filosofia stiintei

44

Click here to load reader

Upload: camicami55

Post on 11-Aug-2015

151 views

Category:

Documents


11 download

TRANSCRIPT

Page 1: Filosofia Stiintei

FILOSOFIA STIINTEICURS INTERDISCIPLINAR

Cursul isi propune sa largeasca orizontul de cunoastere al studentilor cu pregatire de baza in stiinte sau inginerie in probleme privind modul de constituire a diferitelor discipline stiintifice. Desi un tel major al expunerii consta in a sugera rolul esential pe care consideratiile filosofice l-au avut in practica stiintei si in cristalizarea a ceea ce numim astazi spirit stiintific, un spatiu considerabil este rezervat istoriei stiintei si discutarii semnificatiei diferitelor teorii stiintifice. Motivul este ca pentru a aduna un strop de filosofie a stiintei este nevoie de o lunga istorie a stiintei. Descoperirile din stiinta vor fi prezentate pe fondul istoric si filosofic in care au aparut. Totodata, cursul isi propune familiarizarea studentilor cu principalele curente din filosofia contemporana a stiintei, prilej cu care vor avea ocazia sa-si formeze si eventuale opinii personale privind semnificatia diverselor cunostinte stiintifice de care dispun ca urmare a cursurilor de specialitate. Cursul se doreste o prezentare sintetica, la nivel informal, a conexiunilor dintre filosofie si stiintele fundamentale, asa cum sunt acestea din urma cunoscute de catre studentii facultatilor cu profil tehnic.

In bibliografia alaturata lucrarile nu sunt prezentate in ordine alfabetica. In locul acestui criteriu l-am preferat, pe cat a fost posibil, pe cel al gruparii tematice. Trebuie adaugat faptul ca lucrarile aflate pe primele trei pozitii din lista au un statut special fata de celelalte, ele jucand rolul de cadru general pentru structura cursului propus. Ca atare, textul prelegerilor care urmează va conţine alături de tratarea sintetică a diverselor teme şi ample fragmente preluate cu precădere din lucrările menţionate.

BIBLIOGRAFIE GENERALA

1

Page 2: Filosofia Stiintei

I. James T. Cushing, Concepte filosofice in fizica; relatia istorica dintre filosofie si teoriile stiintifice, Ed. Tehnica, Bucuresti, 2000.

II. H.Schnadelbach, E.Martens(Editori), Filosofie-Curs de bază, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1999.

III. Alexander Hellemans, Bryan Bunch, Istoria descoperirilor stiintifice, Ed. Orizonturi, Bucuresti, 1998.

IV. Marie-Dominique Popelard, Denis Fernant, Marile curente in filosofia stiintelor, Ed. Institutului European, Iasi, 1999.

V. Michel Courdacher, Marile notiuni filosofice: cunoasterea, ratiunea, stiinta, Ed. Institutului European, Iasi, 1999.

VI. Thomas Brody, Fizica si filosofie, Ed. Tehnica, Bucuresti, 1996.VII. Ilie Parvu, Teoria stiintifica, Ed. Stiintifica si Enciclopedica,

Bucuresti, 1981.VIII. Ilie Parvu, Arhitectura Existentei, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1990.IX. Henry Poincare, Stiinta si metoda, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1998.X. W. H. Newton-Smith, Rationalitatea stiintei, Ed. Stiintifica,

Bucuresti, 1994.XI. Arthur Koestler, Lunaticii; Evolutia conceptiei despre Univers de la

Pitagora la Newton, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1995.XII. Amos Funkenstein, Teologie şi imaginaţia ştiinţifică din Evul Mediu

până în secolul al XVII-lea, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998.XIII. Lucian Boia, Pentru o istorie a imaginarului, Ed. Humanitas,

Bucureşti, 2000.XIV. Mario Bunge, Stiinta si filosofie, Ed. Politica, Bucuresti, 1984.XV. Mel Thompson, Philosophy, Ed. NTC Publishing Group, Berkshire,

1996.XVI. Karl R. Popper, Logica cercetarii, Ed. Stiintifica si Enciclopedica,

Bucuresti, 1981.XVII. Karl R. Popper, Filosofie sociala si filosofia stiintei, Ed. Trei, Iasi,

2000.XVIII. Karl R. Popper, Cunoasterea si problema raportului corp-

minte, Ed. Trei, Iasi, 1997.XIX. Karl R. Popper, Konrad Lorentz, Viitorul este deschis, Ed. Trei, Iasi,

1997.XX. Thomas S. Kuhn, Structura revolutiilor stiintifice, Ed. Stiintifica si

Enciclopedica, Bucuresti, 1976.XXI. Mircea Flonta, Imagini ale stiintei, Ed. Academiei Romane,

Bucuresti, 1994.XXII. Bertrand Russell, Problemele filosofiei, Ed. All Educational,

Bucuresti, 1995.

2

Page 3: Filosofia Stiintei

XXIII. Stephen W. Hawking, Scurta istorie a timpului, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1994.

XXIV. Stephen W. Hawking, Visul lui Einstein si alte eseuri, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1997.

XXV. Ilya Prigogine, Isabelle Stengers, Intre eternitate si timp, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1997.

XXVI. John D. Barrow, Originea universului, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1994.

XXVII. Paul Davies, Ultimele trei minute, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1994.

XXVIII. David Bohm, Plenitudinea lumii si ordinea ei, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1995.

XXIX. Albert Einstein, Cum vad eu lumea, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1992.

XXX. Ian Stewart, Numerele naturii, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1999.XXXI. Daniel C. Dennett, Tipuri mentale; o incercare de intelegere a

constiintei, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1998.XXXII. William H. Calvin, Cum gandeste creierul, Ed. Humanitas,

Bucuresti, 1998.XXXIII. A. C. Grayling, Wittgenstein, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1996.XXXIV. Johannes Wickert, Albert Einstein, Ed. Teora, Bucuresti, 1998.XXXV. Fritjof Capra, The web of life; a new synthesis of mind and

matter, Ed. Harper Collins Publishers, London, 1996.XXXVI. Jean Beaufret, Lectii de filosofie; de la Platon la Heidegger,

Ed. Amarcord, Timisoara, 1999, vol. 1-2.XXXVII. Richard Rorty, Contingenta, ironie si solidaritate, Ed. All

Educational, Bucuresti, 1998.XXXVIII. Roger Penrose, Mintea noastra…cea de toate zilele; despre

fizica, gandire si calculatoare, Ed. Tehnica, Bucuresti, 1996. XXXIX. Roger Penrose, Incertitudinile ratiunii; Umbrele mintii, Ed.

Tehnica, Bucuresti, 1999.XL. Roger Penrose, Mintea omeneasca intre clasic si cuantic, Ed.

Tehnica, Bucuresti, 1999.XLI. Roland Omnes, Interpretarea mecanicii cuantice, Ed. Tehnica,

Bucuresti, 1999.XLII. George Gamow, 30 de ani care au zguduit fizica; istoria teoriei

cuantice, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1969.XLIII. John D. Barrow, Despre imposibilitate; limitele stiintei, stiinta

limitelor, Ed. Tehnica, Bucuresti, 1999.

3

Page 4: Filosofia Stiintei

XLIV. Michael P. Murphy, Luke A. J. O’Neill, Ce este viata?; Urmatorii 50 de ani, Ed. Tehnica, Bucuresti, 1999.

XLV. Martin C. Gutzwiller, Haosul in mecanica clasica si cuantica, Ed. Tehnica, Bucuresti, 1998.

XLVI. Ludwig Wittgenstein, Philosophical investigations, Ed. Blackwell Publishers, Oxford, 1997.

XLVII. Hans Sluga, David G. Stern (editori), The Cambridge Companion to Wittgenstein, Ed. Cambridge University Press, Cambridge, 1996.

XLVIII. Saul A. Kripke, Wittgenstein on rules and private language, Ed. Blackwell Publishers, Oxford, 1993.

XLIX. William H. Poteat, Post-Critical Investigations, Ed. University of Missouri Press, Columbia and London, 1990.

L. Emanuele Severino, La filosofia moderna, Ed. Biblioteca Universale Rizzoli, Milano, 1994.

LI. Emanuele Severino, La filosofia contemporanea, Ed. Biblioteca Universale Rizzoli, Milano, 1994.

LII. David Halliday, Robert Resnick, Jearl Walker, Fundamentals of Physics; extended, with modern physics, Ed. John Wiley & Sons, Inc., New York, 1993.

LIII. Max von Laue, Istoria fizicii, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1963.LIV. P. Zubov, G. Kuznetov, S. Kundreavtev, D. Ivanenko, S. Polak,

Dezvoltarea ideilor fundamentale ale fizicii, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1960.

