Prelegeri la Istoria Filosofiei

I. Perioada preclasică(ontologică) – durează aproximativ 150 de ani de la sf. sec. al 7-lea pînă în anul 430 î.e.n. Filosofia greacă este preocupată îndeosebi de problemele naturii a materiei şi formei. Această perioadă cuprinde: Şcoala din Milet – principalii reprezentanţi sunt: Thales, Anaximandru şi Anaximene. Ei au propagat filosofia materialismului naiv. Şcoala eliaţilor – principalii reprezentanţi au fost Xenofan, Parmenide şi Zenon, aceştia au dezvoltat o logică filosofică statică, care era îndreptată împotriva logicii dialectice a lui Heraclit. Ei cosiderau că lumea este unică, dar nu se supune mişcării. Şcoala lui Pitagora – aceasta a dezvoltat o filosofie raţională şi a demonstrat că originea vieţii şi originea tuturor obiectelor trebuie să fie căutată în calcule matematice, iar cifrele au o putere magică şi coordonează cu viaţa.

II. Perioada clasică(antropologică) – cuprinsă între anii 430 – 322 î.h.(anul morţii lui Aristotel), caracteristic acestei perioade este că omul devine problema centrală a filosofiei. În această perioadă au fost create primele mari sisteme filosofice, precum cele ale lui Platon şi Aristotel. Atomismul lui Leucip şi Democrit – în viziunea lui fiinţa este identificată cuatomii, iar neantul cu vidul, deci în concepţia sa despre lume – realitatea este compusă din atomi şi din vid. Noţiunea de atom, introdusă de Democrit pentru prima dată în istoria gîndirii umane, înseamnă o părticică, corpusculă mică indivizibilă. Corpurile sunt compuse din aceste corpuscule; însăşi atomii sunt compacţi şi nu includ în sine vid, darcorpurile care alcătuiesc atomii suntalcătuite atît din atomi, cît şi din vid, care segăseşte între atomi şi le divizează unul de altul. Sofiştii – au fost o şcoală filosofică care a argumentat că rolul important în cunoaştere îl are adevărul, acest adevăr poate fi obţinut prin discuţiile contradictorii. În ceea ce priveşte ontologia aceştia sunt materialişti, acceptă ideea lui Democrit numai că consideră, că există 2 forme ale existenţei:

1. existenţa materială2. existenţa inmaterială

Şcoala lui Socrate – activitatea lui decurge în formă de dialog, discuţie, în decursul căreia prin intermediul criticii reciproce şi a schimbului de opinii trebuie găsit ceea, ce trebuie să recunoască toţi. Socrate crede într-o lege a raţiunii care determină adevărul. Intriga concetăţenii către autocunoaştere, pentru a găsi această lege. El socotea căadevărul nu se găseşte în lucruri, ci ăn concepte; prin urmare el îşi propunenu studiul lucrurilor, ci a ideilor. Pe Socrate îl interesează adevărul lucrurilor, care există. Adevărul devine esenţa conceptului, principiul lucrurilor. Şcoala lui Platon – a fost o personalitate importantă nu numai penrtu cultura antică ci şi pentru viaţa politică, de aceea pentru perioada clasică a filosofiei antice greceşti merită o deosebită atenţie concepţia ontologică a lui Platon. În ceea ce priveşte filosofia, el considera că existenţa constă din 2 părţi:

1. lumea absolută2. lumea obiectelor materiale sesizate cu ajutorul simţurilor

Potrivit teoriei formelor adevărata realitate o constituie ideile conform concepţiei sale la început ar fi existat o substanţă numită moiem, care întruchipa partea neexistentă, fiinţa în viziunea lui Platon putea fi doar idee, ideea are proprietatea de a se uni cu materia şi formează lumea. Şcoala lui Aristotel – a dezvoltat foarte mult metafizica, care este o învăţătură, care plasează ca principiu primordial fizica. El a criticat concepţia filosofilor care pun la bază existenţelor criticînd materialismul naiv. El îl critică pe Democrit pentru concepţia sa atomică, deasemenea a criticat învăţătura lui Platon. Începutul existenţei, după Aristotel este materia, în orice lucru Aristotel vede 4 începuturi:

1. substanţa sau materia2. forma obiectului 3. cauza formării obiectului4. scopul creării lucrurilor

După multe meditaţii, Aristotel ajunge la concluzia că în procesul evoluţiei de la început au existat 2 elemente: materia şi forma, una fără alta nu pot exista. Toate lucrurile care ne înconjoară sunt formate din materie şi formă. Aristotel menţiona că materia se poate transforma în formă şi invers.

III. Perioada Tîrzie(epoca elinistică) (anul 322 î.e.n şi sec. V e.n.)

În această perioadă filosofia decade din punct de vedere dogmatic, această filosofie se concentrează total asupra intereselor omului, filosofia acestei epoci este caracterizată de următoarele şcoli:

1. epicurismul2. scepticismul3. stoicismul4. neoplatonismul

Şcoala Epicuriană – a fost fondată de Epicur, şi a devenit cea mai morală şcoală filosofică din antichitate, care a existat 6 secole. El menţionează că rolul cel mai important îl joacă practica care este cea mai adevărată şi cea mai obiectivă, restul ştiinţelor joacă un rol secundar. El consideră că este importantă doar numai cunoaşterea senzaţională, iar cunoaşterea raţională este pierdere de timp. Senzaţiile, spune Epicur, sunt cele mai reale ddeoarece sunt adevărate, iar noţiunile şi părerile nu întotdeauna sunt adevărate. În ontologie, Epicur se reprezintă materialist şi acceptă atomismul lui Democrit. Şcoala scepticilor – este cunoscută prin teoria cunoaşterii, cunoaşterea este relativă. Adevărul absolut nu poate exista deoarece exprimă subiectivul, ei consideră că lucrul cel mai bun este de a respecta legile şi obiceiurile să avem o anumită ocupaţie şi să ne conformăm epocii. Şcoala stoicilor - cea mai influentă şcoală filosofică din epoca elinistică. În stoicism deosebim 3 etape de evoluţi:

