Institutul de Relaţii Internaţionale din R.Moldova

Catedra: Ştiinţe Politice

Filosofia lui

Immanuel Kant

Referat la Filosofie

al studentei gr. 1TUR1

Stratan Dorina

Consultant:

Doctor conferenţiar

Simion Roşca

Chişinău

1

-2010-

2

Immanuel Kant (n. 22 aprilie 1724, Königsberg/Prusia Orientală - d. 12

februarie 1804, Königsberg), filozof german, unul din cei mai mari gânditori

din perioada iluminismului în Germania. Kant este socotit unul din cei mai

mari filozofi din istoria culturii apusene. Prin fundamentarea idealismului

critic, a exercitat o enormă influenţă asupra dezvoltării filozofiei în timpurile

moderne. În special Fichte, Schelling şi Hegel şi-au dezvoltat sistemele

filozofice pornind de la moştenirea lui Kant. Cei mai mulţi scriitori şi artişti

din vremea lui au fost influenţaţi de ideile sale în domeniul esteticii, operele

lui Goethe, Schiller sau Kleist neputând fi înţelese fără referinţa la

concepţiile filozofice ale lui Kant.

Familie şi mediu

Immanuel Kant se naşte la 22 aprilie 1724 la Königsberg, în Prusia orientală,

unul dintre cei cinci copii, care vor atinge maturitatea, din cei nouă născuţi ai

părinţilor săi; avea o soră mai mare, două surori mai mici şi un frate mezin,

Johann-Henrich. Oraşul său natal era prosper, avea o universitate şi era

deschis comerţului maritim şi deci ţinuturilor cu limbi şi obiceiuri diferite.

Kant va spune despre Königsberg că este un oraş "adaptat dezvoltării

cunoaşterii oamenilor şi a lumii, şi în care, fără a călători, această cunoaştere

poate fi însuşită". Kant va ieşi rareori din oraşul său. Kant provine din

mediul social sărac. Tatăl său era meşter şelar. Mama sa i-a dat o educaţie

riguroasă, pioasă şi deschisă cunoaşterii.

Învaţă să scrie şi să citească în Hospitalschule, o suburbie a oraşului. Contrar

celor invocate de Kant, strămoşii săi nu erau originari din Scoţia, străbunicul

său, Richard Kant, fiind de fapt de origine baltică, născut la Prökuls, oraş

situat astăzi în Lituania. Fiul lui Richard se stabilise ca meşter şelar în

Mamel, unde îl învaţă meseria pe fiul său, Johann-Georg, care se va instala

3

la Königsberg. Cele două fiice ale lui Richard Kant se vor căsători cu

scoţieni şi aceasta e probabil originea credinţei lui într-o ascendenţă

scoţiană. Mama lui Immanuel Kant, Anna-Regina, născută Reuter, originară

din Nürnberg, era la rândul ei fiica unui şelar. Graţie sprijinului unui pastor,

prieten al familiei, Albert Schultz, Kant poate intra la colegiul Frederic

(Fridericianum). Elev strălucit, îşi însuşeşte o bună cunoaştere a autorilor

latini. Învăţământul la colegiu este preponderent religios, în spirit pietist;

regulile erau stricte şi nu existau vacanţe. Fiecare gest al existenţei era

impregnat de acest spirit, lucru redat de Kant în Religia în limitele raţiunii

simple (1793). Fiecare elev trebuia să se trezească la 6 dimineaţa, iar

cursurile începeau la 7. Miercurea şi sâmbăta se făceau cursuri facultative de

matematici, franceză şi poloneză. Studiul limbilor elină şi ebraică era

obligatoriu, alcătuind baza învăţământului teologic. În schimb, nu se predau

ştiinţele naturii şi istoria. Profesorul său, Heydenreich, îi va deschide gustul

pentru literatura latină clasică.