LV. Gheorghe-Sorin Paraoanu, Tranzitii ontologice, Ed. All Educational, Bucuresti, 1998.

LVI. Galileo Galilei, Discurs asupra stiintelor noi, Ed. Academiei, Bucuresti, 1961.

LVII. Aristotel, Fizica, Ed. Moldova, Iasi, 1995.LVIII. Leopold Infeld, Noile cai ale stiintei, Ed. Stiintifica, Bucuresti,

1960.LIX. Valeriu Novacu, Anca Novac, Fizica si tabloul lumii, Ed. Stiintifica,

Bucuresti, 1996.LX. Auguste Comte, Discurs asupra spiritului pozitiv, Ed. Stiintifica,

Bucuresti, 1999.LXI. Terente Robert, Eliza Roman, Virtutile haosului, Ed. All Educational,

Bucuresti, 1998.LXII. S. A. Barnett, Biologie si libertate, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1995.LXIII. Richard Dawkins, Un râu pornit din Eden; codul genetic,

computerul si evolutia speciilor, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1995.

4

Page 5: Filosofia Stiintei

LXIV. Desmond Morris, Maimuta goala, Ed. Enciclopedica, Bucuresti, 1991.

LXV. Andre Vergez, Denis Huisman, Curs de filosofie, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1995.

LXVI. Maria Furst, Jurgen Trinks, Manual de filosofie, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1997.

LXVII. Simon Blackburn, Dictionar Oxford de filosofie, Ed. Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1999.

LXVIII. Antony Flew, Dictionar de filosofie si logica, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1996.

LXIX. Didier Julia, Dictionar Larousse de filosofie, Ed. Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1996.

LXX. Enciclopaedia Britannica, CD 2000 Deluxe Edition, Published by Britannica.com, Distributed by Broderbund, 2000 (pe suport informatic).

5

Page 6: Filosofia Stiintei

Cursul nr.1

INTRODUCERE

Filosofia ştiinţei se ocupă cu studierea dintr-o perspectivă filosofică a elementelor interogaţiei (cercetării) ştiinţifice şi a validităţii acestora.1

Definiţia pare destul de abstractă, dar ascunde o realitate extrem de complexă. Filosofia ştiinţei este o disciplină relativ tânără (desprinderea ei de filosofie are loc abia în secolul al XX-lea) care îşi propune sa cerceteze fenomenul numit ştiinţă, fenomen care astăzi domină civilizaţia umană mai mult ca oricând în trecut. Cu alte cuvinte, întrebările de fond la care îsi propune să răspundă filosofia ştiinţei sunt următoarele: Ce este ştiinţa?, Cum a luat ea naştere în trecut şi cum se naşte ea în zilele noastre?, Care este dinamica diverselor teorii din ştiinţele particulare?, Cum se concurează ele reciproc şi pe baza căror criterii putem alege cea mai eficientă teorie a momentului?, Care este relaţia dintre ştiinţificitate şi adevăr? (ceea ce este ştiinţific este şi adevărat?), Dar dintre ştiinţificitate şi raţionalitate? (ceea ce este ştiinţific este raţional 100%?), Care este principala sursă a cunoaşterii ştiinţifice, raţiunea umană sau experienţa?, Care sunt fundamentele cunoaşterii ştiinţifice?, Ce particularizează metodele ştiinţei?, Există o demarcaţie clară între ştiinţe şi alte discipline, şi unde anume se plasează investigaţii ca istoria, economia sau sociologia?, Sunt teoriile ştiinţifice probabile sau au mai degrabă caracterul unor ipoteze provizorii?, Pot fi ele verificate sau falsificate?, Ce deosebeşte explicaţia adecvată de cea inadecvată?, Poate să existe o ştiinţă unificată care să îmbrăţişeze toate ştiinţele speciale?

Întrebările nu s-au epuizat. Totuşi ezit să închei enumerarea cu „etc.”, pentru a nu da impresia că filosofia ştiinţei ar răspunde la orice fel de întrebare, mai mult sau mai puţin precizată, despre ştiinţă. Probabil o parte din întrebările de mai sus vi le-aţi pus voi înşivă pe parcursul studiilor universitare, odată cu abordarea diverselor discipline ştiinţifice. La fel ca majoritatea întrebărilor fundamentale din ştiinţă – care sunt proprietăţile materiei ne-vii?(fizica, chimia), care sunt proprietăţile materiei vii?,ce este viaţa?(biologia) – , nici cele enumerate anterior nu pot primi un răspuns definitiv, dar pe parcursul acestui curs vom încerca împreună să detaliem o serie de răspunsuri posibile care vor contribui la conturarea unei imagini mai complexe a fenomenului numit în mod curent ştiinţă. Vă invit, aşadar, la un

1 Enciclopaedia Britannica, Philosophy of Science: Nature, scope and relations of the subject, CD Deluxe Edition, Published by Britannica.com, 2000.

6

Page 7: Filosofia Stiintei

periplu prin “subsolul ştiinţelor”. Vom afla împreună lucruri mai puţin cunoscute despre cum “funcţionează” ştiinţele şi despre limitele valabilităţii afirmaţiilor ştiinţifice. În epoca noastră, dominată în cel mai înalt grad de ştiinţă, există tendinţa de a supraevalua diversele afirmaţii cu caracter ştiinţific. Acest fenomen are consecinţe extrem de grave în plan cultural, fiind totodată o sursă de risc pentru ştiinţe. Datorită lui, imaginea pe care ne-o formăm despre lume cu ajutorul informaţiilor cu caracter ştiinţific este adesea distorsionată. Demersul nostru se doreşte un exerciţiu de acurateţe: nu ne propunem să denigrăm ştiinţele, ci ne propunem să le cunoaştem. Ştiind cât anume ne pot spune ştiinţele despre lume în mod valid le vom preţui o dată mai mult. Ele sunt, până la urmă, cea mai ordonată formă de cunoaştere a lumii cu ajutorul minţii umane. Se constituie într-o veritabilă interfaţă între noi şi lume, ajutându-ne să ne construim mental ceea ce numim realitate. Trebuie să ştim: cât putem cu ajutorul lor?

Dintre toţi, inginerul este poate cel mai vizat de această întrebare, dat fiind faptul că el este cel care se luptă să aplice ştiinţa la lumea reală. În altă ordine de idei însă, tot inginerul este şi cel mai expus iluziei că ştiinţa se potriveşte atât de bine lumii, încât o descrie până la capăt, realitatea construită prin mijlocirea ştiinţei confundându-se cu lumea reală. Această stare de lucruri se datorează faptului că inginerul este prin excelenţă specialistul care transformă în permanenţă (aproape demiurgic) lumea cu ajutorul ştiinţei.

Vă propun să detaliem situaţia inginerului printr-o comparaţie între activitatea sa în planul ştiinţei aplicate şi o ştiinţă prin excelenţă descriptivă - fizica. Fizica îşi propune, în primul rând, să descrie lumea pe baza unor principii cât mai generale transpuse în formule matematice cât mai simple. În efortul său de a o aplica lumii, inginerul constată că adesea fizica nu poate fi folosită pentru a construi ceva în lumea reală, decât dacă locul formulelor teoretice este luat de formule cu un pronunţat caracter empiric (formule în care abundă coeficienţii obţinuţi prin măsurători directe). Cu cât distanţa dintre descrierea ştiinţifică a unui obiect şi obiectul ca atare este mai mică, cu atât aparatul matematic necesar noilor aproximări ale obiectului este mai complicat, iar cantitatea de observaţii empirice este mai mare. Aceasta, pentru că lumea nu este la fel de simplă cum suntem noi tentaţi să o gândim.

Trebuie spus aici că este o mare diferenţă între a practica o ştiinţă şi a şti cum anume “funcţionează” ea. Această a doua problemă este în primul rând de competenţa filosofiei ştiinţei.

Dar, înainte de a trece la abordarea diverselor etape ale evoluţiei filosofiei ştiinţei, vă propun să ne oprim asupra câtorva precizări referitoare

7

Page 8: Filosofia Stiintei

la raporturile în care se află aceasta cu ştiinţele în general, respectiv cu disciplinele filosofice.

