final

CAPITOLUL I NOTIUNI GENERALE PRIVIND COMPETENTASECTIUNEA 1. Scurt istoric privind competena

CAPITOLUL I NOŢIUNI GENERALE PRIVIND COMPETENŢA

SECTIUNEA 1 Scurt istoric privind competenta

În ceea ce priveşte regulile de organizare judecătorească şi de competenţă nu au fost aceleaşi în toate timpurile, ele fiind influenţate de civilizaţiile şi vremurile ce au guvernat diverse interese.

In Roma antică în perioada regalităţii au apărut primele reguli de organizare judecătorească şi de competenţă, atunci când regele îndeplinea şi calitatea de judecător în virtutea puterii sale supreme, cunoscută sub denumirea de "imperium", pentru ca după întemeierea statului şi instaurarea republicii, sarcina de a judeca în faza "de drept" să revină celor doi consuli, care judecau separat.

Cauzele litigioase începând din anul 367 î.e.n. au trecut asupra pretorilor, iar din sec. II î.e.n. competenţa referitoare la judecarea litigiilor dintre cetăţenii romani şi străini a revenit pretorului peregrin, în peninsula italică, iar în provinciile extraitaliene, guvernatorului.

Principiile de competenţă, abia în epoca imperială au dobândit o formulă mai apropiată de regulile clasice.

La începuturile sale, epoca medie nu cunoaşte nici o organizare judecătorească; eventualele delimitări se puteau face doar între competenţa instanţelor religioase şi laice. In anul 1166 Henric al Vl-lea este cel care a avut prima încercare de separare a competenţei instanţelor bisericeşti de cele laice, prin instituirea instanţelor de judecată populară, luând astfel bisericii dreptul de a judeca anumite cauze.

Primele referiri la normele de competenţe în vechiul nostru drept le întâlnim în "Legea ţării". Conform obiceiurilor juridice din secolele IX-XIV la sate judecau instanţele "oamenilor buni şi bătrâni", iar în târguri şi oraşe "şoltuzii şi pârgarii". Ei aveau competenţa în cauze penale şi civile, însă mărunte. Mai târziu însă, competenţa generală în părţile de ţară aflate sub cârmuirea lor cade în sarcina dregătorilor domneşti, vornici, pârcălabi sau banul Craiovei.

Modernizarea instanţelor judecătoreşti a fost începută de către Constantin Mavrocordat şi a fost continuată de Alexandru Ipsilanti1.

Abordarea reglementărilor referitoare la organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti pentru prima dată este întâlnită în pravilniceasca condică, adoptată în anul 1775.

Alexandru Ipsilanti este primul domnitor care a separate activitatea judiciară de cea administrativă şi a realizat o modernă organizare a

1 D.V.Firoiu, Istoria statului şi dreptului românesc, Ed.Didactică şi Pedagocică, Bucureşti, 1976, pag. 117

5


instanţelor cu competenţă diferită atât sub aspect material, cât şi sub aspect teritorial sau ierarhic astfel:

a. "Judecătoria după la judeţ", ca primă instanţă compusă dintr-un judecător ajutat de un logofăt avea competenţa să judece procesele civile dintre ţărani. Alături de aceste instanţe ispravnicii de ţinuturi aveau competenţa de a judeca fie singuri, fie împreună cu judecătorul;

b. "Departamenturile" erau instanţe care judecau procese civile şi penale. Cele civile erau judecate de către două departamenturi egale în grad, compuse unul din 7 şi din 8 judecători celălalt. "Departamentul veliţilor boieri", în primă instanţă judeca, procesele între boieri, iar în apel, exercita controlul judiciar asupra soluţiilor pronunţate de celelalte departamenturi;

c. "Divanul domnesc" reprezenta instanţa supremă prezidată în Moldova de domnitorul însuşi şi avea competenţa de a judeca procesele civile şi penale atât în instanţă, cât şi în apel.

Regulamentele Organice sunt cele care au fixat primele noastre principii de organizare judecătorească şi de competenţă fiind înfiinţate tribunalele de judeţ ca instanţe de competenţă generală.

Se putea declara apel împotriva hotărârilor pronunţate de ele, la una dintre cele două curţi de apel de la Bucureşti şi Craiova, iar ca instanţă de recurs era înaltul Divan.

Decât după anul 1864 se poate vorbi de organizarea judecătorească şi competenţă, an când a fost adoptat primul cod de procedură civilă.

Constituţia din 1866 în articolul 36 se referea la faptul că activitatea judecătorească era exercitată de curţi şi tribunale şi pe întreg teritoriul statului român avea competenţă o singură Curte de Casaţie şi Justiţie, înfiinţată prin Legea din 24 ianuarie 1861.

Instanţele judecătoreşti potrivit legii din 1865 erau: judecătoriile de plasă, tribunalele judeţene, curţile de apel, curţile cu juri (în materie criminală) şi Inalta Curte de Casatie si Justiţie. Primul organ cu competenţă în materie de contencios administrativ a fost "Consiliul de stat", creat în 1864, după abdicarea lui A.I. Cuza şi până în 1923 litigiile de contencios administrative se soluţionează conform procedurii de drept comun.

După primul război mondial, potrivit legii referitoare la organizarea judecătorească din 25 iunie 1924, instanţele au fost următoarele:

a. Judecătoriile urbane, rurale şi mixte;b. Tribunalele ce funcţionau în capitala fiecărui judeţ, ca instanţe de

fond şi de apel, cu una sau mai multe secţii;c. Curţile cu juraţi, câte una pe lângă fiecare tribunal, având

competenţa exclusivă numai în materie penală;d. Curţile de apel, 12 pentru toată ţara, ca instanţe de apel compuse din

una sau mai multe secţii.

6


Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa supremă cu competenţă generală în recurs era compusă din 3 secţii:

secţia I cu competenţă în materie civilă, secţia a II-a cu competenţă în materie penală şisecţia a III-a cu competenţă în materie comercială, administrativă şi

conflicte de competenţă2.In 1925 a fost elaborată Legea contenciosul administrativ, care a fost

dat în competenţa materială a curţilor de apel şi a Curţii de Casaţie3.In perioada interbelică, exceptând cauzele al căror obiect avea o

valoare sau importanţă redusă, judecata în primă instanţă era dedusă judecătorilor tribunalelor de judeţ, a căror experienţă şi imparţialitate erau să ofere justiţiabililor o reală protecţie.

Până în anul 1948, aplicarea în paralel a Codului de procedură civilă, cât şi a legilor pentru accelerarea judecăţilor din 1925, 1929 şi Legea nr. 394/23 iunie 1943 nu a condus la transformări de esenţă în ce priveşte competenţa instanţelor judecătoreşti în materie civilă.

Prin modificările Codului de procedură civilă şi legislaţia referitoare la organizarea justiţiei de după anul 1948 s-au consacrat competenţelor tribunalelor populare şi mai târziu a judecătoriilor.

O creaţie deosebită o reprezintă Legea de organizare judecătorească din decembrie 1947 prin care a fost concepută calea de atac a recursului extraordinar numit la început cerere de îndreptare, apoi recurs în supraveghere4.

Astfel, tribunalele regionale, numite după 1968 judeţene au devenit instanţe de recurs exercitând controlul judiciar asupra hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă, iar ca instanţă de fond, tribunalul judeţean era competent excepţional în cauzele determinate de lege.

Prin Legea nr.92/1992 de organizare judecătorească şi prin Legea nr. 59/1993 de modificare a codului de procedură civilă s-a revenit la sistemul instanţelor de dinainte de război prin reînfiinţarea curţilor de apel şi prin reconsiderarea căii devolutive de atac a apelului.

2 C. Hamagiu, Codul general al României, Legi uzuale, Ed. Monitorul Oficial Bucureşti 1938, pag 36-116

3 V.M. Ciobanu, Modificările referitoare la competenţa instanţelor judecătoreşti aduse codului de

procedură civilă prin Legea nr.59/1993 în revista Dreptul nr. 1/1994, pag. 11

4 I. Stoienescu şi S.Zilbernstein, Drept procedural civil. Carte de atac, Ed. Didactică şi Pedagogică

Bucureşti, 1981

7

CAPITOLUL I NOTIUNI GENERALE PRIVIND COMPETENTASECTIUNEA 2. Definitia de competenta

CAPITOLUL INOŢIUNI GENERALE PRIVIND COMPETENŢA

SECTIUNEA 2.Definitia de competenta

Procesul civil este activitatea pe care o desfăşoară instanţele judecătoreşti competente pentru rezolvarea conflictelor de interese ivite în circuitul civil5. Aşadar, prin procesul civil se realizează atât influenţarea socială generală, cât şi la nevoie constrângerea judiciară de natură să conducă la valorificarea în concret a drepturilor subiective încălcate sau contestate şi, de aici, la restabilirea ordinii de drept.

Termenul de competenţă, impropriu dreptului în genere, derivă din verbul latin "competere" (a aparţine, a conveni) şi exprimă partea de autoritate dată unui funcţionar public şi întinderea teritoriului în care îşi poate exercita această autoritate.

"Lato sensu" competenţa reprezintă atributul sau ceea ce aparţine fiecărui funcţionar sau corp funcţionăresc. Jurisdicţia este dreptul sau puterea pe care legea o dă unui funcţionar public de a decide asupra unor probleme pe care le plasează în atribuţiile sau competenţa sa.

"Stricto sensu" competenţa reprezintă aptitudinea legală a organelor cu atributii jurisdicţionale de a soluţiona anumite litigii sau de a soluţiona anumite cereri6

Efectiv toate definiţiile referitoare la ştiinţa dreptului au plecat de la aptitudinea unei instanţe judecătoreşti de a îndeplini anumite acte jurisdicţionale. Având în vedere una dintre cele mai vechi definiţii care se găseşte în literatura juridică, într-o critică implicită a formalismului se arată: "chestiunile de competenţă sunt nişte impedimente, nişte hăţişe ce zădărnicesc mersul procesului"7.

Insă, o cu totul altă părere o are George Tocilescu afirmând că "jurisdicţia este puterea de a judeca pe când competenţa este măsura acelei puteri pentru instantă"8.

Prin competenţă se desemnează, în general, capacitatea unei autorităţi publice sau unei persoane fizice sau juridice de a rezolva o anumită problemă.

51 I. Stoienescu şi S.Zilbernstein. Drept procesul civil. Teoria generală. Ed.Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1977,

pag. 19

6 M. Costin. Dicţionar de drept procesual civil. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti. 1983. pag. 142

7 D. Chebapchi, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Bucureşti, 1987, vol. I, pag. 110

8 G. Tocilescu, Op.cit., vol. I, pag. 141

8

CAPITOLUL I NOTIUNI GENERALE PRIVIND COMPETENTASECTIUNEA 2. Definitia de competenta

In dreptul procesual civil prin competenţă înţelegem capacitatea unei instanţe de judecată de a soluţiona anumite cereri sau litigii9.

9 I. Leş, Tratat de drept procesual civil, Ed. All Beck, 2002, pag. 166

9

CAPITOLUL I NOTIUNI GENERALE PRIVIND COMPETENTASECTIUNEA 3. Importanta institutiei


SECTIUNEA 3.Importanta institutiei

Această instituţie a dreptului procesual civil are o deosebită importanţă. Cazurile şi condiţiile în care un organ judiciar are îndreptăţirea legală de a soluţiona o anumită cauză civilă se determină prin intermediul regulilor de competenţă. Legislaţia noastră foloseşte criterii diferite pentru determinarea competenţei instanţelor judecătoreşti.

Regulile de competenţă simt stabilite chiar în primele texte ale Codului de procedură civilă. Acest lucru relevă importanţa care se acordă determinării regulilor de competenţă.

Intr-adevăr pentru un cetăţean una din primele probleme pe care trebuie să le determine în cazul declanşării unui litigiu, este tocmai aceea a cunoaşterii autorităţii publice la care trebuie să înainteze cererea de chemare în judecată. Dar determinarea unor reguli precise prezintă importanţă şi pentru autoritatea judecătorească.

Organele de justiţie nu pot fi sesizate la întâmplare, adică după bunul plac al părţilor litigante. Altminteri s-ar produce o distorsiune gravă în sfera de activitate a instanţelor judecătoreşti care s-ar putea concretiza şi în contestarea inutilă a hotărârilor pronunţate.

De aceea este firesc ca întreaga activitate de jurisdicţie, de la sesizarea instanţei şi până la valorificarea drepturilor cuprinse într-un titlu executoriu, să se realizeze cu respectarea unor reguli riguros determinate, singurele care pot disciplina activitatea procesuală a participanţilor la o activitate atât de importantă10.

10 I.Leş, Tratat de drept procesual civil, Ed. All Beck, 2002, pag. 166

10

CAPITOLUL I NOTIUNI GENERALE PRIVIND COMPETENTASECTIUNEA 4. Clasificarea normelor de competenta

CAPITOLUL INOŢIUNI GENERALE PRIVIND COMPETENTA

SECTIUNEA 4.Clasificarea normelor de competenta

Clasificarea normelor de competenţă se face în două sisteme de criterii:

A. Sistemul criteriilor de clasificare general, propriu teoriei generale a dreptului.

B. Sistemul criteriilor utilizat de ştiinţa procesului civil.

A. Sistemul criteriilor teoriei generale a dreptului

Normele de competenţă au ca obiect de reglementare atribuţiile instanţelor judecătoreşti în raport cu alte organe cu activitate jurisdicţională sau cu alte instanţe egale în grad sau de grad diferit.

In cadrul sistemului coteriilor teoriei generale a dreptului, normele de competenţă se clasifică după două criterii principale:

In funcţie de întinderea sferei de cuprindere, normele procesuale de competenţă sunt generale şi sociale.

Normele generale de competenţă se aplică în toate cazurile, atunci când legea nu prevede în mod expres altfel.

Din contră, normele speciale de competenţă sunt aplicabile numai într-o anumită materie, expres stabilită de lege. Ele sunt de strictă interpretare şi nu pot fi aplicabile prin analogie.

Codul de procedură civilă şi legile speciale, conţin atât reglementări speciale, cât şi reglementări de drept comun în materia competenţei.

Concursul dintre normele generale şi cele speciale de competenţă este generat de principiul "specialia generalibus derogant" şi se rezolvă potrivit a două reguli: norma specială se aplică în mod prioritar când împrejurările unui caz o fac opozabilă şi că întotdeauna norma specială se va completa cu dispoziţiile normei generale.

In funcţie de natura conduitei prescrise, normele de competenţă pot fi imperative şi dispozitive.

Sunt norme imperative de competenţă acelea care impun părţilor o acţiune sau o abstenţiune, fără a putea deroga de la ele, iar normele

11


dispozitive de competenţă sunt acelea care permit părţilor să-şi aleagă o anumită conduită chiar prin derogare de la aceste norme.

Aceste norme de competenţă se individualizează prin următoarele caractere:

o In ceea ce conduita, părţile pot conveni expres sau tacit să deroge de la normele dispozitive, în timp ce în cazul normelor imperative nu au această posibilitate ele fiind obligatorii.

o Sub aspectul consecinţelor, încălcarea normelor imperative de competenţă duce la nulitatea absolută, iar încălcarea normelor dispozitive atrage nulitatea relativă.

o Prin voinţa părţilor actul de procedură săvârşit prin încălcarea unei norme imperative de competenţă, nu au posibilitatea de a-l acoperi, posibilitate ce există în cazul în care norma încălcată este dispozitivă.

o Nerespectarea normei imperative de competenţă poate fi invocată de oricare dintre părţi, de instanţă din oficiu sau procurator dacă participă la judecată, în cazul nerespectării unei norme dispozitive, dreptul de a o invoca este recunoscut numai părţii în favoarea căreia a fost prescrisă acea dispoziţie.

o Nerespectarea unei norme dispozitive de competenţă nu poate fi invocată decât "in limine litis" pe cale de excepţie, până cel târziu la prima zi de înfăţişare, pe când nerespectarea unei norme imperative poate fi invocată în orice stare a pricinii, chiar şi în apel sau recurs.

B. Sistemul criteriilor de drept procesual civil

Clasificarea normelor de competenţă se raportează fie la organele din sisteme diferite, fie la cele din acelaşi sistem aşa cum sunt instanţele judecătoreşti.

Când raportarea se face la organe cu activitate jurisdicţională din sisteme diferite ne referim la normele de competenţă generală, când raportarea se face la organe din acelaşi sistem, se au în vedere normele de competenţă jurisdicţională.

In cadrul aceluiaşi sistem de organe îi sunt proprii două categorii de norme de competenţă jurisdicţională, respectiv competenţa materială şi competenţa teritorială.

In cadrul normelor de competenţă materială se disting normele de competenţă materială procesuală.

Competenţa materială funcţională se stabileşte în funcţie de felul atribuţiilor jurisdicţionale ce revin fiecărei categorii de instanţe, iar competenţa materială procesuală, în funcţie de obiectul, natura sau valoarea litigiului.

12


Cu privire la competenţa teritorială se disting trei categorii de norme:

1) competenţa teritorială de drept comun, caz în care cererea se introduce la instanţa de la domiciliul pârâtului;

2) competenţa teritorială alternativă sau facultativă, caz în care reclamantul poate alege între sesizarea mai multor instanţe deopotrivă competente;

3) competenţa teritorială exclusivă sau excepţională, caz în care cererea trebuie introdusă numai la o anumită instantă.

Clasificarea în competenţă absolută şi competenţă relativă se face în funcţie de natura imperativă sau dispozitivă a normelor de competenţă.

Normele de competenţă absolută sunt obligatorii atât pentru părţi, cât şi pentru instanţă judecătorească întrucât au caracter imperativ, iar normele de competenţă relativă au un caracter dispozitiv.

Din analiza prevederilor art. 19 şi ale art. 159 din Codul de procedură civilă care fac distincţia între cele două categorii de norme absolute şi relative, rezultă că au un caracter imperativ şi absolut normele de competenţă generală a instanţelor judecătoreşti, normele de competenţă materială sub ambele aspecte - funcţional şi procesual - şi normele de competenţă teritorială exclusivă conform art. 13, 14, 15 şi 16 din C. proc.civ., întrucât cu excepţia lor competenţa teritorială este în principiu relativă.

13

CAPITOLUL I NOTIUNI GENERALE PRIVIND COMPETENTASECTIUNEA 5. Actiunea normelor de competenta


SECTIUNEA 5.Actiunea normelor de competenta

Principiile teoriei generale a dreptului cu privire la aplicarea actelor normative în timp, spaţiu şi asupra persoanelor conferă metoda de studiu şi pentru normele de procedură civilă referitoare la competenţă.

5.1. Acţiunea normelor de competenţă în timp

Procesul civil fiind o activitate susceptibilă de desfăşurare în timp poate pe parcursul desfăşurării sale să fie surprins de o nouă lege de procedură, astfel trebuie să se stabilească ce normă de competenţă - cea veche sau cea nouă - guvernează procesul civil.

Rezolvarea este dată de norma de drept conflictual stabilită la art.l din Codul civil potrivit căruia "legea dispune numai pentru viitor, ea nu are putere retroactivă". Şi în art. 15 alin. (2) din Constituţie, text potrivit căruia "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile."

Aceasta îşi găseşte aplicare şi în materia dreptului procesual civil: actele de procedură efectuate după intrarea în vigoare a noii legi se vor face potrivit dispoziţiunilor acesteia, deoarece legile de procedură nici nu retroactivează şi nici nu supravieţuiesc. Ele sunt însă de imediată aplicare, astfel încât în cadrul unui proces pot exista atât acte îndeplinite sub imperiul legii vechi, cât şi acte îndeplinite sub autoritatea noii legi11.

Legea nr.59/1993 care a abrogat art.724 din codul de procedură civilă şi art. V, alin. 1 a stabilit o nouă soluţie conform căreia „cauzele aflate în curs de judecată la instanţele de fond chiar dacă sunt după casare cu trimitere vor fi după caz reţinute pentru continuarea judecăţii sau vor fi trimise la instanţa competentă potrivit normelor de competenţă materială" stabilite prin această lege. Aşadar, legiuitorul a adoptat şi principiul imediatei aplicaţiuni a legii noi. De la acest principiu legea s-a abătut în privinţa normelor de executare silită. In acest sens art. V alin. Final din Legea nr. 59 / 1993 dispune că:

"Executările silite începute înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi vor fi continuate de instantele de executare investite".

