FALSIFICAŢIONISMUL

IntroducereKarl Popper a formulat una dintre cele mai corente teorii ale

cunoaşterii ştiinţifice acceptată, criticată, respinsă dar şi continuată de

un număr important de epistemologi.

Teoria epistemologică propusă de Karl Popper s-a dezvoltat pornind

de la două întrebări fundamentale:

Ce reprezintă cunoşterea ştiinţifică ?Cum se realizează creşterea

(progresul) cunoaşterii ştiinţifice?

Care este diferenţa dintre cunoaşterea ştiinţifică şi cea non-ştiinţifică?

Care este rolul filosofiei ştiinţei (epistemologiei)?

Problema demarcaţiei

Popper critică cele două

accepţiuni anterioare

Pozitivismul logic al cercului de la Viena

Metoda empiric inductivă

Critica pozitivismului logic

Pozitivismul logic a fost fundamentat pe criteriul verificaţionist al semnificaţiei al lui Wittgenstein: toate afirmaţiile sunt fie analitice fie sintetice, iar valoarea de adevăr este dată de respectarea criteriilor logice sau de experienţa practică.

Toate afirmaţiile sintetice au valoare numai dacă pot fi verificate empiric (expresii precum Dumnezeu există, deşi pot avea o semnificaţie ele nu au o valoare ştiinţifică deoarece nu pot fi verificate empiric).

Pozitivismul logic prin intermediul lui Carnap a încercat să demonstreze că diferenţa dintre ştiinţă şi metafizică coincide cu demarcaţia dintre sens şi non-sens, sau semnificaţie şi non-semnficaţie. Această încercare a eşuat deoarece, arată Popper, „În toate variantele sale demarcaţia pe baza lipsei de semnificaţie, a fost, în aclaşi timp, prea îngustă şi prea largă: contrar tuturor intenţiilor şi declaraţiilor, ea îndeobşte excludea unele teorii ştiinţifice ca fiind lipsite de semnificaţie, în timp ce, pe de altă parte, nu izbutea să excludă nici măcar acea parte a metfizicii care este cunoscută sub numele de „teologie raţională”.

Critica inductivismului

În sec XIX demarcaţia între ştiinţă şi non-ştiinţă era facută pe baza principiului inductivist: legile universale (ştiinţifice) sunt generalizări obţinute prin metoda empiric inductivă.

Problema inducţiei – nu ne asigură valoarea de adevăr pentru orice afirmaţie.

Concluzia lui Popper: inducţia nu poate fi folosită pentru a demonstra sau justifica o teorie dar deducţia poate fi folosită pentru a demonstra falsitatea unei teorii. Nu putem demonstra adevărul unei teorii, dar putem contrazice teoria printr-o singură instanţă care nu se supune consecinţelor teoriei.

Noul criteriu al demarcaţiei: ştiinţa cuprinde totalitatea afirmaţiilor sintetice despre fenomenele reale care pot fi, cel puţin în principiu, falsificate de observaţiile empirice.

Metoda falsificaţionistă Teoriile sunt considerate drept conjecturi sau supoziţii liber create de spirit şi care au

scopul de arezolva problemele puse de teoriile precedente şi de a explica într-o manieră corespunzătoare comportamentul câtorva aspecte ale lumii şi ale universului. Odată enunţate, teoriile trebuie confruntate riguros cu observaţia şi experienţa; teoriile care nu rezistă testelor de observaţie sau experienţei vor fi eliminate şi vor fi înlocuite cu alte conjecturi speculative

Putem distinge, din punct de vedere logic, între o metodă greşită de a critica şi o metodă corectă de a critica. Metoda greşită începe cu întrebarea: cum putem stabili sau justifica teza sau teoria noastră? Ea conduce prin urmare ori la dogmatism, ori la un regres infinit, ori la doctrina relativistă a contextelor raţional incomensurabile. Prin contrast, metoda corectă a discuţiei critice porneşte de la întrebarea: care sunt consecinţele teoriei sau tezei noastre? Sunt ele în totalitate acceptabile?

Pornind de la rezultatele observaţiei şi experienţei falsificaţioniştii consideră că se poate arăta că o serie de teorii sau câteva teorii sunt false

Ceea ce s-ar numi metoda ştiinţei constă în a învăţa din greşelile noastre în mod sistematic: întâi asumîmdu-ne riscuri, îndrăznind să greşim – adică propunând cu îndrăzneală teorii noi; în al doilea rând, căutând sistematic greşelile pe care le-am făcut, prin discuţie critică şi prin examinare critică a teoriilor

Metoda falsificaţionistăTeorii

Încercăm să o rezolvăm

propunând o teorie

CriticismÎnvăţăm din propriile greşeli,

.

ProblemeNe împiedicăm de o problemă

Progresul ştiinţei văzut de falsificaţionişti poate fi redat astfel: ştiinţa începe cu o problemă în raport cu explicaţia comportamentului câtorva aspecte ale lumii sau universului; ipotezele falsificabile sunt propuse de oamenii de ştiinţă ca soluţii ale problemei; conjecturile sunt criticate şi testate, iar unele sunt eliminate rapid.

