Parohia Ortodoxă Română „Zămislirea Maicii Domnului”

LA RUSTICA – ROMA, Largo Augusto Corelli, nr. 9

Pr. Ilie Ursachi, Tel. 3207037955

Programul sfintelor slujbe:

Împreună pentru un LĂCAȘ DE CULT PROPRIU

Parohia noastră, la fel ca majoritatea parohiilor or todoxe române din Italia, nu deține un lăcaș de cult propriu, ci este găzduită într-un spațiu închiriat.

Această situație crează o serie întreagă de dificultăți: - programul sfintelor slujbe este condiționat și limitat; - nu putem organiza o școală parohială pentru copiii din comunitate; - nu ne putem desfășura așa cum ar trebui toate activitățile pastorale. În consecință, achiziționarea și amenajarea unui lăcaș de cult propriu este o

necesitate și o prioritate pentru parohia noastră. Pentru realizarea unui astfel de proiect a fost deschis în parohie

Fondul ”Darul meu pentru Biserică” Donațiile pot fi făcute: Prin virament bancar Beneficiar: Parrocchia Il Concepimento della Madre di Dio IBAN IT75F0516403224000000000226 Banca Popolare di Novara, Roma Causale: Darul meu pentru Biserică şi numele de botez ale celor ai casei Prin numerar la: - Dl. Cristinel Tobică, tel. 3319909227 - Pr. Ilie Ursachi, tel. 3207037955

Vă mulțumim din suflet și ne rugăm Bunului Dumnezeu să înmulțească darurile și mila Sa asupra dumneavoastră!

Sf. Cuv. Gherasim de la Iordan Deprinzându-se, încă de copil, cu frica de Dumnezeu, când s-a

făcut mai mare sfântul Gherasim a îmbrăcat schima monahală şi s-a dus departe, în adâncul pustiului Tebaidei, pe vremea împăratului Constantin Pogonatul, nepotul lui Eraclie. Acolo a depus atâta luptă pentru virtute şi s-a apropiat atât de mult de Dumnezeu, încât i se supuneau lui şi fiarele cele sălbatice. Astfel, el avea pe lângă sine un leu care îi slujea şi care pe lângă toate celelalte slujbe pe care i le făcea, mai făcea şi pe aceea că ducea la păscut şi aducea înapoi catârul care îi căra sfântului apă.

Sf. Liturghie, sâmbătă 5 martie, h 9:00 (Pomenire celor adormiţi). Și anul acesta, contribuția financiară anuală este de 50 euro. Rugăm pe toți membrii parohie noastre să ajute, și în acest fel, buna desfășurare a misiunii pastorale din cadrul familiei noastre duhovnicești de la La Rustica. Continuăm să ajutăm pe cei 3 copii săraci din România pe care parohia noastră i-a ”adoptat” de la distanță, prin proiectul episcopiei ”Brațele părintești”, plus alte două familii necăjite cu copii pe care de asemenea le-am ”adoptat” şi 3 persoane cu handicap fizic din România.

D Episcopia Ortodoxă Română a Italiei

PAROHIA ,,ZĂMISLIREA MAICII DOMNULUI”

ROMA - LA RUSTICA, L-go Augusto Corelli, nr. 9

An IX, Nr. 9 (28 februarie 2016)

is-a Domnul pilda aceasta: un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: tată, dă-mi partea care mi se cuvine din avere; atunci el le-a împărţit averea. Dar, nu după multe zile, feciorul cel mai tânăr,

strângându-şi toate, s-a dus într-o ţară depărtată; şi acolo şi-a risipit toată averea, vieţuind în desmierdări. Şi, după ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în ţara aceea şi el a început să fie în lipsă. Şi, ducându-se, s-a lipit el de unul din locuitorii acelei ţări şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să pască porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele ce mâncau porcii, însă nimeni nu-i da. Dar, venindu-şi în fire, a zis: câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier de foame! Mă voi scula şi mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Iar pe când era încă departe, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă; şi, alergând, a căzut pe grumajii lui şi l-a sărutat. Atunci i-a zis feciorul: tată, am greşit la cer şi

înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Iar tatăl a zis către slujitorii săi: aduceţi haina cea mai bună şi-l îmbrăcaţi; puneţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; apoi aducând viţelul cel îngrăşat îl junghiaţi. Să mâncăm şi să ne veselim; căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar feciorul lui cel mare era la ţarină; când s-a întors şi s-a apropiat de casă, el a auzit cântece şi jocuri. Atunci, chemând pe unul dintre slujitori, l-a întrebat: ce înseamnă acestea. Iar acela i-a răspuns: fratele tău a venit şi tatăl tău a junghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: iată de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta; şi mie tu niciodată nu mi-ai dat un ied, să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care a mâncat averea ta cu desfrânatele, ai junghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Însă tatăl i-a zis: fiule, tu în toată vremea eşti cu mine şi toate ale mele, ale tale sunt; se cuvenea însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.