Am amintit mai sus faptul că filosofia ştiinţei s-a desprins de filosofie relativ târziu. Să vedem însă cum ar putea fi definită aceasta din urmă:

“Filosofie – (gr., iubire de cunoaştere sau de înţelepciune). Studiul celor mai generale şi abstracte trăsături ale lumii şi al categoriilor cu care gândim: minte, materie, raţiune, dovadă, adevăr etc. În filosofie, conceptele prin intermediul cărora abordăm lumea devin ele însele obiect al investigaţiei. Filosofia unei discipline, cum ar fi istoria, fizica sau dreptul, nu urmăreşte atât să rezolve probleme istorice, fizice sau juridice, cât să studieze conceptele care structurează o asemenea gândire şi să clarifice temeiurile acestora şi presupoziţiile lor. În acest sens, filosofia reprezintă ceea ce se întâmplă atunci când o practică devine conştientă de ea însăşi. Graniţa dintre o asemenea reflecţie de “ordinul al doilea” şi moduri de a practica însăşi disciplina de “ordinul întâi” nu este întotdeauna clară: problemele filosofice pot fi micşorate prin dezvoltarea unei discipline, iar practica disciplinei poate fi înrâurită de reflecţia filosofică. Au existat, în diferite perioade, grade diferite de optimism cu privire la posibilitatea unei filosofii pure sau “prime”, a unei situări a priori (înaintea/în afara/fără sprijinul experienţei – n.n.) din perspectiva căreia alte practici intelectuale pot fi judecate în mod imparţial şi supuse unei evaluări şi corecţii logice. Spiritul în care este înţeleasă filosofia la sfârşitul secolului al XX-lea este ostil la adresa unei asemenea posibilităţi şi preferă să înţeleagă reflecţia filosofică drept o continuare a celei mai avansate practici a fiecărui domeniu al investigaţiei intelectuale.”2

După cum se poate observa, filosofia ştiinţei este legată de una dintre preocupările fundamentale ale filosofiei şi anume explicarea modului în care sunt structurate gândirea şi practica ştiinţifică. Dar ea nu este nici pe departe singura disciplină filosofică ce răspunde unei astfel de nevoi. De aceea, înainte de a o aborda pe larg, trebuie să o distingem de “rudele” ei:

“Epistemologia – Noţiunea nu apare decât în 1905 în The New Encyclopedia britannica, apoi în 1906 Larousse illustré. Termenul provine din greacă: episteme înseamnă cunoaştere sau ştiinţă; iar logos înseamnă în acelaşi timp limbaj, discurs, judecată, studiu ştiinţific. Îl regăsim în sufixul “-logie” din bio-logie sau zoo-logie etc.

Epistemology conservă, în engleză, cele două sensuri de episteme definindu-se ca studiul cunoaşterii sau teoria ştiinţei, în timp ce francezii

2 Simon Blackburn, Dicţionar de filosofie – Oxford, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999,pp. 154-155.

8

Page 9: Filosofia Stiintei

înţeleg epistemologia ca fiind studiul ştiinţelor, rezervând studiul modurilor de cunoaştere gnoseologiei.

Astfel definită, epistemologia îşi circumscrie obiectul: cunoaşterea ştiinţifică cu premisele sale, conceptele sale, metodele sale. Îşi cucereşte propriul statut: reflecţia asupra ştiinţelor.

Încă din antichitate, reflecţia filosofică s-a îndreptat asupra obiectelor din ştiinţă pentru a înţelege şi explicita premisele şi importanţa filosofică a practicilor filosofice.

Filosofia ştiinţei este, fără îndoială sub-disciplina cea mai apropiată de epistemologie, cu condiţia de a ţine cont de faptul că epistemologia contemporană a renunţat la o grijă pe care filosofia ştiinţei o mai păstrează: subordonarea analizei proceselor ştiinţifice unor preocupări de filosofie generală, […]unificarea gândirii şi a obiectelor sale într-o perspectivă filosofică.

[…]Se vorbeşte de epistemologie regională sau internă atunci când este practicată “din interior” de diferitele ştiinţe, când, în interiorul unei ştiinţe sau chiar a unei şcoli sau curent, se examinează metodele utilizate ca şi modul în care se articulează conceptele; aceasta, pentru a-i înţelege specificitatea.

Expresia epistemologie generală sau externă se va utiliza atunci când, dintr-un punct de vedere fără îndoială mai filosofic, detaliile preocupă mai puţin. Renunţând să atribuie propriul statut activităţii ştiinţifice, de asemeni refuzând să adopte faţă de aceasta atitudinea dominatoare pe care a avut-o multă vreme filosofia, epistemologia pretinde în acelaşi timp că poate păstra o perspectivă largă care să-i permită să compare probleme din diferite ştiinţe şi să ţină un discurs general asupra ştiinţei, apropiat prin aceasta de gnoseologie (teoria cunoaşterii).

[…]Totuşi, generală sau regională, epistemologia înţelege să studieze ceea ce face ca ştiinţa să fie ştiinţă, caracterul ei ştiinţific, ceea ce face ca un concept, o ipoteză, o lege, o metodă, o teorie să fie considerate ştiinţifice.”3

Având în vedere consideraţiile de mai sus, trebuie spus că o mare parte a cursului nostru va fi consacrată, de fapt, demersului epistemologic. Totuşi, dat fiind faptul că informaţiile obţinute pe această cale (cea a interogaţiei asupra ştiinţei) vor fi încadrate într-un context filosofic mai larg, cu scopul de a putea face în final aprecieri asupra dinamicii procesului ştiinţific în ansamblul său, am considerat oportună folosirea sintagmei “filosofia ştiinţei” în locul celei de “epistemologie”.

3 Marie-Dominique Popelard, Denis Fernant, Marile curente in filosofia stiintelor, Ed. Institutului European, Iasi, 1999, pp. 18-24.

9

Page 10: Filosofia Stiintei

“Filosofia cunoaşterii – La David Hume şi Immanuel Kant, actul de cunoaştere era descris ca punând în relaţie un subiect cunoscător cu un obiect cunoscut sau care urmează să fie cunoscut. Punerea la distanţă a unui obiect de către un subiect uman constituie fără îndoială prima etapă a cunoaşterii. “Ce înseamnă a cunoaşte?” şi “Cum cunoaştem?” sunt întrebările centrale asupra cărora se apleacă filosofia cunoaşterii; tratarea lor implică o reflecţie generală atât asupra noţiunii de experienţă cât şi asupra celei de judecată. Epistemologia se va servi de rezultatul acestor analize asupra cunoaşterii în general pentru a le aplica cunoaşterii ştiinţifice.”4La rândul ei, filosofia ştiinţei simte nevoia unei raportări constante la aceste rezultate, problema relaţiei subiect cunoscător – obiect cunoscut fiind o temă centrală pentru ea. Aşa cum vom vedea ulterior, ultimii paşi făcuţi de fizica microparticulelor (principiul de indeterminare al lui Heisenberg) au adus schimbări majore în conceperea relaţiei amintite, cel puţin în ceea ce priveşte interacţiunea omului cu materia la nivel cuantic.

“Logica – Începând cu Aristotel, logica este considerată instrumentul major al gândirii raţionale. Exigenţa de raţionalitate nu are cum să se diminueze atunci când reflecţia se face asupra ştiinţelor. Deci logica va constitui instrumentul preferat al epistemologiei. De asemeni, într-un mod mult mai specific însă, s-a putut atribui epistemologiei obiectivul de a descrie logica ştiinţei, adică modul său de funcţionare, într-o perspectivă metodologică. […]Este tot atât de adevărat că ştiinţele nu sunt obiecte informe, nestructurate, care să se dezvolte la întâmplare în funcţie de descoperiri, că se prezintă ca nişte organizări a căror funcţionare trebuie înţeleasă.

Istoria ştiinţelor – Obiectivele ştiinţifice nu mai sunt obiecte încremenite. Acestea au o viaţă: se nasc, evoluează şi uneori mor. Istoria ştiinţelor circumscrie devenirea. Aceasta nu dintr-o grijă de “anticariat”(Nietzsche), ci dintr-o dorinţă de reconstrucţie a unui trecut sancţionat de prezent, în care chiar şi erorile pot juca rolul lor. Epistemologia (ca şi filosofia ştiinţelor, dealtfel) îşi găseşte în istoria ştiinţelor materia şi exemplele, dându-i ideea modelelor sale de reconstrucţie.

Filosofia limbajului – Etimologia cuvântului epistemologie atrage atenţia asupra limbajului ştiinţelor. Filosofia limbajului îşi va descoperi în epistemologie cel mai bun câmp al său de aplicaţie. La începutul secolului, la Cambridge, un curent de gândire asupra limbajului s-a ocupat cu circumscrierea specificităţilor limbajului ştiinţelor , a ştiinţelor formale în

4 Marie-Dominique Popelard, Denis Fernant, Marile curente in filosofia stiintelor, Ed. Institutului European, Iasi, 1999, p. 19.

10

Page 11: Filosofia Stiintei

particular(Wittgenstein, G.E.Moore, Carnap etc.). Turnanta lingvistică – linguistic turn – care caracterizează secolul al XX-lea a condus la interogarea asupra importanţei, necesităţii de a utiliza limbaje specializate în ştiinţă; de asemeni asupra motivelor pentru care fiecare ştiinţă trebuie să recurgă de asemeni la limbajul natural. Cercetările sintactice, semantice şi pragmatice 5de aici decurg.

Epistemologia genetică – Expresia a fost concepută de Jean Piaget, psiholog elveţian (din Geneva), pentru a dezvolta studiul mecanismelor psihologice de cunoaştere: ce etape ar trebui închipuite în maturizarea conceptelor care constituie condiţiile actului de cunoaştere, ca de exemplu achiziţia schemelor senzo-motorii, stăpânirea operaţiilor logice etc.? Acest tip de cercetare îşi găseşte continuitatea azi în direcţia ştiinţelor cognitive, adică în sensul unei articulări contemporane a psihologiei cu neuro-ştiinţele, cu lingvistica, cu logica, cu epistemologia, pentru a înţelege probleme ca percepţia, învăţarea, recunoaşterea cuvântului sau a imaginii etc.