Sursa teoriilor

Dacă metoda inductivă nu este viabilă pentru formularea de noi teorii atunci de unde vin ipotezele?

Popper face distincţia între „contextul descoperirii” şi „contextul justificării”. Contextul descoperirii este obiectul de studiu al psihologiei sau sociologiei

cunoaşterii nu al epistemologiei, dar în orice caz inducţia nu reprezintă sursa generalizărilor ştiinţifice deoarece selectarea observaţiilor pe care se va fundamenta teoria reprezintă în sine o teorie (vezi cursul anterior).

Principala metodă de descoperire a unor noi ipoteze o reprezintă critica ipotezelor vechi şi avansarea unor noi ipoteze care corectează erorile vechilor teorii. Prin intermediul unei cunoaşteri pe care Popper o numeşte „meta-ştiinţifică” ştim că în cazul în care o teorie trece testele empirice este mai bună decât cea anterioară. Criteriul progresivităţii potenţiale - ştim chiar înainte ca o teorie să fie testată că,

dacă va trece testele, va fi mai bună decât teoria existentă în acest moment.

Problema iniţială a falsificaţionismului

Cum nicio teorie nu este infailibilă, la fel nici observaţia care infirmă teoria nu este infailibilă, prin urmare există riscul ca o teorie să fie respinsă pe baza unei observaţii eronate.

Ipoteza Duhem – Quine: nu este posibilă evaluarea unei ipoteze izolate, deoarece în fiecare experienţă este pus în discuţie întregul aparat aparat ştiinţific de referinţă. Este imposibil să testăm o ipoteză izolată pentru că întotdeauna avem nevoie de ipoteze auxiliare şi astfel este imposibil sa ştim dacă am testat ipoteza principală sau o auxiliară a acesteia.

Sau, în viziunea lui Popper: nicio dezaprobare finală a unei teorii nu poate fi produsă deoarece este posibil întotdeauna să spunem că rezultatele experimentale nu sunt concludente sau că discrepanţele dintre teorie şi rezultatele experimentale sunt numai aparente şi vor dispărea cu timpul.

Soluţia la problema iniţială a falsificaţionismului

Popper propune a fi considerate ştiinţifice numai teoriile care pe lângă faptul că explică un fenomen dar care conţin şi metodologia prin care pot fi falsificate.

Numai o teorie care asertează sau implică faptul că anumite evenimente conceptibile nu vor avea loc este de fapt o teorie testabilă. Testul constă în încercarea de a face să se întâmple, cu toate mijloacele disponibile, exact acele evenimente despre care teoria ne spune că nu pot să apară

Orice teorie testabilă neagă ocurenţa anumitor evenimente. O teorie vorbeşte despre realitatea empirică numai în măsura în care îi impune limite

Omul de ştiinţă trebuie să ofere pentru teoria sa şi condiţiile în care respectiva teorie va fi infirmată, aşa cum procedează, de pildă, Darwin: Dacă se va dovedi că oricare părticică din structura oricărei specii s-a format pentru folosul exclusiv al altor specii, teoria mea va fi anihilată deorece o asemenea structură nu s-ar fi putut produce prin intermediul selecţiei naturale.

Vezi: imposibilitatea calcului în socialism sau teoria austriacă a ciclului economic

Soluţia la problema iniţială a falsificaţionismului

Progresul cunoaşterii ştiinţifice este îngreunat de faptul că Mulţi „oameni de ştiinţă” au tendinţa de a folosi diverse stratageme prin care îşi imunizeză teoriile faţă de eventuale teste ce le pot infirma.

Fiecare om de ştiinţă ar trebui să fie dispus să-şi critice şi să-şi respingă el însuşi teoriile

Criticând teoriile noastre putem face ca teoriile să moară în locul nostru.

Gradele de testabilitate a teoriilor

Testabilitatea are mai multe grade: o teorie care asertează mai mult, asumându-şi mai multe riscuri, este mai bine testabilă decât o teorie care asertează foarte puţine lucruri Cu cât teoria prevede mai multe condiţii în care poate fi infirmată cu atât este mai îndrăzneaţă

şi cu cât rezistă mai multe testelor cu atât poate fi considerată bine „coroborată” cu realitatea. O teorie este coroborată nu dacă corespunde multor fapte ci dacă nu suntem capabili să găsim

fapte care să o respingă. Testele pot fi gradate ca fiind mai mult sau mai puţin severe

ştiinţe „tari”

ştiinţe sociale

ştiinţe „moi”

Criteriile unei teorii ştiinţifice Popper subordonează criteriile teoriilor ştiinţifice criteriului falsificabilităţii: 1. Consistenţa logică – este criteriul cel mai general, deoarece o teorie care nu este

consistentă logic nu este falsificabilă. O teorie auto-contradictorie este compatibilă cu orice eveniment şi, prin urmare, nu poate fi respinsă.

