentului european, denumite în vorbirea curentă „teritorii de peste mări” (în franceză territoires d’outre-mer, prescurtat „DOM-TOM”), ceea ce face ca Franța să aibă teritorii în toate oceanele lumii cu excepția celui Arctic.

Aceste teritorii au diverse statute în cadrul organizării administrativ-teritoriale a Franței și sunt situate astfel:

- pe continentul sud-american: Guyana Franceză;- în Oceanul Atlantic: Saint-Pierre-et-Miquelon și, în Antile, la Guadelupa, Martinica, Saint-

Martin și Saint-Barthélemy;- în Oceanul Pacific: Polinezia Franceză, Noua Caledonie, Wallis și Futuna și Clipperton;- în Oceanul Indian: Réunion, Mayotte, Îles Éparses, Insulele Crozet, Insulele Kerguelen și

Saint-Paul-et-Amsterdam;- în Antarctica: Țara Adélie.[d]- Prin intermediul teritoriilor de peste mări, Franța deține astfel și frontiere terestre cu

Brazilia, cu Surinam, și cu Regatul Țărilor de Jos prin partea franceză a insulei Saint-Martin.

Suprafața Franței metropolitane este de 552.000 km² cu o densitate de aproximativ un locuitor pe hectar. Luând în calcul și totalitatea teritoriilor de peste mări, Franța are o suprafață totală de 675.000 km2.

Franța este a 42-a țară din lume ca mărime a suprafeței terestre și a treia cea mai mare țară din Europa, după Rusia și Ucraina, deși este mai întinsă ca Ucraina dacă se iau în calcul teritoriile de peste mări, și cea mai întinsă țară a Uniunii Europene. Teritoriul metropolitan continental are o lungime de circa 1.000 km de la nord la sud și de la est la vest. Lungimea totală a țărmurilor, incluzând aici și teritoriile de peste mări, este de 8.245 km.

Clima

Clima Franței metropolitane este una temperată, influențată de anticiclonul Azorelor, ca și restul Europei de Vest, cu variante regionale sau locale destul de însemnate. Tipologia actuală reține șase mari zone climatice:

- sfertul nord-vestic al țării aparține zonei bretone, cu nuanțe pariziene și flamande; aceasta este caracterizată printr-un regim de temperatură blând, cu variații reduse de temperatură și cu precipitații relativ importante;

- la sud de aceasta, zona aquitană, cu aceleași caracteristici ca și zona bretonă, dar cu temperaturi mai ridicate;

- în nord-estul țării, zona Lorenei deține caracteristici semicontinentale, cu ierni reci și precipitații mai reduse decât în vest;

- pe coasta Mării Mediterane, zona provensală este caracterizată prin numeroase zile însorite, cu veri calde și uscate și cu ierni blânde și umede;

- între zona Lorenei și cea provensală, se află zona dunăreană cu rol de zonă de tranziție, cu variații mari de temperatură;

- zona montană, ce corespunde regiunilor de altitudini ridicate, este caracterizată prin ierni reci și umede cu precipitații nivale importante.

- Mare parte din teritoriile de peste mări este în schimb dominată de clima tropicală (de intensitate variabilă), excepție făcând Guyana franceză (climă ecuatorială), Saint-Pierre-et-Miquelon (climă temperat-oceanică) și teritoriile australe și antarctice franceze (cu climă polară și temperat-oceanică).

Franța metropolitană se confruntă și cu evenimente climatice cu consecințe importante: furtuni (cele din decembrie 1999 au doborât 7% din copacii din pădurile franceze, canicule (canicula din 2003 din Europa, soldându-se cu 15.000 de morți, incendii și inundații. Temperatura medie în Franța a crescut cu 0,1 °C în medie pe deceniu de-a lungul secolului al XX-lea.

Peisajele și mediul

Franța metropolitană beneficiază de o largă varietate de peisaje: câmpii agricole sau împădurite, lanțuri montane mai mult sau mai puțin erodate, litoraluri diversificate și văi cu orașe amestecate cu spații neo-naturale. Franța de peste mări conține și ea o importantă biodiversitate, de exemplu în pădurile ecuatoriale franco-guyaneze sau în lagunele Noii Caledonii. Franța este una dintre cele mai împădurite țări din Europa Occidentală, pădurile ocupând 28% din suprafața țării.

