REFERAT -

FACEREA LUMII ÎN GÂNDIREA RELIGIILOR MONOTEISTE BIBLICE.

Cuprins

Introducere

1. Conceptul de „monoteism” în Iudaism, Creştinism şi Islam.

2. Facerea lumii sau cosmogonia, în cele trei religii monoteiste.

3. Cosmogonia în Islam.

4. Cosmogonia în iudaism.

5. Cosmogonia în creștinism.

Concluzii

Bibliografie

Introducere.

Ierusalimul este probabil cel mai faimos oraș al lumii. Cele trei mari religii monoteiste

îl socotesc sacru și aici au loc necontenite pelerinaje. Evrei, creștini și musulmani sosesc în tot

timpul anului la Ierusalim pentru a-și aduce tributul de credință unui loc încărcat de istorie cu

semnificații al căror înțeles e descifrat de cărțile sfinte ale omenirii.

Și totuși, în ciuda asemănărilor, în ciuda monoteismului, a cărților sfinte care cuprind

părți mari în comun celor trei religii, sau cel puțin la două din ele, în aceeași măsură

înregistrează și deosebiri, în ce privește doctrina, cultul, legislația.

Un domeniu comun, pe care vrem să îl trecem în revistă, în lucrarea noastră, pentru a

deosebi și identifica specificitățile fiecăreia dintre cele trei mari religii monoteiste – iudaism,

creștinism, islam – este acela al Facerii lumii.

1. Conceptul de „monoteism” în Iudaism, Creştinism şi Islam.

Credincioșii celor trei religii (iudaismul, creștinismul, islamul, etc.) acceptă și

încurajează credința într-o ființă supremă, divină care este creatoarea omenirii.

Ca "religii Abrahamice" - Iudaismul, Creștinismul și Islamismul - sunt considerate în

literatura teologică acele religii monoteiste care își au rădăcinile în prima parte a Bibliei

ebraice, sau Tora. Noțiunea se bazează în special pe tradiționalul legământ dintre Dumnezeu

și Abraham, părintele poporului Israel (Geneza 12, 1-3), în care atât creștinii cât și

musulmanii recunosc drept părintele lor ales de Dumnezeu, respectiv Allah.

Pentru început vom defini pe scurt conceptul de monoteism în iudaism, creștinism și

islam, și vom expune tot pe scurt facerea lumii în gândirea religiilor monoteiste.

Este evident că înainte de a respinge ori a accepta ceva, orice om cu o gândire

raţională va încerca mai întâi să clarifice conceptul dat. Încercăm aici să clarificăm conceptul

monoteismului, și pentru aceasta am ales ca metodă o comparație sau dialog al deosebirilor și

asemănărilor dintre cele trei mari religii.

Deşi exista și în religiile indigene şi arhaice, monoteismul (credinţa într-un singur zeu)

a fost impus de religiile clasice (iudaism, creştinism şi islam) drept sistemul superior în

religie.1

Ca religie de origine semită, islamul face parte dintre cele trei religii monoteiste,

definind conceptul monoteist prin unicitatea indivizibilă a lui Dumnezeu. Atât mărturisirea de

credinţă (shahadda) cât şi alte pasaje din Coran, definesc ceea ce înţeleg musulmanii prin

crezul lor monoteist: „Nu este alt Dumnezeu decât Allah, Muhammad este mesagerul lui

Allah.”

Pentru musulmani există un singur Dumnezeu şi El este Dumnezeul tuturor

popoarelor.2 Se poate spune că conceptul monoteismului islamic vorbeşte despre Dumnezeu

ca despre o finţă unică, care, pe de o parte, este autosuficientă, iar pe de altă parte, nu are

nevoie de nimic; mai degrabă toţi au nevoie de El3. Această noţiune ne conduce la ideea că

Dumnezeu este existent în Sine, El este atotputernic şi omnipotent, totul a luat fiinţă prin voia

1 Mircea Itu, Filosofia şi istoria religiilor, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004, p. 24. 2 Norman Geisler & Abdul Saleeb, Answering Islam, Baker Book House Company, Grand Rapids,

(traducerea rusă), Kazani 2002, p. 173. 3 Ibidem, p. 173.

Lui şi nimic nu poate avea loc fără voia Sa. El este conducătorul, El cunoaşte tot ce este în

lumea pe care a creat-o, pe care, totodată, o stăpâneşte. Este foarte clar că o altă latură a

monoteismului islamic este un răspuns la afirmarea monoteismului creştin. Sunt mai multe

pasaje din Coran unde Trinitatea este exclusă definitiv. Dar islamul face o mare confuzie,

învinuind creştinismul de „triteism”, confundând deci triteismul cu Trinitatea.

Ca şi musulmanii, creştinii afirmă existenţa unui singur Dumnezeu. Nu ne rămâne

decât să menţionăm că suntem de acord cu poziţia Quranului în privinţa triteismului, făcând

însă o diferenţă clară între acesta şi Trinitate.

Pe de altă parte, prin formarea islamului, Muhammad a dat o nouă identitate

monoteistă poporului arab.

Dumnezeu S-a descoperit în mod direct sub o formă de teofanism, islamul susţine că

Muhammad a primit revelaţia prin îngerul Gavril şi nu din partea lui Dumnezeu.4 Cu alte

cuvinte, islamul nu susţine în teologia sa imanenţa lui Dumnezeu, ci doar transcendenţa Sa.