[modifică] Tinereţe

În toamna anului 1740, în vârstă de 17 ani, intră la Universitatea din

Königsberg la Facultatea de Teologie, la care urmează şi cursuri de filozofie,

fizică, matematică. Mentorul său a fost Martin Knutzen care l-a îndrumat

spre studiul filosofiei lui Wolff şi al fizicii lui Newton. Kant se orientează

spre secţiunea clasică, Lateinschule. Disciplinele principale erau latina (până

la 20 de ore săptămânal) şi teologia (în sens de studiu al catehismului); se

familiarizează cu filozofia lui Leibniz. De aici dragostea lui Kant pentru

poezia latină şi aversiunea faţă de formalismul cultului religios. Kant va

lucra trei ani la Reflecţii asupra unei veritabile evaluări a forţelor vii,

lucrare care va fi imprimată în 1746 dar a cărei versiune definitivă datează

din 1749. În 1747 părăseşte universitatea înainte de a obţine toate gradele,

4

din pricina morţii tatălui său. Devine astfel preceptor în familii nobile şi

burgheze din împrejurimile Königsbergului. În perioada 1747-1750 lucrează

în satul Judtschen, foarte aproape de Gumbinnen, unde se ocupă de educaţia

fiului pastorului Andersch. În 1750, în timpul verii, merge în cealaltă

extremitate a provinciei, la Osterode, unde îşi găseşte un post de preceptor în

familia unui proprietar de pământuri, Major von Hülsen, care îi

încredinţează educaţia a trei tineri. Apoi devine preceptor la contele de

Keyserling, pe lângă contesa de Keyserling, care va schiţa şi primul portret

cunoscut al lui Kant. Întors la Königsberg, scrie Cosmogonie, sau eseu

asupra deducţiei originii Universului, a formării corpurilor cereşti şi a

cauzelor mişcării pornind de la legile mişcării universale a materiei şi ale

lui Newton. În 1754, Putem şti dacă Terra îmbătrâneşte din punct de vedere

fizic? şi, în 1755, Istoria universală şi teoria cerului sau eseu asupra

concepţiei şi originii mecanice a ansamblului Universului după principiile

lui Newton. Lucrarea din urmă a apărut anonim în primăvara lui 1755 şi

conţinea o dedicaţie pentru regele Frederic II, dar editorul dă faliment şi

lucrarea nu apare la data prevăzută.

Filosofia-Immanuel Kant, Ideea unitatii absolute a subiectului ganditor, a seriei conditiilor, a tuturor obiectelor gandirii in genere sufletul, lumea si Dumnezeu, Aristotel-Kant-Hegel

Immanuel Kant

Nascuta ca cel mai frumos dar pe care zeii l-au facut oamenilor,

filosofia a aparut ca raspuns la intrebari: ce este existenta; care este raportul

dintre existenta subiectiva si cea obiectiva; cum se constituie valoarea de

adevar si bine, frumos si dreptate; care sunt cauzele nefericirii omului pe

pamant; ce este fericirea. In jurul acestor probleme s-a constituit filosofia

incercand sa dea raspunsuri, filosofia vizand raportul omului cu lumea, cu

5

existenta. Filosofia incearca sa explice in ce consta conditia umana,

conceptul de conditie umana, deasemenea situatiile obisnuite si cele limita.

In acelasi timp filosofia se preocupa de locul si rolul omului, il ajuta pe

acesta sa ierarhizeze lumea. Filosofia il ajuta pe om sa stabileasca in

cunostinta de cauza de ce oamenii opteaza pentru anumite ralieri. Filosofia il

ajuta pe om sa se cunoasca pe sine, sa-si formeze o constinta de sine, care

sunt propriile sale ralieri, dar raportata la realitatea sociala, sa-si formeze

constiinta alteritatii care este constiinta respectului pentru ceilalti alaturi de

care traieste. Problemele teoretice ale filosofiei sunt in legatura in principal

cu raportul dintre existenta obiectiva si existenta subiectiva. Raportul a fost

numit ca fiind problema fundamentala a filosofiei. Pentru Kant problema

fundamentala a fost : “Cum pot sa gandesc unitar cerul instelat deasupra mea

si legea morala din mine.” tq354u8351tqqb

Immanuel Kant se naste la 22 aprilie la Königsberg, capitala Prusiei

Orientale, ca fiu al selarului Johan Georg. Elev la "Colegium

Fredericianum", este remarcat de timpuriu de directorul acestei institutii,

Franz Albert Schultz, care il sprijina in timpul studiilor. In 1740 se inscrie la

Universitatea din Königsberg, la Facultatea de filosofie; studiile le face in

grele conditii materiale, fiind nevoit sa paraseasca universitatea in 1746.

Este perceptor in familii instarite, reusind sa economiseasca niste bani cu

care publica mai multe lucrari. Dintre acestea, una trecuta aproape

neobservata in acel moment, in care aplica principiile lui Newton si la

originea sistemului solar, nu numai la structura lui actuala, este inrudita cu

cosmogonia elaborata de Laplace patruzeci de ani mai tarziu, de unde si

denumirea de "teoria Kant-Laplace". Abilitat ca privat-docent, tine prelegeri

la universitate dar si acasa, imbratisand cu timpul tot mai multe domenii:

logica, metafizica, matematica, mecanica si fizica teoretica, etica, dreptul

natural, pedagogia. Cursurile erau populare, Kant descifrandu-le studentilor

6

sistemele filosofice ale lui Leibniz, Hume, Wolff dar si legile naturii

descoperite de Newton si Kepler. In 1765 este numit, prin decretul regelui

Friederich al II-lea, ajutor de bibliotecar la biblioteca palatului din

Königsberg iar cinci ani mai tarziu este numit profesor "ordinarius",

promovare sprijinita cu caldura de protectorul sau, baronul von Zedlitz,

ministrul prusian al cultelor si instructiei. In 1781, dupa ce cu un an mai

inainte fusese ales membru al senatului academic al universitatii, apare opera

sa filosofica fundamentala "Critica ratiunii pure", dedicata "Excelentei Sale

Ministrului Regal de Stat Baron von Zeidlitz". In urma unei recenzii

nesemnate (ulterior denumita "Garve-Feder", dupa numele celor doi

responsabili) ─ recenzie care-i face mult sange rau filosofului ─ si pentru a-

si face mai inteligibila conceptia, se decide sa elaboreze o versiune

prescurtata si mai accesibila a "Criticii" in anul urmator. In 1785, un tanar

profesor de la Marburg ii scrie lui Kant ca intentioneaza sa-i expuna sistemul

de la catedra; la Jena este editata o revista care propaga filosofia kantiana.