1. Stoia Anti(greacă)2. Stoia medie3. Stoia romană

Stoicii au elaborat 3 direcţii în filosofie:1. Logica – în care este introdusă şi teoria cunoaşterii2. Fizica – în care ei admit existenţa unor forme raţionale şi reale. Unitatea şi consecutivitatea realităţii

este asigurată de o forţă supremă raţională numită logos.3. Etica – ei consideră că omul este un animal raţional şi natura îi dictează legile, în primul rînd să trăiască

în societate umană, în al doilea rînd să trăiască cu o fiinţă raţională şi în al treilea rînd să trăiască conform predestinării sale.

Şcoala neoplatonismul - este ultima şcoală filosofică din perioada antică, care a încercat să menţină şi să dezvolte conepţiile antice ale filosofilor antici împotriva creştinismului, care începe să cîştige terenul prin intermediul primilor apologeţi.

Filosofia medievalăÎn Europa evului mediu, se cuprinde între sec. V-XV. Fenomenul a reînceput însî mult mai rapid prin

sec. III-IV. Această perioadă se caracterizează printr-o folosofie religioasă,care este precedată de 2 momente importante:

1. Apologetica2. PatristicaApologeţii – sunt primii apărători ai creştinismului, iar apologiile sunt cele de întîi expuneri ale gîndirii şi

credinţei creştine. Primii reprezentanţi ai acestei perioade sunt: Tatian, Dionisie, Terturean, Arcopagilul, etc. Din punct de vedere cronologic este cuprinsă între sec. III-IV e.n. Apologeţii făceau efortul de a justifica gîndirea creştină şi totodată de a obţine recunoaşterea legală a creştinismului. Ei nu şi-au creat sisteme filosofice proprii, dar şi-au planificat o serie de probleme, care au devenit cardinale pentru filosofii creştini: problema lui Dumnezeu, a creării lumii, a naturii omului şi scopurilor sale în linii mari.

Patristica – este o doctrină teologico-filosofică elaborată între sec. IV-VIII. Această doctrină a fost creată de către aşa numiţii părinţi ai bisericii, care au pus bazele dogmaticii şi cultului creştin, cei mai importanţi reprezentanţi ai patristicii sunt: Vasile cel Mare, Grigore din Nisa, Ioan Damaschinul, Aureliu Augustin, etc. Atît apologeţii cît şi sfinţii părinţi au făcut opere de apologie, cît şi doctrine a creştinismului, urmînd să impună creştinismul ca o singură filosofie posibilă. Prin lucrările sale, aceştia au încercat să demonstreze că: creştinismul este cu mult mai vechi, decît toate religiile existente.În sec. X în Europa de Vest se impune o nouă etapă a epocii medievale, numită scolastică. Din limba latină „scola” – înseamnă şcoală. Împăratul Carol cel Mare înfăptuişte o reformă pentru care se crează şcoli, unde se predau 7 arte liberale în 2 cicluri:I ciclu – cu 3 discipline: gramatica, retorica şi dialecticul.II ciclu – cu 4 discipline: aritmetica, geometria, muzica şi astronomia.

După cele 7 arte se trecea la studierea filosofiei şi apoi a teologiei, astfel încît teologia încununa ştiinţa unui cărturar din epoca medievală.

Aureliu Augustin – din toţi părinţii bisericii creştine o influenţă deosebită a avut-o şi o are şi în prezent Aureliu Augustin – s-a născut în oraşul Tagasta din Numidia. Un timp nu prea îndelungat a fost adeptul scepticismului, dar s-a debarasat de el şi a trecut la creştinism. Concepţia lui filosofică este supusă principiului: „ fără credinţă(religie), nu pot exista cunoştinţe, nu poate exista nici un adevăr”. În lucrarea „Despre cetatea lui Dumnezeu”, el a dezvoltat concepţia creştină asupra istoriei universale, în care vedea o realizare a predestinării divine. Se străduia să dovedească că Dumnezeu este existenţa supremă, care determină ordinea existentă în societate, iar lumea – reprezintă o nesfîrşită scară de fiinţe, care provin de la Dumnezeu. Sufletul nu este material, dar este nemuritor şi liber în acţiunile sale. Subiectiv omul acţionează liber, dar tot, ce el face, sunt acţiunile Domnului, înfăptuite prin fiinţa sa.

Filosofia în epoca Renaşterii

Această epocă este o nouă etapă în gîndirea societăţii umane, termenul de renaştere pentru prima dată a fost utilizat de francezi, pentru a defini arta; mai tîrziu însa, în 1860, renaşterea începe să definească o întreagă epocă. Cauzele renaşterii sunt multiple:

1. Începutul renaşterii trebuie să fie căutat în însăşi natura scolasticii, care a laicizat gîndirea umană şi a creat o armonie între credinţă şi ştiinţă.

2. Redescoperirea culturii antice, îndeosebi acele elene(din perioada elinistică), în această direcţie s-a evidenţiat: Ialia şi în I rînd prin personalitatea lui Petrarh.

3. Este legată de un eveniment istoric, şi anume ocuparea Constantinopolului de către turci în 1853. această cucerire a contribuit la răspîndirea cunostinţelor, despre cultura greco-romană, iniţial în Italia şi apoi în restul ţărilor europene. Mulţi greci intelectuali au fost nevoiţi să părăsească Constantinopolul, refugiindu-se în sudul Italiei şi aducînd cu dînşii multe lucrări antice, dintre ele majoritatea filosofice.