În final, bazându-ne pe un studiu atent asupra conceptului monoteist în islam,

conchidem că islamul nu se concentrează asupra esenţei lui Dumnezeu, ci mai mult asupra

acţiunilor Lui.5

Pe de altă parte, în Israel monoteismul s-a dezvoltat timp de mai multe secole, și în

anumită măsură putem spune chiar că a contribuit direct la geneza monoteismului creștin și

islamist. Mărturisirea crezului monoteist la evrei sună în felul următor: Credinţa într-un

Dumnezeu unic. Credinţa în existenţa lui Dumnezeu şi afirmarea unicităţii Sale sunt principii

fundamentale ale credinţei evreieşti. Monoteismul este cel de al doilea din cele 13 articole de

crez ale lui Maimonide. Afirmaţia necondiţionată a religiei monoteiste se exprimă în

profesiunea de credinţă cea mai renumită a iudaismului. „Shema Israel Adonai Elohenu

Adonai Ehad” („Ascultă, Israele, Domnul este Dumnezeul nostru, Domnul este unic”)

(Deut.6:4). Shema Israel este, fără îndoială, un act de credinţă monoteist necondiţionat.6

În timp ce unii dintre rabinii evrei îl identifică pe Avraam ca fiind primul om care sa

închinat unui singur Dumnezeu, alţii îl consideră pe Moise, deoarece acestuia i-au fost date

cele 10 porunci, prima fiind: Eu sunt Domnul Dumnezeul tău (Ex. 20:1).

4 George W. Braswell Jr, What you need to know about islam and muslims, Broadman & Holman Publishers,

Nashvill, Tennessee, 2000, p. 21. 5 Kenneth Gragg, Muhammad and the Christian, Oneworld, Oxford, Reprinted bz Oneworld in 1999, p. 102. 6 Dicţionar Enciclopedic de Iudaisme, Editura Hasefer Bucureşti, 2000.

O altă idee cu privire la monoteismul iudaic este plasată în perioada de exil, când

poporul lui Israel a refuzat să se mai închine altor dumnezei, decât singurului Dumnezeu viu.

Conform gândirii iudaice, Dumnezeu nu reprezintă ceva mai mult ori mai bun decât

alte forme, ci este unic în ontologia Sa. Cu alte cuvinte, Dumnezeu este distinct, separat de

întreaga creaţie, El este sfânt (Isaia 45:21-22)7.

Pe de altă parte termenul în ebraică pentru perfecțiune este shalom, şi se referă la

unitate în diversitate, idee care subliniază o relaţie perfectă dintre părţile care alcătuiesc

perfecţiunea.8 Ori în acest caz se ridică o întrebare: Cum se înţelege expresia „Dumnezeu este

unitate?,” pentru că Dumnezeu este perfecțiunea în sine dar și sursa ei.

În primul rând, Dumnezeu există într-o unitate relaţională cu Dumnezeu Tatăl

(Gen.1:26). În al doilea rând, unitatea lui Dumnezeu este exprimată prin unitatea cosmosului

creat de Dumnezeu, Dumnezeu este Unul ca şi Creator (Isaia 45:18).

Unitatea lui Dumnezeu şi unitatea esenţială a creaţiei ridică două expresii evreieşi foarte

importante cu privire la monoteismul biblic. Prima se referă la Dumnezeu ca şi „rădăcină”

(iqar), privind elementul fundamental al universului, Unul de la care toate lucrurile au venit în

existenţă, Unul prin care toate îşi continuă existenţa. A doua expresie este una liturgică, aşa

cum o vedem în Shema. În al reilea rând, expresia „Dumnezeu este Unul” specifică relaţia

Sa cu umanitatea, exprimată în crearea persoanelor după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Stanley Grenz, citat de Cheryl A. Brown explică faptul astfel: „Imaginea lui

Dumnezeu este, în primul rând, un concept relaţional. Într-un mod suprem noi reflectăm

imaginea lui Dumnezeu în relaţiile noastre unii cu alţii.” Prin urmare, nu ar trebui să fim

surprinşi, spune acelaşi autor, de faptul că imaginea lui Dumnezeu se concentrează asupra

comunităţii de credincioşi. În înţelepciunea Sa Dumnezeu a creat umanitatea şi întreaga lume

ca şi o unitate în diversitate. Faptul că umanitatea a fost creată după chipul lui Dumnezeu

indică potenţialul enorm pentru fructificarea unităţii şi armoniei dintre diverse comunităţi

umane în baza relaţiilor.

Spre deosebire de monoteismul filosofic, care susţine că Dumnezeu rămîne nemişcat şi

apatic, monoteismul Vechiului Testament subliniază că Dumnezeu este mişcat profund de

implicaţiile umane, în special de suferinţa umană (Isaia 57:15).

7 Cheryl A.Brown, Monoteism, Women’s Bible Comentary, Doumers Grove IL. Inter Varsity Press, 2002. p.

94. 8 Ibidem, p. 94.

Pe de o parte, monoteismul iudaic se deosebşte de cel islamic prin faptul, că iudaismul

mărturiseşte că Dumnezeu este personal şi că monoteismul iudaic se întemeiază pe două

principii fundamentale:

1. Universul şi tot ce cuprinde el îşi datorează existenţa unui Dumnezeu

unic, creator al cerului şi al pământului. Acest Dumnezeu personal, apropiat de fiecare

individ este Stăpânul istoriei şi intervine în lumea pe care a creat-o. În învăţătura

iudaică, monoteismul este intim legat de valorile morale care sunt aspecte ale unităţii

lui Dumnezeu.