Sociologia cunoaşterii – Recent, antropologi şi sociologi s-au intresat de modul în care se organizează cercetarea ştiinţifică, de instituţiile şi laboratoarele de cercetare, de modalităţile de creaţie şi de difuzare în cercetare. Aceştia consideră că modurile de validare sunt supuse structurilor sociale în care se constituie ştiinţa.

De aceea sociologia cunoaşterii manifestă un interes puţin derivat faţă de reconstrucţia raţională a rezultatelor ştiinţifice de care epistemologia se ocupă în mod privilegiat.”6

Filosofia ştiinţei se raportează constant la disciplinele amintite mai sus şi, dintr-un anumit punct de vedere, le circumscrie. Urmează să vedem în cursurile următoare cum poate fi ea definită mai pe larg şi care au fost principalele etape ale dezvoltării sale istorice.

5 Termenii vor fi explicaţi pe larg ulterior. Într-o primă aproximaţie, prea sumară dealtfel, analiza sintactică tratează poziţia termenilor în cadrul propoziţiei/raţionamentului; analiza semantică discută semnificaţia/sensul respectivilor termeni; analiza pragmatică abordează modul în care propoziţiile/raţionamentele sunt receptate/înţelese/interpretate diferit de la un individ la altul.6 Marie-Dominique Popelard, Denis Fernant, Marile curente in filosofia stiintelor, Ed. Institutului European, Iasi, 1999, pp. 20-21.

11

Page 12: Filosofia Stiintei

Cursul nr.2

INTRODUCERE(continuare)

În cadrul acestui al doilea curs vom continua expunerea cu caracter introductiv privind filosofia ştiinţei, pentru a putea aborda ulterior evoluţia ei istorică.

Am amintit data trecută faptul că domeniul de care este legată filosofia ştiinţei în cel mai înalt grad este ştiinţa, fapt pentru care nu putem trece la o sumară descriere a acestei discipline filosofice (filosofia ştiinţei) înainte de a defini şi descrie ştiinţa.

“Ştiinţa – Faptul de a cunoaşte. Ştiinţa poate reprezenta o cunoştinţă teoretică (matematică, de exemplu), tot atât de bine ca şi o abilitate practică, o tehnică. Termenul poate semnifica, pe un plan mai general, totalitatea ştiinţelor (adică, spre a urma clasificarea lui Auguste Comte: matematica, astronomia, fizica, chimia, biologia şi ştiinţele umaniste). Istoria ştiinţelor ne arată că matematica a apărut cea dintâi (Antichitatea greacă şi chiar cea egipteană), iar ştiinţele umaniste au apărut cele din urmă; dacă avem în veere obiectul lor, matematica pare ştiinţa cea mai simplă, iar ştiinţa umanistă – “sociologia” – cea mai complexă. Studiul filosofic al ştiinţelor – aşa cum am precizat anterior – se numeşte epistemologie. Distingem ştiinţele naturii şi ştiinţele despre om (fondate de Wilhelm Dilthei în Germania, de Auguste Comte în Franţa): primele sunt “analitice” şi scopul lor este să dea o expresie matematică “legilor” sau raporturilor constante dintre fenomene; ştiinţele despre om sunt “comprehensive” şi ţin de sentiment şi nu de măsurarea obiectivă. Ştiinţele se deosebesc de filosofie prin aceea că vocaţia lor este de a cunoaşte materia, pe când vocaţia filosofiei este de a cunoaşte spiritul (Bergson), “ştiinţele despre om” (psihologia, sociologia) situându-se între ştiinţa şi filosofia propriu-zise.

Formarea conceptelor ştiinţifice – Constituirea unei cunoaşteri asupra universului a făcut obiectul unei reflecţii numite epistemologie: studierea metodelor ştiinţei. Cum se constituie cunoaşterea ştiinţifică? Facem mai întâi distincţie între faptul perceput şi faptul ştiinţific. Exemplul de fapt perceput dat de Malebranche (Despre căutarea adevărului, 1674), este creşterea aparentă a Lunii la orizont; noi percepem Luna la orizont ca fiind mai mare decât la zenit. Cu toate acestea, măsurarea unghiului cercului

12

Page 13: Filosofia Stiintei

lunar făcută cu un compas sau cu un reticul este exact aceeaşi, fie că Luna este la orizont, fie că ea este la zenit. Faptul ştiinţific este deci faptul măsurat matematic, constatabil de către noi. Faptul perceput are un caracter calitativ, iar faptul ştiinţific are un caracter cantitativ. Să luăm exemplul conceptului de masă în fizică, cu rol decisiv în dezvoltarea acestei ştiinţe. Masa unui corp este cantitatea de materie care este conţinută aici. Aristotel (384 - 322 î.Chr), care rămâne la faptul perceput, descrie greul şi uşorul (în tratatul Despre cer, cartea a IV-a) ca proprietăţi intrinseci ale corpurilor: Pământul este mai greu decât apa, iar aceasta este mai grea decât aerul. Corpurile tind de la ele însele spre locul lor natural, care este centrul Pământului; corpurile sunt dotate cu o spontaneitate analoagă tendinţei psihologice (focul merge în sus, Pământul în jos). Douăzeci de secole mai târziu, Galileo Galilei (1564 – 1642) va substitui percepţiei observaţia ştiinţifică: el procedează la experimentări, adică la repetări ale fenomenului în aceleaşi condiţii şi la măsurarea lor. Lăsând să cadă corpurile de la o mare înălţime, el va constata că toate corpurile cad cu aceeaşi viteză şi că singurul fenomen susceptibil să le încetinească mişcarea este rezistenţa aerului. Galilei inventează conceptul de “greutate”, dar atribuie greutatea corpurilor unei forţe care le-ar aparţine ca proprietate particulară. Nedistingând încă masa de greutate, el nu explică de ce un pietroi care exercită o mare forţă la coborâre nu coboară mai repede decât o pietricea care exercită o forţă mică în acelaşi sens. Nu se explica, pe atunci, nici de ce Luna nu cădea pe Pământ. Newton (1642 – 1727) va fi acela care va face deosebirea dintre masă şi greutate, demonstrând că în timp ce masa (cantitatea de materie) este constantă, greutatea, în schimb, poate varia. El a stabilit că mişcarea tuturor corpurilor trebuie să fie raportată la atracţia exercitată de masa Pământului asupra masei celorlalte corpuri, dar că această forţă este proporţională cu masa corpului şi (pe Pământ) cu aceea a Pământului, şi invers proporţională cu pătratul distanţei care separă corpul de centrul Pământului. De exemplu, Pământul nefiind o sferă perfectă, ci una aplatizată la poli, aceeaşi persoană va cântări mai greu la poli decât la ecuator. S-a dovedit experimental de atunci, cu ocazia Jocurilor olimpice din Mexico (1968), la o altitudine de 2250 m) că, independent de mai slaba rezistenţă a aerului, corpurile atleţilor cântăreau mai puţin şi că unele performanţe rămâneau inegalabile la nivelul mării. Pe Lună, a cărei masă este de opt ori mai mică decât Terrei, acelaşi om (cu aceeaşi masă), având pe Terra o greutate de 80 kg, pe Lună nu va cântări decât 10 kg. Newton dă o explicaţie a lumii cu totul coerentă: forţa care pune în mişcare stelele este de aceeaşi natură ca aceea dă greutate corpurilor terestre. Astfel, raporturile măsurabile dintre masă şi greutate permit să se ţină seama de gravitaţia universală a corpurilor în Univers.

13

Page 14: Filosofia Stiintei

În rezumat, formarea conceptului ştiinţific cunoaşte mai multe etape: 1) distincţia faptului perceput de faptul ştiinţific (măsurat); 2) observaţia ştiinţifică şi experimentarea; 3) clasificarea faptelor (se caută caracterul comun pentru un grup de fapte, obiecte sau experienţe); 4) ipoteza, care este anticiparea unei legi şi care permite orientarea observaţiilor; 5) legea, care stabileşte raporturi constante între fenomene şi care unifică fapte sau observaţii; 6) teoria, care unifică legile şi explică sistemul Universului (cum este gravitaţia universală a lui Newton, […] apoi teoria relativităţii generalizate a lui Einstein (1879 – 1955) ). Metoda folosită este aceea a inducţiei, a trecerii de la cazurile particulare la general.”7

Se impun aici câteva precizări referitoare la ştiinţele despre om, în legătură cu care Dicţionarul Larousse susţine că sunt comprehensive, ţinând de sentiment şi nu de măsurarea obiectivă. Afirmaţia trebuie înţeleasă exact şi în nici un caz absolutizată: Aceste ştiinţe nu pot ţine în totalitate de măsurarea obiectivă deoarece obiectul lor – omul, cu pleiada sa de trăiri şi comportamente, atât în plan individual, cât şi în cadrul societăţii – nu poate fi supus unor cuantificări la fel de precise ca cele pe care fizica le aplică materiei moarte, iar biologia diverselor forme de viaţă şi chiar omului, dar numai în calitatea sa de organism viu. Comprehensiunea înseamnă sesizarea unui raport, sau a unei semnificaţii, dar nu neapărat pe cale analitică, exclusiv raţională. Este mai mult o subânţelegere, o intuire/întrezărire a unui sens în plan uman, intuire/întrezărire care ţine oarecum de sentiment. Unii autori (Dilthey) o consideră chiar o alternativă la explicaţia analitică specifică ştiinţelor naturii.