De asemenea, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 59 / 2001 a fost introdus în Codul de procedură civilă şi principiul potrivit căruia în cazul în care instanţa este desfiinţată, dosarele se vor trimite din oficiu instanţei

11 M. Cionanu, Drept procesual civil, T.U.B., vol. I, pag. 23

14


competente potrivit legii noi de procedură ( art.725 alin. (3) Cod procedură civilă)12.

5.2. Acţiunea normelor de competenţă în spaţiu

Acţiunea normelor de competenţă în spaţiu, adică într-un anumit teritoriu are două aspecte, unul intern şi unul internaţional.

In ceea ce priveşte primul aspect, cel intern, acţiunea normelor de competenţă nu ridică probleme deosebite dat fiind caracterul unitar al statului român şi un punct de vedere legislativ nu pot exista conflicte cu privire la regimul de publicitate imobiliară în sistemul cărţilor funciare, ce ar urma să fie soluţionat potrivit regulii "locus regit actum"13.

In ce priveşte cel de-al doilea aspect, dificultatea aplicării în spaţiu a normelor de competenţă a impus reglementări de principiu, consacrate prin Legea nr. 105/1992 a raporturilor de drept internaţional privat instanţele române aplică legea de procedură română dacă nu s-a dispus altfel în mod expres. Art. 159 din Legea nr.105 / 1992 în alin. 2 dispune că "Legea română stabileşte şi dacă o anumită problemă este de drept procedural sau de drept material".

Potrivit art. 161 alin (5) din Legea nr.105 / 1992: "Administrarea probelor se face potrivit legii române". Soluţia este firească întrucât administrarea dosarelor reprezintă o problemă de procedură. Pentru a fi atrasă competenţa instantei române nu este suficient numai existenta elementului de extraneitate, dar şi întrunirea altor condiţii special prevăzute de lege14.

Indiferent de elementul de extraneitate, persoană fizică sau juridică, principiul teritorialităţii normelor de competenţă, "lex fori", constă în aplicarea în România a legii române de competenţă prin excluderea legii oricărui alt stat.

5.3. Acţiunea normelor de competenţă asupra persoanelor

Consacrarea in noua Constitutie a principiului egalitatii cetatenilor “in fata legii si a autoritatilor publice fara privilegii si fara discriminari” (art 16, alin (1) şi art.4, alin (2) din Legea privind organizarea judecătorească) face ca acţiunea normelor de competenţă asupra persoanelor să nu fie prea dificilă.

Principiul egalităţii se aplică în faţa tuturor autorităţilor publice, inclusiv în faţa celor judiciare. Aceasta înseamnă că drepturile procedurale


13 I.Stoienescu şi S.Zilbernstein. Op. cit., pag. 85 ; V.M. Ciobanu, Vol. I, pag.27

14 S. Zilberstein, Procesul civil internaţional, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1994, pag. 17

15


se aplică în egală măsură şi persoanelor fizice şi juridice străine şi persoanelor fără cetăţenie.

O aplicare a principiului enunţat este reflectată şi în materia raporturilor jundice cu un element de extraneitate . In acest sens, art. 163, alin (1) din Legea nr. 105 / 1992 dispune că: "Străinii, persoane fizice şi persoane juridice au în condiţiile legii, în faţa instanţelor române, aceleaşi drepturi şi aceleaşi obligaţii procedurale ca şi persoanele fizice de cetăţenie română şi persoanele juridice române."

In România, cetăţenii, străinii sau apatrizii se bucură de "regimul naţional", fiindu-le recunoscut exerciţiul tuturor drepturilor fundamentale ale cetăţenilor români - cu excepţia celor politice - precum şi a celor civile şi a altor drepturi recunoscute prin lege sau prin acorduri internaţionale la care România este parte.

16

CAPITOLUL II COMPETENTA GENERALA A INSTANTELOR JUDECATORESTISECTIUNEA 1. Principiul stabilitatii competentei generale

CAPITOLUL IICOMPETENŢA GENERALĂ A INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI

SECTIUNEA 1.Principiul stabilitatii competentei generale

Prin competenţă generală se desemnează acea instituţie procesuală prin intermediul căreia se delimitează activitatea instanţelor judecătoreşti de atribuţiile altor autorităţi statale sau nestatale15.

Art.125, alin.l din Constituţie prevede că "Justiţia se realizează prin Curtea Supremă de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege". Deşi, textul se referă numai la instanţele judecătoreşti, aceasta nu înseamnă ce ele vor rezolva în exclusivitate pricinile civile, în sensul că nu ar mai exista şi alte organe jurisdicţionale sau cu activitate jurisdicţională16.

Referindu-se la instanţele judecătoreşti, art.10 din Legea nr.92 / 1992 pentru organizare judecătorească enumeră judecătoriile, tribunalele, curţile de apel şi Curtea Supremă de Justiţie.

Art.139, alin. 1, referindu-se la Curtea de Conturi, prevede că: "în condiţiile legii, Curtea de Conturi exercită şi atribuţiuni jurisdicţionale", iar art. 44 din Legea Fundamentală enumeră printre atribuţiile Curţii Constituţionale soluţionarea excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind necostituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor, precum şi hotărârea asupra contestaţiilor care au ca obiect costituţionalitatea unui partid politic.

Prin prevederile legii speciale, legiuitorul nu a limitat liberul acces la justiţie, ce nu înseamnă neapărat să fie asigurat accesul la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege, deoarece competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de legiuitor, el asigurând posibilitatea de a ajunge în faţa instanţelor judecătoreşti în condiţii de egalitate, putând stabili şi reguli deosebite.

Evoluţia actuală şi tendinţele legislative sunt în sensul recunoaşterii rolului primordial al instanţelor judecătoreşti în rezolvarea pricinilor civile, precum şi reducerea substanţială a numărului de cauze dat în competenţa altor organe cu activitate jurisdicţională.

Astfel, prin Legea nr. 11/1990 cererile pentru încuviinţarea adopţiei au fost trecute în competenţa instanţelor judecătoreşti, Legile nr. 13/1991 şi nr. 15/1991 prevăd competenţa instanţelor judecătoreşti pentru soluţionarea litigiilor privind contractul colectiv de muncă şi conflictele colective de muncă, desfiinţându-se comisiile de judecată, pricinile ce erau de competenţa acestora au fost trecute în competenţa instanţelor judecătoreşti prin Legea nr. 104/1992.

Art.2, alin. 3 din Legea nr. 92/1992 pentru organizare judecătorească, precizează că "instanţele judecă toate procesele privind raporturile juridice civile, comerciale, de muncă, de familie, administrative, penale, precum şi orice alte cauze pentru care legea nu prevede o altă competenţă".

15 I. Leş, Tratat de drept procesual civil, ED. All Beck, 2002, pag. 167

162 Gabriel Boroi, Drept procesual civil, Bucureşti 1993, pag. 69

17

CAPITOLUL II COMPETENTA GENERALA A INSTANTELOR JUDECATORESTISECTIUNEA 1. Principiul stabilitatii competentei generale

Rezultă că de câte ori o lege specială nu prevede expres competenţa altui organ de jurisdicţie sau activitatea jurisdicţională, litigiul va reveni spre soluţionare instanţelor judecătoreşti, care au plenitudinea de competenţă în materie civilă.

Instanţele judecătoreşti au potrivit legii, în unele situaţii competenţa de a exercita controlul judecătoresc asupra hotărârilor pronunţate de alte organe de jurisdicţie.

Hotărârile comisiilor pentru ocrotirea minorilor pot fi atacate pe calea contestaţiei, în termen de 5 zile de la comunicare, la judecătoria în a cărei rază de competenţă teritorială domiciliază minorul. Plângerile împotriva încheierii de respingere a cererii de înlocuire a unui act notarial, precum şi cele în anularea actelor întocmite de notarii publici sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti.

Actele administrative jurisdicţionale pot fi atacate cu recurs, potrivit Legii nr. 29/1990, după epuizarea căilor administrativ jurisdicţionale, în termen de 15 zile de la comunicarea la Curtea Supremă de Justiţie17.

Normele referitoare la competenţa generală a instanţelor judecătoreşti au un caracter imperativ, indiferent de izvorul lor. O consecinţă a acestui caracter este că, de la normele de competenţă generală nu se poate deroga, părţile, neavând posibilitatea de a-şi alege o altă conduită decât cea prevăzută de lege.

Pentru a se stabili competenţa generală a instanţelor judecătoreşti este necesar a fi identificate legăturile care există între activitatea instanţelor.

17 G. Borai si D. Radulescu, Op. citate, pag. 13

18

CAPITOLUL II COMPETENTA GENERALA A INSTANTELOR JUDECATORESTISECTIUNEA 2. Competenta generala a instantelor judcatoresti si a altor organe cu

activitate jurisdictionala

CAPITOLUL IICOMPETENŢA GENERALĂ A INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI

SECTIUNEA 2.Competenta generala a instantelor judcatoresti si a altor

organe cu activitate jurisdictionala

2.1. Competenţa de exercitare a controlului constituţionalităţii legilor

Constituţia României a prefigurat şi organizarea în ţara noastră, după modelul existent în alte ţări democratice şi îndeosebi în Franţa a unei Curţi Constituţionale. Astfel, în art. 140 - 145 din legea fundamentală au fost statornicite principiile generale privitoare la organizarea, funcţionarea şi competenţa Curţii Constituţionale. Pe baza acestor reglementări de principiu a fost adoptată Legea nr. 47 din 19 mai 1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

Curtea Constituţională este caracterizată ca fiind garant al supremaţiei Constituţiei şi ca autoritate de jurisdicţie constituţională independentă faţă de oricare altă autoritate, judecătorii săi supunându-se numai Constituţiei şi legii sale de organizare şi funcţionare18. Curtea Constituţională realizează neîndoielnic, o veritabilă jurisdicţie specială19 .

Controlul constituţionalităţii legilor se poate face în două ipostaze:

o prealabil ("a priori") când Curteaa are de soluţionat o obiecţie de neconstituţionalitate;

o posterior ("a posteriori") când obiectul controlului îl constituie o excepţie de neconstituţionalitate.

Instanţa constituţională are şi unele atribuţii cu caracter politic cum sunt: avizarea suspendării din funcţie a Preşedintelui României, supravegherea respectării procedurii de alegere a Preşedintelui şi confirmarea rezultatelor sufragiului, etc. Datorită acestui fapt, unii autori consideră că ne aflăm în prezenţa unei autorităţi publice politico-jurisdicţionale20.

18 I.Muraru şi M. Constantinescu, Jurisdicţia Constituţională în România, Revista de drept public, nr.

1/1995


203 I.Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, ed. Actami, Bucureşti, 1995, voi. I, pag. 87;

Muraru, M.Constantinescu, Curtea Constituţională a României, ed. Albatros, Bucureşti, 1997, pag. 42

19



In ceea ce priveşte controlul de constituţionalitate este exercitat "a priori" ori de câte ori Curtea este sesizată cu o obiecţie de neconstituţionalitate a legii adoptate, de către Preşedintele României, preşedintele uneia din Camerele Parlamentului, Curtea supremă de justiţie în secţiile sale unite, de către Guvern sau de către cel puţin 30 deputaţi sau 25 senatori. Plenul Curţii pronunţă soluţia în ce priveşte obiecţia de neconstituţionalitate şi care hotărăşte cu votul majorităţii absolute a judecătorilor. Decizia prin care un act normativ a fost declarat ca fiind neconstituţional anterior promulgării sale, declanşează procedura reexaminării sale de către Camerele Parlamentului, care pot înlătura obiecţiile Curţii prin adoptarea din nou a textului iniţial cu o majoritate de două treimi. într-o astfel de situaţie, promulgarea legii devine obligatorie.

Controlul de constituţionalitate posterior este exercitat pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, invocată în faţa instanţelor judecătoreşti în cadrul unui proces concret.

Aşa cum reiese din Legea nr. 47/1992, "sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate printr-o încheiere". S-a ridicat problema lămuririi înţelesului noţiunii de "instanţă", deoarece ea este folosită atât de legiuitor cât şi de doctrină, incluzând "lato sensu" şi alte organe de jurisdicţie. Atât Constituţia prin art. 144 lit. c, cât şi art.23 din Legea nr.47/1992 recunosc numai instanţelor judecătoreşti dreptul de a sesiza Curtea Constituţională cu excepţiile de neconstituţionalitate invocate în faţa lor. Legea nr. 92/1992 pentru organizare judecătorească stabileşte în art. 10 că instanţele judecătoreşti sunt judecătoriile, tribunalele, curţile de apel şi Curtea Supremă de Justiţie, la acestea adăugându-se instanţele militare organizate în temeiul art.11 din Legea nr. 92 /1992 prin Legea nr. 54/199321. Astfel, nici un alt organ cu activitate jurisdicţională nu poate sesiza Curtea Constituţională.

Procedural, sesizarea Curţii se face printr-o încheiere ce trebuie să cuprindă poziţia părţilor, dar şi opinia instanţelor cu privire la excepţia invocată, instanţa prin aceeaşi încheiere trimite Curţii Constituţionale dosarul în vederea soluţionării excepţiei, putând dispune suspendarea judecării cauzei. In cazul în care excepţia a fost invocată din oficiu, instanţa trebuie să-şi motiveze soluţia.

Instanţa judecătorească poate dispune pe perioada rezolvării suspendarea judecăţii prin încheiere supusă recursului în 5 zile de la pronunţare. Recursul este de competenţa instanţei judecătoreşti ierarhic superioare şi se soluţionează potrivit dispoziţiilor comune în materia căilor de atac.

21 Potrivit Legii nr. 54/1993, Instanţele militare sunt tribunalul militar teritorial şi curtea militară de

apel.

20



Dacă excepţia de neconstituţionalitate este invocată înaintea Curţii Supreme de Justiţie, aceasta va suspenda judecata, care se va relua numai după primirea hotărârii definitive a Curţii Constituţionale22.

2.2. Competenţa jurisdicţională a organelor Curţii de Conturi

Curtea de Conturi, potrivit art. 139 alin 1 din Constituţie, exercită controlul asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public, exercitând, în condiţiile legii şi atribuţiuni jurisdicţionale.

Pe baza acestor dispoziţii de principiu a fost organizată în ţara noastră, pe baza tradiţiilor existente în perioada antebelică şi a experienţei altor ţări democratice, un organism de jurisdicţie specială însărcinat cu exercitarea unui control specializat asupra gestiunilor publice.

Curtea de Conturi a fost organizată prin Legea nr. 94 din 8 septembrie 1992. Curtea de Conturi reprezintă un organ de jurisdicţie specializată23.

Atribuţiile cu caracter jurisdicţional simt exercitate de către Curtea de Conturi prin Secţia Jurisdicţională, Colegiul Jurisdicţional al Curţii, colegiile jurisdicţionale judeţene şi al municipiului Bucureşti.

Competenţa materială şi teritorială a instanţelor Curţii de Conturi este stabilită de legea organică, astfel:

a. Colegiul jurisdicţional judecă şi hotărăşte în prima instanţă cu privire la plata despăgubirilor civile pentru pagube cauzate şi plata la amenzi pentru abateri cu caracter financiar comise de administratori, gestionari şi contribuabili, precum şi de celelalte persoane supuse jurisdicţiei Curţii de Conturi.

Colegiul jurisdicţional judecă contestaţiile introduse împotriva actelor de imputaţie de către administratorii, gestionarii, contabilii precum şi de către salariaţii, care au participat, împreună cu aceştia, la producerea pagubelor cauzate persoanelor juridice prevăzute la art. 18, în legătură cu formarea, administrarea şi întrebuinţarea resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public, precum şi cu gestionarea patrimoniului public şi privat şi al unităţilor administrativ teritoriale, dar şi întâmpinările împotriva deciziilor emise potrivit art.94 alin. 1 de şefii compartimentelor de control ale camerelor de conturi judeţene24.

22 G.Borai şi D.Rădulescu, Op.cit., pag 19

23Curtea constituţională, Decizia nr. II/1995, în M.Of. Partea I, nr.47/13.03.1995; I.Leş, Organizarea

sistemului judiciar, a avocaturii şi a activităţii notariale, pag.37

24 Prisăcaru, Tratat de Drept Administrativ, Partea Generală, 1993, pag.362

21



Competenţa colegiului jurisdicţional, ca primă şi ultimă instanţă este de a soluţiona plângerile introduse împotriva încheierilor prin care s-a dispus descărcarea de gestiune şi a proceselor verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiilor încheiate de organele de control ale Curţii de Conturi.

Colegiile jurisdicţionale judeţene şi ale municipiului Bucureşti au o competenţă teritorială generală, în sensul că judecă toate cauzele privind unităţile administrativ teritoriale şi instituţiile publice de interes local, precum şi regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital integral de stat ale căror sedii se află pe teritoriul judeţului său, după caz, al municipiului Bucureşti25.

b. Secţia jurisdicţională , judecă în primă instanţă întâmpinările introduse împotriva deciziilor emise potrivit art. 94 alin. 1 de preşedinţia secţiilor de control ale Curţii.

Secţia jurisdicţională, judecă în primă şi ultimă instanţă, conflicte de competenţă ivite între colegiile jurisdicţionale şi cererile de strămutare a cauzelor de la un colegiu la alt colegiu jurisdicţional.

Observăm că legea reglementează doar posibilitatea soluţionării de către Curtea de Conturi doar a acelor conflicte de competenţă ce se ivesc între organele sale, iar nu şi între acestea pe de o parte şi o instanţă judecătorească pe de altă parte. Pentru aceste din urmă situaţii legea a determinat competenţa Curţii Supreme de Justiţie (art.50 din Legea nr. 94/1992).

Ca instanţă de control judiciar, judecă cererile de recurs îndreptate împotriva încheierilor şi sentinţelor pronunţate de colegiile jurisdicţionale, precum şi cele îndreptate împotriva sentinţelor pronunţate de secţia jurisdicţională ca instanţă de fond.

De asemenea, Secţia jurisdicţională judecă în ultimă instanţă recursurile în interesul legii, declarate împotriva hotărârilor definitive ale colegiilor jurisdicţionale date în cauzele prevăzute de art. 48 şi art. 49.

c. Curtea de Conturi judecă în ultimă instanţă, recursurile în interesul legii declarate de Procurorul General Financiar împotriva hotărârilor definitive ale colegiilor şi secţiei jurisdicţionale, cu excepţia celor prevăzute de art. 54, conflicte de competenţă între Secţia jurisdicţională şi colegiilor jurisdicţionale, precum şi cererile de reexaminare introduse potrivit art. 44 alin. 2, împotriva soluţiilor Procurorului General Financiar, date asupra actelor de clasare.

2.3. Competenţa în materie electorală

25 I.Condor, Procedurile de control şi de jurisdicţie

22



In materie electorală, competenţa instanţelor cuprinde următoarele atribuţii26:

a. Judecătoriile rezolvă:o contestaţiile împotriva dispoziţiilor primarului prin care a

rezolvat întâmpinările privind omisiunile, înscrierile greşite sau eronate pe listele electorale;

o contestaţiile privind admiterea sau respingerea candidaturilor pentru comisiile locale;

o contestaţiile împotriva dispoziţiilor autorităţilor administrative prin care s-au întocmit liste electorale eronate sau omisive.

b. Tribunalele Judeţene soluţionează:o contestaţiile privind modul de constituire a comisiilor electorale de circumscripţieo admiterea sau respingerea candidaturilor pentru comisiile judeţene;o contestaţiile privind înregistrarea sau respingerea candidaţilor.

c. Curtea Supremă de Justiţie soluţionează contestaţiile privind modul de formare şi componenţa Biroului Electoral Central.

2.4. Competenţa în materie arbitrară

Arbitrajul este o cale convenţională de soluţionare a litigiilor prin persoane, care sunt investite de părţi cu puterea de a soluţiona un litigiu determinat şi de a pronimţa în acel litigiu o hotărâre definitivă şi obligatorie pentru părţi27.