2. Acest Dumnezeu este Creatorul umanităţii, toţi oamenii ar trebui să se

considere fraţi şi surori, uniţi prin credinţa lor în Dumnezeul unic.9

Pe de altă parte, monoteismul biblic se deosebeşte foarte mult și de cel păgân, unde cel

dintâi este „teist”, iar cel de–al doilea, „panteist”. Monoteismul se referă la existenţa unei

divinităţi ca atare, în vreme ce teismul şi panteismul se referă la o relaţie care se stabileşte înre

divinitate şi univers.

În final, spre deosebire de islam şi religiile păgâne, iudaismul împărtăşeşte ideea unui

monoteism etic. În timp ce credinţa biblică este etică, cea păgână este filosofică şi ontologică.

În timp ce păgânismul ajunge la unicitatea divinităţii prin raţionament sau prin consideraţii

metafizice, credinţa biblică se întemeiază pe aspectele etice ale absolutului legii morale, ori,

altfel spus, pe revelaţia de Sine a lui Dumnezeu.

Spre deosebire de iudaism şi islam, conceptul monoteist în creştinism este unul

trinitarian. Aceasta nu înseamnă că creştinii se închină la trei Dumnezei, ceea ce ar fi triteism,

ci unuia singur, care S-a revelat pe Sine în trei persoane diferite – monoteism trinitarian.

Aceasta mai înseamnă, că, deşi Dumnezeu este Unul singur, totuşi, există din eternitate ca trei

persoane distincte. Iar, „Neoriginarea Tatălui, naşterea Fiului şi purcederea Duhului Sfânt

fiind caracteristicile ipostasurilor divine nu au împărţit fiinţa divină”.10

Lucrarea proprie a fiecărei Persoane dumnezeieşti nu trebuie gândită ca petrecându-se

separat de a celorlalte Persoane, ca şi cum Persoanele ar lucra fiecare izolat, ci ca împreună

lucrare, întrucât toate sunt lucrări ale aceleiaşi voinţe a lui Dumnezeu. Şi cu toate acestea,

adică deşi acţiunea externă este produsul voinţei celei una şi neîmpărţită a lui Dumnezeu, deci

9 Dicţionar Enciclopedic de Iudaism, Editura Hasefer Bucureşti, 2000, p. 548. 10 Ps. Romul Grecu, “Despre Sfânta Treime”, Studii teologice anul XXVI – numerele 1, 2, ianuarie –

februarie 1974, p. 45

comună Persoanelor divine, totuşi fiecare Persoană îşi are contribuţia personală prin lucrările

proprii, cum s-a notat mai sus, căci: „Acelaşi Dumnezeu lucrează toate, în toţi” (I Corinteni

12, 6)10.11

Unitatea în trinitate a celor trei Persoane, având unitate de fiinţă, de atribute, de

activitate. Fiinţa lor este unică, neîmpărţită sau nemultiplicată în Persoanele Sfintei Treimi.

De aceea, cele trei Persoane sunt un singur Dumnezeu. Dar fiecare dintre Ele este Dumnezeu

adevărat, fiindcă ipostaziază aceeaşi unică fiinţă dumnezeiască, fără să o împartă cumva.

Toate trei au aceleaşi atribute (naturale, intelectuale şi morale), întrucât atributele ţin de fiinţă

şi toate trei au o activitate externă comună, în sensul că la activitatea externă a unei persoane

divine (creare, mântuire, etc.) participă şi celelalte două persoane, pentru că orice lucrare a lui

Dumnezeu perneşte dintr-un singur principiu şi este manifestarea unicei voinţe a lui

Dumnezeu12.

Uneori se creează impresia că doctrina trinităţii poate fi găsită doar în Noul Testament,

dar nu şi în Vechiul Testament. Totuşi, deşi doctrina Trinităţii nu este subliniată explicit în

Vechiul Testament, mai multe pasaje sugerează şi implică existenţa lui Dumnezeu în mai mult

decât o singură persoană, de exemplu, în Gen. 1:26, expresia: „Să facem om după chipul şi

asemănarea noastră”, exprimă faptul cu privire la persoanele divine.

În concluzie putem remarca faptul, că printre adevărurile distincte, proclamate de

creştini, cel care separă creştinismul de islam e că: Dumnezeul Bibliei este Dumnezeul care se

cunoaşte pe Sine Însuşi, şi care prin Isus Christos ni s-a revelat ca Tată, Fiu şi Duhul Sfânt;

aceasta este doctrina Sfintei Treimi. Trinitatea stă la baza vieţii creştine şi această doctrină

este mărturisită deopotrivă de creştinii ortodocşi, greco-ortodocşi, romano-catolici, protestanţi

şi evanghelici, și după ce am trecut în revistă conceptele de bază cu privire la religiile

monoteiste, putem conchide că, în timp ce iudaismul şi creştinismul mărturisec acelaşi

concept monoteist, cu excepţia aspectului trinitarian, pe care, deşi este cuprins în Vechiul