Tot in acel an, Kant publica mai multe lucrari, unele despre antropologie si

filosofia istoriei, care il preocupa in legatura cu etica, pentru prima oara

fundamentata de el teoretic in "metafizica moravurilor". In 1788 apare

"Critica ratiunii practice", expunere fundamentala a principiilor morale

kantiene. Partea finala a trilogiei, "Critica facultatii de judecare" va aparea

doi ani mai tarziu, in 1790. In jurul acestui an aproape nu era universitate

germana care sa nu aibe printre profesorii ei de filosofie si un kantian. La

raspandirea acestei filosofii a contribuit din plin Friedrich Schiller, pe atunci

profesor "extraordinarius" de filosofie la Jena. Scrierile si articolele din anii

1791-92 pregatesc si se integreaza in lucrarea din 1793, "Religia in limitele

ratiunii", lucrare care va produce un conflict intre Kant si Ministerul

cultelor. Furiosi ca scrierea satiriza anumite idei religioase si fiindca autorul

reusise sa ocoleasca cenzura lor, cenzorii din Berlin si noul ministru al

cultelor, Wollner, prezinta cazul regelui Friedrich Wilhelm al II-lea ─

7

urmasul retrograd al luminatului Friedrich al II-lea ─ care cere sa se ia

masuri energice impotriva iluministilor, cu referire directa la "scrierile

vatamatoare ale lui Kant". Ordinul emis ulterior ii va interzice filosofului sa

se mai ocupe cu asemenea probleme. In 1796 isi tine ultima din prelegerile

sale publice, ultima lectie de logica, incheindu-si activitatea didactica de mai

bine de patru decenii. Este ales academician de onoare al Academiei de

stiinte din Sankt-Petersburg (1794) si membru al Academiei din Sienna in

1798; in acelasi an incepe sa se planga de slabirea facultatilor sale

intelectuale. Ele continua sa se deterioreze in ultimii ani de viata, incercarile

sale perseverente de a mai crea ceva dovedindu-se zadarnice. In octombrie

1803 are un atac de inima iar dupa o agonie cu pierderea continua a

memoriei, sufera o prabusire iremediabila a inteligentei. Moare in 12

februarie 1804, pe la orele 11, fara sa sufere, ultimele cuvinte pe care le-a

mai putut pronunta fiind: "Er ist gut" ─ e bine. Pe unul din peretii cavoului

au fost scrise cuvintele din celebra fraza cu care incepe "Incheierea" "Criticii

ratiunii practice": "Cerul instelat deasupra mea si legea morala in mine".

"Critica ratiunii pure" apare in primavara anului 1781, Kant savarsind

o adevarata revolutie prin mutarea perspectivei de la obiectul demn de a fi

cunoscut la insasi capacitatea cunoasterii. Se modifica astfel, in mod decisiv,

metoda de pana atunci a metafizicii, in sensul precumpanirii metodei critice

sau transcendentale asupra metafizicii ca sistem final. Pentru a face aceasta,

in conditiile unei rupturi cu metodele de pana atunci, sunt supuse unei

analize critice insesi facultatile cognitive, componentele ratiunii pure. Kant

isi propune sa faca trecerea de la ontologia dogmatica de pana la el, la o

epistemologie critica, o investigare a instrumentelor cunoasterii. Pentru a fi

pura, aceasta cunoastere trebuie validata logic, conceptual, independent de

orice experienta si conditionand orice experienta. Cunoasterea este una

transcendentala. Transcendentalul este termenul central pe care isi

8

intemeiaza Kant gandirea: el elaboreaza o critica transcendentala, o metoda

transcendentala, tinde catre un sistem transcendental; este baza constructiei

sale conceptuale si filosofice, nucleul la care pot fi reduse si din care trebuie

desfasurate critica ratiunii pure dar si sistemul ratiunii pure. Transcendentul

este principiul a carui aplicare trece de hotarele experientei posibile,

depasind experienta, depasind ceea ce este cognoscibil. Cunoasterea

transcendentala se ocupa cu modul nostru de cunoastere a obiectelor, acesta

fiind posibil a priori; orice cercetare care are ca obiect intuitii, categorii si

idei a priori este transcendentala. A priori adica in mod absolut independent

de orice experienta si facand posibila experienta; din punct de vedere

gnoseologic, ofera o posibilitate de validare non-empirica; din punct de

vedere estetic, ofera posibilitatea validarii empiricului pe baza non-empirica

a facultatii de judecare.