Tribunalul arbitral ia locul instanţelor judecătoreşti şi a magistratului, fiind compus din persoane particulare numite arbitrii, constituit ocazional, de unde şi denumirea de arbitraj ocazional sau ad hoc. Fiind constituit numai cu ocazia ivirii unui litigiu, funcţionează pe timpul desfăşurării lui şi îşi încetează existenţa juridică odată cu pronunţarea hotărârii sau cu expirarea termenului de arbitraj.

Arbitrajul instituţional apare pe lângă arbitrajul ad hoc, mai ales după cel de al doilea război mondial, organizat de o instituţie specializată cu activitate pennanentă, o astfel de instituţie nu soluţionează litigiul ea însăşi, ci îl organizează sau îl administrează din împuternicirea părţilor conform voinţei lor.

26 S. Ionescu, Drept procesual civil român, Ed. Themis, Craiova 2000, pag. 50

27 T.R.Popescu, Dreptul comerţului internaţional, Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1983, pag. 351

23



Pentru a fi atrasă competenţa arbitrajului ad hoc cât şi a celui instituţional, trebuie ca între părţi să existe o convenţie arbitrală, încheiată fie sub forma unei clauze compromisorii înscrisă în contract, fie sub forma unei convenţii separate numită compromis.

Constituirea tribunalului arbitrar se face prin numirea arbitrilor de către părţi. Dacă prin convenţia lor, părţile nu au precizat modul de constituire a tribunalului, legea stabileşte procedura de constituire a tribunalului, de către instanţa judecătorească.

Procedura de desfăşurare a litigiului arbitrai este dată de voinţa părţilor, în caz contrar sunt aplicabile dispoziţiile art. 355 - 358 din Cod procedură civilă.

In ciuda avantajelor pe care le prezintă calea arbitrajului privat este aleasă foarte rar de către persoanele fizice. Acestea preferă să recurgă la procedura judiciară, care are un caracter deosebit de complex, implică uneori cheltuieli apreciabile şi necesită în general un timp mai îndelungat pentru soluţionarea definitivă a litigiului dintre părţi.

Procedura arbitrală este mai suplă, ea poate fi determinată de arbitri, iar cheltuielile necesare sunt mai reduse. De asemenea hotărârea arbitrală poate fi valorificată pe calea executării silite întocmai ca o hotărâre judecătorească28.

Hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată prin admiterea acţiunii în anulare pentru unul din motivele prevăzute în art. 364 C.proc.civ.; competenţa de soluţionare fiind a instanţei judecătoreşti imediat superioare instanţei competente să intervină în arbitraj, hotărârea ei putând fi atacată numai în recurs.

O poziţie importantă în sistemul arbitrajului instituţional privat29 o deţine Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Curtea de Comerţ Internaţional a României. Curtea are competenţa de a soluţiona litigiile patrimoniale născute din raporturi juridice de comerţ internaţional dacă părţile au încheiat o convenţie arbitrară în formă scrisă. Litigiul este soluţionat de im tribunal arbitrai în complet format din doi arbitri şi un superarbitru, aleşi dintre membrii Curţii de Arbitraj.

Prin art. 180 din Legea nr. 105/1992 s-a impus instanţelor sesizate cu soluţionarea unui proces civil sau comercial cu element străin să-şi verifice competenţa ori de câte ori se invocă în faţa ei de către părţi cu excepţia de necompetentă rezultată din încheierea unei convenţii arbitrale şi va trece la soluţionarea cauzei dacă: pârâtul şi-a fonnulat apărările în fond, fără nici o rezervă întemeiată pe convenţia arbitrară; convenţia arbitrară este lovită de


29 I.Băcanu, Arbitrajul ad hoc şi arbitrajul instituţional în legislaţia română actuală, revista Dreptului nr.

8/1995, pag. 4-14

24



nulitate sau inaparenţă; tribunalul arbitrai nu poate fi constituit din motive vădit imputabile pârâtului în arbitraj.

2.5. Competenţa în materii de invenţii şi mărci30

Legea 64/1991 privind invenţiile reglementează procedura de soluţionare a litigiilor în acest domeniu.

Cererile de anulare a brevetelor de invenţie este de competenţa Tribunalului Municipiului Bucureşti. La cerere, oricărei persoane interesate i se poate acorda o licenţă obligatorie după expirarea unui termen de 4 ani de la înregistrarea cererii de brevetare sau după trei ani de la eliberarea brevetului.

Tribunalul Municipiului Bucureşti, la cererea Ministerului Sănătăţii poate supune regimului licenţelor din oficiu brevetele eliberate pentru invenţii în domeniul sănătăţii-neexploatate sau insuficient exploatate, în cazul în care titularul brevetului nu-şi poate motiva inacţiunea31.

Pentru cazuri similare în domeniul economiei naţionale sau apărării naţionale, competenţa aparţine Guvernului pentru acordarea licenţelor din oficiu.

Redevenţele se calculează şi se acordă conform contractului părţilor, iar în caz de discrepanţă litigiul cade sub competenţa Tribunalului Municipiului Bucureşti.

Toate hotărârile OSIM pot fi contestate la comisia de examinare a acestui oficiu, iar hotărârile ei pot fi atacate cu recurs la Tribunalul Municipiului Bucureşti în termen de 3 luni de la comunicare.

La fel se procedează cu privire la cererea de revocare a hotărârilor de acordare a brevetului.

Toate litigiile asupra calităţii de inventator şi de titular de brevet sau altor drepturi născute din brevet, cad în competenţa instanţelor judecătoreşti.

Regimul juridic al mărcilor este reglementat de Legea 28/1978 şi dispune ca:

o litigiile privind încetarea faptelor ce aduc atingere dreptului de folosinţă a mărcilor şi repararea prejudiciilor cauzate prin folosirea ilegală a mărcilor sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti;

o Tribunalul Municipiului Bucureşti soluţionează recursul contra hotărârilor comisiei pentru soluţionarea litigiilor privind mărcile.

30 S. Ionescu, Drept procesual civil român, Ed. Themis 2001, pag. 47

31 S. Ionescu, Op.cit., pag. 47

25



Legea 129/1992 privind desenele şi modelele industriale stabileşte că cererea de înregistrare a lor este de competenţa OSIM, iar hotărârea acestuia se poate ataca cu recurs la Tribunalul Municipiului Bucureşti. Aceeaşi instanţă mai are şi competenţa anulării certificatelor de înregistrare.

Litigiile privind calitatea de autor, de titular al certificatului de înregistrare, precum şi drepturile patrimoniale născute din contractul de cesiime sau licenţă sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti.

2.6. Competenţa în materia înregistrărilor actelor de stare civilă32

A. Consiliile locale au în atribuţii:

o înregistrarea actelor de stare civilă prin serviciile de stare civilă;

o rezolvarea cererii de retranscriere a numelui sau prenumelui retradus în limba maternă ori în ortografia acestei limbi;

o soluţionarea cererii de reconstituire sau întocmire ulterioară a actelor de stare civilă

B. Soluţiile Consiliilor locale se pot contesta la judecătorie, care mai rezolvă şi următoarele litigii:

o cererile de rectificare, completare sau anulare a înregistrărilor de stare civilă;

o cererea de înregistrare tardivă a naşterii;o schimbarea numelui şi a prenumelui în caz de divorţ, de

adopţie sau de stabilire a succesiunii filiaţiei faţă de ambii părinţi;

o rectificarea, completarea sau motivarea actelor de atare civilă.

C. Schimbarea numelui pe cale administrativă este de competenţa Inspectoratului General al Poliţiei, cu plângere posibilă la Ministerul de Interne.

2.7. Competenţa în cazul schimbării numelui şi prenumelui

Schimbarea numelui şi prenumelui se poate face numai pe cale administrativă, competenţa aparţinând organelor de poliţie. Cererea de retranscriere a numelui sau prenumelui, retradus în limba maternă ori cu

32 S. Ionescu, Drept procesual civil român, vol. I, Ed. Themis 2001, pag. 49.

26



ortografia acestei limbi, este de competenţa consiliului local în a cărui păstrare se află registrele de stare civilă. Instanţa judecătorească este competentă numai cu privire la modificarea numelui, în caz de divorţ, de desfacere a adopţiei şi în cazul în care filiaţia este stabilită în mod succesiv faţă de ambii părinţi.

2.8. Competenţa în materia exercitării drepturilor şi îndeplinirii îndatoririlor părinteşti

Dreptul de a stabili locuinţa copilului, în caz de neînţelegeri între părinţi aparţine instanţei judecătoreşti, iar dacă schimbarea locuinţei este cerută de copil pentru a corespunde desăvârşirii învăţăturii sau pregătirii profesionale, competenţa aparţine autorităţii tutelare. Cererea de a avea legături personale cu copilul minor (cunoscută în practică sub denumirea de "vizită minor") făcută în timpul căsătoriei, când soţii sunt despăgubiţi în fapt şi nu există o hotărâre judecătorească de stabilire a domiciliului minorului la unul dintre părinţi, este de competenţa autorităţii tutelare, însă aceeaşi cerere introdusă după ce a intervenit o hotărâre de stabilire a domiciliului minorului, ori în cadrul procesului de divorţ sau după desfacerea căsătoriei, este de competenţa instanţelor judecătoreşti, în baza principiului "accesorium seguitur principale".

Competenţa în materia încredinţării copiilor minori.Comisiile pentru ocrotirea minorului prevăzute de Legea nr. 3/1970

sunt competente să dispună încredinţarea spre creştere şi educare altei persoane decât părinţi fireşti, atunci când în familie nu le sunt asigurate condiţiile normale pentru dezvoltare fizică, intelectuală şi morală, însă numai dacă este vorba de minori care se găsesc în situaţiile prevăzute de art.l din Legea nr. 3/1970. In toate aceste cazuri, competenţa în ce priveşte încredinţarea minorului aparţine instanţelor judecătoreşti.

Hotărârile comisiilor pentru ocrotirea minorilor pot fi atacate cu plângere la judecătorie.

2.9. Competenţa în materie succesorală

In materie succesorală, criteriul de determinare a competenţei instanţelor judecătoreşti sau a notarului îl constituie caracterul contencios sau necontencios al cererii.

In situaţia în care nu există neînţelegeri între moştenitori, procedura succesorală se desfăşoară în faţa notarului, însă, din momentul în care există neînţelegeri, notarul va suspenda procedura necontencioasă şi va îndruma părţile să se adreseze instantei.

Dacă de la început există între moştenitori neînţelegeri se sesizează direct instanţa, fară a fi nevoie ca notarul să constate existenţa acestora,

27



deoarece legea nu acordă procedurii notariale semnificaţia unei proceduri prealabile introducerii cererii la instanţa de judecată.

In legătură cu activitatea notarială, judecătoriile nu sunt competente să rezolve plângerile împotriva încheierii de respingere a cererii de întocmire a unui act notarial, precum şi cererile în anularea actelor notariale.

Simt cereri de competenţa obligatorie a instanţelor judecătoreşti: cererea de repunere în termenul de acceptare a succesiunii, cereri de anulare a declaraţiei de acceptare sau renunţare, a actelor de stare civilă folosite ca dovezi în stabilirea legăturii de rudenie, cererii prin care se tinde la schimbarea statutului civil al unei persoane pentru a căpăta astfel vocaţie succesorală, cererile de constatare a simulaţiei unor acte juridice încheiate de defunct şi invocate în cursul procedurii succesorale, precum şi plângerea împotriva încheierii de respingere a cererii de întocmirea unui act notarial şi cererile de anulare a actelor notariale33.

2.10. Competenţa în materia ocrotirii unor categorii de minori34

Ocrotirea unor categorii de minori se face după O.G. 26/1997 şi priveşte copilul minor aflat în dificultate.

Măsurile de protecţie se adoptă de comisia pentru protecţia copilului şi serviciile public specializat pentru protecţia copilului aflate în subordinea consiliilor judeţene. Aceste comisii coordonează activitatea în domeniu din unitatea administrativ-teritorială respectivă. Detaliile instituţiei juridice se analizează de dreptul familiei. Hotărârile comisiei pot fi atacate la instanţele judecătoreşti, potrivit L 29/1990.

2.11. Competenţa în materia actelor notariale35

Actele notariale pot fi cenzurate, modificate sau anulate de instanţele judecătoreşti.

Astfel, instanţele judecătoreşti rezolvă plângerile împotriva încheierilor de respingere a cererii de întocmire a unui act notarial, cererile de anulare a actelor notariale, cererile de anulare a certificatelor de moştenitor.

33 I. Stoenescu şi S. Zilberstein, Teoria generală, pag. 152-153.

3417 S. Ionescu, Op. cit., pag. 48-49

35 S. Ionescu, Op. cit., pag. 49

28

CAPITOLUL III COMPETENŢA GENERALĂ A INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI

SECTIUNEA 1. Definitie

CAPITOLUL III COMPETENŢA GENERALĂ A INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI A

INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI

SECTIUNEA 1. Definitie

Procesul delimitării competenţei impune în primul rând stabilirea sferei de activitate în care se integrează organul jurisdicţional sau cu activitate jurisdicţională. Prin aceasta se realizează deosebirea sferei de jurisdicţie dintre instanţele judecătoreşti şi celelalte organe cu activitate jurisdicţională.

S-a pus problema de a determina cu exactitate, care dintre numeroasele instanţe judecătoreşti urmează să judece pricina. Aceasta impune în primul rând o individualizare de natură ierarhică, prin care să se stabilească anume cărei instanţe din ierarhia sistemului judiciar îi aparţine competenţa (judecătorii, tribunal, curte de apel sau Curtea Supremă de Justiţie).

Competenţa jurisdicţională este definită ca fiind operaţiunea de delimitare în urma căreia, în baza normelor de competenţă, se stabileşte cărei instanţe din sistemul instanţelor judecătoreşti îi revine aptitudine de a soluţiona un anumit litigiu civil, în raport cu toate celelalte instanţe de acelaşi grad.

Astfel spus, competenţa jurisdicţională stabileşte care instanţe pot soluţiona litigiul fie pe linie orizontală (instanţe de acelaşi grad), fie pe linie verticală (instanţe de grade diferite).

29


SECTIUNEA 2. Competenta teritoriala (Ratione personae vel loci)



Pentru a cunoaşte instanţa căreia trebuie să ne adresăm pentru soluţionarea unei cauze civile concrete nu este suficientă determinarea competenţei de atribuţiune a instanţelor judecătoreşti. Este necesar să stabilim şi sub aspect teritorial care dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad are competenţa de a soluţiona o cauză civilă. In acest scop se recurge la normele de competenţă teritorială. Prin intermediul acestora se realizează o delimitare de atributii pe linie orizontală între diferitele instanţe judecătoreşti de acelaşi grad.

In clasificarea normelor de competenţă teritorială distingem: competenţa teritorială generală (de drept comun), competenţă teritorială alternativă şi competenţă teritorială excepţională (exclusivă).

2.1. Competenţa teritorială de drept comun

Competenţa teritorială de drept comun constituie regula în materie.Ea este reglementată de articolul 5 Cod de procedură civilă care

stabileşte că cererea de chemare se va depune, va fi şi judecată şi soluţionată de instanţa competentă material în raza căreia se situează domiciliul pârâtului (actor sequitur forum rei).

Justificarea acestei reguli constă în mai multe aspecte:

o pârâtul se bucură de o prezumţie de nevinovăţie, conform căreia pârâtul nu datorează nimic reclamantului şi nu trebuie obligat să se deplaseze el la instanţa domiciliului reclamantului;

o în acţiunile reale se prezumă până la o hotărâre contrară că pârâtul deţinător sau posesor al bunului litigios este şi proprietarul acestui bun;

o se evită tracasarea pârâtului de către reclamantul de rea credinţă;

Dacă pârâtul are domiciliul în străinătate sau nu are domiciliul cunoscut, cererea se depune la instanţa română de reşedinţă a pârâtului, iar dacă nici reşedinţa din ţară nu este cunoscută sau nu există, procesul se va judeca în instanţa domiciliului sau reşedinţei reclamantului. Pentru a se ajunge la această soluţie cu caracter de excepţie, reclamantul trebuie să dovedească faptul că a făcut toate demersurile de a afla domiciliul sau reşedinţa din România a pârâtului dar acest lucru nu a fost posibil.

30



In cazul persoanelor juridice-pârât, este competentă instanţa în raza căreia se află sediul ei principal (articolul 7 Codul de procedură civilă).

Asociaţiile sau societăţile fără personalitate juridică vor fi citate ca pârâte la instanţa în raza căreia îşi au domiciliul preşedintele, iar în lipsa unui conducător, domiciliul oricărui asociat.

Prin domiciliu în sens procesual se înţelege domiciliul în fapt unde partea locuieşte efectiv şi stabil, chiar dacă nu sunt întrunite toate condiţiile legale formale pentru îndeplinirea caracterului de domiciliu a locuinţei respective.

Competenţa teritorială obişnuită sau de drept comun se stabileşte luând în considerare domiciliul pârâtului la momentul depunerii cererii de chemare în judecată. Schimbarea domiciliului pe perioada procesului nu poate influenţa competenţa teritorială a instanţei iniţial investite.

Legea prevede şi cazuri cu caracter de excepţie de la competenţa teritorială obişnuită, cazuri grupate în celelalte două mari categorii de competenţă teritorială: competenţa alternativă sau facultativă şi competenţa exclusivă sau excepţională36.

O reglementare sumară este consacrată în Codul de procedură civilă şi în privinţa acţiunilor îndreptate împotriva statului şi a unor instituţii de interes public.

Potrivit art. 8 alin. (1) C.pr.civ. "Cererile îndreptate împotriva statului, direcţiilor generale, regiilor publice, caselor autonome şi administraţiilor comerciale se pot face la instanţa din capitala ţării sau la cele din reşedinţa judeţului unde îşi are domiciliul reclamantul37.

2.2. Competenţa teritorială alternativă (facultativă)

Competenţa alternativă reprezintă facultatea reclamantului de a alege pentru pornirea unui proces fie instanţa de drept comun (instanţa domiciliului pârâtului), fie instanţa stabilită de lege pentru fiecare caz de competenţă alternativă. Numai reclamantul are această opţiune căreia pârâtul nu i se poate opune, odată aleasă ea rămâne valabil sesizată cu cauza.

Prin urmare:

a) art.6 alinC. proc.civ. stabileşte că atunci când pârâtul în afara domiciliului său are în chip statornic o îndeletnicire profesională şi una sau mai multe aşezări agricole, comerciale sau industriale, cererea se poate face şi la instanţa locului acelor îndeletniciri sau aşezări pentru obligaţii patrimoniale născute sau care urmează a se

361 S. Ionescu, Drept procesual civil român, vol. I, Ed. Themis 2001, pag. 54

37 I. Leş, Tratat de drept procesual civil, Ed. All Beck 2002, pag. 199

31



executa în acel loc, reclamantul are însă opţiunea între această competenţă şi cea a instanţei de la domiciliul pârâtului;

b) art.7 alin.2C. proc.civ. prevede că în cazul reprezentaţiei unei persoane juridice de drept privat, cererea se poate introduce şi la instanţa în circumscripţia căreia se află reprezentanţa, dar numai pentru obligaţii care urmează a se executa în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentant sau din fapte săvârşite de acesta. Printr-o reprezentare "a fortiori" a art.7 alin.2, Curtea Supremă de Justiţie a stabilit că în cazul actelor încheiate de o filială a persoanei juridice, care înseamnă mai mult decât o reprezentanţă, competenţa aparţine judecătoriei de la sediul filialei38 .

c) art.8 C.proc.civ. modificat prin Legea nr.59/1993 dispune că cererile împotriva statului, direcţiilor generale, regiilor publice, caselor autonome şi administraţiilor comerciale simt de competenţa instanţelor din capitala ţării sau a celor din reşedinţa judeţului în care îşi are domiciliul reclamantul. Când mai multe judecătorii din circumscripţia aceluiaşi tribunal sunt deopotrivă competente, cererile în care figurează persoanele arătate la alin.l se introduc la judecătoria din localitatea de reşedinţă a judeţului, iar în capitală la judecătoria sectorului IV;

d) art.9 C.proc.civ. prevede, că în cazul în care este îndreptată împotriva mai multor pârâţi, competenţa revine oricăreia dintre instanţele de domiciliu ale pârâţilor, iar dacă printre părţi se află şi obligaţi accesoriu (de exemplu fidejusori), cererea va fi adresată instanţei competente pentru oricare dintre debitorii principali39.

e) prin art.10 sunt prevăzute opt cazuri de competenţă alternativă, când pe lângă instanţa domiciliului pârâtului, mai sunt competente următoarele instanţe:

1. în cererile privind executarea, anularea, rezolutiunea sau rezilierea unui contract, instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, fie şi în parte, a obligaţiunii. Dacă însă nu există prevăzut în contract un asemenea loc se va aplica art.5 C.proc.civ.;

2. în cererile ce izvorăsc dintr-un raport de locaţiune a unui nemişcător, cu acţiunile în justificare sau în prestaţiune tabulară, instanta locului unde se află nemişcătorul.