Ar fi însă o exagerare să ignorăm faptul că, deşi au o componentă sentimentală şi o subtilitate proprie a sensurilor (filosofia, mai ales), ştiinţele despre om sunt demersuri eminamente raţionale. Sociologia, de exemplu, foloseşte din ce în ce mai intens mijloace matematice de modelare statistică a realităţilor sociale. La rândul ei, filosofia – pe lângă faptul că include capitole de mare rigurozitate analitică (logica) cu aplicaţii în toate celelalte ştiinţe – a fost în trecut singura tentativă de descriere raţională a lumii, care se opunea descrierilor de tip religios ale aceleiaşi lumi. Caracterul său raţional a rămas neştirbit până astăzi.

De asemenea, clasificarea ştiinţelor prezentată mai sus cere câteva detalieri:

“Gândită şi anticipată deja de Aristotel (după tipul de substanţă în cauză), de Descartes (conform cu tipul principiilor) sau de Bacon (după tipul facultăţii umane), înflorirea contemporană a unor raţionalităţi ştiinţifice face

7 Didier Julia, Dicţionar de filosofie – Larousse, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, pp. 330-331.

14

Page 15: Filosofia Stiintei

şi mai necesară existenţa unui principiu de organizare şi a unor criterii de clasificare pentru diferitele ştiinţe. Se vor reţine trei tipuri de grupări.

Pe discipline. Nu orice disciplină este în mod necesar ştiinţifică, dar se poate împărţi ştiinţa în discipline. Ideea de disciplină se defineşte, într-adevăr, printr-un ansamblu de definiţii, un domeniu de obiecte, un corp de propoziţii considerate ca fiind adevărate, prin instrumente tehnice şi teoretice, şi printr-o istorie (cf. M. Foucault). O disciplină constă dintr-un ansamblu de enunţuri a căror organizare şi coerenţă sunt deja stabilite. Astfel, în domeniul ştiinţific, diferitele tipuri de cercetare se pot grupa pe discipline: de exemplu, termodinamica, mecanica şi electrostatica aparţin fizicii.

Pe probleme. Fiecare ştiinţă se preocupă de o temă centrală (materia pentru fizică, fiinţele vii pentru biologie). Însă cercetarea fiecăreia începe prin formularea problemelor, care vor face loc unei munci de rezolvare, de soluţionare. Or, se poate ca o problemă să nu se mai formuleze, în zilele noastre, în mod strict doar în interiorul unei singure discipline, şi astfel să necesite o abordare pluri-disciplinară, ba chiar inter- sau trans-disciplinară. De acest fel este problema limbajului pe care, cel puţin lingvistica, psihologia, logica şi informatica nu ar putea să o abordeze în mod separat. Sau problema cognitivă, sau cea a comunicării pe care diferitele ştiinţe umane şi sociale încearcă să o înţeleagă după ce modelele matematice s-au dovedit insuficiente.

După metodă. Este destul de banal astăzi să se facă distincţia între trei metode de confirmare: deducerea, experimentarea şi argumentarea, ştiind faptul că în mod necesar au loc suprapuneri parţiale. Deducerea, singurul raţionament valid în plan logic, pleacă de la adevărul presupus al premiselor şi transmite acest adevăr concluziilor. Experimentarea îşi găseşte, începând cu secolul al XIX-lea, un mare număr de teoreticieni. Aceasta constă în a defini reguli, protocoale, pentru a putea aborda faptele empirice. În ceea ce priveşte argumentarea, aceasta predomină fără îndoială în domeniile care nu sunt încă susţinute de o metodă pur deductivă sau strict experimentală.

Dacă se adoptă clasarea general acceptată, după metodă, se pot distinge trei câmpuri ştiinţifice.

1) Ştiinţele formale care utilizează metoda ipotetico-deductivă. Acestea cuprind matematica, logica şi informatica teoretică (a nu se confunda cu “manipularea” calculatoarelor).

2) Ştiinţele empirice care utilizează metoda experimentală. Acestea cuprind fizica, chimia, biologia şi toate interfeţele dintre aceste

15

Page 16: Filosofia Stiintei

trei discipline. Trebuie adăugat că numeroase sectoare de cercetare în ştiinţele umane utilizează aceeaşi metodă.

3) Un al treilea grup de discipline poate fi distins conform metodei de argumentare. Acesta cuprinde:- ştiinţele omului, în ansamblul lor destul de puţin unificate,

mai sunt încă teatrul a numeroase controverse între şcoli: psihologia şi sociologia, lingvistica sunt cu siguranţă cele mai “dure” dintre ştiinţele omului, dar îşi arogă acelaşi drept şi antropologia, istoria şi psihanaliza;

- ştiinţele sociale grupează dreptul şi economia, dar şi sociologia, istoria şi chiar psihologia socială. Geografia li se adaugă, sub forma sa de geografie socială. Un tablou încearcă să dea o imagine a acestei relative complexităţi.”8

Ştiinţele

formale

Ştiinţele

empirice

Ştiinţele

omului

Ştiinţele

societăţii

logică

matematică

informatică teoretică

fizică

chimie

biologie

lingvistică

psihologie

economie

drept

sociologie

istorie

geografie

antropologie

Se observă faptul că din tabel lipseşte tocmai filosofia. Ezitarea de a o include în rândul ştiinţelor nu este întâmplătoare, dată fiind istoria extrem de complexă a raporturilor filosofie-ştiinţă, cele două noţiuni neputându-se

8 Marie-Dominique Popelard, Denis Fernant, Marile curente in filosofia stiintelor, Ed. Institutului European, Iasi, 1999, pp. 24-26.

16

Page 17: Filosofia Stiintei

include total una pe cealaltă în zilele noastre. Chestiunea va fi detaliată ulterior.

“Ştiinţa empirică organizată ni se înfăţişează drept cel mai impresionant rezultat al raţionalităţii umane şi este unul din cei mai bine creditaţi candidaţi la titlul de cunoaştere. Filosofia ştiinţei caută să arate în ce rezidă această raţionalitate; prin ce se disting explicaţiile şi construcţiile teoretice ale ştiinţei; ce anume o deosebeşte de ghicit şi de pseudoştiinţă, dând credibilitate predicţiilor şi tehnologiilor sale; şi, mai presus de toate, dacă se poate considera că teoriile ei dezvăluie adevărul despre o realitate obiectivă ascunsă.”9

Cursul nr.3

9 Antony Flew, Dicţionar de filosofie şi logică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 330.

17

Page 18: Filosofia Stiintei

ÎNCEPUTURILE ŞTIINŢEI PRESOCRATICII

Aşa cum am precizat anterior, filosofia ştiinţei se ocupă cu “investigarea problemelor ce apar din reflecţia asupra ştiinţei şi asupra practicii ştiinţifice. Asemenea probleme includ: Ce particularizează metodele ştiinţei? Există o demarcaţie clară între ştiinţe şi alte discipline , şi unde anume se plasează investigaţii ca istoria, economia, sau sociologia? Sunt teoriile ştiinţifice probabile, sau au mai degrabă caracterul unor ipoteze provizorii? Pot fi ele verificate sau falsificate? Ce deosebeşte explicaţia adecvată de cea inadecvată? Poate să existe o ştiinţă unificată care să îmbrăţişeze toate ştiinţele speciale? Pentru o mare parte a secolului al XX-lea, aceste probleme au fost abordate într-un cadru foarte abstract şi logic, presupunându-se că ar putea fi găsită o logică generală a descoperirii sau justificării ştiinţifice. Oricum, mulţi filosofi sunt interesaţi astăzi mai mult de o abordare istorică, contextuală şi uneori sociologică, în care metodele şi succesele unei ştiinţe la un anume moment dat sunt considerate mai puţin în termenii unor principii şi proceduri logice universale, cât mai degrabă în termenii metodelor şi paradigmelor existente, ca şi în termenii contextului social.

Pe lângă problemele generale de metodologie, există şi probleme specifice în cadrul ştiinţelor particulare, ce dau naştere unor filosofii specializate ale biologiei, matematicii şi fizicii.”10

Urmează în continuare să intrăm efectiv în problematica filosofiei ştiinţei şi, pe alocuri, în cea a epistemologiei. Cum spaţiul prezentării de faţă nu permite o abordare sistematică a istoriei ştiinţei, mă voi mărgini la punctarea câtorva momente importante din evoluţia ştiinţei pe lungul său drum către înfăţişarea sa din zilele noastre. După prezentarea succintă a cadrului istoric, vom trece la discutarea aspectelor privind raţionamentele ce au stat la baza descoperirilor ştiinţifice cu caracter de răscruce pentru evoluţia ulterioară a ştiinţei. În paralel, vom aborda modelele de întemeiere a ştiinţei caracteristice marilor etape istorice ale evoluţiei acesteia.