Gnoseolog si epistemolog, Kant nu a ocolit nici problematica

ontologica; a imaginat realitatea pe de o parte ca fenomen iar pe de alta ca

lucru in sine, noumenon, existenta a intelectului. Fenomenul este realitatea

sensibila ca obiect al intuitiei sensibile; lucrul in sine este realitatea absolut

suprasensibila, deci incognoscibila, care poate fi gandita numai de intelect,

fiind o existenta exclusiv a intelectului. Cognoscibil este numai fenomenul,

lucrul in sine ─ desi real ─ este incognoscibil, este posibil doar de gandit.

Cunoasterea este o sinteza activa a datelor empirice, colaborare intre

sensibilitate si intelect, drumul trecand de la simturi, prin intelect la ratiune.

Cunoasterea transcendentala se ocupa de modalitatea pe care o adoptam in

cunoastere, cu conditia ca aceasta sa fie posibila a priori. Cunoasterea

absolut pura este aceea in care nu se amesteca nici o experienta sau senzatie,

fiind posibila complet a priori. Prin cunoastere teoretica se cunoaste ceea ce

este; prin cunoastere practica se reprezinta ceea ce trebuie sa fie.

9

Cunoasterii prin simturi ii corespunde estetica; cercetarea intelectului

este asigurata de analitica; ratiunea este ghidata de dialectica (in sensul

folosirii abuzive a logicii, o logica a aparentei inselatoare). Analitica

transcendentala si dialectica transcendentala se insumeaza intr-o logica

transcendentala, care, spre deosebire de logica formala, face abstractie

numai de elementele empirice ale cunoasterii, nu si de orice continut al ei.

Pentru a putea delimita cunoasterea pura de cea empirica, estetica

transcendentala se bazeaza pe o intrebare (cum sunt posibile judecati a

priori?) care capata apoi infatisari particulare (cum este posibila matematica

pura?). Spre deosebire de judecata analitica (care este o judecata explicativa,

al carei predicat doar lamureste subiectul, neimbogatind insa cunostinta),

judecata sintetica este una extensiva, in care predicatul se adauga

subiectului, adaugandu-i ceva la continut si in felul acesta largeste

cunostinta. Aceasta imbogatire este dovedita de Kant mai intai la nivelul

esteticii transcendentale, al cunoasterii sensibile a priori prin geometria pura

si aritmetica pura. Formele intuitiei pure a priori sunt spatiul si timpul, ele

fiind functii ale sensibilitatii, conditii subiective ale tuturor fenomenelor,

care dispun de o obiectivitate a priori; ele nu sunt transcendente ci deriva din

sensibilitate, structureaza sensibilul.

Posibilitatea existentei judecatilor sintetice a priori in raport cu

experienta, cu natura si cu stiintele naturii, este supusa de Kant investigatiei

in analitica transcendentala. Pentru a cunoaste teoretic natura fizica, este

folosit intelectul, prima facultate de cunoastere, facultate propriu-zisa de

cunoastere, facultate a conceptelor, regulilor, generalului si generalizarii.

Intelectul este cel care uneste prin concepte diversul in obiect, gandeste

obiectul intuitiei sensibile, subsumeaza reprezentarile dupa anumite reguli si

descopera unitatea fenomenelor pe baza acestor reguli. Intelectul ramane

legat de fenomenele generalizate, dependent de o folosinta netranscendenta

10

in raport cu ele, avand astfel de-a face cu fenomene, nu cu noumene, iar tot

ce face este sa ofere legi a priori naturii in vederea cunoasterii ei intr-o

experienta posibila. Pentru aceasta, potrivit lui Kant, se folosesc 12

categorii, trei cate trei dupa cantitatea, calitatea, relatia si modalitatea

judecatilor, categoriile nefiind altceva decat concepte pure ale intelectului. In

acest context vede Kant necesitatea nevoii de conlucrare intre intuitii si

concepte, intre sensibilitate si intelect ca o tentativa de unire a empirismului

si rationalismului. Limitarea cunoasterii prin concepte la o lume strict

sensibila, fennomenala, fara acces la lumea suprasensibila, pe de o parte

leaga organic intelectul de sensibilitate iar pe de alta parte face dificila

trecerea de la intelect la ratiune, de la cunoasterea propriu-zisa la gandirea

propriu-zisa. Categoriile, ca pure concepte ale intelectului, au o origine

subiectiva, ca si spatiul si timpul ─ forme ale intuitiei. Conditiile posibilitatii

experientei sunt si conditii ale posibilitatii obiectelor experientei; totul se

legitimeaza prin unitatea transcendentala a constiintei de sine : subiectul este

conceput epistemologic si raportat la constiinta.