Diversitatea peisajelor și a ecosistemelor este amenințată de fragmentarea ecologica, cauzată de densa rețea de căi de comunicații rutiere, de antropizarea zonelor de coastă și de poluarea apelor și solului. O treime din apele de suprafață sunt de calitate rea spre foarte rea, în principal din cauza poluării industriale; poluarea agricolă în legătură cu utilizarea îngrășămintelor și pesticidelor a contribuit și ea la deteriorarea calității pânzelor freatice în mai multe regiuni, în special în Bretania. Litoralizarea populației și a activităților ei determină o intensificare și o îndesire a construcțiilor de pe malul mării, în ciuda Legii Litoralului din 1986 și a intervenției Conservatoire du littoral și în ciuda caracterului inundabil al anumitor sectoare. În ceea ce privește infrastructura de transport, în special cea rutieră, ea expune pe vecinii ei la o poluare atmosferică, sonoră și vizuală considerabilă.

Cu toate acestea, instituțiile publice încearcă de mai multe decenii să răspundă acestor provocări. Rezervațiilor naturale și parcurilor naționale li s-a adăugat din 1968 și categoria categoria parcurilor naturale regionale, care combină acțiunile de conservare cu cele de punere în valoare a patrimoniului natural și cultural și care în 2007 acopereau 13% din teritoriul francez. Au fost înființate agenții pentru apă pentru a proteja și a garanta resursele de apă ale țării. Datorită unei politici de limitare a utilizării produselor petroliere și datorită importanței energiei nucleare, emisiile de CO2 pe cap de locuitor ale Franței sunt mai scăzute decât cele ale vecinilor săi europeni, și a fortiori decât cele ale SUA. Cu toate acestea, conform unui studiu al Ministerului Mediului, Energiei, Dezvoltării Durabile și Mării publicat în 2010, „în mai multe puncte, bilanțul ecologic rămâne îngrijorător, cu tendințe de deteriorare”.

Repartiția spațială a populației și a activităților sale

Hartă de sinteză a repartiției populației în Franța în 2010. Sunt indicate densitățile populației pe departament, cele 18 arii urbane de peste 400.000 de locuitori, linia Le Havre-Marsilia și limitele aproximative ale așa-numitei „diagonale a vidului”.

Franța metropolitană este marcată de multiple dezechilibre spațiale. Pe de o parte, ea este originală prin faptul că are o capitală de șase ori mai populată decât a doua arie urbană a țării, și care grupează un sfert din studenți și aproape toate sediile centrale ale marilor companii ale țării. Pe de

altă parte, linia Le Havre–Marsilia este adesea considerată a fi limita între un vest rămas de multă vreme agrar și care astăzi beneficiază de o importantă dezvoltare demografică și economică, și un est industrializat și de multă vreme urbanizat. În cele din urmă, de la departamentul Ardenilor în nord-est până la departamentul Landes în sud-vest se observă o „diagonală a densității reduse”, caracterizată printr-un grad redus de populare în comparație cu restul țării și printr-o economie adesea în dificultate.

După un îndelungat exod rural, în secolul al XIX-lea și până în a doua jumătate a secolului al XX-lea, sporul migratoriu al zonelor rurale franceze a redevenit pozitiv în anii 1990. Creșterea populației urbane are loc predominant în zonele periurbane, din ce în ce mai îndepărtate de aglomerația centrală. Tabelul de mai jos listează cele mai mari orașe ale Franței, în funcție de populația ariei metropolitane.

Axe de comunicație și de transport

Din pricina poziției sale la răscruce, Franța este țară de tranzit. Ea este, de fapt, traversată în mod obligatoriu de persoanele și mărufurile care circulă pe cale terestră între peninsula Iberică și restul Europei și, după deschiderea Eurotunelului în 1994, între Regatul Unit și restul Europei. Ca o moștenire a istoriei, rețelele franceze de transport sunt foarte centralizate în jurul Parisului; această centralizare este deosebit de puternică în domeniul feroviar și aerian, deși a început să se diminueze.