38 C.S.J., S.civ.nr.316/1994, în revista Dreptul nr. 10-11/1995, pag. 142

39 V.M.Ciobanu, Op.cit., vol.I, pag.l71

32



Se au în vedere următoarele categorii de acţiuni:

I. cererile care izvorăsc dintr-un raport de locaţiune a unui imobil, cum sunt acţiunile pentru plata chiriei sau a unor despăgubiri urmare a cauzării unor degradări, pentru rezilierea contractului de închiriere ori pentru evacuare. Deşi aceste acţiuni sunt în legătură cu un imobil, ele au totuşi un caracter personal determinat de dreptul personal de locaţiune conferit titularului contractului de locaţiune, motiv pentru care nu le sunt aplicabile dispoziţiile de competenţă exclusivă stabilite de art.13 C.proc.civ. care priveşte numai acţiunile reale imobiliare.

II. acţiunile de justificare, pentru a se justifica în cărţile funciare o înscriere, provizorie (prenotare) în scopul transformării ei într-o intabulare.

III. acţiunile în prestaţie tabulară, pentru obligarea antecesorului tabular la predarea tuturor înscrisurilor necesare efectuării înscrierii drepturilor tabulare în cartea funciară40.

3. în cererile în care izvorăsc dintr-o cambie, CEC sau bilet de ordin, instanţa locului de plată;

4. în cererile privitoare la obligaţiuni comerciale, instanţa locului unde obligaţia a lut naştere sau a locului plăţii;

5. în cererile izvorâte dintr-un contract de transport, instanţa locului de plecare sau de sosire41;

6. în cererile împotriva unei femei căsătorite care are reşedinţa deosebită de cea a soţului, instanţa reşedinţei femeii42;

7. în cererile făcute de ascendenţi sau descendenţi pentru pensie alimentară, instanţa domiciliului reclamantului, deoarece alocaţia de stat pentru copii a fost asimilată cu pensia de întreţinere, competenţa alternativă este cea prevăzută de acest text şi pentru cererile privind această alocaţie;

8. în cererile care izvorăsc dintr-un fapt ilicit, instanţa în circumscripţia căreia s-a produs faptul43 .

f) art.11C. proc.civ. statuează că în materie de asigurare cu excepţia asigurărilor maritime şi fluviale, cererea privind despăgubirile se va

40 C.Porumb, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti 1960, pag.80

41 Trib.Suprem.s.civ.dec.nr. 1295/1959, în C D. pe anul 1959, pag.279

42 I.Stoenescu şi S.Zilberstein, Op.cit., pag 172

43 Trib.Suprem.s.civ.dec.nr. 1330/1956, vol.II, pag.235

33



putea face şi la instanţa în circumscripţia căreia se află domiciliul asigurătorului sau bunurile asigurate sau locul producerii accidentului, opţiunea reclamantului între aceste trei instanţe nu exclude competenţa instanţei pârâtului sau a sediului societăţii de asigurare;

g) conform art.453 C.proc.civ., cererea de poprire se poate face de către creditor la judecătoria domiciliului terţului sau al datornicului. In afara acestor cazuri expres prevăzute de lege, părţile pot stabili prin convenţia lor, în limitele ordinii publice, competenţa altei instanţe, această alegere putând fi făcută în interesul pârâtului, al reclamantului sau a ambelor părţi. Dacă alegerea domiciliului făcută înaintea sesizării instantei, este în favoarea reclamantului, el poate sesiza instanţa de la domiciliul real al pârâtului sau de la domiciliul ales44, în cazul acţiunilor mixte, cererea se poate introduce la instanţa domiciliului pârâtului sau la locul de situare a imobilului.

In toate cazurile de competenţă teritorială alternativă, facultatea de a sesiza o anumită instanţă revine reclamantului potrivit art.12 C.proc.civ., iar odată făcută alegerea unei instanţe, aceasta este investită în mod definitiv ca fiind competentă. Astfel, reclamantul nu poate reveni45, pârâtul nu ar putea cere declinarea competenţei, iar instanţa nu ar putea-o dispune din oficiu.

2.3. Competenţa teritorială exclusivă sau excepţională

Competenţa teritorială excepţională este aceea care determină capacitatea unei instanţe judecătoreşti de a soluţiona în exclusivitate anumite cauze civile. Situaţiile care atrag o competenţă teritorială excepţională sunt precizate în art.13-16 C.proc.civ. Aceste dispoziţii procedurale consacră o competenţă teritorială excepţională în acţiunile privitoare la imobile, în materie de moştenire, societate şi de reorganizare judiciară.

a) Potrivit art.13 C.proc.civ., cererile privitoare la bunuri nemişcătoare se fac numai în circumscripţia căreia se află nemişcătoarele.

Când nemişcătorul este situat în circumscripţiile mai multor instanţe, cererea se va face la instanţa domiciliului sau rezidenţei pârâtului, dacă acestea se află în vreuna din aceste circumscripţii, iar în cazul contrar la oricare din instanţele în circumscripţiile cărora se află nemişcătorul.

44 I.Stoenescu şi S.Zilberstein, Op.cit., pag 172

45 I.Stoenescu şi S.Zilberstein, Teoria generală, pag 175

34



Această regulă nu se aplică şi pentru acţiunile personale privind un imobil46.

Regula înscrisă în art.13 alin.l se justifică prin împrejurarea că instanţa locului unde este situat imobilul "forum rei sitae" poate asigura o judecată în mai bune condiţii, în ceea ce priveşte probele ce urmează a fi administrate (expertiză, cercetare la faţa locului), iar uneori este necesară consultarea registrelor de publicitate imobiliară (care se ţin la Notariatul de Stat la locul imobilului) şi faza executării silite, chiar operaţii în aceste registre.

b) Al doilea caz de stabilire a competenţei exclusive este prevăzut de art.14 din C.proc.civ., în favoarea instanţei ultimului domiciliu al defunctului pentru următoarele acţiuni succesorale:

1. cereri privind validitatea sau executarea dispoziţiilor testamentare precum sunt acţiunile privind anularea sau constatarea validităţii unui testament sau acţiunea pentru executarea dispoziţiilor testamentare;

2. cererile privind moştenirea şi cele prin care moştenitorii invocă pretenţii unul împotriva altuia, cum ar fi: petiţia de ereditate, cererea pentru anularea certificatului de moştenitor, cererea pentru reducţiunea liberalităţilor, pentru raportul donaţiilor, cererea de partaj.

3. cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunuia din moştenitori sau a executorului testamentar. Interesează situaţia de fapt concretă, ultima locuinţă efectivă a defunctului, iar nu domiciliul înscris în actul de identitate.

La ultimul domiciliu al defunctului care este şi locul deschiderii succesiunii, se găsesc de regulă înscrisuri privind raporturile juridice dintre defunct şi moştenitori, precum şi dintre defunct şi terţi, testamente autentice sau olografe, multe dintre bunurile ce alcătuiesc masa succesorală, iar o serie de măsuri referitoare la inventarierea sau conservarea bunurilor succesorale se iau în acest loc astfel dispoziţiile cuprinse în art.14 sunt pe deplin justificate cu atât mai mult cu cât au meritul de a concentra la o singură instanţă cererile privitoare la această succesiune47.

Deşi art.14 pct.3 vorbeşte de "creditorii mortului", textul vizează atât creditorii personali ai defunctului, cât şi pe cei care au devenit creditori ai succesiunii după deschiderea ei pentru cheltuielile privind înmormântarea defunctului sau conservarea şi administrarea bunurilor succesorale. însă, 46 S. Ionescu, Drept procesual civil român, vol. I, Ed. Themis 2001, pag. 57

47 G.Boroi, Drept procesual civil, Bucureşti 1993, note de curs I

35



art.14 nu se aplică în cazul în care moştenitorii valorifică drepturi culese prin succesiune împotriva terţilor debitori ai defunctului.

Dispoziţiile art.14 C.proc.civ. se vor aplica şi în situaţia în care în masa succesorală se găsesc şi bunuri situate în circumscripţia altor instanţe decât cea de la ultimul domiciliu al defunctului48, deoarece s-a considerat că urmează complexitatea problemelor ridicate de procedură succesorală fapt care a şi determinat pe legiuitor a stabili o competenţă specială în această materie.

In lipsa unei precizări exprese competenţa excepţională prevăzută de art.14 C.proc.civ. nu încetează decât la epuizarea procedurii succesorale prin desăvârşirea împărţelii între moştenitori49.

c) art.15 C.proc.civ. prevede al treilea caz de competenţă teritorială exclusivă, potrivit căruia cererile în materie de societate până la epuizarea lichidării în fapt sunt de competenţa instanţei locului unde societatea are sediul principal.

Raţiunea acestei reguli constă în aceea că instanţa în a cărei circumscripţie se află sediul principal al societăţii poate administra în mai bune condiţii probele necesare stabilirii raporturilor juridice dintre societate şi societari sau dintre societari între ei, deoarece la sediul principal al societăţii se găsesc registrele şi principalele acte.

Textul se aplică în acele situaţii în care părţile în proces sunt fie societarii şi societatea, fie societarii între ei, nu însă şi în cazul litigiilor între societate şi societari şi terţe persoane, întrucât acestea din urmă nu interesează raporturile judiciare ale societăţii referitoare la societatea însăşi şi societari.

Art.15 îşi găseşte aplicare în cazul cererilor de anulare a actului de constituire a societăţii, pentru dizolvarea societăţii pentru repararea daunelor aduse societăţii de un asociat, cerere prin care un asociat pretinde restituirea sumelor pierdute în contul societăţii.

Competenţa exclusivă se aplică până la sfârşitul lichidării în fapt a societăţii, deci până în momentul împărţirii activ al societăţii.

d) art.16 C.proc.civ. prevede că cererile în materia falimentului sunt de competenţa instanţei în circumscripţia căreia asociatul îşi are principala aşezare comercială.

Dispoziţiile art.16 trebuie coroborate şi cu cele din materia reorganizării şi lichidării juridice prevăzute de Legea nr. 64/1995. Sub incidenţa acestor norma de competenţă intră cererea de înlocuire sau 48 I.Stoenescu şi S.Zilberstein, Op.cit., pag 177-178

49 A.Hilseurad şi I.Stoenescu, pag 121

36



recuzarea judecătorului sindic, judecarea acţiunii judecătorului sindic pentru anularea transferurilor cu caracter patrimonial sau pentru lichidarea societăţii fară a mai fi necesară dovada insolvabilităţii debitorului art.68 din Legea nr. 64/1995 sau aprobarea raportului final printr-o hotărâre de încheiere a procedurii (art.l 16 din lege);

e) Prin reglementări speciale s-au stabilit următoarele competenţe teritoriale exclusive:

1. Cererile de divorţ se judecă în instanţa ultimului domiciliu comun al soţilor. Pentru alte situaţii faptice există nuanţări normative corespunzătoare ce se vor analiza la procedura specială a divorţului (art. 607 Codul de procedură civilă) Pentru cererile de adopţii este competent tribunalul locului de domiciliu al minorului (art.16 O.G. 25/1997)

2. Cererile pentru declararea dispariţiei sau morţii unei persoane sau pentru anularea unor asemenea hotărâri judecătoreşti se judecă de instanţa în raza căreia este situat ultimul domiciliu cunoscut al persoanei în cauză (art. 36,40 şi 42 Decretul 32/1954)

3. Cererile în materie contravenţională sunt de competenţa instanţei pe raza căreia a fost săvârşită contravenţia.

4. In materie electorală contestaţiile cad în competenţa instanţei în raza căreia se află secţia de votare.

Cererile privind completarea, rectificarea sau anularea înregistrărilor de stare civilă, precum şi cererile în contencios administrativ sunt judecate de instanţa domiciliului reclamantului.

37


SECTIUNEA 3. Competenta materiala (ratione materiae)

CAPITOLUL IIICOMPETENŢA GENERALĂ A INSTANŢELOR

JUDECĂTOREŞTI


Competenţa materială - ratione materiae - numită şi competenţă de atribuţiune50 este acea formă a competenţei prin care se delimitează, pe linie verticală sfera de activitate a diferitelor categorii de instanţe care fac parte din sistemul nostru judiciar.

Delimitarea se face în funcţie de felul atribuţiilor jurisdicţionale, sub aspect funcţional, fie în funcţie de obiectul, valoarea ori natura pricinilor deduse judecăţii, adică sub aspect procesual.

Normele de competenţă materială funcţională şi procesuale, se întâlnesc atât în codul de procedură civilă, în Legea de organizare judecătorească, Legea Curţii Supreme de Justiţie, cât şi alte acte normative cu caracter special.

Competenţa materială este reglementată de norme imperative, deci are un caracter absolut, astfel încât părţile nu pot conveni să deroge de la aceste norme, nici chiar cu autorizarea instantei.

3.1. Competenţa materială a judecătoriei

Art.20 din Legea nr. 92/1992 prevede că judecătoriile judecă toate cererile, afară de cele date în competenţa altor instanţe.

Potrivit art.l Cod procedură civilă judecătoriile judecă:

a) în prima instanţă, toate cererile, în afară de cele date prin lege în competenţa altor instanţe Din acest text cât şi din cel al art.20 din Legea nr.92 / 1992 rezultă că judecătoria îşi păstrează plenitudinea de competenţă, în ceea ce priveşte judecata în fond. Tot aceste texte stabilesc şi competenţa generală a judecătorilor, excluzând din jurisdicţia lor procesele şi cererile date prin lege "în competenţa altor instante"51.

Aceasta trebuie interpretată în sensul că nu este vorba doar despre instanţele judecătoreşti stabilite în art. 10 din Legea nr. 92 / 1992, ci şi de alte organe cu activitate jurisdicţională precum Curtea de Conturi, Curtea

501 J.Vincent, S.Guinchard, Op.cit., pag. 122-189 sau Nouveau cod precedure civile, Dallz 1993, pag.33

51 V.N.Ciobanu, Modificările referitoare la competenţa instanţelor judecătoreşti aduse C.proc.civ. prin

Legea nr. 59/1993, în revista Dreptul nr. 1/1994, pag.3

38



Constituţională, Comisia de reexaminare din cadrul Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci sau Comisiile pentru ocrotirea minorilor.

S-a ridicat problema în practica instanţelor judecătoreşti de a aplica dispoziţiile art. 1 pct. 1 din C.proc.civ. In materia proceselor şi cererilor de natură comercială având o valoare de până la 10 miliarde de lei, dar mai ales a celor neevaluabile în bani52. Astfel, a fost necesară intervenţia Curţii Supreme de justiţie care, a fost sesizată de Procuror General să se pronunţe dacă soluţionarea în primă instanţă cererilor cu caracter nepatrimonial în materie comercială este de competenţa judecătoriei sau a tribunalului. Curtea Supremă de Justiţie a stabilit că judecătoriile sunt competente să soluţioneze cererile pentru autorizarea funcţionării societăţilor comerciale.

b) Plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate, în cazurile prevăzute de lege. Această dispoziţie legală consacră controlul judecătoresc pe care-l exercită judecătoriile asupra legalităţii şi temeinicilor hotărârilor pronunţate de alte organe cu activitate jurisdicţionale. Insă acest control intervine numai dacă este expres prevăzut de lege. Se observă că noţiunile de "hotărâre" şi "plângere" folosite de art.l pct.2 C.proc.civ. primesc o accepţiune mai largă noţiunea "plângere" referindu-se la orice cale de atac şi de cea de "hotărâre" pentru a desemna obiectul plângerii.

c) In orice alte materii date prin lege în competenţa lor.

Potrivit acestei norme de trimitere, competenţa materială a judecătoriei este atrasă ori de câte ori este stipulată printr-o prevedere a codului sau a unei legi speciale într-o anumită materie.

S-a opinat că trebuie folosită formula "orice alte procese şi cereri date prin lege în competenţa lor" existentă anterior modificării codului de procedură civilă prin Legea nr.59/1993, deoarece noţiunea "alte materii" poate crea neajunsuri.

Judecătoria are competenţa materială de a judeca:

o cererile pentru asigurarea dovezilor (art.236 C.proc.civ.)o cererile de îndreptare a erorilor materiale în propriile hotărâri

(art.281 C.proc.civ.)o cererile pentru completarea hotărârii pronunţate (art.2811 C.proc.civ.)o contestaţiile în anulare privind propriile hotărâri (art.319 alin. 1

C.proc.civ.)

52 F I.Ciobanu, Din nou despre Competenţa materială a instanţelor de judecată în soluţionarea cauzelor comerciale, revista Dreptul nr.6/1995, pag.68

39



o cererile de revizuire privitoare la propriile hotărâri (art.323 alin 1 C.proc.civ.)

o contestaţiile la executarea în toate situaţiile în care judecătoria a soluţionat cauza în prima instanţă şi când, potrivit legii aceasta este instanţa de executare (art.400 alin. 1 C.proc.civ.)

o cererile privind întoarcerea executării (art.4042 C.proc.civ.)53

Potrivit unor dispoziţii din legi speciale, judecătoria are competenţa de a soluţiona şi următoarele pricini:

1. Orice litigii în care sunt implicate regiile autonome sau societăţile comerciale cu capital de stat, dacă valoarea acestora nu depăşeşte 10 miliarde de lei. Art.51 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale a transferat aceste litigii din competenţa fostelor secţii economice ale tribunalelor judeţene în competenţa judecătoriilor în raport în valoarea pretenţiilor.

2. Potrivit art.7 din Legea nr.26/1990 privind registrul Comerţului, instanţele judecătoreşti sunt obligate să trimită oficiului registrului comerţului, în termen de 15 zile de la data când au rămas definitive, copii legalizate după dispozitivul hotărârilor definitive şi după încheierile ce se referă la acte şi menţiuni a căror înregistrare este cerută de lege, cu referire şi la hotărârile pe care judecătoria le pronimţă cu privire la autorizarea înregistrării societăţilor comerciale.

Acelaşi act normativ stabileşte competenţa judecătoriei pe raza teritorială căreia s-a săvârşit fapta, da a aplica amenzi civile comercianţilor care nu s-au conformat obligaţiilor prevăzute de art.26 din lege.

3. Potrivit Legii nr.29/1999, conducătorul autorităţii administrative se poate îndrepta împotriva funcţionarilor vinovaţi de neexecutarea unei hotărâri în materia contenciosului administrativ, dacă împotriva lui s-a dispus de instanţă sancţiunea prevăzută de art. 10 alin. 3 din lege.

4. Art. 17 din Legea nr. 13/1991 cu privire la contractul colectiv de muncă stabileşte că litigiile în legătură cu executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului colectiv de muncă sunt litigii de muncă ce se soluţionează de judecătorii. Judecătoria are competenţa de a soluţiona şi cererile pentru încetarea grevei formulate de conducătorul unităţii, motivat de neîndeplinirea condiţiilor referitoare la declanşarea sau continuarea grevelor. Tot judecătoriilor le revin competenţa de a se pronimţa cu privire la îndeplinirea condiţiilor reprezentativitate a 53 I. Les, Tratat de drept procesual civil, Ed. AII Beck, 2002, pag. 183

40



organizaţiilor sindicale, precum şi la nulitatea cauzelor contractelor de muncă.