In cadrul dialecticii transcendentale, daca obiectul intelectului este

sensibilitatea, obiectul ratiunii sunt cunostintele intelectului; sintetizand,

intelectul uneste fenomenele prin reguli iar ratiunea raporteaza aceste reguli

la propriile ei principii. Ratiunea este asadar o facultate a principiilor, a

judecarii dupa principii; aceste principii raman intr-o pozitie transcendenta

fata de fenomene, fata de real. Dupa cum categoriile sunt concepte originare

pure ale intelectului, conceptele rationale pure ale ratiunii devin Ideile.

Ideea ramane un concept al gandirii, gandit nu cunoscut, iar gandirea

pura desavarseste cunoasterea fara sa o imbogateasca. Kant delimiteaza trei

Idei pure ale ratiunii:

-Ideea unitatii absolute a subiectului ganditor;

11

-Ideea unitatii absolute a seriei conditiilor;

-Ideea unitatii absolute a tuturor obiectelor gandirii in genere: sufletul,

lumea si Dumnezeu.

Dialectica transcendentala delimiteaza aceste Idei si sistemul lor,

supunand unei critici erorile disciplinelor care se ocupasera de aceste Idei,

pe care le-au presupus ca obiecte reale ─ deci cognoscibile: "psihologia

rationala", "cosmologia rationala" si "teologia rationala". Potrivit conceptiei

kantiene, cauzalitatea dupa legile naturii nu este singura cauzalitate a

fenomenelor; mai trebuie admisa o cauzalitate prin libertatea celui care

gandeste. Apare astfel al doilea sens al libertatii, cel moral. Rezolvarea

antinomiei dintre cele doua cauzalitati este posibila prin distinctia dintre

fenomen si noumen: intrarea in lumea libertatii obliga la eliberarea de sub

legile sensibilitatii din fenomenalitatea empirica in favoarea unei lumi

inteligibile, a legiferarilor practice ale ratiunii. Noumenul nu poate fi

cunoscut, ci gandit si regandit, in intentia apropierii de absolutul pe care nu-l

va putea atinge vreodata. Ratiunea nu cunoaste, ea numai faciliteaza

cunoasterea prin intelect. Kant ajunge la trei celebre intrebari, in care se

rezuma intreg interesul sau filosofic:

- Ce pot sti?

- Ce trebuie sa fac?

- Ce-mi este ingaduit sa sper?

La prima intrebare, pur teoretica, a raspuns in "Critica ratiunii pure".

La a doua va raspunde in "Critica ratiunii practice" iar la cea de-a treia in

"Religia in limitele ratiunii", aparuta in 1794.

12

Filosofia, ca legislatie a ratiunii omenesti, cuprinde ─ in acceptia

filosofiei kantiene ─ numai doua obiecte : natura si libertatea, legea naturii si

legea morala, ceea ce este si ceea ce ar trebui sa fie; sistemul filosofic

kantian este obtinut sub carmuirea ratiunii.

"Critica ratiunii practice", aparuta in 1788, este expunerea

fundamentala a principiilor morale kantiene. Daca ratiunea pura se ocupa cu

obiecte ale facultatii de cunoastere, ratiunea practica se ocupa de principiile

determinante ale vointei, "care este o facultate de a produce obiecte

corespunzatoare reprezentarilor sau cel putin de a se determina pe sine la

producerea acestora, adica de a-si determina cauzalitatea" (1, pag.70). Omul

este parte a naturii ─supus cauzalitatii ei─ dar si fiinta rationala, morala,

libera; dedublarea omului intr-unul sensibil, empiric si altul suprasensibil,

rational, corespunde dedublarii naturii in fenomen si noumen. In raport cu

moralitatea se pastreaza dualitatea empiric-rational, cu dominarea ratiunii, a

suprasensibilului, a moralitatii. Omul trebuie sa se elibereze de sub imperiul

instinctelor, inclinatiilor, pasiunilor prin autonomia vointei si sa-si creeze

propria sfera de legi morale prin autonomia vointei. Autonomia de sine a

vointei, institutoare de legi morale, este echivalenta libertatii de sine a

omului ca noumenon. Moralitatea apare ca o legiferare de sine ideala,

constrangatoare, imperativa, cu efect de cenzura si de purificare in raport cu

tot ce este in om sensibil, afectiv, instinct, pasional. Alaturand naturii

morala, Kant stabileste libertatea ca temei al unei alte lumi, suprasensibila si

morala, autonoma, scoasa din orice sir temporal si cauzal, care se determina

pe sine prin vointa, excluzand cauzalitatea, naturalul: libertatea coincide

constrangerii de sine la libertate, o determinare de sine a vointei prin legea

morala. Legea morala nu exprima decat autonomia ratiunii pure practice,

adica a libertatii, o lege a cauzalitatii prin libertate; este legea care ne

determina ca fiinte inteligibile, in virtutea libertatii, fiind o conditie rational-

13

morala pentru utilizarea libertatii si prin care devenim constienti de libertate.

Legea practica morala nu are alt mobil decat demnitatea de a fi fericit:

"conformitatea deplina a vointei cu legea morala inseamna sfintenie, o

perfectiune de care nu este capabila nici o fiinta rationala din lumea

sensibila, in nici o clipa a existentei ei" (1,pag.129).