Testament, iudeii îl resping; conceptul monoteismului în islam este foarte diferit. Ba mai

mult, în timp ce iudeii şi creştinii se închină Aceluiaşi Dumnezeu, ce s-a revelat în mod

progresiv în istoria omenirii, islamul nu cunoaşte acest Dumnezeu. Prin urmare, ori de câte ori

ne referim la cele trei religii monoteiste, trebuie specificat faptul, că, dacă punem iudaismul şi

creştinismul de o parte şi islamul de cealaltă, atunci nu putem vorbi că aceste trei religii

11 Arhidiacon Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Teologia dogmatică, manual pentru

seminariile teologice, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, p. 114 12 Îndrumări misionare, Editura Institului biblic şi de misiune al BOR, Bucureşti, 1986, p. 113

monoteiste se referă la „un singur Dumnezeu”, ci mai degrabă, studiind conceptele acestora,

descoperim câteva diferenţe ireconciliabile dintre ele. Aici putem fi întru toul de acord cu

istoricul creştin Stephen Nell, când afirmă: „Creştinii şi musulmanii proclamă cu pasiune

credinţa într-un singur Dumnezeu. Dar orice porţiune din această definiţie depinde de

semnificaţia pe care o atribuie fiecare termenului „Dumnezeu.”

În final, trebuie specificat faptul că diferenţa dintre iudaism, islam şi creştinism cu

privire la doctrina Trinităţii nu constă în identitatea lui Dumnezeu, ci în natura acestei

identităţi. Toate sistemele monoteiste afirmă fără nici o ezitare unicitatea şi unitatea lui

Dumnezeu împotriva idolatriei şi a politeismului. În acelaşi timp, creştinismul crede că

identitatea lui Dumnezeu admite distincţii fără a fi fragmentată unitatea Sa.

2. Facerea lumii sau cosmogonia, în cele trei religii monoteiste.

Toate marile religii au doctrine comune, atât în privinţa cosmogonici universului, ca

creaţie divină a unicului Dumnezeu, cât şi asupra creării omului.

Toate fac trimitere la un factor nemuritor şi transcendent din fiinţa umană, acela al

spiritului omului, ca entitate de origine divină, toate recunosc puterea acestui spirit, care

reprezintă scânteia divină din om, puterea Duhului Sfânt, ca voinţă a lui Dumnezeu, putere

manifestată în fenomenele paranormale şi în minunile pe care le-a făcut Hristos şi apostolii

Săi.

Sub aspect etimologic, termenul compus, format din cuvintele grecesti kosmos

(ordine) si gonos (zamislire, creatie), indica semnificatia originara a complexului: cosmogonia

defineste zamislirea unei lumi bine alcatuite, armonioase, de catre un actant mitic sau de catre

o circumstanta originara (cum este, de pilda, încalzirea substantei matriciale într­una dintre

cosmogoniile indiene arhaice). Etimologia ofera însa si alte deslusiri: gonos trimite spre

nastere, provenienta ereditara sau parinti, sugerând în acest fel o relatie sintactica temporala,

dar si seria genealogica în care se înscrie cineva prin nastere. Sub aspect ritualic, precizarea

ultima e importanta, fiindca ea conduce în mod nemijlocit la consubstantialitatea care e

esentiala în cadrul oricarei ritualistici, unde omul nu este niciodata conceput ca fiinta solitara;

el este, dimpotriva, un portant de sacralitate integrat într-o comunitate, fiinta a unei serii

genealogice, participant la rit si la traditie.

3. Cosmogonia Islamocă.

Istoria recunoaşte islamul ca religia musulmanilor, iar dintre aceştia în special a

arabilor. Islamul apare în lume ca o ideologie bazată pe etnic şi confesional, aşa cum

subliniază Remus Rus13. Nadia Anghelescu scoate în evidenţă fapul că limba arabă s-a aflat ca

fundament, factor catalizator şi pincipiu unificator pentru promovarea unităţii etnice a lumii

musulmane14. Monoteismul şi universalitatea învăţăturii islamice constituie temelia

elementului confesional. Religia islamică este cunoscută, pe de-o parte, drept cea mai severă,

dar, pe de alta, drept cea mai devoţională dintre religii. In consecinţă, a dat mulţi fanatici

religioşi, dar şi mulţi dintre cei mai fideli faţă de religie. Termenul islam are mai multe

semnificaţii: pace, mântuire, stăpânire de sine, supunere, adorare şi ascultare. Cuvântul ’islam

are următoarele derivate în limba arabă: salam (mântuire), sallama (a mântui), salima (a fi

mântuit), istaslama (a se preda), silm (pace), ’aslama (a venera) şi muslim (adeptul păcii)15.

Supunerea se referă la atitudinea omului faţă de poruncile lui Allah, iar ascultarea este

punerea în practică a acestora. Supunerea şi ascultarea lui Allah aduc pacea.

Analizând credința islamului observăm că Pantheonul islamic se caracterizează prin

credinţa într-un singur zeu, Allah, ale cărui atribute studiate cu atenție ne vor dezvălui, relația

lui cu omul și cu universul întreg, adică cosmogonia islamului. Astfel, Allah este divinitatea

supremă, dar nu numai a arabilor în particular sau a musulmanilor în general, ci a tuturor

oamenilor. Allah este bun, milostiv, îndurător, atoatestăpânitor, unic, atotputernic, creator al

cerului, pământului şi al omului. Dumnezeu este „un tată mai autoritar”16. Se insistă asupra

atributelor lui Allah şi apelativelor sale. Allah este înfăţişat prin prisma a 99 de nume-atribute,

ca: Ar-Rahim (milostivul), Al-Malik (stăpânul), As-Salam (tămăduitorul), Al-Muhaiman

(stăpânitorul), Al-Haliqu (creatorul), Al-Gaffar (iertătorul), Al-'Adl (dreptul), Al-Habir

(cunoscătorul), Al-Halim (blândul), Al-'Ali (înaltul), Al-Kabir (marele), Al-Hafiz (păzitorul),

Al-Hasib (cumpătatul), Al-Karim (generosul), Al-Hakim (înţeleptul), Al-Hayi (viul), As-

Samad (absolutul), Al-Qadir (puternicul), Al-'Ahad (unul) şi Al-'Ahir (ultimul)17 etc.