4. Reforma Credinţei, îndreotatî împotriva bisericii catolice, împotriva teraniei teocratice(puterea credinţei) şi contra aristotelismului catolic. Reforma sau protestantismul a contribuit la obţinerea libertăţii sociale; ocaracteristică esenţială a renaşterii este noua concepţie despre natură. Prin această concepţie este înlăturat vechiul sistem din epoca medievală cu unul nou, argumentat pe cale ştiinţifică, astfel este demonstrat că Pămîntul are formă sferică, iar din punct de vedere universal este înlocuită teoria sistemului geocentric cu teoria heliocentrică, creată de Copernic, astfel renaşterea se manifestă ca o descoperire a naturii însoţită de o afirmare a omului care intră faţă de naturăîntr-un raport total deosebit faţă de cel medieval – natura nu mai este întruchipare a păcatului, ci o providenţă bună, care ne ajută la cunoaşterea adevărului.

Filosofia lui Nicolaus Cusanus – este persoana intermediară, este primul cugetător situat la răscrucerea evului mediu cu epoca renaşterii, de aceea şi filosofia lui este una intermediară între teologie şi filosofie. Dintre sistemele filosofice antice, Cusanus atrage o mare atenţie pentru mistica neopitagoriană a numerelor, prin însăşi contribuţia sa el a fost un mare matematician apreciat de contemporani şi de urmaşii săi, în domeniul filosofic el este apreciat prin modul său cum lămureşte raportul dintre om şi Dumnezeu.Filosofia naturii – cei mai importanţi reprezentanţi au fost: pe lîngă Cusanus, Nicolaus Copernic, Giordano Bruno, Galileo Galilei. Care au demonstrat că natura şi universul au o evoluţie proprie de sine stătătoare faţă de Dumnezeu, Dumnezeu în cazul dat ar fi semnificat doar elementul iniţial de început al Universului şi a naturii, El fiind ştiinţa, voinţa şi puterea cunoaşterii. Platonismul şi aristotelismul – dintre filosofiile antice, care au fost reutilizate în epoca renaşterii, cea mai caracteristică a fost filosofia lui Platon şi mai tîrziu cea a lui Aristotel noua mişcare platonică a fost o influenţă directă a învăţaţilor greci, care au venit în Italia, mai ales după cucerirea Constantinopolului. Cel mai important reprezentant al neoplatonismului a fost Georgia Gemistos, care a infiinţat o academie platonică în Italia. Printre elevii lui Gemistos au fost: Marsilio Ficino, care a avut meritul de a traduce toate operelelui Platon, adevăratul îndrumător al academiei platonice a fost: Delamirandola, el a contribuit la implimentarea definitivă a concepţiei filosofice platonice în epoca renaşterii(aprezentat în public pînă la 900 de postulate ale lui Platon, scăpînd de pedeapsa cu moartea, fiind condamnat de către inchiziţie, doar prin discuţie, însă 20 de postulate au fost interzise de cître inchiziţie). El a contribuit deasemenea la stabilirea corelaţiilor filosofice a concepţiilor lui Platon şi Aristotel. Datorită acestui fapt s-a început studierea operelor lui Aristotel cu toate că Aristotel în calitate de filosof al bisericii, a fost deja discutat în epoca renaşterii, mulţi învăţaţi au redescoperit adevărata fiosofie a lui Aristotel, care nu a fost trecută prin cenzura catolicismului, reprezentanţii de bază ai aristotelismului pur au fost: Teodor Gaza şi Desioderus Erasmus. În noul aristotelism a început să fie cunoscut

şi prin filosofii din Arabia, filosofia aristoteică în epoca renaşterii se baza pe concepţiile adevărate, nefalsificate de către epoca medievală, astfel de exemplu în ceea ce priveşte filosofia naturii, Aristotel menţiona că: „Toate corpurile cereşti sunt infinite, iar Universul este unic reprezentat prin însuşi Dumnezeu; lumea este un fenomen creator creat de către Dumnezeu.”, astfel concepţia filosofică a lui Aristotel a început a fi reevaluată şi redeschisă în concepţia sa adevărată. Compartimentul ştiinţific suprapus cu cel filosofic este una dintre cele mai importante manifestaţii ale lui Aristotel, care a fost implimentată de învăţaţii renaştentişti. Mişcarea ştiinţifică, care începuseră cu Leonardo Davinci, cu Copernic(de origine poloneze, a pus bazele sistemului heleocentric, a demonstrat ca Pămîntul nu este centrul Universului).

Filosofia în Epoca modernă

Cronologic este cuprinsă între sec. 16-17. Înflorirea filosofiei moderne este legată de procesul economic, politic şi ştiinţific a ţărilor din Europa Occidintală.Revoluţiile burgheze au biruit succesiv în Olanda, Anglia şi Franţa. Dezvoltarea societăţii burghezepune un şir de probleme în faţa cercetării filosofice. Aceste probleme au devenit obiectul de studiu pentru filosofia modernă. Ca şi filosofia renaşterii, filosofia modernă este îndreptată împotriva scolasticii, dacă în epoca medievală era strîns legată de religie, în epoca renaşterii filosofia aduce o contribuţie esenţială în dezvoltarea artei, în epoca modernă filosofia este strîns legată de ştiinţă. Curentele principale ale filosofiei moderne sunt:

1. raţionalismul2. empirismul3. iluminismul.