Omul ca scop suprem, ca valoare de sine, ramane principala

preocupare; la Kant nu religia genereaza morala, ci morala duce la religie iar

binele la credinta. Aceasta inversare intemeiaza totul pe morala, adica pe

om, fara un amestec al divinitatii. Datoria inteleasa ca o constrangere

practica, o necesitate obiectiva care deriva din legea morala si din

obligativitatea respectarii ei este principiul suprem de moralitate si virtute,

contrapusa oricarei porniri instinctuale si naturale, opusa iubirii de sine si

fericirii personale. Kant recunostea nu numai lupta dintre principiul bun si

cel rau din natura umana, dar si un "rau radical" al ei originar. Regandirea

raului ca posibil motor al progresului, in temeiul unitatii si a luptei

contrariilor, devine un laitmotiv al filosofiei si artei epocii moderne. Binele

se obtine prin subordonarea fericirii fata de moralitate, ca o consecinta

conditionata dar necesara a moralitatii: suntem a priori determinati prin

ratiune sa producem binele, este moral sa producem binele prin libertatea

vointei. Binele suprem este scopul actiunii practice, scopul final spre care

tindem, stabilit de legea morala; el este posibil prin libertate si trebuie

realizat in lume prin libertate.

Pentru Kant, absolutul exista in cadrul vietii umane si in raport cu ea,

ca absolut al moralitatii omului drept fiinta noumenala. Lumea umana este o

lume a valorilor, a unor certificari, configurari si instituiri valorice prin

libertate. Prin ratiunea practica omul se poate proiecta in absolut, dincolo de

14

limitele ratiunii teoretice, construindu-se ca fiinta libera in lumea pe care o

poate gandi prin ratiunea sa.

In 1790 aparea partea finala a marelui triptic, "Critica facultatii de

judecare". Facultatea de judecare este mijlocitoare intre intelect si ratiune,

datorita capacitatii ei de a situa legile particulare sub dominarea unor legi

mai inalte, desi empirice. Este facultatea subsumarii particularului sub

general, facultatea de a gandi particularul ca fiind cuprins in general.

Subsumarea poate fi determinativa (cand este dat generalul caruia i se

subsumeaza particularul) si reflexiva (cand este dat particularul si trebuie

descoperit generalul). Pe Kant il interesa numai facultatea de judecare

reflexiva cu subdiviziunile ei:

- facultatea de judecare estetica, adica facultatea de a judeca

finalitatea formala sau subiectiva prin sentimentul de placere si neplacere;

- facultatea de judecare teleologica, facultatea de a judeca finalitatea

reala, obiectiva a naturii prin intelect si ratiune.

Estetica si teleologia mijlocesc intre natura si morala; teleologia

completeaza mai cu seama natura, respectiv judecata asupra naturii iar arta

intregeste moralitatea si libertatea.

Teleologia face trecerea de la stiintele naturii la o teologie inteleasa

tot ca efect al moralei, nu al stiintei. Experienta conduce facultatea de

judecare la conceptul unei finalitati obiective si materiale, la conceptul de

scop al naturii, care poate fi utilitatea (sau folosul) sau ca mijloc pentru

utilizarea finala a altor cauze. Un obiect este posibil numai ca scop; ratiunea,

ca facultate de a actiona conform scopurilor (o vointa), iar obiectul prezentat

ca posibil numai prin ratiune, ar putea fi considerat posibil numai ca scop.

Un obiect este produsul unei cauze rationale, deosebita de materia acestui,

15

cauza a carei actiune este determinata prin ideea ei despre un intreg posibil

prin intermediul acestor parti. Finalitatea nu este un principiu constructiv,

drept pentru care nu poate intemeia o stiinta a naturii; ea indeplineste un rol

regulativ. Organicul natural, valorificat in formele sale printr-o judecata

teleologica, deschide perspectiva estetica, axata pe rolul de liant al omului

intre natura si cultura.

Estetica este conceputa ca o analiza a facultatii destinate investigarii

sentimentului specific de placere, rezultand din armonia dintre imaginatie si

intelect fata de reprezentarea unui obiect, avandu-se in vedere raportul

reprezentarii fata de simtamantul de placere sau neplacere. Prin teleologie,

forma obiectului este judecata in simpla reflexie asupra ei, fara vreun

concept al obiectului, ca fiind cauza a placerii produsa de reprezentarea unui

astfel de obiect. Facultatea de judecare estetica este o facultate deosebita, in

masura sa judece obiectele in temeiul unor reguli si nu dupa concepte, o

facultate care nu contribuie cu nimic la cunoasterea obiectelor si nu apartine

decat criticii subiectului care judeca. Sentimentul de placere sau neplacere se

interpune intre facultatile de cunoastere si facultatea de a dori, iar arta intre

natura si libertate. Kant si-a elaborat estetica pornind de la pozitia pe care o

ocupa frumosul si arta derivate din facultatea de judecare, o facultate

mediatoare intre intelect si ratiune. In cadrul acestei estetici, frumosul ne

place pur si simplu, nu prin impresia simturilor, nici prin concept. Frumosul

este descris prin determinantii judecatii:

- calitativ, frumosul este obiectul unei satisfactii fara nici un interes;

- cantitativ, este universal valabil;

- ca relatie, reprezinta o finalitate subiectiva;

- ca modalitate, este necesar ca obiect al unei satisfactii generale.