Duminica a XXXIV-a după Rusalii (a întoarcerii Fiului risipitor) Luca 15, 11-32

Suntem în perioada Triodului. Evangheliile duminicale dinaintea începerii Sfântului şi Marelui Post au fost alese de Sfinţii Părinţi ca să ne arate în mod explicit cu ce trebuie să fim înarmaţi la declanşarea duhovniceştii ofensive împotriva păcatului, a tot ceea ce ne desparte de iubirea şi milostivirea lui Dumnezeu. Pilda fiului risipitor ce s-a citit duminică ne învaţă că fără pocăinţă nu poate exista întoarcere în casa Tatălui şi implicit nu putem nădăjdui la mântuire. Povestea fiului nesăbuit ne lămureşte că orice întoarcere din înghimpoasele cărări ale păcatului este posibilă, dacă odată cu ea se arată căinţă sinceră pentru relele săvârşite. Numai aşa Dumnezeu nu doar că ne va primi cu bucurie revenirea, ci o va şi binecuvânta cu iertarea tuturor păcatelor.

În rânduiala liturgică de peste an, doar într-o singură duminică se face lectura acestei emoţionante pericope evanghelice. De aceea, probabil, o ascultăm cu mai multă trezvie şi cu o frăţească solidaritate faţă de curajul fiului risipitor, care, după cum ne mărturiseşte pericopa evanghelică, de departe fiind, a fost întâmpinat şi îmbrăţişat de Tatăl. Cum de a fost observat încă departe fiind? Cu siguranţă, iubitorul Părinte stătea permanent în faţa casei cu mâna streaşină la ochi scrutând îndepărtările, zicându-şi: „Oare nici azi nu se întoarce fiul meu? Poate totuşi va veni!“ Nemărginită iubire şi

neirosită aşteptare. Ceea ce a urmat după aceea depăşeşte puterea omului de înţelegere, iertare şi iubire. Tatăl l-a reabilitat în demnitatea de fiu, fără să-i reproşeze ceva. I-a ascultat tulburătoarea mărturisire, o sinceră spovedanie, fără cuvinte linguşitoare şi tertipuri teatrale.

În acelaşi timp simţim şi un oarecare resentiment în atitudinea fiului celui mare, care, deşi virtuos, ascultător, nu a fost capabil să înţeleagă ce este iubirea desăvârşită. Observând comportamentul celor doi fii din parabolă, suntem tentaţi să aderăm la comportamentul unuia, întrebând: Doamne, eu ce fel de fiu sau fiică sunt? Judecându-ne echidistant viaţa, tindem să ne asemănăm tot mai mult cu fiul cel mic şi nechibzuit. Ce bine ar fi dacă am învăţa de la el ce e pocăinţa, sinceritatea mărturisirii şi nădejdea neclintită în iertarea Părintelui Ceresc! Din păcate însă, ne potrivim mai abitir cu el din pricina mulţimii păcatelor noastre, a neascultării de Cuvântul dumnezeiesc, a risipirii talanţilor duhovniceşti pe care ni i-a hărăzit Darnicul Părinte prin Sfintele Taine şi pe care adesea îi cheltuim imprudent.

Să purcedem la o analiză a vieţii noastre duhovniceşti, realizând dacă şi cât ne-am îndepărtat de casa Tatălui, Sfânta Biserică. Apoi, cu o încredere desăvârşită ca şi a odraslei pomenite, să strigăm cu nădejde: „Tată, am greşit la cer şi-naintea Ta“. Dumnezeu, cu nesfârşită răbdare şi bunăvoinţă, ne

Apostol: I Corinteni 6, 12-20

Fraţilor, toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva. Bucatele sunt pentru pântece şi pântecele pentru bucate şi Dumnezeu va nimici şi pe unul şi pe celelalte. Trupul însă nu e pentru desfrânare, ci pentru Domnul, şi Domnul este pentru trup. Iar Dumnezeu, Care a înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi, prin puterea Sa. Oare nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos? Luând deci mădularele lui Hristos, le voi face mădularele unei desfrânate? Nicidecum! Sau nu ştiţi că cel ce se alipeşte de

desfrânată este un singur trup cu ea? «Căci vor fi - zice Scriptura - cei doi un singur trup». Iar cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El. Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său. Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, Care este în voi, pe Care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.