2. Generalitatea unei teorii – cu cât o teorie are un conţinut empiric mai bogat avînd implicaţii mai numeroase şi mai adânci, cu atât poate fi mai uşor de falsificat şi mai sever testată, iar progresul ştiinţific reprezintă o acumulare de teorii care a rezistat unor teste din ce în ce mai severe. Cu cât creşte conţinutul informaţional al unei teorii cu atît creşte probabilitatea ca aceasta să fie mai uşor infirmată.

3. Simplitatea unei teorii – cu cît o teorie este mai simplă, cu atât consecinţele sale sunt mai clare şi, deci, mai uşor de testat

4. Gradul de coroborare a unei teorii reprezintă un fel de raport al performanţelor anterioare care ţine cont de: soluţiile pe care le-a oferit problemelor, gradul de testabilitate, severitatea testelor la care a fost supusă şi modul în care a rezistat la acestea. Gradul de coroborare reprezintă o metodă prin care pot fi comparate două teorii rivale.

Rolul ştiinţeiCare este rolul filosofiei ştiinţei

(epistemologiei)?

Filosofia ştiinţei are ca subiect metodele prin care

putem evalua teoriile ştiinţifice o dată ce acestea

au fost propuse

Atâta timp cât ştiinţa înseamnă căutarea adevărului, ea va fi o discuţie critică şi raţională

între teorii concurente, o discuţie critică şi raţională a teoriei revoluţionare.

Această discuţie decide dacă noua teorie trebuie sau nu să fie considerată mai bună decât cea veche; adică dacă trebuie să fie considerată

sau nu drept un pas în direcţia adevărului.

Ştiinţa reprezintă o activitate neîntreruptă de a falsifica ipotezele existente

şi de a le înlocui cu altele care rezistă mai bine falsificărilor.

Ştiinţa se caracterizează prin metoda prin care sunt formulate şi testate teoriile nu prin subiectul

la care se referă teoria sau pretenţiile teoriei de a avea un conţinut ştiinţific mai bogat

Întreaga cunoaştere ştiinţifică este ipotetică şi conjecturală

ştiinţa are rolul de explica necunoscutul prin cunoscut de a propune teorii

tot mai universale care să îmbogăţească explicaţiile şi din ce în ce mai testabile

„Baza empirică a ştiinţei obiective nu comportă nimic absolut.

Ştiinţa nu se aşează pe o bază solidă. Structura îndrăzneaţă a teoriilor se ridică pe o mlaştină. Ştiinţa este o construcţie

ridicată pe piloni. Pilonii îi înfundăm în mlaştină până întâlnesc o bază naturală,

atunci încetăm de a-i mai înfunda, pentru că au atins un teren puternic.

Ne oprim pur şi simplu pentru că suntem convinşi că ei sunt destul de solizi pentru

a suporta, mai puţin provizoriu, edificiul”.

Creşterea cunoaşterii ştiinţifice

Creşterea cunoaşterii, în special a cunoaşterii ştiinţifice, constă în a învăţa din propriile greşeli, adepţii falsificaţionismului susţin că ştiinţa avansează prin încercări şi erori, prin conjecturi şi respingeri, supravieţiund numai teoriile cel mai bine adaptate. Niciodată nu se va spune despre o teorie că este adevărată, dar se va putea spune că ea este cea mai bună disponibilă, depăşindu-le pe cele precedente.

Teoria cunoaşterii ştiinţifice este confruntată cu un paradox care asigură, în acelaşi timp, creşterea cunoaşterii ştiinţifice. Paradoxul constă în următoarele: pe de-o parte cunoaşterea noastră este vastă şi impresionantă, iar, pe de altă parte, ignoranţa noastră este nemărginită şi copleşitoare. Cuvântul problemă nu reprezintă decât un alt nume pentru tensiunea constantă dintre cunoaşterea şi ignoranţa noastră.

Orice nouă teorie reprezintă o explicaţie „mai adîncă” care corectează sau „respinge” explicaţiile anterioare. Progresul ştiinţei presupune formularea unor teorii cu grad mare de improbabilitate, adică de falsificabilitate.

Creşterea cunoaşterii ştiinţifice

O teorie ştiinţifică bună reprezintă o încercare de a rezolva o problemă dar care dă naştere unor alte probleme.

Nu există o teorie universal adevărată deoarece nu există un principiu unanim acceptat al adevărului, un om de ştiinţă nu poate şti dacă teoria sa este adevărată, el poate şti numai dacă este mai verosimilă decît celelalte anterioare sau rivale, dacă se apropie mai mult de adevăr din punct de vedere empiric decât celelalte pentru că rezistă mai bine testelor empirice.

Închisorile sunt contextele. Iar cei care nu agreează înhisorile se vor opune mitului contextului. Vor accepta cu plăcere să discute cu parteneri ce vin din altă lume, dintr-un alt context, căci ea le dă posibilitatea să-şi descopere lanţurile până atunci nevăzute, să le rupă, şi astfel să se transceandă pe ei înşişi. Această evadare nu este însă, evident, o rutină: ea nu poate fi decât rezultatul unui efort critic şi creativ.