16

In aprecierea frumosului, facultatea de judecare estetica raporteaza

imaginatia la intelect pentru a o pune de acord cu conceptele lui; aceeasi

facultate este raportata la ratiune in vederea unui acord subiectiv cu ideile

acesteia, pentru a produce o dispozitie a sufletului conforma cu dispozitia

determinata de influenta moralitatii asupra sentimentului. Judecata despre

frumos se bazeaza pe un sentiment particular de placere produs de obiect dar

trebuie totodata sa-si descopere acele principii a priori prin care placerea sa

se lege de reprezenterea respectivului obiect la orice alt subiect. Facultatile

necesare pentru arta frumoasa sunt imaginatia, intelectul, spiritul si gustul. O

atentie deosebita acorda Kant spiritului, ca principiu sufletesc activ prin care

se intruchipeaza ideile estetice.

Dintre formele de expresie, poeziei ii este atribuit cel mai inalt rang;

ea extinde si intareste sufletul, se ridica estetic pana la idei, isi probeaza

libertatea, contempla si apreciaza natura, ca fenomen, ca schema a

suprasensibilului. Muzica este asezata pe o treapta imediat urmatoare

poeziei, datorita atragerii si emotionarii sufletului, in calitatea ei de limba

universala a afectelor; ea comunica idei estetice printr-un acord al

senzatiilor, armonic si melodic. Ca joc de senzatii, este insa pe ultimul loc,

preferandu-i-se artele plastice, avand in vedere cunoasterea prin facultatea

de judecare. Kant este un critic rationalist al rationalismelor, un adept al

specificitatii frumosului si artei, interesat de acestea de dragul intregirii

facultatilor superioare de cunoastere.

Kant s-a dovedit un mare filosof al moralitatii, cel mai important dupa

Aristotel si probabil, cel mai original, "Aristotel-Kant-Hegel reprezinta linia

filozofica a separatismului celui mai categoric intre arta si filozofie, a

respingerii principiale a tuturor formelor de filozofie aforistica,

metaforizanta, fabulatorie, mitizanta" spune Stefan Augustin Doinas in

17

prefata la "Asa grait-a Zarathustra" (2, pag.5). Performanta nepieritoare a lui

Kant, echivalenta cu o rasturnare revolutionara a stiintei despre demnitatea

umana, consta in centrarea acesteia pe libertate si pe deducerea ei din

libertate. De la descoperirea libertatii ca definitorie pentru om si umanitate

putem data adevaratul inceput al constiintei umane de sine.

Bibliografie 

1.Kant, I. , Despre frumos si bine, Editura Minerva, Bucuresti ,1981.

2.Nietzsche, F. Asa grait-a Zarathustra, Editura Humanitas, Bucuresti

. 2000.

3.Rosca, I.N., Filosofie, Editura Eficient , Bucuresti ,1997.