5. Art.11 alin. 6 din Legea nr.18/1991 a fondului funciar stabileşte competenţa materială a judecătoriei, în a cărei rază este situat terenul, de a soluţiona plângerea împotriva hotărârii comisiei judeţene făcută în termen de 30 de zile de la data la care cel nemulţumit a luat cunoştinţă de soluţia comisiei. Controlul judecătoresc se limitează exclusiv la aplicarea corectă a dispoziţiilor imperative privind legitimarea unei persoane de a obţine recunoaşterea sau constituirea dreptului de proprietate asupra pământului.

Competenţa de soluţionare a cererii pentru anularea unui titlu de proprietate aparţine judecătoriei ca instanţă de drept comun, potrivit art.l pct.l din C.pro.civ.. Orice litigiu dintre comoştenitori, privind calitatea lor de succesori dobândită prin efectul Legii nr. 18/1991 este de competenţa instanţei de drept comun, judecătoriei.

6. Art.15 din Legea nr.36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură, competenţa de a încuviinţa înscrierea unei societăţi agricole în registrul rezervat anume acestor societăţi, revine judecătoriei.

Judecătoria soluţionează şi opţiunile formulate de orice asociat împotriva bilanţului întocmit de lichidatori şi a raportului cenzorilor, în condiţiile art.75 alin. 2 din Legea nr.36/1991.

7. Competenţa materială a judecătoriilor este stabilită şi de dispoziţiile Legii nr.50 din iulie 1991 privind autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor. împotriva licitaţiei prin care s-au concesionat terenuri pentru realizarea de locuinţe şi spaţii construite asociate acestora, se poate face contestaţie de către orice persoană interesată, până la momentul adjudecării, la judecătoria în a cărei rază teritorială are loc licitaţia (potrivit art.17 din Legea nr.50/1991). în materia contravenţiilor competenţa aparţine judecătoriei în a cărei rază teritorială a fost comisă contravenţia.

Potrivit art.30 din Legea nr. 125/1996 pentru modificarea Legii nr. 50/1991 la sesizarea organelor de control, instanţele judecătoreşti pot dispune:

a - încadrarea lucrărilor în prevederile autorizaţiei;b - desfiinţarea construcţiilor.

41



8. Verificarea îndeplinirii condiţiilor privind înregistrarea sindicatelor, prin art.15 din Legea nr.54/1991 a fost dată în competenţa judecătoriei.

9. Legea nr.61/1991 face referiri privind competenţa judecătoriei cu privire la sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice. Judecătoria în raport cu aceste prevederi are unnătoarea competenţă materială:

a - judecă plângerea îndreptată împotriva procesului verbal de constatare a contravenţiei prin care a fost aplicată amenda contravenţională;

b - aplică sancţiunea închisorii contravenţionale la sesizarea organului constatator, dacă se apreciază că sancţiunea amenzii nu este îndestulătoare;

c - soluţionează cererile de reexaminare a hotărârilor pronunţate în această materie, formulate de contravenient sau de către procuror;

d - dispune transformarea amenzii în închisoare contravenţională în cazul neachitării în 30 de zile de la rămânerea definitivă a sancţiunii.

10. Judecătoria soluţionează conflictele de competenţă între birourile notariale situate în raza sa teritorială iar dacă se află în raze teritoriale ale unor instanţe diferite, competenţa este judecătoria în a cărei circumscripţie se află biroul notarial ultim sesizat, aceasta conform Legii nr.36/1995 privind notarii publici şi activitatea notarială.

11. Competenţa materială revine judecătoriei şi în materia combaterii evaziunii fiscale prevăzută de Legea nr.87/1994. Impotriva procesului verbal de constatare a contravenţiei întocmit de organele de control fiscal, contravenientul poate face plângere în termen de 15 zile de la data întocmirii acestuia. Competenţa de soluţionare a plângerii aparţine judecătoriei în a cărei rază teritorială a fost săvârşită contravenţia.

12. Competenţa în soluţionarea litigiilor privind aplicarea Legii nr. 114/1996 a locuinţei şi competenţa de a se pronunţa asupra cererii de înregistrare a asociaţiei de proprietari este a judecătoriei în general sau a celei în raza căreia se află clădirea, în cazul asociaţiei de proprietari.

13. Potrivit Decretului nr.203 din octombrie 1974 la curţile de apel, la tribunalele şi judecătoriile Galaţi şi Constanţa, funcţionează secţii maritime şi fluviale ale judecătoriilor, judecă orice fel de litigiu având ca obiect:

a - despăgubirile pentru avarii cauzate navelor şi instalaţiilor destinate navigaţie, instalaţiilor de încărcare, descărcare şi manipulare a mărfurilor în port, ca urmare a abordajelor, coliziunilor sau altor accidente de navigaţie,

42



precum şi pentru orice prejudicii cauzate prin alte forme ilicite în legătură cu activitatea marinei civile;

b - retribuţia pentru asistenţă de salvare, precum şi repartizarea acesteia între salvatori.

Conform pct.2, şedinţele maritime şi fluviale judecă plângerile îndreptate împotriva proceselor verbale de constatare a contravenţiilor privind poluarea apelor mării de către nave maritime54.

3.2. Competenţa materială a tribunalului

Art.23 din Legea nr.92/1992 prevede că: tribunalele judecă în primă instanţă, cererile date prin lege în competenţa lor; ca instanţele de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorie în primă instanţă; ca instanţă de recurs, recursurile îndreptate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii, care potrivit legii, nu sunt supuse apelului. Rezultă că tribunalul este instanţa de drept comun în ceea ce priveşte judecarea apelurilor, dar este instanţa de excepţie în ceea ce priveşte judecarea în primă instanţă, precum şi recurs.

Potrivit art.2 C.proc.civ. modificat prin O.U.G. nr. 138/2000 tribunalele judecă în complet de un judecător.

A. In primă instanţă:

a) procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de până la 10 miliarde de lei inclusiv, precum şi procesele şi cererile în această materie al căror obiect este neevaluabil în bani;

b) procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 2 miliarde lei;

b1) conflictele de muncă, cu excepţia celor date prin lege încompetenţa altor instanţe;

c) procesele şi cererile în materie de contencios administrativ, în afară de cele date în competenţa curţilor de apel;

d) procesele şi cererile în materie de creaţie intelectuală şi proprietate industrială;

e) procesele şi cererile în materie de expropriere;f) cererile pentru încuviinţarea adopţiilor;g) cererile privind punerea sub interdicţie, declararea dispariţiei

şi declararea morţii;

54 V.N.Ciobanu, Op.cit., pag.405

43



h) cererile privitoare la nulitatea căsătoriei, nulitatea sau desfacerea adopţiei şi cele pentru decăderea din drepturile părinteşti;

i) cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale;

j) cererile pentru recunoaşterea, precum şi cele pentru încuviinţarea executării silite a hotărârilor date în ţări străine;

B. Ca instanţe de apel apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în prima instanţă judecă un complet format din doi judecători;

C. Ca instanţe de recurs, tribunalul judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în ultimă instanţă.

In materie comercială şi de contencios administrativ tribunalele au plenitudine de competenţă, deoarece sunt menţionate numai litigiile care nu intră în competenţa lor.

Delimitarea de competenţă dintre judecătorie şi tribunal în cazurile prevăzute de art.2 pct.l lit. a şi b din C.proc.civ. se face după criteriul valorii litigiului, pragul valorii obiectului litigiului este de 10 miliarde lei în materie comercială şi de peste 2 miliarde lei în materie civilă.

In sistemul dreptului nostru procesual caracterul de ordine publică al competenţei după valoare rezultă implicit din dispoziţiile articolului 159 C.proc.civ..

Momentul care interesează în aprecierea valorii este cel al sesizării instanţei, când obiectul cererii şi valoarea lui trebuie precizată de reclamant prin cererea de chemare în judecată, după preţuirea lui când este cu putinţă conform art.112 pct.3 C.proc.civ.

Doar în măsura în care veniturile şi dobânzile se solicită pentru interval anterior sesizării instanţei aceste sume fiind certe, ele pot fi evaluate şi pot conduce la stabilirea competenţei instanţei55.

Atunci când reclamantul îşi modifică potrivit art. 132 C.proc.civ. cererea de chemare în judecată retrăgându-şi sau majorându-şi pretenţiile instanţa îşi va verifica competenţa în funcţie de noua valoare în raport de care după caz va trece la soluţionarea pricini sau îşi va declina competenţa.

Valoarea totală a pretenţiilor invocate de mai mulţi reclamanţi care cheamă în judecată pe acelaşi pârât, dar pentru obligaţii rezultând din raporturi juridice distincte nu justifică cumularea tuturor pretenţiilor şi fixarea competenţei în raport de valoarea totală.

55 I. Mihuţă, Repertoriu de practică judiciară pe anii 1975-1980, pag.277

44



Discutabilă în stabilirea competenţei după valoare este şi incidenţa art. 17 din C.proc.civ. potrivit căruia "cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală"56 .

D. Ca instanţă de apel.

Hotărârile fiind definitive nu pot fi atacate cu apel.Potrivit reglementării exprese C.proc.civ. se dau fără drept de apel:

încheierea prin care se constată renunţarea la judecată, hotărârea prin care se respinge judecarea în fond ca urmare a renunţării la dreptul subiectiv, hotărârea care consfinţeşte învoiala părţilor.

In alte situaţii legea precizează că hotărârile sunt definitive cum ar fi: hotărârea judecătoriei cu privire la contestaţia introdusă împotriva hotărârilor comisiilor de ocrotire a minorilor sau hotărârea pronunţată în cererea de reexaminare dată în condiţiile art.14 din alin. Ultim din Legea nr.61/1991.

Tribunalul municipiului Bucureşti are ca instanţă de recurs şi o competenţă specială în materia invenţiilor, a mărcilor de fabrică şi de comerţ şi a protecţiei desenelor şi modelelor industriale.

In toate aceste cazuri obiectul recursului poartă asupra hotărârilor unor organe cu activitate jurisdicţională.

E. Tribunalele judecă în orice alte materii date prin lege în competenţa lor.

Tribunalul este competent să judece:

a) contestaţia în anulare sau revizuire împotriva unei hotărâri;b) contestaţiile la executare, dacă tribunalul este instanţă de executare;c) cereri de îndreptare a erorilor materiale din hotărârile proprii;d) conflictele de competenţă dintre judecătorii din circumscripţia sa

teritorială sau dintre o judecătorie din raza sa şi un organ cu activitate jurisdicţională sau un tribunal arbitral;

e) refuzul nejustificat de rezolvarea unei cereri privind drepturile de asigurări sociale;

f) modul de stabilire şi de plată a pensiilor, a indemnizaţiilor şi a altor drepturi de asigurări sociale;

g) plângerile împotriva măsurilor de executare silită dispuse în baza acestei legi;

h) contestaţiile împotriva măsurilor de executare silită dispuse în baza acestei legi;

56 V.M.Ciobanu, Op.cit.,vol.I, pag. 179-180

45



i) alte drepturi şi obligaţii de asigurări sociale născute în temeiul acestei legi.

3.3. Competenţa materială a Curţilor de Apel

Potrivit art.25 din Legea nr.92/1992, curţile de apel judecă în primă instanţă cauzele date în competenţa lor prin lege, ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă în tribunale, şi ca instanţă de recurs, judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor pronimţate de tribunale de apel, precum şi în alte cauze prevăzute de lege.

Competenţa materială funcţională a curţilor de apel este stabilită şi de art.3 din C.proc.civ., care precizează în plus la punctul 1 modificat prin O.U.G. 138/2000 că aparţine curţilor de apel competenţa de a soluţiona "în primă instanţă, procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 10 miliarde lei, precum şi procesele şi cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităţilor administraţiei publice centrale".

Cu excepţia prezicerilor art.3 pct.l din C.proc.civ. în materia contenciosului administrativ tribunalele simt instanţe de drept comun, în vreme ce curţile de apel au competenţă numai în cazuri anume prevăzute de lege.

Spre deosebire de vechea reglementare, Legea nr.29/1990 nu se mai referă la acte provenind de la organe ale administraţiei de stat, ci la acte ale autorităţii publice.

Ca instanţe de apel, curţile de apel soluţionează apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunale (art.3 pct.2 C.proc.civ.) şi anume hotărârile pronunţate în soluţionarea proceselor şi cererilor de art.2 pct.l.

Ca instanţe de recurs, curţile de apel judecă potrivit art.3 pct.c - modificat prin O.U.G. nr. 138/2000: „recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel sau împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunale în procesele şi cererile în materie comercială, precum şi alte cauze prevăzute de lege".

Judecarea recursurilor poartă asupra hotărârilor pronunţate de judecătorie potrivit competenţei sale generale ca instanţă de fond şi apelate la tribunal, dar se pot referi şi la hotărârile pronunţate de tribunale fără drept de apel cum ar fi hotărârea de respingere ca nefondată a cererii ca o consecinţă a renunţării reclamantului la dreptul subiectiv (art,247 C.proc.civ.) sau hotărârile de expedient (art.273 C.proc.civ.).

Potrivit art.3 pct.4 C.proc.civ. curţile de apel judecă şi "în alte materii date de lege în competenţa lor", soluţionând:

46



a) cererile pentru dobândirea personalităţii juridice de către federaţii şi confederaţii (Legea nr.29/1994);

b) conflictele de competenţă între două tribunale, între o judecătorie şi un tribunal din raza lor teritorială şi cele dintre un tribunal din raza lor şi un organ de activitate jurisdicţională sau un tribunal arbitrai (art.22 şi 353 C.proc.civ.);

c) cererile de recuzare a tuturor judecătoriilor de la un tribunal sau dacă din cauza recuzărilor, completul nu se poate constitui (art.30 C.proc.civ.);

d) cererile de strămutare de la un tribunal la altul din raza sa teritorială, pe motiv de rudenie sau afinitate (art.39 C.proc.civ.);

e) contestaţiile în anulare privind hotărârile (art.319 şi 323);f) contestaţiile la titlu, privind înţelesul, întinderea şi aplicarea

dispozitivului hotărârilor proprii (art.400);g) cererile de îndreptare a erorilor materiale structurate în propriile

hotărâri (art.28 C.proc.civ.);h) apelurile împotriva tribunalului pentru acordarea personalităţii

juridice a uniunilor de sindicate art.43 din Legea 54/1991 şi cea împotriva hotărârilor tribunalelor privind reorganizarea şi lichidarea judiciară.

3.4. Competenţa materială a Curţi Supreme de Justiţie

Curtea Supremă de justiţie judecă potrivit art.4 pct.l din C.proc.civ. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi a altor hotărâri în cazurile prevăzute de lege, iar potrivit art.4 pct.2 şi 3 aceeaşi instanţă, constituită în Secţii Unite judecă "extra ordinem" recursurile în interesul legii şi recursurile în anulare.

Potrivit art. 2 5 din legea nr. 56/1993, Curtea Supremă de Justiţie soluţionează în Secţiile Unite, recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de secţiile sale, dacă vreo lege specială ar prevedea o asemenea competenţă în materie civilă.

Conform art.26 din Legea nr.56/1993, Secţiile Unite ale Curţii Supreme de Justiţie mai au competenţa de a decide şi cu privire la sesizările privind schimbarea jurisprudenţei Curţii.

Potrivit art.4 C.proc.civ. şi art.27 din Legea nr.56/1993, Curtea Supremă de Justiţie judecă în orice alte materii date prin lege în competenţa sa:

a) conflictele de competenţă între două curţi de apel, cele ivite între două tribunale ori între un tribunal şi o judecătorie sau două judecătorii din raza teritorială a unor ciuţi de apel diferite (art.23 alin.3 C.proc.civ.) precum şi cele dintre o instanţă judecătorească şi o

47



instanţă a Curţi de Conturi (art.56 din Legea 94/1992) şi conflictele ivite între o curte de apel şi un organ cu activitate jurisdicţională sau cele dintre Curtea Supremă de Justiţie şi orice altă instanţă;

b) cererile de strămutare pe motive de rudenie sau afinitate de la o ciute de apel la alta şi cele bazate pe motive de bănuială legitimă sau de siguranţă publică (art.39 C.proc.civ.);

c) cererile de recuzare a tuturor judecătorilor de la o curte de apel când datorită recuzării nu se poate forma completul, iar în cazul recuzării judecătorilor de la o secţie a Curţii Supreme, cererea se judecă de cealaltă Secţie (art.30 C.proc.civ.);

d) cererile de îndreptare a erorilor materiale din propriile hotărâri (art. 2 8 alin.l C.proc.civ.);

e) contestaţia în anulare şi cererea de revizuire formulate împotriva hotărârilor proprii şi contestaţiile la titlu dacă au ca obiect dispozitivul unei hotărâri pronunţate de C.S.J. (art.319,323,400 C.proc.civ.);

f) cererile referitoare la suspendarea începerii sau continuării grevelor (art.30 din Legea 15/1992);

g) contestaţiile privind modul de formare şi compunerea Biroului Electoral Central (art.32 din Legea 68/1992);

h) contestaţiile magistraţilor în cazul îndepărtării lor din magistratură pe motiv de boală psihică sau vădită incapacitate profesională (art.80 din Legea 92/1992); contestaţiile magistraţilor împotriva sancţiunilor disciplinare aplicate de Consiliul Superior al Magistraturii sau de Comisia de disciplină a Ministerului Public (art. 101 din Legea 92/1992) şi contestaţiile împotriva deciziei comisiei de disciplină a Curţii Supreme de Justiţie referitoare la abateri comise de magistraţii asistentă;

i) recursurile în anulare împotriva hotărârilor pronunţate în materia legii nr. 112/1995 privind imobilele cu destinaţia de locuinţă trecute în proprietatea statului (art.24 alin.2).

48


SECTIUNEA 4. Competenta absoluta si competenta relativa

CAPITOLUL IIICOMPETENŢA GENERALĂ A INSTANŢELOR

JUDECĂTOREŞTI

SECTIUNEA 4. Competenta absoluta si competenta relativa57

Deosebirea între normele de competenţă absolută şi cele de competenţă relativă este netă.

a) Normele de competenţă absolută sunt obligatorii între părţi şi pentru instanţă. Orice convenţie contrară este nulă.

Incălcarea competenţei absolute poate fi invocată de oricare parte şi de instanţă din oficiu, pe tot parcursul procesului şi nu poate fi acoperită prin confirmare.

Sancţiunea înfrângerii acestor norme este nulitatea absolută a hotărârii judecătoreşti pronunţată de instanţa necompetentă.

b) Normele de competenţă relativă îngăduie părţilor să deroge prin convenţie expresă sau în mod tacit şi să aleagă competenţa altei instanţe decât cea stabilită prin lege.

Instanţa astfel sesizată trebuie să respecte o asemenea convenţie. Acest tip de necompetenţă (relativă) nu poate fi invocată decât de partea beneficiară a normelor respective, adică de pârât şi niciodată de reclamant sau de instanţă din oficiu.

Incălcarea normelor de competenţă relativă se poate ridica pe cale de excepţie numai în faţa instanţei de fond (nu şi în cele de control) şi doar până la prima zi de înfăţişare, oricum nu după intrarea în cercetarea fondului (administrarea probelor).

Neridicarea excepţiei de necompetenţă în tennen este sancţionată cu decăderea din acest drept procesual.

Regimul juridic al celor două feluri de necompetenţă, se cere a se determina exact premiza - adică a se stabili caracterul normelor de competenţă.

Din acest punct de vedere, sunt relevante articolele 19 şi 159 din C.proc.civ. Astfel, art. 19 C.proc.civ. prevede că părţile pot conveni asupra instanţei competente teritorial, afară de cazurile prevăzute de art. 13 - 16 C.proc.civ. Respectiv, acordă caracter de norme dispozitive (supletive) - competenţei teritoriale obişnuite (de drept comun). Dimpotrivă, art. 159 C.proc.civ. stabileşte că necompetenţă este de ordine publică (deci normele încălcate sunt absolute) atunci când:57 S. Ionescu, Op. cit., pag. 59 - 60.