13 Remus Rus, Istoria filosofiei islamice, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1994, p. 13. 14 Nadia Anghelescu, Limbaj şi cultură în civilizaţia arabă, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

1986, p. 3. 15 Soheib Bencheikh el Hocine, Prezentarea islamului, în Philippe Gaudin (coordonator), Marile religii.

Iudaismul, creştinismul, islamismul, hinduismul şi buddhismul, traducere de Sanda Aronescu, Bucureşti,

Editura Orizonturi, 1995, p. 124-125. 16 Philippe Gaudin (coordonator), Marile religii. Iudaismul, creştinismul, islamismul, hinduismul şi

buddhismul, tradusă din franceză de Sanda Aronescu, Bucureşti, Editura Orizonturi şi Editura Lider, p. 27. 17 Qur 'an (Coranul), tradus din arabă de George Grigore, Bucureşti, Editura Kriterion, 2000, p. 589-592.

Spre exemplu, în Sura Pribegiei (Haşr Suresi) din Cartea Sfântă a Islamului, Coranul

se spune: "El este Allah, afară de care nu este alt dumnezeu, Ştiutorul celor văzute şi al celor

nevăzute. El este Cel Milostiv şi îndurător", "El este Allah, afară de care nu este alt

dumnezeu: Stăpânitorul, Cel Sfânt, Cel Curat, Apărătorul Credinţei, Veghetorul, Cel Tare,

Atotputernicul, Cel Prea înalt Mărire lui Allah! El este mai presus de ceea ce voi asociaţi". "El

este Allah: Făcătorul, Creatorul, Dătătorul de chipuri. Ale Lui sunt numele cele mai frumoase.

Pe El îl laudă cele din ceruri şi cele de pre pământ. El este Cel Puternic şi înţelept".18

Allah este Domnul şi Stăpânul universurilor, potrivit Surei Poeţilor (Şu'ara Suresi),

este Cel "Care m-a creat şi mă călăuzeşte, Care mă hrăneşte şi-mi dă de băut, Iar când sunt

bolnav, El mă tămăduieşte, Care mă lasă să mor şi-apoi la viaţă mă trezeşte, Care nădăjduiesc

că-mi va ierta păcatele în Ziua Judecăţii de Apoi".19

Allah este fără egal, este Unic, ceea ce El are nu posedă nici o altă existenţă. Coranul

spune clar, fără nici o umbră de îndoială, că Allah nu are asociat la creaţie, la adorare şi la

stabilirea rânduielilor pentru viaţa oamenilor. El este Preaslăvitul de care lumea are nevoie

fără ca El să aibă nevoie de nimeni. El nu are tată, nu este tată şi nu a zămislit nici un fiu. El

nu are printre făpturi pe nimeni care să-I fie egal sau să-I semene. El este Unic, fără egal

(Vahdaniyet) "Şi El nu are pe nimeni egal" 20, are Existenţă (Vücüd), este dintotdeauna, are o

vechime ce se pierde în negura timpurilor (Kidem). In afară de Allah orice, oricare are un

început, Allah nu. Allah este o Existenţă fără sfârşit, perenă (Bekâ). De altfel, dacă o casă se

va prăbuşi cândva, un om va muri cândva, un copac se va ofili cândva, Allah va exista

întotdeauna. In afară de Allah, totul este eveniment, s-a întâmplat. Allah nu este asemănător

cu ceea ce a apărut (Muhalefetün Li'l havadis). In fine, tot ceea ce este şi tot ceea ce are vine

de la El însuşi, prin El însuşi (Kiyam Binevsihi).

Allah, Creatorul Suprem este Viaţa (Hayat). El însufleţeşte, animă, este prezent, le ştie

pe toate trecut, viitor, ceea ce este -. Cunoaşterea, Ştiinţa (Ilim) Lui nu sporeşte, nu scade, nu

se schimbă. Pentru El, tainicul şi dezvăluitorul este identic, "Şi la El sunt cheile

necunoscutului şi nu le ştie decât El. Şi El cunoaşte ceea ce este pe uscat şi ceea ce este pe

mare. Şi nu cade nici o frunză fără ca El să o ştie. Şi nu există bob în întunericurile

18 Coranul..., 59:22-24, p.1949-1950. În limba arabă, denumirile şi calităţile luiAllah sunt, potrivit versetelor

22-24 din această sură: Ar-Rahman (Cel îndurător), ΑΙ-Malik (Stăpânitorul), Al-Quddus (Cel Sfânt), As-Salam

(Cel Curat), Al-Mumin (Apărătorul Credinţei), Al-Muhaymin (Veghetorul), Al- Aziz (Cel Tare), Al-Jabbar

(Atotputernicul), Al-Mutakabbir (Cel Preaînalt), Al-Khaliq (Făcătorul), Al-Bari (Creatorul), Al-Musawir