18

Spatiul si Timpul in Viziunea lui Immanuel Kant

Postat de neagu alexandra în Noiembrie 29, 2009 la 5:11am

Vezi blogul lui neagu alexandra

Inca din perioada lor incipienta, cele doua moduri de gandire – filosofia si stiinta– s-au aflat in stransa legatura, gandirea speculativa fiind intotdeauna tributara descoperirilor din domeniul stiintelor naturii.Astfel, chiar Thales , considerat din punct de vedere cronologic, primul filosof european, isi fondeaza teoria care i-a adus acest statut pe o realitate (demonstrata acum experimental) pe care grecii antici au intuit-o cu mai bine de doua milenii si jumatate in urma : primele forme de viata au aparut in apa, aceasta fiind neincetat si una dintre conditiile esentiale vietii. Pe de alta parte, Pitagora si pitagoricii au avut ca punct de plecare in demersul lor metafizic relatiile matematice si armonice , pe care ei insisi le studiau.Facand un salt in timp, Kant nu ar fi putut sa-si elaboreze sistemul expus in lucrarile sale, daca nu ar fi existat fizica lui Newton ; cu siguranta ca nici marii filosofi ai secolelor XIX-XX (dintre care F. Nietzche, B. Russell , K. Popper, sau chiar J. P. Sartre) nu ar fi putut scrie asa cum au facut-o daca stiinta ar fi fost retrograda. Insa – idee venita chiar din interiorul « doctrinei » , cum s-ar exprima J. G. Fichte – « filosofia ajunge mereu cu un ceas in urma ».De-a lungul istoriei , filosofia a propus, stiinta a descris, iar filosofia stiintei a explicat fenomenele si conditiile lor de posibilitate. Poate ca raspunsuri la intrebarea « Cum este posibila viata ? » constitue, de asemenea, una dintre preocuparile primordiale ale stiintei si filosofiei. De asemenea, dintre toate ramurile filosofiei, reflectia despre spatiu si timp este cel mai strans legata de natura teoriei fizice.Ma voi opri, asa cum preconizeaza si titlul eseului , asupra problematicii spatiu-timp, privita din perspectiva filosofului Immanuel Kant.Primul pas facut spre o filosofie critica a fost « Disertatia Inaugurala » . In aceasta lucrare, Kant expune pentru prima data conceptia sa referitoare la spatiu si timp, conform careia putem avea o cunoastere a priori a spatiului si a timpului numai pentru ca ele sunt forme impuse de propriile noastre minti asupra experientei.O relatare mult mai vasta se regaseste in « Critica ratiunii pure ». In partea intai a « Teoriei transcendentale a elementelor » , denumita « Estetica transcendentala », Kant expune in prima sectiune conceptiile despre spatiu, pentru ca in cea de-a doua sectiune sa vorbeasca despre timp. Dar, inainte de a relata convingerile filosofului asupra celor doua notiuni, este necesara intelegerea terminologiei folosite de catre autor. De aceea voi trece in vedere, prezentand foarte succint, cateva dintre ideile de baza ale filosofiei kantiene.« Estetica trancendentala » face referire la cunoasterea senzoriala. Marele merit al lui Kant este, pe linie gnoseologica, acela de a fi separat cu strictete sensibilitatea de intelect, spre deosebire de empiristii senzualisti englezi.Potrivit lui Kant, Estetica sa reprezinta o izolare a sensibilitatii de intelect. Ea are in acelasi timp si un caracter transcendental, adica desemneaza cunosterea ce se ocupa nu de obiecte, ci de modul in care noi ajungem la cunosterea acestor obiecte, deci o raportare nu la esenta, ci la fenomen. De asemenea, o cunostinta transcendentala tine fie de sensibilitate, fie de intelect.Rezulta din toate acestea ca transcendentalul e parte a domeniului cunoasterii, deci al subiectivitatii, si nu al obiectivitaii.Noutatea adusa de filosof acestei conceptii consta in faptul ca transcendentalul presupune un mod de cunoastere a priori, deci inainte de confruntarea subiectului cu obiectul.Un alt concept specific filosofiei kantiene este intuitia. Acesteia ii este atribuit rolul de a realiza o legatura directa, nemijlocita intre cunoastere si obiectele cunoasterii. Pentru ca aceasta sa isi indeplineasca rolul avem nevoie de un obiect al cunoasterii care sa ne afecteze simtirea indiferent in ce mod.Intervine aici un nou concept ce isi cere definitia si anume sensibilitatea, sau altfel spus, capacitatea de a primi reprezentari prin modul in care suntem afectati de obiecte. Acest efect pe care obiectul il savarseste asupra sensibilitatii va purta numele de senzatie (obiectul este ceea ce ne produce senzatii).Prin referirea ei la o anumita senzatie, intuitia capata caracter empiric, iar obiectul nedeterminat al acestei intuitii empirice se numeste fenomen. In calitatea sa de obiect, fenomenul are doua componente: materie-corespunzatoare senzatiei si data a posteriori- si forma-adica modul de organizare a diversitatii senzoriale in cadrul sensibilitatii, data a priori.Kant considera ca exista reprezentari sau intuitii pure , independente de orice senzatie, altfel spus ca exista forme pure ale sensibilitatii, independente de materie, deci si de prezenta obiectului cunoasterii. Aceste forme pure a priori ale sensibilitatii sunt spatiul si timpul.Ce este spatiul ? In general, raspunsurile privitoare la aceasta intrebare sunt nemultumitoare (exemplu : o substanta), mergand uneori pana la autoironie : « un nimic cu trei dimensiuni » (Spencer).Spatiul este un mediu omogen si infinit in care sunt situate obiectele sensibile . El aminteste de una dintre calitatile prime ale substantei si anume intinderea sau extensiunea. Dar, distinctia dintre cele doua dimensiuni este clar evidenta : spatiul are trei dimensiuni, intinderea doar doua ; aceasta din urma este o suprafata, in timp ce spatiul este un volum. Kant considera spatiul ca fapt de intuitie indivizibila, pe cand intuitia corespunde unei suprafete materiale infinit divizibile. Notiunea de spatiu este asadar o notiune cantitativa, care nu poate fi inteleasa pe plan intelectual. Contrar acestuia intinderea este masurabila si se desfasoara cu exactitate prin raportul dintre obiecte.

citate

Două lucruri umplu sufletul cu veşnic nouă şi adâncă admiraţie şi veneraţie cu cât

mai des şi mai stăruitor gândirea umană se îndreaptă spre ele: cerul înstelat

deasupra mea şi legea umană în mine

Când dreptatea piere, nu mai este nimic care să poată da preţ vieţii oamenilor.

19