49


SECTIUNEA 4. Competenta absoluta si competenta relativa

o pricina nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti (a nici unei instanţe judecătoreşti, în general);

o pricina este de competenţa unei instanţe de alt grad decât cea care a judecat (necompetenţă materială);

o pricina este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura (competenţa teritorială exclusivă).

Rezultă din aceste reglementări că:

a) au caracter absolut:

o normele de competenţă generală a instanţelor judecătoreşti;o normele de competenţă materială a instanţelor judecătoreşti

(funcţională şi procesuală);o normele de competenţă teritorială exclusivă sau

excepţională, privind starea şi capacitatea persoanelor, acţiunile reale imobiliare, cererile privind succesiunile, societăţile, falimentul lor (art. 13-16 C.proc.civ.) şi alte competenţe speciale.

b) au caracter relativ normele de competenţă teritorială obişnuită (art. 5C. proc.civ.) şi normele de competenţă teritorială alternativă (art. 6-11 C.proc.civ.)

50

CAPITOLUL IV INTINDEREA COMPETENTEI INSTANTEI SESIZATE

SECTIUNEA 1. Competenta instantei sesizate prin cererea reclamantului in privinta

apararilor paratului

CAPITOLUL IVINTINDEREA COMPETENTEI INSTANTEI SESIZATE

SECTIUNEA 1.Competenta instantei sesizate prin cererea reclamantului in

privinta apararilor paratului

Instanţa sesizată cu o cerere de chemare în judecată nu o poate soluţiona decât în limitele competenţei sale, stabilite de lege.

Se pot ivi situaţii în care soluţionarea conflictului de interese impune instanţei sesizate obligaţia de a se pronimţa şi asupra apărărilor pârâtului, a incidentelor de procedură ridicate în cadrul proceselor sau altor cereri, chiar dacă în mod obişnuit nu ar fi de competenţa sa. De aceea este necesar să stabilim şi să analizăm care sunt regulile în funcţie de care se determină întinderea instanţei sesizate altele, decât cele prevăzute de dispoziţiile art.13-16 C.proc.civ.

Referitor la apărările pârâtului, în literatura şi practica judiciară a fost consacrată regula potrivit căreia "judecătorul acţiunii este judecătorul excepţiei"58, în sensul că instanţa competentă să soluţioneze acţiunea reclamantului se va pronunţa şi asupra mijloacelor de apărare opuse de către pârât în raport cu cererea reclamantului, chiar dacă acestea ar impune şi soluţionarea unor acţiuni prealabile care nu ar fi de competenţa sa. De aceea, se poate spune că judecătorul acţiunii este şi "judecătorul natural" al tuturor excepţiilor invocate în faţa sa. Prin urmare, prin simplul fapt al sesizării instanţei cu o acţiune aceasta îşi prelungeşte în principiu, competenţa şi asupra celorlalte probleme litigioase invocate în cursul judecăţii. Doar în acest fel se pot evita cheltuieli inutile determinate de necesitatea rezolvării unor chestiuni litigioase de către o altă instanţă decât cea principal competentă .

Noţiunea de excepţie trebuie interpretată în accepţiunea sa cea mai largă, incluzându-se în aceasta atât excepţiile propriu-zise de procedură, cât şi alte mijloace de apărare In cea de-a doua situaţie operează o extensie a competenţei instanţei sesizate, care investită cu o pricină de competenţa sa, devine competentă să se pronunţe şi asupra cererilor accesorii, precum şi asupra cererilor incidentale formulate de părţi sau terţi. Sunt altfel de cereri: cererea neconvenţională, cererea de arătare a titularului dreptului, cererea de intervenţie, cererea de chemare în garanţie.

Această regulă este justificată de considerente de ordin practic, prin aplicarea ei tinzându-se la rezolvarea cât mai unitară a unui litigiu şi evitarea unei soluţii contradictorii.

581 I.Stoenescu şi S.Zilberstein, Op.cit., pag 187; V.M.Ciobanu, Op.cit., pag.431; I.Deleanu, Tratat de

procedură civilă, Ed.Servo-Sat, 2000,vol.I, pag.432; J.Cornu, J.Fuyer, Op.cit., pag. 180

51



apararilor paratului

Regula că judecătorul acţiunii este judecătorul excepţiei comportă o derogare, în cazul chestiunilor prejudiciale care, chiar dacă sunt invocate ca mijloc de apărare, trebuie rezolvate de instanţa competentă în prealabil şi în mod definitiv, pentru a putea fi invocate cu putere de lucru judecat în orice proces.

Caracteristic chestiunii prejudiciale este faptul că ea trebuie să fie rezolvată definitiv, adică să fie intrată în autoritatea lucrului judecat, pentru a putea fi invocate cu putere de lucru în orice proces.

Exemplul cel mai frecvent de chestiune prejudicială este cel care rezultă din art.19 alin.2 C.proc.pen. care consacră principiul că "penalul ţine loc civilului".

Acţiunea civilă nu poate fi exercitată numai în cadrul procesului civil, ci şi în procesul penal atunci când paguba suferită de o persoană a fost cauzată printr-o infracţiune.

a. Astfel când există un proces penal cu privire la aceeaşi faptă judecarea acţiunii civile se suspendă.

b. Normale art.19 C.proc.penală au un caracter imperativ, suspendarea fiind obligatorie, fiind dispusă din oficiu de instanţă chiar dacă această chestiune prejudicială nu a fost ridicată de părţi. Regula se impune deoarece hotărârea instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a culpei acesteia.

O altă chestiune prejudicială este excepţia de neconstituţionalitate invocate în faţa instanţelor judecătoreşti cu privire la necostituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor. In acest caz normele incidente au un caracter permisiv întrucât instanţa în faţa căreia se invocă excepţia, prin încheierea prin care sesizează Curtea Constituţională59 potrivit art.23 din Legea nr.47/1992, "poate să dispună suspendarea procesului". în situaţia admiterii excepţiei prin decizia Curţii Constituţionale, prevederea legală atacată nu se va aplica decât în cazul concret dedus judecăţii.

59 I.Rusu, Drept constituţional şi instituţii politice, Bucureşti 1995, pag.54

52



incidentelor de procedura

CAPITOLUL IV

INTINDEREA COMPETENTEI INSTANTEI SESIZATE

SECTIUNEA 2.

Competenta instantei sesizate prin cererea reclamantului in

privinta incidentelor de procedura

Prin incident de procedură se înţelege orice contestaţie care se grefează pe cererea principală a reclamantului, de natură să ducă la suspendarea procesului sau să modifice soluţia care s-ar fi pronunţat în lipsa incidentelor.

In sens larg, incidentele de procedură simt împrejurări intervenite în proces, menite să modifice cadrul procesului sau competenţa instanţei sesizate.

Incidentele sunt determinate fie de cererile părţilor (cereri de complinire, cereri reconvenţionale), fie de cererile terţilor (diferite forme de cereri de intervenţie) fie de modificările intervenite cu privire la compunerea completului de judecată sau la instanţa sesizată (abţinerea, recuzarea judecătorilor, strămutarea sau delegarea pricinii) sau cu privire la probele administrative (verificarea de scripte, procedura falsului) ori incidente care se referă la nulitatea actelor de procedură, suspendare sau perimare. Incidentele provocate de cererile părţilor sau ale terţilor pot modifica dezbaterile, extinzând sfera procesului şi competenţa instanţei sesizate, în timp ce coincidentele celelalte nu modifică fondul procesului (incidente propriu-zise) conform principiului „accesorium sequitur principale", toate aceste incidente procedurale care au caracter accesoriu faţă de cererea principală, vor intra în competenţa instanţei sesizate cu cererea reclamantului.

Numai în mod excepţional anumite incidente se vor soluţiona de alte instanţe: recuzarea tuturor judecătorilor unei instanţe se judecă de instanţa superioară; strămutarea pricinilor se rezolvă de instanţa superioară sau de Curtea Supremă de Justiţie în funcţie de motive; delegarea cade în competenţa Curţii Supreme de Justiţie60.

In doctrină s-a mai pus o problemă interesantă.Dacă o pricină este scutită de un grad de jurisdicţie (de exemplu

apelul), caracterul definitiv al hotărârii poate fi afectat de o excepţie a pârâtului sau de un incident care tind spre un parcurs procesual toate gradele de jurisdicţie?

60 S. Ionescu, Op. cit., pag. 62-63

53



incidentelor de procedura

De principiu, răspunsul a fost negativ, dar cu amendamentul că în materia competenţei şi a compunerii instanţei (interesând organizarea judecătorească), chiar dacă excepţia sau incidentul sunt respinse de instanţă, încheierea respectivă (cu caracter interlocutoriu) ar trebui supusă căilor de atac normale separat de soluţia fondului, prin derogare de la regula că încheierile premergătoare nu se pot ataca separat, ci numai odată cu fondul. In acest fel s-ar da posibilitatea exercitării unui control judiciar complet care asigură legalitatea hotărârii.

Cei doi reputaţi autori dau exemplul excepţiilor de necompetenţă, de litispendenţă, de incompatibilitate şi al cererii de recuzare a judecătorilor.

Deşi construită pe premise procedurale în prezent abrogate (hotărârea definitivă a judecătoriei în materie contravenţională sau în anumite litigii de muncă), această teorie şi propunere de soluţionare impresionează prin forţa argumentelor, prin logică şi rigoare juridică. Nu mai puţin, problema se poate ridica şi în actuala reglementare procesuală61.

61S Ionescu, Op. cit., pag 62-63; I.Stoenescu şi S.Zilberstein, Drept procesual civil - Teoria generală,

Bucureşti, 1977, pag 188-189

54


SECTIUNEA 3. Prorogarea de competenta

CAPITOLUL IV

INTINDEREA COMPETENTEI INSTANTEI SESIZATE

SECTIUNEA 3.

Prorogarea de competenta

Prorogarea competenţei este prelungirea competenţei normale a instanţei sesizate cu cererea principală a reclamantului şi asupra altor cereri şi incidente care în mod normal ar trebui să cadă în competenţa altei instanţe.

Prorogarea competenţei este de trei feluri: prorogarea legală, prorogarea judecătorească şi prorogarea voluntară (convenţională).

A. Prorogarea legală

Prorogarea legală de competenţă operează în acele cazuri în care există o dispoziţie expresă a legii care autorizează instanţa sesizată cu cerere de competenţa sa să soluţioneze totodată şi o altă cerere care nu se subscrie competenţei sale obişnuite. Ea intervine numai în cazurile expres prevăzute de lege: în art.9, art.17, art.164 din C.proc.civ.

1. Art. 9 C.proc.civ. (coparticiparea procesuală pasivă) presupune existenţa mai multor pârâţi în proces. Acţiunea se depune la instanţa domiciliului oricăruia dintre pârâţii principali. Dacă există şi obligaţi (debitori) accesorii, cererea se face la instanţa de domiciliu a unuia dintre obligaţii (debitorii) principali. Hotărârea unică îi poate obliga pe toţi pârâţii-inclusiv pe aceia care au domiciliul situat în raza instantei.

2. Art.17 C.proc.civ. dispune că "cererile accesorii şi incidentale sunt căderea instanţei competente să judece cererea principală".

Aceasta vizează în primul rând cazul în care reclamantul îşi valorifică prin aceeaşi cerere de chemare în judecată mai multe pretenţii, (capete de cerere), care ar putea determina competenţe diferite; instanţa competentă să rezolve capătul principal se va pronunţa şi asupra capetelor de cerere accesorii, chiar dacă formulate separat ar fi de competenţa altei instanţe, astfel: dacă reclamantul revendică un imobil, solicitând şi despăgubiri instanţa de la locul situării imobilului este competentă să se pronunţe şi cu privire la capătul accesoriu referitor la despăgubiri; cererea pentru acordarea pensiei de întreţinere este accesorie faţă de cererea de stabilire a paternităţii aşa încât ea va fi soluţionată de la domiciliul pârâtului; instanţa

55



ultimului domiciliu comun al soţilor sesizată cu o cerere de divorţ este competentă să dispună şi împărţirea bunurilor comune ale soţilor, chiar dacă printre acestea figurează şi un imobil situat în circumscripţia altei instanţe.

Prorogarea de competenţă nu mai subzistă în cazul în care cererea de împărţire a bunurilor comune se face după desfacerea căsătoriei, urmând a se reveni la competenţa de drept comun sau dacă printre bunuri se află şi un imobil, instanţa de la locul sesizării bunurilor62. Art.17 C,proc.civ. are în vedere şi situaţia în care în cursul unui proces se formulează cereri cu caracter incidental referitoare la luarea unor măsuri asigurătorii, la asigurarea dovezilor ori la luarea unor măsuri provizorii.

Tot în temeiul art.17, instanţa sesizează cu cererea de chemare în judecată este competentă să soluţioneze şi cererea reconvenţională, prin care pârâtul îşi valorifică pretenţii proprii împotriva reclamantului. Acest caz de prorogare de competenţă operează în virtutea dispoziţiilor art.119 alin.3 C.proc.civ. potrivit căruia, cererea reconvenţională se depune odată cu întâmpinarea sau cel târziu la prima zi de înfăţişare (prin urmare are caracter incidental) precum şi de art.120 C.proc.civ. potrivit căruia cererea reconvenţională se judecă odată cu cererea de chemare în judecată. în baza aceluiaşi principiu instanţa sesizată cu cererea de chemare în judecată este competentă să soluţioneze şi cererile de atragere în proces a terţilor: cererile de intervenţie voluntară principală sau accesorie, chemarea în garanţie; chemarea în judecată a altor persoane; arătarea titularului dreptului.

S-a admis că prorogarea legală de competenţă nu poate opera cu încălcarea normelor de competenţă generală, deci că instanţele judecătoreşti nu- şi pot prelungi competenţa pentru a soluţiona litigii care intră în competenţa altor organe jurisdicţie63.

Insă nu numai competenţa generală are caracter absolut, dar şi cea materială şi teritorială.

3. Art.164 C.proc.civ. prevede un al treilea caz de prorogare legală de competenţă, anume conexitatea.

Potrivit acestuia, "părţile vor putea cere întrunirea mai multor pricini ce se află înaintea aceleiaşi instanţe sau instanţe deosebite, de acelaşi grad, în care sunt aceleaşi părţi sau chiar împreună cu alte părţi şi ale căror obiect şi cauză au între dânsele o legătură".

Intrunirea poate fi tăcută de către judecător chiar dacă părţile nu au cerut-o. Dosarul se va trimite instanţei mai întâi investite, cu excepţia

62 Gabriel Boroi, Drept procesual civil, Bucureşti 1993 - note de curs I, pag. 90-91

63 I.Stoenescu şi S.Zilberstein, Op.cit., pag. 193-195

56



situaţiei în care amândouă părţile cer trimiterea lui la una din celelalte instanţe.

Când una din pricini este de competenţa imei instanţe şi părţile nu o pot înlătura, întrunirea se va face la acea instanţă.

In cazul conexităţii prorogarea de competenţă operează la instanţa mai întâi investită părţile având totuşi posibilitatea să aleagă o instanţă investită ulterior.

Dacă însă una din pricini este de competenţa absolută a unei instanţe, prorogarea de competenţă va opera la acea instanţă. Conexarea este posibilă numai dacă nu se încalcă normale imperative în materie de competenţă.

Art.164 alini are în vedere numai instanţele de acelaşi grad şi nu se poate aplica în cazul în care două instanţe au o competenţă (teritorial) absolută, întrunirea pricinilor neputându-se face, în acelaşi timp, la ambele instanţe.

Dacă instanţa consideră că numai una din pricini este în stare de judecată, se poate dispune disjungerea, cu orice stare a judecăţii(art,165 C.proc.civ.), însă instanţa devenită competentă prin conexare îşi va păstra competenţa şi după disjungere.

Indivizibilitatea este o legătură mai puternică decât conexitatea. Ea presupune o relaţie nu numai utilă, ci chiar necesară, astfel încât soluţionarea împreună a celor două cauze se impune cu mai puternic cuvânt. Indivizibilitatea este o conexitate accentuată. Prorogarea competenţei nu se aplică şi litispendenţei care defineşte aceeaşi cauză ce face obiectul aceluiaşi proces, pendinte însă la aceeaşi instanţă sau la două instanţe diferite în două dosare separate. In cazul litispendenţei competenţa este una normală, iar nu prorogată.

Aceste cazuri de prorogare a competenţei nu se aplică în situaţia normelor de competenţă generală sau de natură imperativă. Conexitatea şi indivizibilitatea funcţionează numai în acelaşi sistem de jurisdicţie.

In consecinţă - instanţa sesizată cu acţiunea îşi controlează competenţa şi asupra cererilor accesorii, iar în cazul conexităţii în sisteme jurisdicţionale diferite se poate suspenda procesul (în temeiul art. 244 C.proc.civ.) în care se judecă cererea accesorie până la soluţionarea separată a cererii principale64 .

B. Prorogarea judecătorească

64 S Ionescu, Op. cit., pag 62-63; I.Stoenescu şi S.Zilberstein, Drept procesual civil - Teoria generală,

Bucureşti, 1977, pag 188-189

57



Prorogarea judecătorească de competenţă apare când o instanţă necompetentă să judece o cauză este investită, în cazurile special prevăzute de lege, cu judecarea ei, prin efectul unei hotărâri judecătoreşti. Prorogarea judecătorească apare în următoarele situaţii:

o în caz de recuzare a tuturor judecătorilor unei instanţe sau atunci când din cauza recuzării nu se poate alcătui completul de judecată (art.33 C.proc.civ.);

o în caz de delegare a instanţei (art.23 C.proc.civ.) - Curtea Supremă de Justiţie la cererea părţii interesate va desemna o altă instanţă de acelaşi grad care să judece pricina, în cazul în care, din cauza unor împrejurări excepţionale, instanţa competentă este împiedicată un timp mai îndelungat să funcţioneze;

o în cazul în care se dispune administrarea unei dovezi prin comisii rogatorii (art.169 alin. Ultim C.proc.civ.) însă prorogarea competenţei este parţială, în sensul că vizează numai administrarea probei respective;

o în caz de admitere a recursului şi de casare cu trimitere spre rejudecare la o altă instanţă decât cea care a judecat fondul, dar egală în grad (art.312 alin.2 C.proc.civ. şi art.33 alin.2 din Legea Curţii Supreme de Justiţie);

o în caz de strămutare a pricinilor. Art.37 C.proc.civ. prevede trei motive pentru care se poate cere strămutarea la o altă instanţă, dar de acelaşi grad: când una din părţi are două rude afini până la gradul al patrulea inclusiv printre magistraţii instanţei, pentru bănuială legitimă (ori de câte ori se poate presupune că nepărtinirea judecătorilor ar putea fi ştirbită datorită împrejurărilor pricinii, calităţilor părţilor sau vrăjmăşiilor locale) şi pentru siguranţă publică.

Pentru primul motiv, cererea de strămutare poate fi făcută de partea interesată înainte de începerea oricărei dezbateri, iar competenţa de a o soluţiona aparţine instanţei ierarhic superioare.

Pentru cel de-al doilea motiv, partea interesată poate cere strămutarea în orice stare a pricinii, iar cel de-al treilea motiv poate fi invocat numai de procurorul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, în orice fază a judecăţii.

In ambele situaţii competenţa de a rezolva cererea de strămutare aparţine Curţii Supreme de Justiţie.

Preşedintele instanţei va putea cere dosarul pricinii şi să ordone, fară citarea părţilor, suspendarea judecării cauzei, comunicând această măsură instanţei respective.

Potrivit art.40 alin.4 C.proc.civ., hotărârea asupra strămutării se dă fară motivare şi nu este supusă nici unei căi de atac.

58



In cazul în care cererea de strămutare se admite, pricina se trimite spre judecată imei alte instanţe de acelaşi grad şi se va arăta în ce măsură actele îndeplinite de instanţă înainte de strămutare urmează să fie păstrate.