Principalul mijloc de transport utilizat în Franța este cel rutier, care în 2007 reprezenta respectiv 86,5% și 79,9% din traficul de călători și de mărfuri. Franța numără peste un milion de kilometri de șosele la nivelul anului 2005, dintre care aproape toate sunt asfaltate sau pietruite. După eliberare, Franța și-a dezvoltat o rețea extinsă de autostrăzi, care totalizează 10.991 km în 2007. De câteva decenii, sunt dezvoltate politici publice cu scopul reducerii accidentelor rutiere mortale, ale căror principale cauze sunt identificate ca fiind viteza și consumul de alcool, și încearcă să reducă dependența francezilor de automobile, în beneficiul altor mijloace de transport mai puțin poluante.

Rețeaua feroviară franceză datează și ea în mare parte de la mijlocul și de la sfârșitul secolului al XIX-lea; în 2009, ea număra 29.473 km de linii, dintre care mai mult de jumătate sunt electrificate. Cea mai mare parte din trafic este derulată de compania publică SNCF, pe liniile care aparțin gestionarului de infrastructură Réseau ferré de France. Începând cu anii 1980, traficul de călători este în creștere în Franța, mulțumită pe de o parte preluării de către regiuni a gestionării traficului regional și local, dar mai ales apariției rețelei continue de liniilor de mare viteză parcurse de TGV. Pe de altă parte, principalele orașe ale țării sunt dotate cu o rețea feroviară urbană, de tip metrou, tramvai sau expres regional (RER); Metroul din Paris, înființat în 1900, formează una dintre cele mai dense rețele din lume.

În ce privește transportul aerian, el este deosebit de centralizat: cele două aeroporturi pariziene — Roissy-Charles-de-Gaulle și Orly — au deservit în 2008 peste 87 de milioane de călători, în vreme ce principalul aeroport din provincie, Nisa-Coasta de Azur, a deservit doar puțin mai mult de 10 milioane. Aeroporturile din provincie fac de fapt concurență TGV-ului pentru trafic intern, în vreme ce aeroporturile pariziene adună cvasi-totalitatea traficului de cursă lungă. Franța este locul unde funcționează una dintre cele mai mari companii aeriene din lume, în termeni de pasageri transportați (Air France-KLM) și unde funcționează primul constructor aeronautic civil (Airbus) din Europa.

În Franța se mai utilizează și alte mijloace de transport, dar ele sunt marginale. Traficul fluvial asigură o parte neglijabilă din traficul de călători și una secundară din traficul de mărfuri, în special din cauza neadaptării unei mari părți din rețea la traficul modern. Traficul maritim este mai important, dar porturile Dunkerque, Le Havre, Nantes - Saint-Nazaire și Bordeaux sunt foarte mici comparativ cu rivalele lor de la Marea Nordului, cum sunt Rotterdam sau Anvers; numai portul Marsilia este comparabil cu marele porturi ale lumii, fiind cel mai mare port de la Marea Mediterană în termeni de tonaj expediat. Astăzi, bicicleta cunoaște o nouă tinerețe, în special datorită preocupărilor ecologiste ale francezilor și datorită înființării sistemelor de închiriat biciclete în mai multe orașe ale țării.

Politică și administrație

Franța este o democrație liberală, iar forma de guvernământ este republica. Fundamentele organizării politice și administrative actuale a Franței au fost fixate în 1958 prin constituția celei de a Cincea Republici. Conform primului articol, „Franța este o republică indivizibilă, laică, democratică și socială”. Începând cu 2003, același articol afirmă în plus și că „organizarea sa este descentralizată”.

Organizarea puterilor

Organizarea puterilor în Franța este definită prin constituția din 1958, cu modificările ei ulterioare; rolul fiecărei instituții este în același timp definit atât prin practica aplicată începând cu 1958 cât și prin textul Constituției. Franța posedă un regim politic original prin puterile largi de care dispun simultan parlamentul și președintele, ceea ce a făcut ca specialiștii în drept constituțional să vorbească despre un „regim parlamentar-prezidențial”, un „regim semiprezidențial”, sau chiar de un „regim parlamentar bireprezentativ”.