Săptămâna lăsatului sec de carne: Duminică: I Co 6, 12-20; Lc 15, 11-32 - Sf. Mc. Macarie, Rufin, Iust și Teofil. Luni: I In 2, 18-29; 3, 1-8; Mc 11, 1-11 - Sf. Cuv. Ioan Casian și Gherman.

Marţi: I In 3, 9-22; Mc 14, 10-42 - Sf. Cuv. Mc. Evdochia samarineanca.

Miercuri: I In 3, 21-24; 4, 1-11; Mc 14, 43-72; 15, 1 - Sf. Sf. Mc. Teodot. Joi: I In 4, 20-21; 5, 1-21; Mc 15, 1-15 - Sf. Mc. Eutropiu, Cleonic și Vasilisc. Vineri: II In 1, 1-13; Mc 15, 20, 22, 25, 33-41 - Sf Cuv Gherasim de la Iordan Sâmbătă: I Co 10, 23-28; Lc 21, 8-9, 25-27, 33-36 - Sf. Mc. Conon din Isauria

va aştepta, îmbrăţişa şi asculta strigătul, ne va primi lacrima pocăinţei, iar apoi, cu aceeaşi dragoste, ne va spulbera păcatele săvârşite, întărindu-ne în virtute, iar la urmă o să ne facă poftire să ne hrănim din ospăţul mântuirii aşa cum a procedat cu junele zvăpăiat şi anonim din Evanghelie, căruia Biserica i-a rânduit o duminică specială din an ca să ne amintim de el, deşi nu i s-a reţinut numele. Dacă ne-am întreba de ce protagonistul biblic nu are nume, un posibil răspuns ar fi că în el ne regăsim cu toţii.

Vom trăi cu toţii bucuria nespusă a fiului primit şi izbăvit, cu o condiţie sine qua non: să avem pocăinţa curată, deplină a personajului biblic. Nu întâmplător Sfântul Efrem Sirul a spus: „Pocăinţa este un doctor bun, care aduce mângâiere şi odihnă. Darul Pocăinţei alină sufletul şi povăţuieşte spre mântuire. Pocăinţa mângâie ca o mamă şi spală sufletul ca o apă curăţitoare“. După Părinţii filocalici, ea se face prin lacrimi, rugăciune şi mai ales prin Taina Spovedaniei. Pocăinţa omoară păcatul şi învie sufletul; din întuneric face lumină, spală ochii sufletului, stăpâneşte peste firea cea neputincioasă şi înfrânează patimile. Păcatul sălăşluit în trup stăpâneşte mintea şi inima ca un tiran, îmbolnăvindu-le.

Ortodoxia nu recunoaşte altă cale de însănătoşire din boala pe care o produce păcatul decât prin pocăinţă şi mărturisirea păcatelor la scaunul Sfintei Taine a Spovedaniei, care deschide calea spre leacul nemuririi, Sfânta Împărtăşanie. Orice credincios, atâta vreme cât îşi ascunde vinovăţiile

sale în adâncul sufletului, este stăpânit de nelinişti, de chinuri şi de o greutate care-l apasă tot timpul. De aceea părintele Dumitru Stăniloae considera pocăinţa ideea centrală a creştinismului în jurul căreia gravitează toate evenimentele mântuitoare.

Prin căinţă, omul îşi face o analiză interioară, ajungând la o cunoaştere de sine şi, indiferent de rezultat, omul nu va deznădăjdui în izbăvire, căci harul divin primit în Taina Mărturisirii îi este salvator. Dar, despărţită de spovedanie, pocăinţa poate cauza fiinţei umane mari dificultăţi, mergând

chiar până la stări depresive şi reprobabile, căci nu recunoaşterea păcatului şi denunţarea sa este benefică, ci găsirea mijloacelor de înfrângere a răului. Deşi pocăinţa înseamnă lacrimi, post, înfrânare,

rugăciune, spovedanie, ea nu se rezumă la o mâhnire abstractă pentru păcatele săvârşite, ci trebuie să se manifeste în acte exterioare obiective, printr-o veritabilă înnoire a vieţii credinciosului. Nimeni niciodată va putea spune că s-a căit suficient, căci pocăinţa nu trebuie să se termine nicicând, deoarece prin ea bunul creştin se cade să urmărească o necontenită desăvârşire.

Pocăinţa, atât ca Sfântă Taină, numită şi Spovedanie sau Mărturisire, cât şi ca virtute, constituie o adevărată incizie în sufletul bolnav, care străpunge mai adânc decât păcatul atingând adâncimile fiinţei umane pe care o curăţeşte şi o deschide către harul divin. Aşa s-a izbăvit fiul risipitor, aşa, dea Bunul Dumnezeu, să ne izbăvim şi noi. (preluat din Ziarul Lumina)

Program de citire zilnică a Sfintei Scripturi şi a vieţii Sfinţilor