Filosofia raţionalistă

Rene Descartes – este I reprezentant al raţionalismului, după ce finisează studiile din Paris îşi orientează atenţia spre obţinerea unor răspunsuri obiective faţă de cele mai importante probleme ale societăţii. Îşi pune scopul să valorifice cunoştinţele şi să schimbe situaţia în ştiinţă, el demonstrează că metodele de ştiinţă contemporane nu sunt potrivite pentru studiere, cu ajutorul lor nu se pot face descoperiri. El consideră că doar matematica poate servi ca un exemplu pentru o metodă ştiinţifică, deoarece raţionamentul matematic este clar şi evident. Lucrarea sa „ Discurs asupra metodei”, marchează începutul gîndirii moderne, el supune unei critici severe conţinutul, situaţia din filosofie şi ştiinţă, metodele folosite de acestea considerîndu-le nesatisfăcătoare. El propune 21 de reguli pentru cercetarea ştiinţifică, apoi le reduce la 4. Regulile, spne Descartes, trebuie să fie cît mai simple pentru utilizare.

Regula I – „ Regula evidenţei” – intuiţia este mama raţiunii.Regula II – „ Divizarea întregului în părţile lui componente” – importanţa analizei.Regula III – „ Regula sintezei” – care este necesară pentru restabilirea obiectului raţiunii.Regula IV – „ Controlul riguros atît al analizei, cît şi a celui desinteză”.

Astfel Descartes ajunge la concluzia că cercetările pot fi începute de la îndoială. Spune Descartes că: „ Cunoştinţele vechi sunt de origine senzorială, chiar şi cele raţionale pînă la sfîrşit se reduc la senzaţii, iar senzaţiile sunt înşelătoare, de aceea este necesar, obligatoriu să pui la îndoială tot ce există”, el îşi face următoarea concluzie:

„ Dacă mă îndoiesc – înseamnă că gîndesc, iar dacă gîndesc – înseamnă că exist...”.În domeniul universal, el consideră că Dumnezeu este creatorul lumii existente, Universul însă are o evoluţie de sine stătătoare şi nu se conduce după regulile lui Dumnezeu.Cercetarea propriu zisă trebuie să se bazeze pe intuiţie şi deducţie. La un moment dat, Descart sublinia că există o deosebire între substanţa materială, care este baza corpurilor formate din figuri geometrice şi substanţa spirituală, care se caracterizează prin gîndire, imaginaţie.

Baruh Spinosa – şi-a creat o concepţie filosofică în care combină libertatea cu practica religioasă, libertatea în viziunea lui ar însemna obţinerea independenţei. Spinoza, fiind o personalitate profund religioasă a creat o concepţie filosofică complexă şi bine închegată logic. El reiese dintr-un scop bine determinat, omul în viaţă trebuie să fie fericit, fericirea depinde de conştientizarea structurii lumii şi a locului pe care îl ocupă omul în structura universală. Mai întîi de toate este necesar să cunoşti natura lui Dumnezeu, aşa cum este el în realitate, dar nu după imaginaţia noastră arbitrară. Dumnezeu, spune Spinoza, este identic naturii. Identitatea lui Dumnezeu cu natura se reflectă în 2 ipostaze ale lui Dumnezeu:I ipostază(natura naturantă – substanţa lumii) – reflectă funcţia creatoare a lui Dumnezeu;

II ipostază(natura naturată – modurile(stările) lumii) – reflectă creaţia, adică rezultatul activităţii dumnezeieşti.Întelegerea relaţiei dintre aceste ipostaze ne dă posibilitatea să vedem structura lumii.

Gotfrid Leibniz – este un filosof germman, care activează în sec. al XVIII-lea, a fost un mare filosof şi om de ştiinţă. A contribuit la fondarea Academiei din Prusia, a fost consilier la multe curţi regale din Europa: la curtea regelui Prusiei, al ţarului rus Petru I şi a curţii regale din Viena. În filosofia sa el a fost raţionalist, însă spre deosebire de filosofia lui Descartes şi a lui Spinoza, Leibniz îmbină armonios concepţiile filosofice antice, cele scolastice cu cercetarea ştiinţifică. El consideră că: filosofia modernă a neglijat cele mai importante viziuni filosofice antice şi scolasticem orientînd filosofia spre o cercetare mecanică este o mare greşeală, spune Leibniz, pentru gîndirea filosofică, pentru că există în filosofie anumite idei care sunt pentru ea sfinte, fără de care filosofia nu poate exista. Aceste idei fiind chiar mai importante decît filosofia lui Descartes, mai întîi de toate pentru cunoaşterea lumii obiective trebuie să cunoaştem teologia şi ontologia(se ocupă cu problema apariţiei şi originii omului pe pămînt). Leibniz fiind un filosof remarcabil a studiat filosofia antică şi cea modernă şi ajunge la concluzia că filosofia şi ştiinţa modernă este una neadecvată, care nu poate explica raţional natura lucrurilor, de aceea o adevărată cercetare trebuie să se bazeze atît pe natura cercetării cauzei eficiente cît şi a principiului finalităţii nu se poate gîndi filosofic, dacî nu recunoaştem existenţa formelor substanţiale. După părerea lui Leibniz, filosofii moderni au studiat fenomenele naturii din punct de vedere mecanic şi matematic. El propune 2 forme de cunoaştere:

1. filosofic2. ştiinţific

astfel prin îmbinarea acestor 2 forme, el ajunge la concluzia că este imposibil de explicat fenomenele naturii, prin aşa numitele cauze prime: întinderea, mişcarea, numerele, etc. În învăţătura lui Leibniz despre fenomenele substanţiale îl face deosebit pe acesta în istoria filosofiei. El presupune că substanţa nu poate fi unitară ea este multiplă şi de dimensiuni foarte mici, substanţa este un fel de puncte sau particule, dar nu de caracter material, deoarece materia este pasivă. Aceste particule şici sunt numite de Leibniz monade – care sunt puncte metafizice şi au un caracter spiritual, anume aceste monade constituie elementele iniţiale care formează lumea lucrurilor.