(Dătătorul de chipuri), Al-Aziz (Cel Puternic) şi Al-Hakim (Cel înţelept). 19 Coranul..., 26:78-82, p.1277 20 Idem, 112:4, p.2232

pământului, nimic proaspăt şi nimic uscat, fără ca ele să fie însemnate într-o Carte

Limpede".21

Printre semnele lui Allah, Coranul enumără în Sura Ar-Rum, (Sura Romanii): creaţia

omului Adam din ţărână, crearea pentru bărbat a unei soţii, crearea cerurilor şi a pământului,

deosebirea dintre limbi şi culori, somnul în timpul nopţii şi al zilei, arătarea fulgerului şi a

trăsnetului, coborârea apei cu rezultatul pozitiv, pentru oameni, al "învierii" pământului şi al

roadelor lui atât de necesare.22

La baza cultului islamic stă crezul: ״Spune: Unul este Allah. Allah! Absolutul! El nu

naşte şi nu se naşte şi nimeni nu-i este asemenea"23. Legea lui Allah este pacea şi armonia din

univers. Pacea este văzută ca o parte importantă a naturii umane, dar şi ca lege supremă în

natură, fapt pentru care islamul se mai numeşte şi „religia naturii" (Dinul Fitrah).

4. Cosmogonia iudaică.

Este atât de cunoscut referatul biblic al creației încât pare superfluu să mai repetăm

informațiile ca să expunem cosmogonia iudaică. Și totuși, dincolo de ceea ce este

arhicunoscut, sunt lucruri interesante dar mai puțin cunoscute.

Știm de exemplu, cum istoria arată că religia evreilor, numită iudaism, este una dintre

marile religii, alături de creştinism, islam, hinduism şi buddhism. Se înscrie, de asemenea,

între religiile clasice, între religiile tradiţionale şi între religiile monoteiste. Iudaismul este

sufeltul, iar trupul este poporul evreu24.

Specificul vine de exemplu, atunci când vorbim despre mitologia şi cu predilecţie

despre mitul cosmogonic, care deși esenţial în mai multe culturi arhaice, nu are aceeaşi

pondere în iudaism unde în locul mitologiei se aşează istoria. Ea este văzută ca o istorie sacră,

dar sacralizarea nu se produce prin mit, ritual, iniţiere sau ceremonie. Totuşi, iudaismul nu

rămâne indiferent la cosmogonie, la viaţa omului şi la problema morţii. Le ilustrează, ca

majoritatea culturilor arhaice, prin episoade grandioase, unele prezente în Biblie. De pildă,

geneza lumii are la bază, la evrei, teoria creaţiei prin puterea cuvântului lui Dumnezeu. Există,

21 Idem, 6:59, op.cit.,p.478. 22 Idem, 30:20-25, p.1397-1398. 23 Qur'an, Sura 112, op. cit., p. 502. 24 S. Cohon, în Philippe Gaudin (coordonator), Philippe Gaudin (coordonator), Marile religii. Iudaismul,

creştinismul, islamismul, hinduismul şi buddhismul, tradusă din franceză de Sanda Aronescu, Bucureşti,

Editura Orizonturi şi Editura Lider, p. 53.

însă, şi o a doua concepţie pregantă în iudaism care nu se referă la creaţia cerului şi

pământului, ci a unui deşert pe care Yahvé l-a făcut fertil. 25

5. Cosmogonia creștină.

Întreaga teologie patristică afirmă că Dumnezeu-Tatăl creează lumea prin Fiul în

Duhul Sfânt. Lumea sau "cosmosul" nu-şi are principiul ontologic în sine, ci în Dumnezeu.

Lumea nu este din veşnicie, coeternă cu Dumnezeu, ci este creată din nimic (ex nihilo) ca o

manifestare a libertăţii şi iubirii creatoare a lui Dumnezeu-Treime. De aceea, în adâncul

"fiinţei" sale, lumea poartă icoana Treimii şi, ca atare, structura ei este o structură trinitară şi

deci comunitară.

Pentru a transpune în limbaj conceptual afirmaţia teologică de mai sus, Sfinţii Părinţi

s-au folosit de două concepte, prezente şi în Evanghelia după Ioan şi în epistolele Sfântului

Apostol Pavel, şi anume Cuvânt-Logos şi Duh (Spirit) – Nous, ca simboluri pentru Fiul și

Sfântul Duh. Ca atare, în structura ei intimă, lumea este "cuvântătoare" şi "duhovnicească".

Cuvântul şi Duhul, afirmă Sfântul Irineu, sunt "mâinile" lui Dumnezeu-Tatăl, prin care

lumea a fost adusă de la ne-fiinţă spre fiinţă. Cu alte cuvinte, lumea are o structură "logică",

raţională, are un mesaj pentru om şi o finalitate spirituală. Și faptul că lumea are o structură

logică era acceptat şi de filozofia antică. Spre exemplu, filozofia stoică considera că logosul

este un principiu cosmologic, identic cu fiinţa 26.

Identificând însă pe Hristos cu Adevărul pentru că El este Logosul, apologeţii nu au

reuşit să depăşească întru totul ontologia statică a elenismului. Spre exemplu, Sfântul Iustin

Martirul defineşte pe Dumnezeu ca Adevăr suprem astfel: "Cel ce este întotdeauna acelaşi (...)

şi este cunoscut numai cu mintea "27.