Primele observaţii cu caracter ştiinţific au apărut înaintea scrisului. Datorită acestui fapt, ele nu pot fi decât cel mult deduse pe baza vestigiilor arheologice care s-au păstrat până astăzi. Picturile rupestre şi scrijeliturile regulate făcute pe oase şi pe coarne de animal sunt tot atâtea indicii despre caracterul de atent observator al naturii pe care l-a avut omul preistoric, 10 Simon Blackburn, Dicţionar de filosofie – Oxford, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999, p. 154.

18

Page 19: Filosofia Stiintei

atunci când nota ciclicitatea anotimpurilor şi principalele momente ale anului. În jurul anului 2500 î.Chr. activităţile cu caracter ştiinţific ale omului preistoric au cunoscut o înflorire de pe urma căreia ne-au rămas numeroasele vestigii megalitice, printre care şi celebra structură de la Stonehenge, aflată în câmpia Salisbury din Marea Britanie. Astfel de structuri par să fi servit atât unor scopuri religioase, cât şi unor scopuri astronomice. Poziţionarea respectivelor blocuri de piatră (circulară la Stonehenge, dar având formă de ou în alte părţi) sugerează faptul că cei care le-au aşezat astfel lucrau pe baza unor principii matematice care cer cel puţin cunoaşterea practică a teoremei lui Pitagora. Această teoremă, sau, cel puţin, numerele pitagoreice generate pe baza ei par să fi fost cunoscute în Asia, Orientul Mijlociu şi Europa Neolitică, cu două milenii înainte de naşterea lui Pitagora.

“Această combinaţie de religie şi astronomie a fost fundamentală pentru zorii istoriei ştiinţei. O găsim în Mesopotamia, Egipt, China (deşi mai puţin extinsă decât în alte locuri), America Centrală şi India. Spectacolul cerului înstelat, cu ordinea şi regularitatea corpurilor cereşti iluminate de evenimente extraordinare cum sunt cometele şi novele, cu mişcările neobişnuite ale planetelor, a fost în mod evident un mozaic irezistibil din punct de vedere intelectual pentru primii oameni. În căutarea ordinii şi regularităţii, mintea umană nu putea decât să ia în stăpânire cerul, ca pe o paradigmă a unei cunoaşteri sigure. Astronomia avea să rămână regina ştiinţelor (strâns legată de teologie) pentru următorii 4000 de ani.

Ştiinţa, în forma sa matură, s-a dezvoltat numai în spaţiul occidental. Dar este instructivă cercetarea protoştiinţei care a apărut în alte spaţii culturale, mai ales având în vedere faptul că, până destul de curând, această cunoaştere a fost, aşa cum s-a întâmplat în China, mult superioară ştiinţei occidentale.”11

Facem un salt până în Antichitate. Nu ne vom opri aici asupra progreselor făcute de unele ştiinţe în spaţii precum Egiptul Antic sau Mesopotamia. Cei interesaţi vor găsi aceste informaţii în anexele la curs, al căror conţinut ţine, în mare parte, de istoria ştiinţei. Mă voi rezuma să spun că, după remarcabilele progrese ale egiptenilor şi mesopotamienilor, a fost rândul grecilor să contribuie esenţial la adâncirea aventurii cunoaşterii.

“A fost o epocă furtunoasă, o epocă a dezvoltărilor şi ideilor de un gen cu totul nou, aşa cum lumea nu mai cunoscuse până atunci, când grecii au început, acum aproximativ 26 de secole, să înlocuiască experienţa mistică a lumii cu cunoaşterea ştiinţifică. Ca urmare a colonizării şi a noilor tehnologii ale fierului s-a impus pentru prina dată în spaţiul mediteranean producţia de

11 Enciclopaedia Britannica, History of Science: Science as natural philosophy; Precritical science, CD Deluxe Edition, Published by Britannica.com, 2000.

19

Page 20: Filosofia Stiintei

mărfuri, economia bazată pe bani a fost în mod hotărâtor lărgită odată cu baterea monedelor, a urmat ascensiunea unei pături negustoreşti care, odată cu tiranii şi cu democraţia, a aspirat de îndată la puterea politică, ţăranii şi zilierii au impus codificarea dreptului, s-a răspândit scrierea cu litere descoperită cu puţin timp înainte, au răsunat tonuri încă neauzite ale primilor cântăreţi lirici şi ale corurilor exprimând propriile lor sentimente şi aversiunea faţă de valorile războinice ale vechii aristocraţii.

În acea vreme, primii filosofi ai naturii au schiţat în cetatea Milet din vestul Ioniei, o metropolă a comerţului pentru schimbul de mărfuri între Est şi Vest, teorii empirice despre originea şi structura Cosmosului, care s-au înlocuit unele pe celelalte într-o succesiune rapidă. De atunci ştiinţa şi imaginea ei despre lume s-au schimbat în mod dramatic, iar odată cu ele şi concepţia despre specificul şi structura cunoaşterii ştiinţifice, a cărei prefacere istorică de la imaginea ştiinţifică clasică, prin cea a începuturilor epocii moderne, la cea modernă nu are voie să o nesocotească nici cronicarul secolului al XX-lea, care trebuie să informeze despre aprecierea contemporană a ştiinţei moderne.”12

S-au căutat mult posibile explicaţii privitoare la apariţia tocmai în spaţiul grec a primelor încercări de descriere a lumii pe baze raţionale. De ce tocmai acolo şi nu în alte locuri, precum Mesopotamia, Egipt sau China – locuri unde am văzut că discipline precum matematica sau medicina înregistraseră progrese considerabile? Un posibil răspuns ar fi acela că naivitatea şi simplismul religiei vechilor greci – o colecţie de zeităţi cu un comportament mult prea uman, protagoniste ale legendelor rămase de pe vremea civilizaţiei minoice decăzute între timp - a lăsat destul loc pentru o explicare raţională a originii Universului. Pe de altă parte, curiozitatea specifică elenilor nu s-a mlţumit cu ficţiunile mitologice în descrierea lumii, înlocuindu-le treptat cu altceva. Astfel se naşte filosofia, împreună cu primul ei copil: ştiinţa.

“Primul filosof al naturii, potrivit tradiţiei greceşti, a fost Thales din Milet, ale cărui contribuţii au avut loc în secolul 6 î.Chr. Informaţiile pe care le avem despre el provin din scrieri mai târzii, dat fiind faptul că nimic din ceea ce a scris nu a supravieţuit până la noi. Se presupune că ar fi prezis o eclipsă de soare în anul 585 î. Chr. şi că ar fi inventat studiul formal al geometriei în demonstraţia sa legată de înjumătăţirea unui cerc folosind diametrul acestuia. Mai important, a încercat să explice toate fenomenele naturale observate, prin schimbările unei singure substanţe, apa, care poate fi văzută ca existând în stările solidă, lichidă şi gazoasă. Ceea ce garanta

12 H. Schnädelbach, E. Martens (Editori), Filosofie, Curs de bază, Editura Stiinţifică, Bucureşti, 1999, p. 139.

20

Page 21: Filosofia Stiintei

pentru Thales regularitatea şi raţionalitatea lumii era divinitatea înnăscută, din interiorul tuturor lucrurilor, care le dirija spre un deznodământ prestabilit. Din aceste idei s-au desprins două caracteristici ale ştiinţei clasice greceşti. Prima a fost perspectiva universului văzut ca o structură ordonată (grecescul kosmos înseamnă “ordine”). A doua a fost convingerea că această ordine nu era una a unui dispozitiv mecanic, ci una a unui organism; fiecare parte a universului avea un scop al ei în cadrul schemei generale a tuturor lucrurilor, iar obiectele se mişcau natural către finalităţile ce le fuseseră destinate. Această mişcare către finalităţi (scopuri) poartă numele de teleologie şi, cu puţine excepţii, a pătruns atât în ştiinţa vechilor greci, cât şi în ştiinţa mult mai târzie.

Involuntar, Thales a mai avut o contribuţie fundamentală la dezvoltarea ştiinţei naturii. Prin numirea unei anumite substanţe ca element constituent al întregii materii, Thales s-a expus pe el însuşi criticismului ce urma să apară în curând. Propriul său discipol, Anaximandru, s-a grăbit să argumenteze că apa nu ar putea fi substanţa de bază aflată la baza întregii materii. Argumentul său era simplu: apa, orice ar fi ea, este umedă; nimic nu poate fi propria sa contradicţie. Astfel, dacă Thales ar avea dreptate, opusul umedului nu ar putea exista într-o substanţă, ceea ce ar exclude toate lucrurile uscate care pot fi observate în lume. De aceea, Thales greşea. Acesta este momentul naşterii tradiţiei critice, care joacă un rol fundamental în progresul ştiinţei.