Pentru a cunoaşte procesul de formare a materiei din aceste monade este necesar să pătrundem în esenţa monadelor, adică natura monadelor poate fi înţeleasă numai comparîndu-le cu conştiinţa, cu puterea. Monadele după puterea lor interioară sunt diferite astfel avem:

1. monade nule sau pasive2. monade suflete, care sunt cele mai importante îşi formează reprezentările prin intermediul senzaţiilor3. monade spirite prin care reprezentările sunt conştiente.

Filosofia empirică:Francis Bacon – este considerat unul din fondatorii filsofiei moderne cea mai importantă lucrare „Noul

organon”, în care acesta neagă toată filosofia pînă la dinsul considerată falsă, pentru constituirea noii ştiinţe, spune el, este necesar să distrugem constucţiile vechi ştiinţifice şi filosofice. Aceste falsuri de idei filosofice sunt numite de către el idoli, idolii ascund de înţelegerea noastră lumea reală şi ne încurcă la cunoaşterea lucrurilor. Există 4 feluri de idoli:

1. idolii tribului senzaţiile2. idolii cavernei erori inividule determinate de viziuni proprii3. idolii forului discuţia colectivă4. idoilii teatrului sunt erorile ce se nasc prin încălcarea legilor logice, apar atuci cînd începem să credem

în autoritate ştiinţifică sau filosofică

Iluminismul filosofic francezPrezintă un curent ideologic şi cultural al gîndirii sociale, iluminiştii francezi s-au pronunţat împotriva

despotismului monarhic fiind personalităţi culturale importante în Franţa revoluţionară, ei au avut ca scop impunerea forţată a libertăţii sociale, a drepturilor politice prin înlăturarea puterii monarhice. În ştiinţă şi filosofie optau pentru dominaţia puterii raţionale a gîndirii laice şi a dezvoltării obiective. Dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai iluminismului francez au fost: Motesque, Voltaire, Rousso.

Montesque – a fost un om remarcabil al Franţei, un mare gînditor şi filosof, dintre lucrările cele mai importante au fost: Scrisorile persiene, Meditaţii asupra creşterii şi descreşterii Imperiului Otoman. El este unul dintre reprezentanţii timpurii a ideismului francez.

El consideră că Dumnezeu este creatorul lumii, însă el acţionează după legile inevitabile ale naturii. În privinţa antropologiei, el menţionează că omul este o parte componentă a naturii, este o fiinţă fizică muritoare, el se deosebeşte de animale prn faptul că trăieşte în societate, gîndeşte şi simte. Omul contribuie la o evoluţie a societăţii din puct de vedere social, economic, politic şi cultural. Cunoaşterea prezintă un proces de reflectare de către om a lumii materiale, o mare atenţie, Montesque, a acordat problemei sociale, gînditorul ajunge la concluzia că societatea nu este un haos ci invers, un proces istoric ce se supune anumitor legi specifice. Montesque aduce ca argument acele forme de organizare a societăţii specifice pentru istoria societăţii umane, deasemenea gînditorul este reprezentantul determinismului geografic. Deasemenea el pune accentul şi pe influenţa timpului în procesul de evoluţie, dezvoltarea societăţii este legată în primul rînd de proprietatea privată, spune Montesque. Tot el consideră că această proprietate privată a adus la stratigrafia societăţii(împărţirea societăţii în clase), care sunt factori negativi în evoluţie. El consideră robia sub orişice formă nu s-ar prezenta. El consideră că pentru epoca modernă societatea trebuie să fie egală în drepturi şi să posede libertăţi indiferent de rasă, sex, statut politic sau social. Studiind istoria, Montesque evidenţiază şi rolul economiei în viaţa societăţii la baza căreia stă munca, el demonstreză că doar prin muncă se poate dobîndi construirea clădirilor, dezvoltarea arhitecturii.

Voltaire – este unul dintre reprezentanţii de bază ai iluminismului francez, a fost un istoric, filosof, scriitor şi psiholog. Cele mai importante lucrări sunt: Istoria lui Carol al XII-lea, Scrisori filosofice, Tratatul metafizic, Filosofia Istoriei. Gînditorul francez este convins că natura există indepentdent de conştiinţa omului, că omul ca fiinţă vie este o particulă a naturii organice. Succesele ştiinţelor naturii şi a filosofiei ne demonstrează realitatea şi obiectivitatea că tot ceea ce ne înconjoară reprezintă forme ale materiei. El este adeptul atomismului, este adeptul naturii mişcătoare şi el consideră că în natură nu există repaus absolut, totul se află în mişcare în continuare arată că monarhul este o persoană obişnuită pămîntească care trebuie să ocrotească supuşii săi. Societatea umană trebuie să fie liberă şi să se dezvolte din punct de vedere egal.