Istoria scoate în lumină adevărul că creştinismul este o religie universalistă, cu cel mai

mare număr de credincioşi. Este una dintre marile religii şi aparţine religiilor clasice, ca şi

religiilor istorice. De asemenea, creştinismul este o religie complexă şi compozită, deoarece

asimilează elemente din religiile precreştine aproape pretutindeni în lume.28

25 Constantin Noica, Jurnal filozofic, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990, p. 27. 26 Diac. prof. dr. Nicolae Balca, Istoria filosofiei antice, Bucureşti, 1982, p. 246. 27 Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, "Dialogul cu iudeul Trifon", în Apologeţi de limbă greacă, Ed.

IBMBOR, Bucureşti, 1980, pp. 95-96. 28 Mircea Itu, Filosofia şi istoria religiilor, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004, p. 264.

Cosmogonia în creştinism are la bază credinţa că Dumnezeu este cauza. La bază se

găseşte crearea lumii din nimic de către Dumnezeu atotputernic timp de şapte zile. Dumnezeu

a creat lumea ca fiinţă şi ca formă după cum se arată în capitolul Geneza din Biblie.

Cosmogonia biblică are o structură aparte. Ea evidenţiază creaţia prin cuvânt a unei lumi

„bune” şi a vieţii „bune”. Dacă la mesopotamieni, lumea şi omul sunt rezultatele uciderii

monstrului ofidian Tiamat, deci, a rezultat o lume rea şi o concepţie pesimistă, în

monoteismul creştin lumea este văzută ca o realitate în afara lui Dumnezeu, iar acesta - ca

unic şi transcendent. 29

Crearea femeii din coasta bărbatului ne duce cu gândul la androginismul omului

primordial. Acest mit reflectă o credinţă destul de răspândită a perfecţiunii umane, legată de

strămoşul mitic. Androginia umană are ca model bisexualitatea divină. Aceasta este una din

multiplele formule de unitate-totalitate, realizată prin unirea perechilor de contrarii: feminin -

masculin, vizibil - invizibil, Cer - Pământ şi lumină - întuneric. 30

Pantheonul creștin are un singur zeu - Dumnezeu. El este creator, omniscient,

atotputenic, unic, transcendent, bun, înţelept, infinit în raport cu spaţiul şi cu timpul etc. 31

Omul este o fiinţă spirituală, alcătuită dintr-o unitate între trup şi suflet, menirea

omului fiind, în spirit creştin, aşa cum arată Mihai D. Vasile, „transfigurarea spiritului şi a

materiei în Hristos”32.

Părintele Dumitru Stăniloae scrie despre demnitatea profetică a lui Iisus Hristos, îl

numeşte „cel mai mare profet”33 şi aduce argumente prin care demonstrează că „Iisus îi

depăşeşte pe toţi profeţii, fiind supremul şi ultimul profet”34. Numindu-l pe Iisus ca ultimul

dintre profeţi, se neagă existenţa profeţilor care au trăit în istorie după Iisus şi cel mai elocvent

exemplu este, fără îndoială, Mahomed. Aceste opinii ale preotului Stăniloae subminează ideea

de umanism, întrucât şi alţi credincioşi din alte religii pot afirma la fel despre profeţii lor.

Totodată, profanizează pentru că instituie un aşa-zis clasament arbitrar al profeţilor şi chiar

contrazice esenţa mesajului lui Iisus, care, afirmând că este fiul Domnului, nu a făcut-o pentru

a se situa pe poziţie de superioritate faţă de toţi ceilalţi. Pe de altă parte, însăşi iubirea

aproapelui implică smerenie şi exclude aroganţa, orgoliul şi superioritatea. De asemenea,

29 Mircea Itu, op. cit., p. 265. 30 Ibidem, p. 265. 31 Ibidem. 32 Mihai D. Vasile, Tradiţia simbolică a logosului creştin, Bucureşti, Editura Punct, 2000, p. 57. 33 Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, p. 214. 34 Ibidem, p. 228.

subliniază importanţa dialecticii revelaţiei lui Dumnezeu prin Iisus Hristos35. Jertfa lui Iisus

pe cruce are menirea să absolve omenirea de păcat. Gérard de Champeaux şi Dom Sébastien

Sterckx, în cartea lor despre simboluri, evidenţiază că tot astfel după cum Iisus reprezintă

soarele, simbolismul crucii lui Iisus este cosmic, iar funcţia sa este de centru al lumii recreate,

căci umanitatea iese din mormânt şi se purifică prin sângele Mântuitorului36.

Concluzii

Din cele spuse până acum putem înțelege că cele trei mari religii monoteiste, au în

comun mai multe lucruri decât sunt lucrurile prin care se deosebesc. Astfel, toate trei religiile

sunt monoteiste și au aceleași cărți sfinte la bază, mai mult sau mai puțin; așa de exemplu,

despre cărțile Vechiului Testament, putem aprecia că sunt comune în totalitate, celor trei

religii. Însă nu numai atât. și iudeii și islamul vorbesc despre Iisus hristos, deci cunosc și

cărțile Noului Testament, fără să le accepte în totalitate.

S-ar putea crede că având comune cărțile Pentateuhului în care se găsește expusă

creația lumii, aceasta ar fi identică, dar am văzut că nu e așa. Fiecare religie monoteistă crede

că Dumnezeu a creat lumea văzută și nevăzută, precum și omul. Dar, asemănările se opresc

aici, deoarece fiecare religie îl vede pe Dumnezeu în mod diferit și de aici provin diferențele

în ce privește lucrarea lui.