Puterea legislativă îi aparține parlamentului, format din două camere, Adunarea Națională și Senatul, Adunarea Națională, camera inferioară a Parlamentului, era în 2011 formată din 577 de deputați, aleși pe cinci ani prin vot universal, direct, uninominal în două tururi de scrutin pe circumscripții împărțite în cadrul departamentelor. Adunarea Națională are ultimul cuvânt în caz de dezacord prelungit cu Senatul pe baza adoptării unei legi. Acesta din urmă era format în 2011 din 348 de senatori aleși pentru șase ani de către 150.000 de marii electori (corp format în principal din aleșii locali), și prin urmare este considerat mai puțin reprezentativ decât în Adunarea Națională.

Puterea executivă aparține în primul rând președintelui republicii, ales pentru un mandat de cinci ani prin vot universal direct majoritar în două tururi de scrutin. Președintele este șeful statului și conducătorul suprem al armatei, el promulgă legi și poate dizolva Adunarea Națională. El numește primul ministru și, la propunerea acestuia, pe membrii guvernului. Guvernul poate fi demis prin moțiune de cenzură adoptată de Adunarea Națională. Atunci când președintele și majoritatea parlamentară nu aparțin aceluiași partid politic, se vorbește despre o situație de coabitare.

Puterea judecătorească, la rândul ei, este separată în două ramuri, iar președintele dispune de dreptul de grațiere. Ea este subdivizată între un ordin administrativ, a cărui instanță supremă este Consiliul de Stat, și un ordin judiciar, a cărui instanță supremă este Curtea de Casație. Dreptul

francez, de tradiție romano-civilă, stipulează că orice acuzat, înainte de a fi condamnat, este presupus nevinovat, și că un caz se poate rejudeca prin apel la cererea uneia dintre părți.

Conformitatea legilor cu Constituția, reglementarea scrutinurilor și, în sens larg, respectul rolului instituțiilor statului, sunt controlate de Consiliul Constituțional.

Împărțirea administrativ-teritorială și descentralizarea

Franța metropolitană este împărțită în mai multe unități teritoriale, pe trei niveluri: comuna, departementul și regiunea. Aceste unități sunt în același timp circumscripții administrative în care statul intervine prin intermediul serviciilor sale deconcentrate. Comunele, în număr de 36.570 în metropolă la 1 ianuarie 2009, corespund în general teritoriului unui sat sau oraș; ele sunt conduse de un consiliu municipal care alege un primar, care joacă în același timp rolul de reprezentant al unității teritoriale, cât și pe cel de reprezentant al statului în comună. Din anii 1990, cooperarea dintre comune a fost întărită prin apariția unor instituții publice de cooperare intercomunală, al căror rol este din ce în ce mai important. Departamentele, înființate în timpul Revoluției Franceze, sunt astăzi în număr de 96 în metropolă, unde sunt conduse de un Consiliu General, ai cărui membri sunt aleși din rândul cantoanelor, statul fiind reprezentat la acest nivel de un prefect. În ce privește cele 22 de regiuni ale metropolei, a căror existență este de dată mai recentă, ele sunt conduse de un consiliu regional, iar statul este aici reprezentat de un prefect de regiune. La aceste unități administrativ-teritoriale se adaugă alte diviziuni, cum ar fi cantonul, arondismentul sau, mai recent, „țara”, dar ele nu sunt unități administrative, nevând administratori aleși.

Prin comparație cu vecinii săi europeni, Franța a fost marcată de multă vreme de o puternică tendință de centralizare politică, unitățile teritoriale dispunând de puteri relativ restrânse. Această situație a evoluat însă mult începând cu anii 1980, la început în 1982-1983 cu legile Defferre, apoi în 2002-2004 sub guvernul Raffarin. În 2010, competențele administrațiilor teritoriale sunt numeroase, în special în ce privește unitățile școlare, transportul, dezvoltarea economică și acțiunea socială. Chiar și așa, suprapunerea mai multor niveluri și limita adesea neclară între competențele diferitelor instituții de la diferite niveluri constituie sursă de dezbateri pe marginea viitorului descentralizării, subiect asupra căruia s-a aplecat guvernul Fillon între 2008 și 2010.