Jean Jack Rousseau – a fost un gănditor filosof, scriitor şi pedagog, avea un mare interes faţă de ştiinţă filosofie, drept, literatură. A cercetat toate operele filosofilor din perioada anterioară, dintre cele mai importante lucrări filosofice au fost despre: Contractul social, Cugetări despre provenirea neegalităţii dintre oameni, Emil sau despre educaţie. Concepţiile lui filosofice s-au format sub influenţa deismului(concepţai care admite existenţa lui Dumnezeu însa El nu poate influenţa caracterul naturii) englez şi francez, el recunoaşte existenţa reală şi obiectivă a materiei, Rousseau recunoaşte existenţa lui Dumnezeu ca voinţă, ca raţiune universală. Omul în viziunea lui este văzut ca un corp fizic muribund, iar sufletul existent, care prelungeşte viaţa veşnică. În concepţia lui Rousseau locul central îl ocupă ideile social-politice, societatea o privea în dezvoltarea ascendentă, adică – în epoca primitivă societatea era liberă şi independentă, însă odată cu dezvoltarea economică, odată cu perfecţionarea uneltelor ce a influenţat progresul productivităţii muncii, apare aşa-numita proprietate privată şi inegalitate socială. Proprietatea privată şi inegalitatea socială au contribuit în ultima instanţă la apariţia statului ceea ce în viziunea lui Rousseau a dus la dezvoltarea dominaţiei despotice, dictatură, mizerie şi robie. El înţelegea că societatea bazată pe proprietatea privată polarizează societatea în grupe opuse, el arată că despotismul prezintă ultima instanţă a inegalităţii. Regimul despotic poate fi înlocuit după părerea sa cu un contract social(este investitura dată de către cetăţeanul unui stat, unui candidat în conducerea politică care este obligat după ce obţine dreptul politic să apere interesele cetăţenilor care i-au acordat acest drept(parlamentarii în cazul unui stat democratic)). Ca rezultat se formează un stat democratic în care legile sunt elaborate de adunarea generală a cetăţenilor, puterea legislativă aparţine poporului. Guvernul îndeplineşte funcţia executivă şi este împuternicit să respecte legile şi să ocrotească libertăţile cetăţenilor. O mare atenţie dădea Rousseau procesului de instruire şi educaţie cu scopul de a pregăti cetăţeni pentru o societate nouă.

Filosofia clasică germanăGermania către sf. secolului XVIII, ajunge la un nivel de dezvoltare economic, politic, cît şi cultural. Din

punct de vedere cultural – Germania începe să se impună din ce in ce mai mult în Europa, pe plan filosofic chiar dacă această perioadă a fost destul de scurtă, totuşi Germania a reuşit să-şi creeze un sistem filosofic propriu care se va răspîndi treptat şi în alte state Europe. Gîndirea Filosofică la sf secolului XVIII, a fost influenţată de ideile naţionale, dezvoltate pe parcursul evoluţiei franceze. Astfel filosofia către începutul sec XIX, tinde să devie una naţională, în această perioadă apare o filosofie engleză, franceză, italiană, germană, americană, etc. O altă caracteristică a filosofiei sec XIX este faptul că de aici încolo, obiectul Filosofia începe să fie studiat doar numai în instituţiile de în văţămînt superior. În aceste condiţii apare filosofia clasică

germană cu reprezentanţii săi: Emanuil Kant, Fish, Sheing, Hengel, Fierbach. Filosofia clasică germană a fost influenţată de toate curentele filosofice cele mai importante:

1. dualism – fiind susţinut de către Emanuil Kant2. idealismul subiectiv – Fish3. idealismul obiectiv - Sheing, Hengel4. materialismul – Fierbach.

Emanuil Kant – este primul filosof german care reuşeşte să intemeieze o filosofie naţională. În prima etapă de evoluţie, Kant susţine filosofia raţionalistă, pe parcurs însă filosofia lui Kant parcurge cîteva etape principale:1. în I perioadă el este influenţat de aţionalismul filosofic al lui Newton, în această perioadă el scrie

cătevalucrări dintre care cea mai importantă fiind: Istoriaa naturală şi Teoria generală a cerului. 2. în a II-a perioadă, el este atras de empirismul englez, lucrarea cea mai importantă este: Visele unui

vizionar lămurite prin visele Metafizicii.3. este perioada criticistă, în care Kant a scris cele mai fundamentale lucrări şi anume: Critica raţiunii

pure, Critica raţiunii practice, Religia în limitele raţiunii, etc. Filosofia critică a lui Kant a contribuit la formarea unui nou sistem filosofic, care a stat la baza filosofiei sec XX.

Categoriile ca forme intelectuale a cunoaşteriiConform concepţiei lui Kant, dacă cele 2 forme ale sensibilităţii, spaţiul şi timpul încep numai opera de

organizare a naturii, atunci acelea care desăvîrşesc aeastă acţiune sunt alte 2 forme apriorice(fundamentale, prioritare): gîndirea intelectuală şi ideea raţională. După Kant, cunoaşterea sensibilă – este un simplu fenomen subiectiv, de aceea pentru a cunoaşte este necesară implicarea raţiunii, care poate fi caracterizată prin 2 factori: intuiţia şi deducţia. Raţiunea după Kant are şi ea unele elemente proprii numite de către filosof idei, cu ajutorul acestor idei spiritul nostru caută să desăvîrşească opera de unificare a cunoştinţelor noastre. În procesul de educaţie etico-morală, el a elaborat cîteva legi morale, aceste legi le datorăm raţiunii. După Kant, legile morale se înfăptuiesc ca un imperativ categoric, ca o poruncă necondiţionată, ca o datorie. Ele sunt universale şi generale, astfel menţionează Kant, nu pot fi transmisem, citite în timpul orelor, ele fiind direct influenţate de către fiecare individ.

Hengel – principalele opere: Fenomenologia spiritului, Ştiinţa logicii, Filosofia spiritului. Din punct de vedere filosofic, Hengel este idealist, el adoptă principiul în care principalul rol îl joacă raţiunea sau ideea, şi consideră că in procesul esenţial de creare a Lumii, îl joacă: ideea, materia şi spiritul. În viziunea lui, universul ia naştere dintr-o ideie raţională gîndită real, astfel fraza celebră a lui Hengel este: „Tot ce este real este raţional”. Treptat, însă odată cu formarea universului ideea se transformă în materie, primul act al evoluţiei materiei a fost individualizarea ei. După formarea materiei perfecte are loc o nouă transformare şi anume apariţia spiritului, apogeul apariţiei spiritului este omul.