Corecturile aduse lui Thales au declanşat o explozie intelectuală, mare parte din ea fiind centrată pe critici din ce în ce mai rafinate la adresa doctrinei materiei fundamentale. Diverse substanţe singulare (şi nu doar substanţe, dar şi concepte abstracte, cum ar fi apéiron-ul, acel nedeterminat/infinit propus de Anaximandru – n.n.) au fost propuse şi apoi respinse, ajungându-se în final la o multitudine de elemente, care ar fi putut justifica calităţi opuse, cum ar fi umed şi uscat, fierbinte şi rece. Două secole după Thales, majoritatea filosofilor naturii au acceptat o doctrina a patru elemente: pământ (rece şi uscat), foc (fierbinte şi uscat), apă (rece şi umedă) şi aer (fierbinte şi umed). Toate corpurile erau alcătuite din aceste patru elemente. Prezenţa elementelor garanta doar prezenţa calităţilor lor în diverse proporţii. Ceea ce nu era justificat, era forma pe care aceste elemente o luau, formă care ajuta la diferenţierea obiectelor naturale unele de altele. Problema formei a fost prima dată atacată sistematic de către Pitagora în secolul 6 î.Chr. Legenda spune că Pitagora a devenit convins de primatul numărului [în explicarea proprietăţilor naturii] atunci când a realizat că notele muzicale produse de un instrument cu o coardă erau direct proporţionale [ca înălţime] cu lungimea corzii. Calităţile erau reduse la

21

Page 22: Filosofia Stiintei

cantităţi (numere aflate în componenţa rapoartelor simple [1/2, 1/3, 1/5 etc.]). Astfel se naşte fizica matematică, deoarece această descoperire a oferit legătura esenţială între experienţa fizică şi cea a relaţiilor dintre numere. Numărul a oferit răspunsul privitor la originea formelor şi calităţilor [diferite ale obiectelor fizice].”13

Trebuie spus că tema centrală a filosofiei vechilor greci o constituia încercarea de a rezolva problema mişcării. Mulţi filosofi presocratici erau convinşi că nu poate fi găsită nici o justificare logică privind existenţa mişcării. Această problemă era de domeniul metafizicii, nu al epistemologiei şi este suficient să amintim aici argumentele lui Parmenide şi Zenon din Elea împotriva posibilităţii ca ceva [din lumea fizică] să se mişte ori să se schimbe. Consecinţa acestei poziţii, în plan epistemologic, a fost că toţi marii filosofi greci au susţinut ideea potrivit căreia cunoaşterea nu trebuie să se schimbe sau să poată fi schimbată în nici o privinţă. [Ceea ce ştim, ar trebui să ştim o dată pentru totdeauna.] Această cerinţă l-a determinat pe Parmenide, de exemplu, să considere că gândirea este identică cu existenţa (adică, cu ceea ce există sau este peren) şi că este imposibil să gândim “neexistentul” sau “schimbătorul” (ceea ce se modifică).14

Ne vom opri în continuare asupra raţionamentelor sofistului grec Zenon din Elea, unul dintre discipolii lui Parmenide.

Cursul nr. 4

ÎNCEPUTURILE ŞTIINŢEIPRESOCRATICII(CONTINUARE)

13Enciclopaedia Britannica, History of Science: Greek science; The birth of natural philosophy, CD Deluxe Edition, Published by Britannica.com, 2000.14 Enciclopaedia Britannica, The history of epistemology: Ancient philosophy; Pre-Socratics, CD Deluxe Edition, Published by Britannica.com, 2000.

22

Page 23: Filosofia Stiintei

Am văzut în cursul precedent că tema mişcării a fost una centrală pentru gândirea presocratică. După primul pas făcut pe calea explicării raţionale a fenomenelor naturii, formularea ideii unui principiu unic (apa, apéiron-ul, focul, aerul, pământul) din care derivă toate celelalte lucruri, gândirea presocratică se opreşte asupra dilemei dacă mişcarea există cu adevărat în natură, sau este doar o iluzie creată de simţurile noastre.

“Pentru Heraclit (Heracleitos) din Efes “obscurul” (aprox. 535-475 î.Chr.) lucrurile sunt într-o continuă devenire. Nu te scalzi, spune el, de două ori în apa aceluiaşi fluviu – sau, cu altă expresie: soarele este nou în fiecare zi. Totul se transformă în tot, nimica nu este, nu rămâne, totul devine; realitatea este o curgere veşnică. Ceea ce ne apare ca un contrast (viaţa – moartea de exemplu) nu sunt decât aspecte diferite ale aceleiaşi transformări. Natura se ascunde şi este o unire ascunsă în lucruri; dar aceasta nu apare decât iniţiaţilor. În fond, totul se naşte din opoziţie, din contrast, din luptă; “războiul este tatăl tuturor lucrurilor”. Ca element fizic, un foc stă în centrul universului şi din el derivă toate lucrurile.

Radical opusă doctrinei devenirii este doctrina şcolii din Elea. Ca şef al şcolii este considerat Xenofantes din Colophon (Ionia), (aproximativ între 570-475 î.Chr.) […]. Xenofantes atacă cu violenţă mitoloia populară pe care o acuză că îşi reprezintă pe zei sub formă umană şi că îi încarcă, – fiindcă şi-I reprezintă ca oameni, – cu toate viciile. Dacă boii şi leii sau caii ar avea mâini - spunea el – şi ar şti să picteze, ei şi-ar reprezenta zeii sub formă de boi, lei sau cai.

Teza lui Xenofantes este că nu există decât un Dumnezeu, unic, imobil, neschimbător, stând “în aceleaşi lucruri”, şi “care este unul şi toate”. Teza Lui Xenofantes formează fondul filosofiei lui Parmenides, pe care Platon îl numeşte “cel mare” (aprox. Pe la 540 î.Chr.). Parmenides aparţine unei familii nobile din Elea; a avut şi o activitate politică importantă. Din poemul său au rămas 105 versuri. Parmenides îşi începe poemul arătând că cum caii lui l-au dus la locuinţa zeiţei care îl iniţiază în ştiinţa adevărată; această ştiinţă consistă în afirmarea existenţei unei singure fiinţe, care este veşnică, nemuritoare, imobilă şi în negarea nefiinţei, a neantului. Simţurile ne spun că lucrurile se transformă, că sunt într-o perpetuă devenire. Devenirea – care este trecere de la nefiinţă la fiinţă – este însă o iluzie, o aparenţă. Realitatea este ceea ce subzistă sub această devenire, şi aceasta este fiinţa, substanţa unică, fără goluri, atotcuprinzătoare. Dar numai gândirea ne poate da cunoaşterea adevărată a fiinţei; a gândi şi a fi este tot una.

Zenon, elevul lui Parmenide, demonstrează prin argumente dialectice această înşelare pe care ne-o rezervă simţurile (devenirea) şi adevărul

23

Page 24: Filosofia Stiintei

existenţei imobile, nemişcate, a fiinţei. Argumentele lui Zenon sunt bazate pe noţiunea de infinit. Săgeata care zboară şi nu zboară: ni se pare că săgeata zboară din arc; dar pentru a parcurge o distanţă, ea trebuie să parcurgă întâi jumătatea distanţei, şi pentru aceasta, jumătatea jumătăţii, apoi jumătatea acestei distanţe din urmă şi aşa la infinit. Însă nu se poate parcurge un număr de puncte infinit. Deci, raţional, săgeata care pare că zboară este imobilă.”15

Mai corect ar fi, cred, să spunem că săgeata nu ajunge, de fapt, niciodată în ţintă – contrar evidenţei fizice – deoarece nu poate parcurge un număr infinit de puncte într-un interval finit de timp.

“[…] Zenon a pus întrebarea dacă Achille, care aleargă mai repede decât o broască ţestoasă, o poate ajunge când ea are un avans de 1 stadiu (veche unitate de lungime = 184,97 m). În timp ce broasca ţestoasă străbate

din stadiu, Achille, datorită vitezei sale de douăsprezece ori mai mare

, parcurge tot stadiul cât şi drumul broaştei ţestoase, deci o

ajunge. Pe de altă parte, Zenon afirmă că în timp ce Achille a străbătut un

stadiu, broasca a străbătut din stadiu, în timp ce el străbate această

douăsprezecime, broasca are totuşi un avans de , o depăşeşte Achille ea

are totuşi un avans de de stadiu ş.a.m.d. Drumul pe care trebuie să-l

străbată Achille până la punctul de întâlnire se poate pune sub forma: + +

+ +.....; punctele exprimă faptul că după fiecare termen

urmează un alt termen , deci expresia nu este finită. O astfel de

expresie se numeşte serie infinită. Zenon credea că prin acest rezultat a găsit un paradox al gândirii formale, deoarece i se părea că valoarea seriei este mai mare decât orice număr, deci Achille niciodată nu poate ajunge broasca ţestoasă. Totuşi seria, corect stabilită de Zenon, este o serie geometrică, şi

are valoarea . […] Seria stabilită de Zenon are termenul general, pentru

şirul sumelor parţiale, (suma unei serii geometrice finite).