Demografie

Conform INSEE, la 1 ianuarie 2014, 66 milioane de oameni trăiau în Franța (cu excepția comunităților de peste mări și Noii Caledonii), dintre care 63,7 de milioane în metropolă și 2,1 milioane în departamentele de peste mări (inclusiv Mayotte). Dacă sunt incluși și cei 600.000 de locuitori din comunitățile de peste mări (Polinezia Franceză, Saint-Pierre-et-Miquelon, Wallis și Futuna, Saint-Martin și Saint-Barthélemy) și din Noua Caledonie, populația întregului teritoriu francez atinge 66,6 milioane de locuitori, adică circa 1% din populația mondială. Recensăminte naționale generale se organizau la intervale regulate începând cu 1801, dar din ianuarie 2004, se efectuează anual recensăminte în comunele cu peste 10.000 de locuitori, cu excepția comunităților de peste mări, și la fiecare cinci ani în rest.

După o perioadă de slăbiciune în secolul al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea — Franța a cunoscut o tranziție demografică rapidă —, creșterea demografică a Franței a devenit una dintre cele mai puternice din Europa, combinată cu o rată a natalității superioară mediei europene (821.000 de nașteri în 2009 față de 536.000 de decese) și un spor migratoriu pozitic (circa 71.000 de persoane în 2009): populația Franței a crescut cu 0,54% în 2009.

În 2010, rata fertilității în Franța era de circa 2,01[103] și 27,3% dintre nou-născuții din metropolă aveau cel puțin un părinte născut în străinătate, dintre care 23,9% aveau un părinte născut în afara Uniunii Europene. În rest, structura piramidei vârstelor a evoluat de la începutul secolului al XXI-lea. Partea din populație cu vârste înaintate a crescut, din cauza creșterii speranței de viață (Franța se bucură de una dintre cele mai mari speranțe de viață din lume) și de ajungerea la vârsta a treia a generației baby boom — fenomen denumit acum papy boom. Proporția celor de peste 60 de ani în cadrul populației a crescut astfel de la 17 la 22% între 1980 și 2009, și va depăși o treime în 2050, conform INSEE.

Limbi

Franceza este limba vorbită majoritar în Franța, și este oficial „limba republicii” conform legii constituționale din 1992. Franța este a doua cea mai populată țară vorbitoare de franceză din lume, după Republica Democrată Congo, dar prima ca vorbitori de franceză. Franța duce o politică lingvistică activă în favoarea limbii franceze.[ Aceasta se poate vedea între altele la nivelul Organizației Internaționale a Francofoniei, din care Franța face parte, după cum face parte și din Adunarea Parlamentară a Francofoniei.

În plus, orașele Le Havre, Lyon, Strasbourg, Bordeaux, Lille, Marseille, Nantes, Paris, Saint-Denis de la Réunion, Tours, orașele asociate d'Angoulême, Nice și Poitiers, gruparea de localități ce formează Comunitatea Aglomerării Evry Centre Essonne și Comunitatea Urbană Bordeaux, precum și Asociația Comunelor și Comunităților de Peste Mări-ACCD`OM sunt membre ale Asociației Internaționale a Primarilor Francofoni.

În afara limbii franceze, în 1999 în Franța se mai vorbeau șaizeci și cinci de alte limbi, între care limbile regionale, cele ale imigranților și dialectele din DOM-TOM, conform unui raport al lingvistului Bernard Cerquiglini.

Religia

Începând cu legea din 9 decembrie 1905, bisericile sunt strict separate față de stat în Franța: „Republica nu recunoaște, nu salarizează și nu subvenționează niciun cult religios […]” cu excepția regiuni Alsacia-Mosela, unde sunt recunoscute cultul catolic, două culte protestante și cultul mozaic. Religia catolică este și ea recunoscută în anumite teritorii și departamente de peste mări. Noțiunea de laicitate și reglementările ce derivă din ea sunt încă subiect de dezbatere, cum a fost cazul în 2003-2004, cu legea privind însemnele religioase în școlile publice.