Pozitivismul filosoficGîndirea filosofică a apărută la mijlocul sec. XIX prima jum. A sec. XX. Acest curent filosofic se

caracterizează prin descoperirileştiinţifice, care au avut loc în această perioadă. Din punct de vedere evolutiv, pozitivismul este împărţit în 3 etape:-

1. Pozitivismul faza I(I jum. a sec. XIX)2. Pozitivismul faza II sau Empiriocriticism(a II jum. a sec. IXI-XX)3. Neopozitivism(începe din anii 20 a sec. XX)

Pozitivismul faza I – la această etapă, gîndirea filosofică este caracterizată prin schimbările esenţiale din domeniul ştiinţelor exacte, fondatorul pozitivismului este August Conte. Principalele lucrări: Despre spiritul legilor, Discurs asupra spiritului pozitiv, Curs de filozofie pozitivă, etc. August Conte ajunge la concluzia că gîndirea metafizică şi gîndirea teologică sunt unele contradictorii, confuze şi controversate. Ca om de ştiinţă, gînditorul menţionează că doar ideile ştiinţifice sunt capabile să fie corecte şi obiective, spre deosebire de metafizică, pozitivismul numai cercetează primele cauze ori cauzele finale, ci doar legile cărora li se supun fenomenele. Din punct de vedere al organizării sociale, gînditorul susţine cîteva etape de evoluţie progresivî determinat de nivelul intelectual al societăţii, astfel Conte încearcă să demonstreze că gîndirea societăţii umane trece prin 3 stadii de evoluţie:

1. stadiul teologic

2. stadiul metafizic3. stadiul pozitiv

Stadiul teologic – în care gîndirea umană nefiind capabilă să explice pe cale raţională diferete fenomene ale naturii, au creat în mod artificial o credinţă în diferite fiinţe supranaturale.Stadiul metafizic – în care gîndirea umană nu are schimbări semnificative, ci imposibilitatea de a explica legile naturii, i-a orientat pe oameni spre explicaţii abstracte.Stadiul pozitiv – în care gîdirea umnă acumulînd un bagaj de cunoştinţe suficient explică fenomenele naturii pe cale ştiinţifică printr-o gîndire raţională şi logică, fiind abandonate concepţiile teologice şi metafizice.Conte foloseşte metodele filosofiei pozitive, pentru a sistematiza ştiinţele exacte. În sistematizare el utilizează 3 principii:

1. de la simplu la compus2. de la abstract la concret3. după principiul istoric în dependenţă de timpul apariţiei ştiinţei

astfel apare următoarea formă:1. matematica2. astronomia3. fizica4. chimia5. fiziologia6. fizica socială7. morala

Pozitivismul faza II sau Empiriocriticism – reprezentanţii de bază: Eduard Manch, Carl Pirson, etc. Apariţia şi dezvoltarea Empiriocriticismului este legată de revoluţia ştiinţifică din fizică de la sf sec XIX pînă la începutul sec. XX. Această etapă începe cu publicarea lucrării mecanica în dezvoltare cu Eduard Mach, în ecastă lucrare el critică mecanica lui Newton din acest punct de vedere el critică mecanica newtoniană în timp şi spaţiu absolut. Ştiinţa menţionează Mach, trebuie să se ocupe doar de analiza fenomenelor, el se distanţează şi de gnoseologie(). Mach pune bazele unei noi ştiinţe, în care cercetarea fenomenelor se bazează în I rînd pe senzaţii, care sunt elementele cele mai importante în cunoaştere.

Neopozitivism – în calitate de curent filosofic se consolidează la începutul sec. XX, concomitent în Austria, Polonia şi Anglia. Ca o reacţie la curentele filosofice, care încercau să creeze o imagine universală despre lume, după părerea neopozitiviştilor, cele mai multe grşeli, neînţelegeri care sunt în ştiinţă şi în societate sunt introduse prin întrebuinaţarea incorectă a limbii. Cel mai important reprezentat Bernard Rasel a sesizat în 1903 cîteva paradoxuri în matematică, paradoxuri obţinute din cauza greşelilor în exprimare, astfel Rasel elaborează o schemă genială pentru utilizarea unui limbaj logic, corect în domeniul ştiinţific.

MarxismulCurentul filosofic marxist a fost conceput pe la mijlocul sec. XIX de către Karl Marx şi Fiedrih Hengel, însă începînd cu sec.XX această concepţie se transformă într-o ideologie politică, care se impune treptat mai multor state din lume. Această ideologie a influenţat diferite ţîri, continente şi partide politice. Ideologul principal fiind considerat Karl Marx – el îşi face studiile la Universitatea din Bon la drept însă în scurt timp părăseşte dreptul şi începe să se preocupe de filosofie, scrie teza de doctor la filosofie cu titlul „Deosebirea dintre natur-filosofia lui Democrit şi natur-filosofia lui Epicur”. Face cunoştinţă cu Hengels atunci cind aderă la mişcarea „tinerii hegelieni” această mişcare avea ca scop răspîndirea concepţiei idealiste a lui Hegel prin critica religiei şi discutarea problemei emancipării politice a individului. Karl fiind preocupat mai ales de această problrme abordează subiectul în mai multe articole, analizînd în primul rînd problema înstrăinării sociale. Problema legată de emanciparea politică şi raportul cu religia devine un alt subiect de discuţie, privind emanciparea politică şi emanciparea umană. Pe plan economic, Karl Marx conştientizînd legătura dintre proprietatea privată şi emanciparea socială îşi stabileşte sarcina de a stabili cauzele înstrăinării sociale, evidenţiind pentru aceasta 2 direcţii de investigare:

1. de definit esenţa universală a proprietăţii private drept rezultat al muncii înstrăinate;2. cauzele care au dus la înstrăinarea muncii. Concluzia pe care o face el constă în următoarele:

înstrăinarea economică este înstrăinarea vieţii economice, de aici apar şi obiectivele principale: distrugerea înstrăinării, emaniciparea economică şi politică a omului, înlăturarea proprietăţii private şi a consecinţelor ei pe plan politic, economic, social, etc.