C. Prorogarea convenţională

Prorogarea convenţională (voluntară) de competenţă intervine în temeiul unei înţelegeri a părţilor în acele cazuri în care legea permite părţilor să deroge de la reguli de competenţă pe care le stabileşte, deci în cazul competenţei teritoriale reglementate de norme dispozitive.

Din coroborarea art.19 şi art.159 C.proc.civ. rezultă că o astfel de convenţie nu este posibilă în cazul competenţei teritoriale exclusive, reglementată prin norme absolute şi imperative.

Având un caracter contractual, motiv pentru care în literatura judiciară această formă de prorogare a competenţei a mai fost numită şi "competenţă contractuală" şi verificarea de către instanţă a tuturor condiţiilor care privesc capacitatea părţilor, consimţământul, obiectul şi cauza convenţiei.

Prorogarea convenţională de competenţă poate rezulta din inserarea în contractul încheiat de părţi a unei clauze atributive de competenţă sau dintr-o convenţie separată prin care părţile convin ca, în caz de litigiu, pricina să fie judecată de o altă instanţă decât cea care este în mod normal competentă. Convenţia se poate face şi verbal, însă numai în faţa instanţei alese care va lua act de înţelegerea părţilor în încheierea de şedinţă.

Pentru a opera prorogarea convenţională, trebuie îndeplinite următoarele condiţii65:

a) părţile să aibă capacitate procesuală de exerciţiu, iar consimţământul lor să fie liber şi neviciat;

b) convenţia părţilor să fie expresă. Simt autori care arată că prorogarea voluntară poate fi şi tacită dacă pârâtul nu invocă excepţia de necompetenţă66. S-a arătat însă că se confundă efectele decăderii cu efectele unui acord tacit, deoarece dacă pârâtul nu a invocat excepţia de necompetenţă relativă în termen, este decăzut din dreptul de a o invoca, iar efectul decăderii constă în acela că instanţa necompetentă rămâne investită prin judecarea pricinii67

c) în convenţie să se determine exact instanţa aleasă;

65 I.Stoenescu şi S.Zilberstein, Op.cit., pag. 196-198

66 A.Hilseurad şi I.Stoenescu, Op.cit., pag. 127, G.Porumb, pag. 36

67 I.Stoenescu şi S.Zilberstein, Op.cit., pag. 196; V.M.Ciobanu, Op.cit., vol.I, pag.183

59



d) instanţa aleasă de părţi să nu fie necompetentă absolut.

De regulă înţelegerea părţilor privind prorogarea voluntară de competenţă intervine înainte de ivirea litigiului, dar uneori legea interzice părţilor de a conveni asupra competenţei înainte de a se naşte dreptul de acţiune (art. 11 alin.2 C.proc.civ., referitor la competenţa teritorială în materia asigurărilor terestre).

O formă de manifestare a convenţiei părţilor privind prorogarea de competenţă o constituie alegerea de domiciliu când părţile stabilesc competenţa în favoarea instanţei de al domiciliul ales.

Dacă această alegere s-a făcut în favoarea pârâtului sau a ambelor părţi, reclamantul urmează să sesizeze instanta de la domiciliul ales, însă dacă alegerea s-a făcut în favoarea reclamantului, el are opţiunea de a sesiza fie instanţa de la domiciliul ales fie instanţa competentă potrivit legii.

In cazul în care au stabilit competenţa în favoarea altei instanţe decât cea care, în mod normal este competentă, potrivit legii să soluţioneze pricina şi totuşi reclamantul sesizează această din urmă instanţă, pârâtul va putea cere declinarea competenţei, însă numai până la prima zi de înfăţişare, deoarece necompetenţa are caracter relativ.

Efectele convenţiei asupra competenţei simt obligatorii între părţi (art. 969 C.proc.civ.)

60

CAPITOLUL V

INCIDENTE PROCEDURALE PRIVIND COMPETENTA INSTANTEI SESIZATE

SECTIUNEA 1. Consideratii generale

CAPITOLUL V

INCIDENTE PROCEDURALE PRIVIND COMPETENTA INSTANTEI

SESIZATE

SECTIUNEA 1.

Consideratii generale

Art.2 alin.2 din Legea nr.92/1992 stabileşte că instanţele judecă toate procesele privind raporturile juridice civile, comerciale, de muncă, de familie, administrative, penale, precum şi orice alte cauze pentru care legea nu stabileşte o altă competenţă.

Soluţionarea litigiilor civile de către instanţele anume desemnate de lege, presupune aplicarea la raporturile juridice deduse judecăţii a prevederilor de drept civil material, în cadrul unei activităţi specifice reglementată prin norme de drept procesual.

Activitatea instanţelor judecătoreşti, precum şi a altor organe cu activitate jurisdicţională, este de neconceput fără respectarea regulilor proprii procesului civil.

In desfăşurarea procesului civil pot interveni însă împrejurări de natură să aducă modificări cu privire la cadrul litigiului sau în legătură cu instanţa sesizată.

Rezolvarea lor condiţionează continuarea sau suspendarea judecăţii, ori alte modificări de natură a influenţa competenţa instanţei sesizate sau compunerea completului de judecată.

Intr-o accepţiune largă, orice contestaţie care grefează pe cererea principală şi care este de natură să suspende cursul judecăţii sau să modifice soluţia, a fost denumită în literatura juridică incident sau excepţie de procedură68.

"Strico sensu" excepţia procesuală a fost definită ca fiind "unul din mijloacele prin care, în condiţiile legii, partea interesată, procurorul sau instanţa din oficiu invocă, în cadrul procesului civil şi fără a pune în discuţie fondul dreptului neregularităţii procedurale sau lipsuri referitoare la dreptul de acţiune, urmărind, după caz, declinarea competenţei, amânarea judecăţii, refacerea unor acte, anularea ori respingerea cererii".

Excepţia procesuală, acceptată ca mijloc procesual în cadrul acţiunii civile, constituie de regulă un mijloc de apărare la îndemâna pârâtului în cazul chemării sale în judecată.

In prezent în definirea excepţiei de procedură s-a pornit de la noţiunea de apărare privită între cele două înţelesuri ale sale.

68 I.Stoenescu şi S.Zilberstein, Teoria generală, pag,188

61

CAPITOLUL V


SECTIUNEA 1. Consideratii generale

Intr-o abordare mai largă apărarea desemnează toate mijloacele folosite de pârât pentru a obţine respingerea cererea reclamantului sau întârzierea judecării ei.

In sens restrâns ea priveşte numai acele mijloace care-i permit pârâtului să invoce apărări în fond care prin natura lor tind spre respingerea acţiunii.

Apărarea procedurală nu pune în discuţie dreptul subiectiv dedus judecăţii, însă fără a-1 recunoaşte urmăreşte doar paralizarea acţiunii reclamantului, amânarea judecăţii pentru un viciu de procedură, declinarea competenţei la o altă instanţă sau altă anularea cererii ca fiind lipsită de unul dintre elementele esenţiale.

Excepţiile procesuale, după efectul ce tind să-1 realizeze pot fi dilatorii, atunci când tind spre amânarea judecăţii, declinarea de competenţă sau refacere unor acte sau peremtorii, atunci când tind spre respingerea sau anularea cererii69.

In funcţie de caracterul imperativ ori dispozitiv al normei încălcate excepţiile procesuale pot fi absolute, atunci când privesc încălcarea unor norme imperative şi pot fi invocate de oricine în orice fază a procesului sau relative când privesc încălcarea unor norme dispozitive şi pot fi invocate de partea interesată şi numai până la un anumit moment al procesului70 .

Pentru determinarea incidentelor propriu-zise ce se referă la competenţa instanţei sesizate se are în vedere numai acele împrejurări de natură a modifica fie prin extindere, fie prin limitare atribuţiile instanţei care potrivit legii sete competentă să soluţioneze o anumită pricină. Prin urmare este posibil ca instanţa sesizată deci competentă, judecata să nu se poată desfăşura din considerente de ordin subiectiv sau de natură obiectivă. Astfel, legiuitorul a reglementat pentru două categorii de cauze posibilitatea desemnării unei alte instanţe care să judece litigiul prin instituţiile delegării instanţei ori a strămutării pricinilor.

Pe de altă parte, se pot ivi şi alte situaţii când instanţa sesizează să nu fie completă sau să fie contestată, iar în legătură cu acest aspect vom examina necompetenţa şi conflictele de competenţă.

692 V.M.Ciobanu, Drept procesual civil, T.U.B., pag.255

70 V.M.Ciobanu, Drept procesual civil, T.U.B.,pag.256-258

62

CAPITOLUL V


SECTIUNEA 2. Delegarea instantei

CAPITOLUL V


SESIZATE


Instituţia delegării a fost introdusă în Codul de procedură civilă în anul 1948, dar până în prezent nu şi-a găsit aplicare.

Codul de procedură civilă prevede în art.23 singura situaţie obiectivă în care, judecarea unei cauze este imposibil a se desfăşura la instanţa competentă potrivit legii. Textul prevede ca atunci "când din pricina unor împrejurări excepţionale instanţa competentă este împiedicată un timp mai îndelungat să funcţioneze, Curtea Supremă de Justiţie, la cererea părţii interesate va desemna o altă instanţă de acelaşi grad care să judece pricina".

Constituind de fapt un mijloc de prorogare judecătorească de competenţă delegarea altei instanţe poate opera dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

a) existenţa unor împrejurări excepţionale de natură a împiedica instanţa competentă să funcţioneze. De exemplu activarea dosarelor, aducerea la îndeplinire a unor lucrări cu caracter administrativ sau pur şi simplu asigurarea solemnităţii şedinţelor prin desfăşurarea lor în locuri neadecvate pot constitui motive pentru delegarea altei instanţe;

b) împiedicarea instanţei de a funcţiona, să dureze un interval de timp îndelungat;

c) adresarea unei cereri de către partea interesată Curţii Supreme de Justiţie, competentă a hotărî dacă motivele invocate fac aplicabile dispoziţiile art.23 din C.proc.civ.;

d) desemnarea unei alte instanţe de acelaşi grad, cu cea împiedicată să funcţioneze, nefiind de conceput delegarea unui alt organ cu activitate jurisdicţională deoarece textul are în vedere "in terminis" numai instanţele judecătoreşti.

Prin efectele pe care le produce, delegarea se aseamănă cu instituţia strămutării procesului civil, împrejurare care a îndreptăţit şi afirmaţia că delegarea nu este decât o strămutare cu caracter excepţional71. Cu toate acestea, instituţia delegării nu este reglementată în Titlul al Vl-lea consacrat

71 I. Stoenescu, I. Zilberstein, Op. cit., pag. 228

63

CAPITOLUL V



strămutării, şi în Titlul al IV-lea din prima Carte a Codului de procedură civilă, care este consacrat conflictelor de competenţă.

64

CAPITOLUL V


SECTIUNEA 3. Stramutarea pricinilor

CAPITOLUL V


SESIZATE


Strămutarea procesului civil este o instituţie necesară pentru a înlătura suspiciunile ce ar putea să apară cu privire la independenţa sau imparţialitatea unei instanţe de judecată.

Prin strămutare se desemnează trecerea unei cauze în situaţiile strict determinate de lege, de la o instanţă competentă la o altă instanţă de acelaşi grad.

Motivele care stau la baza strămutării sunt, în principiu, diferite de cele prevăzute de lege, pentru recuzare şi abţinere, chiar dacă unele dintre ele sunt asemănătoare. Motivele de strămutare au un caracter mult mai grav întrucât se repercutează asupra unei întregi instanţe, iar nu doar asupra unuia sau mai multor judecători72.

Potrivit art.37 din C.proc.civ., strămutarea unei pricini de la o instanţă la alta poate fi dispusă în următoarele situaţii:

a) când una dintre părţi are două rude sau afini până la gradul patru printre magistraţii instanţei;

b) deoarece există motive de bănuială legitimă care fac posibilă presupunerea că nepărtinirea judecătorilor ar putea fi ştirbită datorită împrejurărilor pricinii, calităţii părţilor ori vrăjmăşiilor locale;

c) aduce atingere siguranţei publice

Analiza în detaliu a motivelor de strămutare, impune următoarele precizări:

1) primul motiv de strămutare presupune rudenia sau afinitatea uneia dintre părţi până la gradul patru inclusiv cu cel puţin doi judecători ai instanţei sesizate şi competente să soluţioneze pricina.

Acest motiv poate fi invocat numai de partea adversă sau de procuror, dacă participă în proces mai înainte de începerea oricărei dezbateri, sub sancţiunea decăderii (art.38 alin.l din C.proc.civ.)

72 I. Leş, Tratat de drept procesual civil, ed. All Beck 2002, pag. 235.

65

CAPITOLUL V



Norma având un caracter dispozitiv, partea interesată are posibilitatea de a opta pentru una din următoarele situaţii: ea poate cere recuzarea judecătorilor care sunt rude cu partea adversă, să ceară instanţei superioare strămutarea cauzei la o altă instanţă egală în grad, ori să se abţină de la invocarea vreuneia dintre aceste excepţii dacă în ciuda relaţiilor de rudenie are încredere în imparţialitatea judecătorilor. Cererea de strămutare pentru motiv de rudenie sau de afinitate se depune la instanţa ierarhic superioară celei competente să soluţioneze pricina.

2) Art.37 alin.2 C.proc.civ. dispune în privinţa celui de-al doilea motiv de strămutare că "bănuiala se socoteşte legitimă ori de câte ori se presupune că nepărtinirea judecătorilor ar putea fi ştirbită datorită împrejurării pricinii calităţii părţilor vrăjmăşiilor locale".

Cererea poate fi formulată de către partea interesată şi de către procuror, competenţa soluţionării ei aparţinând Curţii Supreme de Justiţie.

3) Cu privire la cel de-al treilea motiv de strămutare legea nu este explicită atunci când se referă la noţiunea de siguranţă publică. Totuşi termenul este de natură a sugera că este vorba despre împrejurări care ar periclita ordinea de drept şi liniştea publică.

Sesizarea Curţii Supreme de Justiţie este atributul exclusiv al procurorului de la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie (art.38 alin.2 modificat prin O.U.G. nr. 138/2000).

Pentru toate motivele de strămutare procedura de judecată este aceeaşi. Cererea de strămutare se judecă în camera de consiliu în secret, dar cu citarea părţilor prin aplicarea dispoziţiilor de maximă generalitate ale art.85 C.proc.civ. potrivit cărora judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor73.

Preşedintele instanţei va putea cere dosarul pricinii şi să ordone fără citarea părţilor suspendarea judecării pricinii, comunicând de urgenţă această măsură instanţei sesizate cu pricina respectivă.

Partea care invocă acuzaţia de bănuială legitimă este ţinută să dovedească împrejurările care au determinat-o să creadă că judecătorii unei instanţe nu vor judeca obiectiv. Judecând cererea de strămutare instanţa se pronunţă printr-o hotărâre care se dă fară motivare.

Noţiunea de "hotărâre" folosită în textul art.40 din C.proc.civ. trebuie evaluată "stricto sensu", apreciindu-se ca fiind greşită soluţionarea cererii de strămutare printr-o încheiere74. Din interpretarea art.40 C.proc.civ. rezultă că hotărârea fiind pronimţată "în primă şi ultimă instanţă" nu este 73 O Ungureanu, Actele de procedură în procesul civil, C E P Şansa SRL,Bucureşti 1994,pag. 104

66

CAPITOLUL V



susceptibilă a fi atacată nici pe calea apelului şi nici pe cea a recursului.Prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 după alin.4 al

art.40 se introduce alin.5 care prevede că: „instanţa va fi înştiinţată de îndată despre admiterea cererii de strămutare. In cazul în care instanţa a săvârşit acte de procedură sau a procedat între timp la judecarea pricinii, actele de procedură îndeplinite ulterior strămutării şi hotărârea promulgată sunt desfiinţate de drept prin efectul admiterii cererii de strămutare".

Dacă cererea de strămutare este respinsă, judecata va continua la instanţa iniţial sesizată, iar dacă cererea este admisă atunci pricina va fi trimisă spre a fi soluţionată unei alte instanţe egale în grad, arătându-se în hotărârea de strămutare şi în ce măsură vor fi menţinute actele îndeplinite de instanţă înainte de strămutare.

Privitor la aceste soluţii există în practică şi în doctrină două probleme:

1) Prima se referă la situaţia în care nesuspendându-se judecata, hotărârea de strămutare se pronunţă după ce instanţa sesizată cu cererea principală se pronunţat deja asupra fondului. In acest caz nu se poate susţine că strămutarea a rămas Iară obiect cu atât mai mult cu cât partea interesată nu este în culpă.

Dacă s-ar admite această soluţie ar însemna lipsirea părţii interesate de un grad de jurisdicţie, iar în cazul în care s-a cerut strămutarea unui recurs partea nu ar mai avea la îndemână nici o cale de atac împotriva hotărârii astfel pronunţate.

In tăcerea legii s-a apreciat că hotărârea în cauză ar putea să nu fie luată în considerare astfel încât instanţa la care s-a strămutat cauza se va pronunţa ca şi cum nu ar mai exista o altă hotărâre pe fond pronunţată în aceeaşi cauză.

2) O altă problemă se referă la situaţia când hotărârea primei instante a fost casată cu trimitere către instanta sesizată cu soluţionarea recursului prin strămutarea pricinii. In acest caz cauza va fi trimisă spre judecare uneia dintre instanţe din raza teritorială a instanţei sau curţii de apel care a pronunţat soluţia, iar nu instanţei a cărei hotărâre a fost desfiinţată75.

74 G.Boroi şi D.Rădulescu, Op.cit., pag.79

75 I.Militaru, notă la dec.civ., nr. 1040/19971 a Trib.Ilfov, în R.R.D. nr. 1/1973, pag. 138-139

67

CAPITOLUL V


SECTIUNEA 4. Necompetenta instantei sesizate si exceptia de necompetenta

CAPITOLUL V


SESIZATE

SECTIUNEA 4. Necompetenta instantei sesizate si exceptia de

necompetenta

In situaţia în care competenţa instanţei care a fost sesizată cu cerere de chemare în judecată sau cu cale de atac este contestată, se impune rezolvarea a două categorii de probleme:

a) Cine poate invoca necompetenţa instanţei sesizate ?b) Ce instanţă urmează a se pronunţa asupra contestaţiei referitoare la

competenţă ?

Răspunsul la prima problemă este diferit după cum necompetenţa invocată este absolută sau relativă.

Dacă au fost încălcate normele de competenţă absolută referitoare la competenţa generală, materială sau teritorială exclusivă, excepţia poate fi invocată de oricare dintre părţi, de procuror sau chiar de către instanţă din oficiu indiferent în ce fază procesuală s-ar afla procesul.

Dacă normele de competenţă au caracter relativ excepţia de necompetentă nu poate fi invocată decât de către pârât, cel mai târziu până la prima zi de înfăţişare.

Şi în ceea ce priveşte a doua problemă rezolvarea ţine faza procesuală în care se găseşte litigiul. în ce priveşte excepţia de necompetentă sau decimatorul de competenţă reprezintă mijlocul procesual obişnuit pentru contestarea competenţei instanţei sesizate.

Excepţia de necompetentă este mijlocul procedual prin care partea chemată în faţa instanţei necompetente poate solicita acesteia să se desesizeze şi să trimită cauza spre soluţionare la instanţa de judecată sau la organul cu atribuţii jurisdicţionale competent potrivit legii.

Ea poate fi invocată după cum norma de competenţă încălcată are un caracter imperativ sau dispozitiv adică necompetenţa este absolută sau relativă. Excepţia de necompetentă absolută se caracterizează prin:

68

CAPITOLUL V



a) poate fi invocată de oricare dintre părţile din proces chiar şi de către reclamant dacă a sesizat greşit instanţa. Instanţa poate să-şi decline din oficiu competenţa dacă părţile legal citate lipsesc, iar pe citaţie nu s-a făcut menţiunea că la termen se va discuta această chestiune76. Atunci când participă la proces şi procurorul poate ridica excepţia de necompetentă.

b) Poate fi invocată în orice stare a procesului atât în faţa primei instanţe, cât şi în faţa instanţei de apel sau de recurs, chiar dacă nu a făcut obiectul unui motiv de apel sau de recurs.

c) Necompetenta absolută nu poate fi în nici un chip acoperită, părţile neputând prin convenţia lor să deroge de la normele de competenţă absolută.

d) După terminarea litigiului între ciclul său procesual normal (fond, apel, recurs), fară a se fi ridicat excepţia, ea mai poate fi valorificată pe calea contestaţiei în anulare (art. 137 pct.2 C.proc.civ.).