Franța este o țară de veche tradiție catolică, dar în care ponderea bisericii a scăzut considerabil. Doar 51% până la 64 % dintre persoanele întrebate se declară catolice în sondajele publicate în 2007, și o mare parte se declară agnostică, atee sau fără religie. În plus, sunt prezente și alte religii în proporții mai puțin importante, în special iudaismul din Antichitate, diferite ramuri protestante din vremea Reformei și islamul de la sosirea în Franța a imigranților din Maghreb și din Orientul Mijlociu în secolul al XX-lea. Diverse culte creștine (Biserica Apostolică Armeană, galicanismul, mormonismul, Biserica neo-apostolică, Martorii lui Iehova, menonitismul…) sau non-creștine (hinduismul, budismul, bahaismul, alevismul…) sunt de asemenea prezente pe teritoriul național. În principiu, statul francez interzice recensăminte cu caracter religios sau filosofic; estimările ponderii fiecărei confesiuni, a ateismului și agnosticismului rămân imprecise și dificil de realizat. Cu toate acestea, mai multe institute realizează regulat sondaje pentru evaluarea apartenenței religioase a francezilor.

Dincolo de aceste valori, pierderea influenței de către religii este un aspect major al evoluției societății franceze în secolele al XIX-lea–al XX-lea. Aproape 80% dintre bărbați și 70% dintre femeile care se declară catolici nu asistă niciodată la o slujbă religioasă. Chiar și în rândurile celor mai fervenți catolici, aplicarea preceptelor bisericii este în scădere: 31% dintre practicanții frecvenți au avut între 1995 și 2004 copii în afara căsătoriei. În 2006, puțin mai mult de un sfert din populație declara că „crede într-un dumnezeu”, în timp ce 60% se declarau atei sau agnostici. Dorind „conștientizarea opiniei dincolo de sfera practicanților obișnuiți”, Conferința Episcopilor din Franța a propus pentru sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului o „rugăciune pentru Franța”.

Educația

În Franța, educația este obligatorie de la șase la șaisprezece ani, iar școala publică este laică și gratuită. Dacă formarea și plata serviciului de educație, ca și alegerea programelor, cad în sarcina statului, gestiunea unităților școlare primare și secundare este în sarcina comunităților teritoriale locale. Învățământul primar se desfășoară în două faze. Grădinița, la care merg copiii foarte mici, are ca scop învățarea primelor cunoștiințe, socializarea și fixarea elementelor fundamentale de limbaj și numere. Apoi, către vârsta de șase ani, copiii învață în școli primare, al căror principal obiectiv este învățarea lecturii, scrisului și aritmeticii, precum și o educație civică. Învățământul secundar se desfășoară și el în două cicluri. Primul se desfășoară în colegii (școli gimnaziale) și se încheie cu obținerea „diploma de brevet”. A doua se desfășoară în licee și se încheie cu examene finale și naționale: bacalaureatul (profesional, tehnologic și general), precum și cu certificatul de aptitudini profesionale (certificatul de aptitudini profesionale agricole în învățământul agricol).

Învățământul superior prezintă particularitatea coabitării între universități și sistemul grandes écoles, în care se intră în general prin concurs, în urma absolvirii unor clase pregătitoare. Învățământul superior pentru diploma de tehnician superior și clasele pregătitoare pentru grandes écoles se desfășoară în cadrul liceelor sau în unități private. Grandes écoles sunt adesea considerate a fi mai performante și mai elitiste decât universitățile. Aproape 17% dintre elevii învățământului primar și secundar sunt școlarizați în unități private, cea mai mare parte sub contract de asociere cu statul și adesea cu cultele religioase.

Franța a cunoscut în perioada postbelică o mărire considerabilă a ratei de școlarizare. În 1936, mai puțin de 3% dintr-o promoție obținea bacalaureatul; acest procentaj a depășit 30% în 1985 și 60% în 1995. Totuși, această democratizare a învățământului nu a înlăturat și inegalitățile sociale: 25% din copiii de muncitori, născuți între 1974 și 1978 au obținut diplome de învățământ superior, față de 77% din copiii proveniți din clase sociale mai înstărite. Aceste inegalități sunt și mai puternice la nivel de grandes écoles: doar 2,9% dintre studenții admiși la École nationale d’administratiom în 2008 aveau vreun părinte muncitor.

După programul PISA, de comparare a sistemelor de educație națională, rezultatele sistemului educațional francez sunt dezamăgitoare în raport cu alte state membre ale OECD, în special în ce privește creșterea inegalităților conform anchetei PISA pe 2003. În ciuda planurilor de prevenire a analfabetismului, acesta afectează 3,1 milioane de persoane, adică 9% din populația cu vârste între 18 și 65 de ani școlarizată în Franța.