Acest şir converge către limita . “16

15 N.Bagdasar, Virgil Bogdan, C.Narly, Antologie filosofică; Filosofi străini, Editura Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1943, pp. 5-6.16 Mică enciclopedie matematică, Editura Tehnică, Bucureşti, 1980, pp. 477-478.

24

Page 25: Filosofia Stiintei

Trebuie menţionat aici faptul că momentul descoperirii modalităţii corecte de calculare a valorii seriilor numerice cu termeni pozitivi este unul mult mai târziu (sfârşitul secolului al XVII-lea). Aşa cum vom vedea în cursul uneia dintre prelegerile următoare, contribuţiile filosofului şi matematicianului german G.W.Leibnitz (ca şi ale contemporanului şi rivalului său I.Newton) au marcat o cotitură majoră în dezvoltarea ştiinţeor naturii pe baza calculului seriilor şi a calculului infinitezimal.

Cât priveşte aporia săgeţii propusă de Zenon, spaţiul parcurs de săgeata pornită din arc poate fi descris cu ajutorul seriei infinite

Şirul sumelor parţiale al acestei serii este

fiind convergent şi având limita

Dincolo de limitele lor matematice, “argumentele dialectice ale lui Zenon formează încă şi astăzi (Bergson) obiectul unei încercări de explicare a lor.

Opoziţia dintre doctrina heracliteană a veşnicei deveniri, a curgerii lucrurilor care nu se opreşte niciodată şi, pe de altă parte, a fiinţei una, imobilă, a lui Parmenide, a fost extrem de fecundă pentru filosofia greacă. Prin ea s-a ajuns la noţiunea de ceea ce apare (fenomen = φαινομενον) opus la ceea ce este stabil, permanent, [opus noţiunii] de substanţă a lucrurilor. Prin ajutorul ei s-a distins între cunoştinţa căpătată prin simţuri şi care este o “părere” (δοχα) şi cunoştinţa raţională, a substratului stabil, permanent, al lucrurilor. Opţiunea pentru o teză sau alta este, şi astăzi, un punct de răscruce pentru orice filosofie; este cu totul altceva să admiţi că realitatea ultimă a tuturor lucrurilor constă în această transformare şi devenire perpetuă a lor (şi ştiinţa, în fond, nu ne arată decât lucruri în transformare = fenomene) şi altceva să crezi că, dincolo de această transformare, există o fiinţă, o existenţă totală, un ultim şi acelaşi fond al lucrurilor (fie el Dumnezeu, fie el substanţa). Opoziţia între devenire şi fiinţa imuabilă dă naştere la două perspective veşnice asupra esenţei ultime a lucrurilor.”17

Nu putem încheia această prezentare sumară a filosofiei naturale presocratice fără a aminti alte câteva nume: Empedocles, Democrit, Pytagora şi Anaxagoras din Clazomene. În cursul precedent am amintit despre faptul că, la două sute de ani după Thales, filosofia a ajuns la o doctrină cu patru elemente fundamentale, ale căror caracteristici contrare

17 N.Bagdasar, Virgil Bogdan, C.Narly, Antologie filosofică; Filosofi străini, Editura Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1943, p. 5.

25

Page 26: Filosofia Stiintei

trebuiau să explice proprietăţile extrem de diverse ale lucrurilor din natură. O astfel de doctrină se leagă de numele lui Empedocles.

“Opoziţia dintre Heraclit şi Eleatism a făcut necesare, de la început, încercări de sinteze între teza devenirii – care este o realitate – şi teza unei fiinţe permanente, stabile. Filosofia lui Empedocles din Agrigent (Sicilia) realizează o asemenea sinteză. Empedocles (aprox. 490-430 î. Chr.) este om de stat, preot şi medic; la cele trei elemente stabilit până la el, apa (Thales), aerul (Anaximenes) şi focul (Heraclit) el adaugă un al patrulea, pământul; cele patru elemente sunt stabile, formează fondul permanent al lucrurilor. Transformările lor, împreunarea lor în combinaţii infinit de variate, formează devenirea. Este nou în filosofia lui Empedocles faptul că împreunarea sau despărţirea elementelor nu se poate face de la sine, fără o forţă care să o realizeze; aceasta este, pentru Empedocles, dragostea şi ura; prima uneşte şi cealaltă separă. Este astfel introdusă pentru prima oară în gândirea filosofică noţiunea unei forţe separate de elementele substanţiale.

Despre şeful şcolii [atomiste], Leucip din Abdera, nu se ştie aproape nimic. Democrit (aprox. 470-370 î.Chr.) este foarte bogat, călătoreşte mult în Orient; întreţine relaţii cu mai toţi filosofii timpului. A lăsat o producţie ştiinţifică şi filosofică bogată. Faţă de eleaţi, care negau ne-fiinţa, el admite vidul, fără de care nu s-ar putea explica mişcarea. Lumea este compusă, pentru el, din atomi; aceştia sunt în număr infinit, şi nu diferă unul de altul decât prin formă, ordine şi poziţie; sunt eterni; nu au început, fiindcă din nimic nu vine nimic. Mişcarea care provoacă combinaţiile lor este sau o mişcare eternă, sau cea provenită din izbirea atomilor; totul în lume - devenirea – este datorată acestei schimbări de poziţie a atomilor, acestei mişcări care este necesară, determinată. Această teză atomistă, mecanistă şi deterministă este, în fond, foarte aproape de tezele de bază ale ştiinţei noastre moderne; aceasta este desigur alta şi bazată pe o cercetare de fapte experimentale; dar bazele ei principale sunt asemănătoare cu ipoteza atomismului primitiv; toate rezultatele noastre ştiinţifice strălucite se fondează pe acelaşi principiu al determinării cauzale, mecanice, a lucrurilor, şi pe o analiză a materiei în elemente ultime, în atomi.

[…]Pytagora, născut pe la 580 în Samos, a călatorit mult şi a fondat în Croton (sudul Italiei) o şcoală cu scop de reformă morală şi religioasă. “Misterele” – ca cele orfice şi pytagoreice, înlocuiesc pentru iniţiaţii lor, religia populară, mitologică[…]. Cunoaştem pytagorismul nu după Pytagora, ci după fragmentele rămase de la Phylolaos. Principiul lucrurilor este pentru pytagoreici numărul. Fiindcă natura numărului nu suferă “înşelăciune”. Numărul şi proporţiile între numere se găsesc în cosmos, în mişcarea astrelor, se găsesc în muzică; ele fac posibilă armonia. Lumea este

26

Page 27: Filosofia Stiintei

constituită din contraste: limitat – nelimitat, unul – multiplu, lumină – întuneric etc., iar legătura între contraste este armonia; totul este o armonie de finit şi infinit, de soţ şi fără soţ. Numărul şi proporţia se găsesc nu numai în cosmos, dar şi în lucrările oamenilor. Activitatea propriu zis ştiinţifică a pytagoreicilor – în matematică, astronomie, şi armonie muzicală – este remarcabilă.

Desigur, nu poate fi susţinut că numărul, care este raport, dimensiune, să fie substanţă, principiu. Dar (Hegel) îndrăzneala mare a pytagoreicilor este de a fi arătat că “principiul” nu trebuie să fie neapărat o substanţă materială, că el poate fi şi un lucru numai gândit. Sunt deschise astfel căi noi pentru filosofia ulterioară (în special pentru cea platonică).

Anaxagoras din Clazomene (530-430) trăieşte în Atena; este prieten cu Pericles. El este una dintre cele mai mari figuri ale filosofiei antesocratice. Anaxagoras admite elemente în număr infinit – dar (nu ca la Democrit) acestea sunt diferite unele de altele (Homeomerii). Meritul mare al lui Anaxagoras a fost de a explica modul în care elementele au putut ieşi din confuzia lor primitivă şi ordinea din lucruri printr-o inteligenţă, un principiu spiritual (Νοΰζ). Nous-ul, spiritul, inteligenţa este infinită, de sine stătătoare şi nu se amestecă cu corpurile. “ căci el este cel mai subtil dintre lucruri şi cel mai curat şi el posedă înţelegerea oricărui lucru şi puterea cea mai mare”. Spiritul organizează lumea; dar orice organizare tinde către un scop. Este, pentru întâia dată, introdusă în reflexia filosofică ideea unei organizări a lumii în vaderea unui scop, de către o raţiune supremă; teză care este extraordinar de bogată pentru toată filosofia ulterioară. Lumea este, în fond, ordonată, este o lume raţională.”18

18 N.Bagdasar, Virgil Bogdan, C.Narly, Antologie filosofică; Filosofi străini, Editura Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1943, pp. 5-6.

27