Pentru rezolvarea acestei probleme Karl Marx se sprijină pe dialectica şi materialismul lui Hegel, astfel una dintre ideile esenţiale ale marxismului devine problema socială. În teoria socială, el afirmă că societatea reprezintă un proces, care se află în veşnica schimbare sau perfecţiune. El ajunge la concluzia că societatea a parcurs cîteva etape de evoluţie, astfel el enumără următoarele formaţii social-economice. Din punct de vedere economic: preistorică(primitivă), antică(sclavagistă), medievală(feudală), burgheză, comunistă(socialistă).Modurile de producţie:

1. utilizarea producţiei din natură2. utilizarea sclavilor 3. utilizarea iobagilor de feudali4. apariţia capitalismului, lucrul mecanizatm apariţia salariilor5. nu există proprietate privată, toţi oamenii lucrează colectiv şi se hrănesc de pe această muncă, totul este

comun.

Cauza evoluţiei societă ţii este modul de producţie, ca şi formaţiile social-economice sunt 5 moduri de producţie:

1. Modul preistorică(primitivă),2. antică(sclavagistă), 3. medievală(feudală),4. burgheză, 5. comunistă(socialistă)

Aceste moduri de producţie ne dă posibilitatea să înţelegem schimbarea şi evoluţia în istorie, munca în cazul dat este baza dezvoltării istorice... Astfel procesul de producţie sau modul de producţie conţine 2 laturi:

1. forţele de producţie(individul)2. relaţiile de producţie

Aceste 2 laturi trebuie să joace rolul cel mai important în procesul de evoluţie a societăţii. În ceea ce priveşte relaţiile de producţie elementul caracteristic îl constituie formele de producţie. Astfel Hegels determină următoerele forme sociale:

1. societăţii pristorice îi corespunde forma de producţie gentilică(activitatea economică colectivă)2. societăţii antice(sclavagiste) îi corespunde proprietatea privată asupra sclavului şi a imobilului3. societăţii feudale îi corespunde proprietatea asupra pămîntului4. societăţii burgheze îi corespunde proprietatea asupra pămîntului, imobilului, băncilor, etc.5. societăţii coministe ar trebui să-i corespundă proprietatea comună sau colectivă asupra tuturor ramurilor

economice, politice şi culturale. Această formă de evoluţie a societăţii este una cea mai ideală care ar contribui la înlîturarea lăcomiei, invidiei şi a conflictelor sociale.

Filosofia voinţei. Artur ShopenhaurFilosoful german Artur Shopenhaur s-a născut în Danzing, într-o familie înstărită, din 1803, Artur face o călătorie în Europa şi din 1805, îşi începe stagiul la Hamburg, însă după moartea tatălui său el studiază la universităţile din Bonn şi Berlin, mai întîi medicina, mai apoi filosofia, dă o mare importanţă ştiinţelor naturii şi limbilor vechi greaca şi latina. După absolvire scrie teza de doctor în filosofie cu tema: despre împărţita rădăcină a principiului temeiului suficient. Această lucrare ajunge în mîinile lui Geoter care devine cointeresat de originalitatea concepţiei şi din acest moment Shopenhaur începe să fie influenţat de GOTE. Sub influenţaa acestuia scri lucrarea: „Teoria vederii şi a culorilor”, această perioadă se termină cu publicarea celei mai importante lucrări a gînditorului: „Lumea ca voinţă şi reprezentare”, este o lucrare în care se observă o influenţă a raţionalismului. În 1836 scrie o altă lucrare: „Despre voinţă în natură”, pentru dînsul lumea este o suferinţă, iar omul este o unică mare suferinţă. Shopenhaur este I gînditor european, care a propus o concepţie absolut negativă despre lume şi viaţă în care nu e posibilă fericirea şi în care triumfă răul. Lumea este văzută ca o criză totală a existenţei umane, prin itensificarea contradicţiilor dintre individ societate şi natură. El nu se limitează doar la analiza existenţei ci propune un proiect de eliberare a omului de voinţă. Voinţa consideră gînditorul, stă exclusiv în serviciul corpului, principiul pe care îl pune la baza existenţei Shopenhaur este iubirea generală faţă de oameni, acest principiu poate veni doar prin cunoaşterea naturii voinţei. Argumentarea logică a concepţiei sale metafizice, gînditorul o face în lucrarea lumea ca voinţă şi reprezentare, lucrarea este compusă din 4 părţi:

1. despre lume ca reprezentare, adică teoria cunoaşterii obiectului experienţei şi a ştiiinţei2. despre lume ca voinţă, în care el descrie obiectivele voinţei

3. despre lume ca reprezentare, în care este descrisă ideea platonică, obiectul în discuţie fiind arta4. despre lume ca voinţă, în care este descrisă afirmarea şi negarea voinţei de viaţă la nivelul

autocunoaşterii.

Fiecare parte analizează următoarele probleme:1. teoria cunoaşterii sau limitele raţiunii;2. metafizica naturii;3. metafizica frumosului;4. metafizica moravurilor.

Filosofia vieţii, Nietsche