Excepţia de necompetentă relativă are la bază următoarele principii77:

1. Poate fi ridicată numai de pârât (de regulă prin întâmpinare);

2. Poate fi invocată cel mai târziu la prima zi de înfăţişare ( in limine litis). După acest prag procesual operează decăderea;

3. Poate fi acoperită prin achiesare după intrarea în dezbateri, respectiv în etapa cercetării judecătoreşti, a administrării probelor şi a concluziilor 4.1. Rezolvarea excepţiei de necompetenţa

76 Trib.Supr.s.civ.dec.nr.2032/17 septembrie 1974, în R.R.D. nr.7/1975, pag.67

77 S. lonescu, Op. cit., pag. 67.

69

CAPITOLUL V



4.1. Rezolvarea exceptiei de necompetenta

Procedura de rezolvare a excepţiei de necompetentă este aceeaşi indiferent de caracterul absolut sau relativ.

Fiind o excepţie de procedură instanţa are obligaţia, potrivit art.137 C.proc.civ. să o rezolve înainte de a intra în cercetare de fond asupra pricinii.

Dacă excepţia a fost admisă, instanţa va stabili instanţa competentă sau organul jurisdicţional competent potrivit legii, urmând ca prin hotărâre, sentinţă ori decizie să-şi decline competenţa.

Prin hotărârea declinatorie de competenţă instanţa declarându-se necompetentă, se dezinvesteşte şi dispune trimiterea cauzei acelei instanţe sau acelui organ jurisdicţional pe care îl consideră a fi competent.

Impotriva acestei hotărâri partea nemulţumită are deschisă calea de act a apelului sau a recursului, termenul de cinci zile curgând de la pronunţarea ei, potrivit art.158 alin.3 (modificat prin O.U.G. nr.138/2000) art.284 alin.l sau art.301 alin.l din C.proc.civ.

Dosarul va fi trimis instanţei competente sau după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent, de îndată ce hotărârea de declinare a competenţei a deveni irevocabilă.

Dacă împotriva hotărârii de declinare a competenţei declară apel sau recurs chiar partea care a cerut declinarea, dosarul poate fi trimis de îndată deoarece este evident că prin exercitarea căii de atac se urmăreşte numai tergiversarea judecăţii.

Dacă la instanţa necompetentă au fost îndeplinite anumite acte de procedură, ele sunt lovite de nulitate (art.105 alin.3) cu excepţia probelor care rămân câştigate cauzei şi nu vor mai fi refăcute de instanţa competentă decât pentru motive temeinice (art.160 C.proc.civ.).

Hotărârea de declinarea competenţei rămasă irevocabilă are putere de lucru judecat numai în ceea ce priveşte instanţa care se dezinvesteşte.

Instanţa sau organul jurisdicţional cărora li se trimite dosarul se pot declara la rându-le necompetente nefiind legate de hotărârea care le-a investit78.

Dacă excepţia de necompetentă a fost ridicată la instanţa de fond, ea va putea fi invocată în exercitarea căilor de atac ordinare sau contestaţiei în anulare.

In cazul în care excepţia de necompetentă se respinge, instanţa pronunţă o încheiere interlocutorie, care leagă instanţa şi care este susceptibilă de a fi atacată cu apel sau cu recurs decât odată cu fondul cauzei (art.158 alin.2 C.proc.civ.)783 I.Stoenescuşi S.Zilberstein, Teoria generală, pag.204-205

70

CAPITOLUL V



Când se constată că cererea este de competenţa unui organ al statului fără activitate jurisdicţională, nu va pronunţa declinarea competenţei şi nici respingerea excepţiei, ci cerea va fi respinsă ca inadmisibilă79.

In apel sau recurs admiterea excepţiei de necompetenţă determină desfiinţarea în tot (în apel) sau casarea (în recurs) a hotărârii instanţei necompetente şi trimiterea pricinii către instanţa competentă. Efectele unei asemenea hotărâri sunt:

o toate actele de procedură ale instanţei necompetente sunt anulate;o probele deja administrate rămân câştigate cauzei şi nu trebuie

refăcute decât pentru motive temeinice. Această prelungire a valabilităţii probelor administrate de o instanţă necompetentă este posibilă numai în cazul necompetenţei relative;

In cazul încălcării normelor absolute de competenţă (generală, materială, teritorială exclusivă), probele trebuie refăcute necondiţionat.

79 Tribunalul Suprem.c.civ., dec.nr.30/1966; C D. 1966, pag 268

71

CAPITOLUL V


SECTIUNEA 5. Conflicte de competenta

CAPITOLUL V


SESIZATE


Intre două instanţe judecătoreşti pot apărea conflicte de competenţă atunci când ambele sunt sesizate cu aceeaşi pricină. In această ipoteză conflictul poate fi pozitiv (când ambele instanţe sesizate se consideră necompetente).

Conflictul pozitiv se creează când ambele instanţe sesizate (de exemplu într-unui din cazurile de competenţă teritorială alternativă) consideră că sunt îndrituite de lege să judece fiecare respectiva pricină şi neagă competenţa instanţei concurente. Pericolul esenţial este acela de a se pronunţa două hotărâri contradictorii.

Pentru a se evita conflictul pozitiv se pot folosi două mijloace procedurale:

o ridicarea excepţiei de necompetenţă pentru una din instanţele în conflict: dacă excepţia se admite conflictul este evitat, instanţa necompetentă declinându-şi competenţa în favoarea celei competente care va judeca singură pricina; dacă însă excepţia este respinsă, apare conflictul pozitiv între ambele instanţe;

o ridicarea excepţiei de litispendenţă. Situaţia devine posibilă în cazurile de competenţă teritorială alternativă când două instanţe egale în grad dar cu raze teritoriale diferite sunt sesizate cu aceeaşi pricină în considerarea unor criterii diferite specifice acestei categorii de competenţă teritorială. Admiterea excepţiei face ca ultima instanţă să se desesizeze în favoarea celei investite mai înainte, cu condiţia ca nici una dintre ele să nu fi pronunţat o hotărâre care face să acţioneze puterea de lucru judecat şi să pună instanţa în imposibilitatea de a desesiza pe calea excepţiei de litispendenţă tocmai pentru că se desesizase deja prin pronunţarea hotărârii asupra căreia nu mai putea reveni.

Conflictul negativ de competenţă se naşte atunci când nici una din instanţele angrenate în conflict nu se consideră competentă să judece pricina care are aceleaşi părţi, acelaşi obiect şi aceeaşi cauză. Ambele

72

CAPITOLUL V



instanţe se declară necompetente, prin hotărâri irevocabile, declinându-şi reciproc competenţa una în favoarea celeilalte. Se mai cere ca una din instanţe să fie cu adevărat competentă, altfel, soluţionarea conflictului va putea trimite cauza la o a treia instanţă care şi ea îşi poate declina competenţa80. Cu alte cuvinte conflictul negativ presupune ca măcar una din instanţe să fie competentă, altfel obiectul conflictului nu ar exista.

5.1. Soluţionarea conflictelor de competenţă dintre instanţele judecătoreşti

Conflictele de competenţă dintre instanţele judecătoreşti se rezolvă prin regulatorul de competenţă de către instanţa superioară comună instanţelor aflate în conflict (art.22 C.proc.civ.).

Dacă conflictul s-a ivit între două judecătorii din circumscripţia aceluiaşi tribunal, competent a pronunţa regulatorul de competenţă este acel tribunal.

Dacă cele două judecătorii nu ţin de acelaşi tribunal, sau între două tribunale, competenţa revine de apel în a cărei rază teritorială se află instanţele în conflict (art.22 alin..2 C.proc.civ.).

Dacă instanţele aflate în conflict nu se găsesc în circumscripţia aceleiaşi curţi de apel, precum şi conflictul dintre două curţi de apel se judecă de către Curtea Supremă de Justiţie (art.22 alin.3 C.proc.civ.). Conflictul ivit între o altă instanţă şi instanţa supremă se judecă tot de către Curtea Supremă de Justiţie care stabilind competenţa în favoarea acelei instanţe va pronunţa o hotărâre cu caracter declinator cât şi regulator de competenţă.

Prin regulator de competenţă, se înţelege hotărârea unei instanţe superioare prin care aceasta rezolvă un conflict de competenţă stabilind care dintre instanţele în conflict va judeca pricina.

Procedura regulatorului de competenţă este declanşată din oficiu, de către instanta în fata căreia s-a ivit conflictul deci instanta a cărei soluţie s-a definitivat în cazul conflictului pozitiv şi ultima instanţă care s-a pronunţat în cazul conflictului negativ.

Procedura regulatorului de competenţă este concepută de legiuitor prin art.22 alin final al C.proc.civ. ca o procedură urgentă: judecata se desfăşoară în camera de consiliu şi fără citarea părţilor.

Trimiterea dosarului se va face numai după rămânerea definitivă a regulatorului de competenţă susceptibil de a fi atacat cu recurs în termen de 5 zile de la comunicare. Judecarea recursului se face de ierarhic superioară cu citarea părţilor.

Hotărârea prin care se realizează conflictul de competenţă rămasă

80 I. Stoenescu şi S. Zilberstein, Teoria generală, pag. 211.

73

CAPITOLUL V



definitivă se bucură de autoritate de lucru judecat, Ea investeşte obligatoriu instanţa de trimitere astfel încât aceasta nu ar putea sub nici un motiv să refuze continuarea judecăţii. Este posibil totuşi a se ridica din nou excepţia de necompetentă, pentru motive ce nu au fost supuse analizei în regulatorul de competenţă. Intr-o asemenea împrejurare nimic nu s-ar opune unei noi declinări de competenţă ori naşterii unui nou conflict.

5.2. Soluţionarea conflictelor de competenţă dintre instanţele judecătoreşti şi alte organe cu activitate jurisdicţională

Art.22 alin.4 din C.proc.civ. prevede că poate exista conflict de competenţă în sensul art.20 în cazul în care el se iveşte între instanţele judecătoreşti şi alte organe cu activitate jurisdicţionale.

Regula este că soluţionarea conflictului aparţine instanţei judecătoreşti ierarhic superioară aplicându-se corespunzător dispoziţiile art.21 C.proc.civ.

Prin derogare de la această regulă conflictele de competenţă ivite între instanţele judecătoreşti şi instanţele Curţii de Conuri se soluţionează potrivit art.56 din Legea nr.94/1992, de către Curtea Supremă de Justiţie. Procedura de soluţionare este aceeaşi ca şi în cazul conflictelor de competenţă ivite între instanţele judecătoreşti.

74

CAPITOLUL VI

COMPETENTA INSTANTELOR ROMANE IN PROCESUL CIVIL INTERNATIONAL

SECTIUNEA 1. Aspecte generale privind procesul civil international

CAPITOLUL VI

COMPETENTA INSTANTELOR ROMANE IN PROCESUL CIVIL

INTERNATIONAL

SECTIUNEA 1. Aspecte generale privind procesul civil

international

Este posibil ca într-un conflict de interese, să intervină anumite elemente, care să-i confere un caracter internaţional.

Natura internaţională a acestuia, este dată de ceea ce în dreptul internaţional privat se numeşte element străin sau de extraneitate81.

Elementul de extraneitate, a fost definit ca fiind o împrejurare de fapt datorită căreia raportul este legat de mai multe ţări, şi în consecinţă, de mai multe sisteme de drept ori aparţinând unor state diferite.

Extraneitatea nu este un element de structură al raportului juridic în sensul teoriei generale a dreptului, care să se ataşeze celor proprii oricărui raport juridic, ci unui posibil atribut al oricăreia dintre ele82 .

Elementul de extraneitate poate fi grefat pe una dintre următoarele componente ale raportului juridic:

1) subiectele raportului juridic sau numai unul dintre ele are cetăţenia sau naţionalitatea unei ţări străine ori lipsit de cetăţenie sau îşi are domiciliul, respectiv sediul în străinătate;

2) obiectul material al raportului juridic este situat într-o ţară străină;3) locul în care s-a consumat faptul care a generat, a modificat sau stins

raportul juridic este în străinătate.

Necesitatea studierii raporturilor juridice cu element străin este dedusă din litigiile ivite în faţa instanţelor judecătoreşti a organelor arbitrale.

Sub aspectul dreptului procesual civil soluţionarea unui litigiu cu element străin, implică rezolvarea următoarelor chestiuni:

1) problema competenţei jurisdicţionale de drept internaţional privat;2) stabilirea procedurii aplicabile unui astfel de litigiu;3) determinarea efectelor hotărârilor judecătoreşti pronunţate de

instanţele străine.

81 I.P.Filipescu, Drept internaţional privat, EdDidactică şi Pedagogică, Bucurcşti 1979, pag. 3-11

82 I.P.Filipescu, Op.cit., pag.6

75

CAPITOLUL VI


SECTIUNEA 1. Aspecte generale privind procesul civil international

Fiecare autoritate judecătorească naţională se conduce după propriile norme de drept internaţional privat, aşa încât potrivit acestora ea poate aplica o altă lege, tot internă, decât cea obişnuită.

Totuşi, în situaţii socotite de legiuitor ca fiind deosebit de importante, soluţionarea conflictelor de interese este dată numai în jurisdicţia instanţelor naţionale, în care caz se vorbeşte despre competenţa lor exclusivă83

83 M.Jacota şi I.Macovei, O problemă de competenţa instanţelor în drept internaţional privat, pag.31-38

76

CAPITOLUL VI


SECTIUNEA 2. Efectele hotararilor straine

CAPITOLUL VI


INTERNATIONAL

SECTIUNEA 2. Efectele hotararilor straine

Pentru ca o hotărâre judecătorească străină să producă aceleaşi efecte ca şi una aparţinând jurisdicţiei naţionale, nu este suficientă simpla invocare.

O hotărâre judecătorească străină nu are forţa executorie şi nici autoritate de lucru judecat, deoarece ar încălca suveranitate statului pe al cărui teritoriu se invocă acea hotărâre.

Organele de executare ale unui stat nu se pot supune ordinului dat de instanţele altui stat.

Regimul juridic al hotărârilor străine este subordonat în primul rând respectării principiilor fundamentale de drept procesual civil român, cum sunt principiul legalităţii, al adevărului, al independenţei judecătorilor sau arbitrilor, al egalităţii părţilor, al respectării dreptului la apărare, al publicităţii, oralităţii şi contradictorialitătii dezbaterilor.

In materia recunoaşterii efectelor hotărârilor străme sunt conexe şi principii de drept constituţional sau de drept internaţional.

Cu privire la recunoaşterea hotărârilor străine, după abrogarea art.375 din C.proc.civ., Legea nr.105/1992 reprezintă dreptul comun potrivit căruia acestea sunt susceptibile a produce următoarele efecte:

1. recunoaşterea autorităţii lucrului judecat (art. 166-172);2. încuviinţarea executării silite (art. 173-177);3. recunoaşterea forţei lor probante în faţa instanţelor române în

privinţa situaţiilor de fapt constatate (art. 178).

In principiu, aceste efecte pot fi recunoscute oricărei hotărâri străine, în condiţiile şi potrivit procedurii prevăzute de Legea nr.105/1992.

77

CAPITOLUL VI


SECTIUNEA 3. Recunoasterea hotararilor straine

CAPITOLUL VI


INTERNATIONAL


Recunoaşterea efectelor unei hotărâri străine este subordonată condiţiilor de regularitate internaţională.

In ce priveşte recunoaşterea efectelor, Legea nr.105/1992 distinge între recunoaşterea pe deplin drept şi recunoaşterea sub rezerva îndeplinirii condiţiilor de regularitate internaţională.

Hotărârile străine sunt recunoscute de plin drept, dacă se referă la statutul civil al cetăţenilor statului unde "au fost pronunţate sau dacă au fost recunoscute mai întâi în statul de cetăţenie al fiecărei părţi".

Recunoaşterea sub rezervă, implică întrunirea următoarelor condiţii de regularitate internaţională, prevăzute de art,167 din Lege nr.105/1992:

a) hotărârea este definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunţată;b) instanţa care a pronunţat-o a avut potrivit legii statului unde a fost

pronunţată, competenţa să judece procesul;c) există reciprocitate în privinţa efectelor hotărârilor străine între

România şi statul instanţei care a pronunţat hotărârea.

In privinţa procedurii recunoaşterii, Legea nr.105/1992 prevede două modalităţi procesuale şi anume recunoaşterea pe cale principală şi recimoaşterea pe cale incidentală.

Recunoaşterea pe cale principală este reglementată de art. 170 alin.l din lege, potrivit căruia competenţa de soluţionare a cereri de recunoaştere a unei hotărâri străine, aparţine tribunalului în circumscripţia căruia îşi are domiciliul sau sediul cel care a refuzat recunoaşterea hotărârii străine.

Recunoaşterea pe cale incidentală poate fi cerută pe cale de excepţie în faţa instanţei sesizate cu un alt proces, în cadru căruia este invocată autoritatea lucrului judecat a hotărârii străine. Potrivit art. 14 C.proc.civ. competenţa de soluţionare a excepţiei revine instanţei sesizate cu judecarea procesului principal.

Ea este chemată să se pronimţe cu privire la regularitatea internaţională a hotărârii străine pe care se bazează excepţia, apoi constatând că există identitate de părţi, obiect şi cauză, stabileşte dacă hotărârea străină se bucură de autoritatea lucrului judecat.

78

CAPITOLUL VI



Al doilea efect al hotărârii străine, îl constituie posibilitatea utilizării ei ca titlu executor în vederea executării silite, pe calea procedurii de evacuare.

79

CAPITOLUL VI


SECTIUNEA 4. Executarea silita a hotararilor straine

CAPITOLUL VI


INTERNATIONAL

SECTIUNEA 4. Executarea silita a hotararilor straine

Sub aspectul competenţei materiale, nu există nici o deosebire între cerea de recunoaştere şi cea de încuviinţare a executării silite, care se adresează aceleiaşi instanţe, tribunalului84.

Pentru obţinerea încuviinţării executării silite a hotărârii străine, trebuie întrunite toate condiţiile de regularitate internaţională prevăzute de art. 167 din lege, respectiv hotărârea să fie definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunţată, instanţa să fi fost competentă potrivit aceleiaşi legi şi să existe reciprocitate între România şi statul străin.

In condiţiile de regularitate internaţionale stabilite în privinţa recunoaşterii, încuviinţarea executării silite a hotărârilor străine implică încă două cerinţe de regularitate şi anume:

a) hotărârea a cărei executare se solicită să fie executorie, potrivit legii instanţei care a pronunţat-o;

b) dreptul de acere executarea silită să nu fie prescris legii române.c) încuviinţarea executării silite este dată printr-o hotărâre susceptibilă

a fi atacată cu apel potrivit legii române. Numai după ce această hotărâre a rămas definitivă se emite titlu executor în condiţiile legii române fâcându-se în el o moţiune şi despre hotărârea de încuviinţare85

84 S.Zilberstein şi V.M.Ciobanu, Drept procesual civil - Executarea silită, vol.I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,

1996, pag.79-81

85 S.Zilberstein şi V.M.Ciobanu, Op.cit., Executarea silită, pag.89-151

80

CAPITOLUL VI


SECTIUNEA 5. Forta probanta a hotararilor straine

CAPITOLUL VI


INTERNATIONAL

SECTIUNEA 5. Forta probanta a hotararilor straine

Hotărârea definitivă, dată de către o instanţă competentă are forţă probantă în faţa instanţelor române cu privire la situaţiile de fapt pe care le constată - potrivit art. 178 din legea nr.105/1992 ca şi hotărârea unei instanţe naţionale, hotărârea are forţa probantă a unui înscris autentic.

81

final

Documents