Islamul nu acceptă ideea filiației deși Coranul vorbeşte despre Isus (Isa), fiul Fecioarei

Maria, în mai multe rânduri, dar, în Coran, Isus este Cuvântul lui Dumnezeu întrupat. Pruncul

Isus se naşte dintr-un cuvânt al lui Allah, fără să fie la mijloc nici un tată. Cum Allah a creat

cerul şi pământul cu verbul "Să fii", cu acelaşi verb, la imperativ, Allah a creat pe Isus. Isus

nu este nici Dumnezeu, nici semi-dumnezeu, nici fiu al lui Dumnezeu, nici o combinaţie între

natura divină şi natura umană. Isus este un Profet, creaţie, făptură a lui Dumnezeu, desigur

nobil şi demn de a fi acceptat venerat ca toţi profeţii. Isus este om, este fiul Măriei "înaintea

lui Allah, Isus este asemenea lui Adam, pe care El 1-a făcut din lut şi apoi I-a zis lui "Fii" şi el

a fost"37. Isus este robul lui Allah, Trimisul Său şi Cuvântul Său, pe care 1-a trimis Fecioarei

Maria.

35 Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 223. 36 Gérard de Champeaux, Dom Sébastien Sterckx, Introduction au monde des symboles, Paris, Éditions

Zodiaque, 1980, p. 440. 37 Coranul, 3:59, p.252.

În același timp, iudeii, pornind de la modul personal și naționalist în care au înțeles

făgăduințele adresate de Dumnezeu poporului Israel, nu vrea să accepte să împartă lumea cu

ceilalți credincioși prin împăcarea adusă de Hristos și drept urmare nu recunosc Mesianitatea

lui Iisus Hristos, ba unii chiar acuză că cel pe care îl slăvim noi creștinii ca Dumnezeu, a fost

de fapt un impostor.

Totuși spre deosebire de creştinism care este religia iubirii şi a miracolului, Islamul

este primordial religia Absolutului.38 Dacă, ideal, toate religiile monoteiste sunt absolute şi

exclusive, este pentru că, prin fiecare, Dumnezeu a spus: "Eu", este pentru că, prin fiecare

Dumnezeu este Cel care a vorbit. În fiecare, la început a fost Cuvântul divin. Prin Dumnezeu

aceste religii sunt adevărate, împlinesc Adevărul divin. Cum Dumnezeu a vorbit, în timpuri şi

contexte sociale diferite, El a îmbrăcat mesajul său în limbaje diferite, pentru comunităţi

umane istoriceşte, cultural şi civilizatoriu diferite. Diversitatea mesajelor religioase este

expresia Unităţii religioase. Mesajele diferite sunt numai faţete ale Absolutului divin.

Bibliografie.

***Dicţionar Enciclopedic de Iudaism, Editura Hasefer Bucureşti, 2000.

***Îndrumări misionare, Editura Institului biblic şi de misiune al BOR,

Bucureşti, 1986.

***Qur 'an (Coranul), tradus din arabă de George Grigore, Bucureşti, Editura

Kriterion, 2000.

Arhidiacon Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Teologia

dogmatică, manual pentru seminariile teologice, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca,

2000.

Cheryl A. Brown, Monoteism, Women’s Bible Comentary, Doumers Grove IL.

Inter Varsity Press, 2002.

Constantin Noica, Jurnal filozofic, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990.

Diac. prof. dr. Nicolae Balca, Istoria filosofiei antice, Bucureşti, 1982.

38 Dr. Nuredin Ibram, Islamul pur și simplu, musulmanii din România, Ed. Golden, Constanta, 2007,p. 159.

Dr. Nuredin Ibram, Islamul pur și simplu, musulmanii din România, Ed.

Golden, Constanta, 2007.

George W. Braswell Jr, What you need to know about islam and muslims,

Broadman & Holman Publishers, Nashvill, Tennessee, 2000.

Gérard de Champeaux, Dom Sébastien Sterckx, Introduction au monde des

symboles, Paris, Éditions Zodiaque, 1980.

Kenneth Gragg, Muhammad and the Christian, Oneworld, Oxford, Reprinted

bz Oneworld in 1999.

Mihai D. Vasile, Tradiţia simbolică a logosului creştin, Bucureşti, Editura

Punct, 2000.

Mircea Itu, Filosofia şi istoria religiilor, Editura Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti, 2004.

Nadia Anghelescu, Limbaj şi cultură în civilizaţia arabă, Bucureşti, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986.

Norman Geisler & Abdul Saleeb, Answering Islam, Baker Book House

Company, Grand Rapids, (traducerea rusă), Kazani, 2002.

Philippe Gaudin (coordonator), Marile religii. Iudaismul, creştinismul,

islamismul, hinduismul şi buddhismul, tradusă din franceză de Sanda Aronescu,

Editura Orizonturi şi Editura Lider, Bucureşti, 1995.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Sibiu,

1943.

Ps. Romul Grecu, “Despre Sfânta Treime”, în rev. „Studii teologice” anul

XXVI – numerele 1, 2, ianuarie – februarie 1974.

Remus Rus, Istoria filosofiei islamice, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1994.

Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful, "Dialogul cu iudeul Trifon", în Apologeţi

de limbă greacă, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980.