Parohia Ortodoxă Română „Zămislirea Maicii Domnului”

LA RUSTICA – ROMA, Largo Augusto Corelli, nr. 9

Pr. Ilie Ursachi, Tel. 3207037955

www.zamislireamaiciidomnului.it

Programul sfintelor slujbe:

Program de citire zilnică a Sfintei Scripturi şi a vieţii Sfinţilor

Săptămâna a XXV-a după Rusalii: Duminică: Ef 5, 8-19; Lc 12, 16-21 - Sf. Mc. Varlaam; Sf. Prooroc Avdie. Luni: II Tes 1, 1-10; Lc 12, 13-15, 22-31 - Sf. Cuv. Grigorie Decapolitul.

Marţi: IITes1,10-12;2,1-2;Lc12,42-48-Intrarea în Biserică a Maicii Domnului Miercuri: II Tes 2, 1-12; Lc 12, 48-59 -Sf. Apostol Filimon; Sf. Apostol Arhip. Joi: II Tes 2, 13-17; 3, 1-5; Lc 13, 1-9 - Sf. Cuv. Antonie de la Iezerul-Vâlcea. Vineri: II Tes 3, 6-18; Lc 13, 31-35 - Sf. Sf. Mc. Clement, episcopul Romei. Sâmbătă: Ga 1, 3-10; Lc 9, 37-43 - Sf. Mare Muceniță Ecaterina.

Intrarea în Biserică a Maicii Domnului

Intrarea Maicii Domnului în Biserică este prăznuită pe 21 noiembrie. Această sărbătoare este cunoscută în popor sub denumirea de Vovidenia sau Ovedenia. Părinții Maicii Domnului sunt Sfinții Ioachim și Ana. Lipsiți de copii, dar cu credința în

Dumnezeu, L-au rugat pe Dumnezeu să le dăruiască cinstea de a fi părinți, făgăduind că dacă vor avea un copil, îl vor duce la templu și îl vor închina Lui. Un înger le vestește că vor avea o fată pe care o vor numi Maria. Sfinții Ioachim și Ana nu au uitat de promisiunea făcută lui Dumnezeu și la trei ani de la nașterea Maicii Domnului au dus-o pe fiica lor la templu. Aici a fost întâmpinată de marele preot Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul, care a dus-o în cea mai sfântă încăpere din acest loc, în Sfânta Sfintelor, unde a stat până la vârsta de 15 ani. A fost condusă în acel loc sfânt, pentru că ea însăși avea să devină "Sfânta Sfintelor" lui Dumnezeu, sălaș a lui Dumnezeu-Cuvântul. Din ea, Cel Necuprins, Cel Veșnic, avea să ia trup, să Se facă cuprins în pântecele ei.

Acatist și Sf. Liturghie, marți, 21 noiembrie, h 9:00 (Intrarea în Biserică a Maicii Domnului).

D Episcopia Ortodoxă Română a Italiei

PAROHIA ,,ZĂMISLIREA MAICII DOMNULUI”

ROMA - LA RUSTICA, L-go Augusto Corelli, nr. 9

An X, Nr. 31 (19 noiembrie 2017)

is-a Domnul Pilda aceasta: unui om bogat i-a rodit ţarina şi se gândea în sine, zicând: ce voi face, căci nu am unde să-mi strâng roadele mele? Dar şi-a zis:

aceasta voi face: voi strica hambarele mele şi mai mari le voi zidi; şi voi strânge acolo toate roadele mele şi bunătăţile

mele. Apoi voi zice sufletului meu: suflete, acum ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te. Însă Dumnezeu i-a zis: nebune, în această noapte vor cere de la tine sufletul tău; iar cele ce ai strâns tu ale cui vor mai fi? Aşa se întâmplă cu cel care-şi adună comoară pentru sine însuşi, şi nu în Dumnezeu se îmbogăţeşte.

Duminica a XXVI-a după Rusalii (Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina) Luca 12, 16-21

Apostol: Efeseni 5, 8-19

Fraţilor, altădată eraţi întuneric, iar acum sunteţi lumină întru Domnul; umblaţi ca fii ai luminii! Pentru că roada luminii e în orice bunătate, dreptate şi adevăr, încercând ce este bine-plăcut Domnului. Şi nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă, osândiţi-le pe faţă. Căci cele ce se fac întru ascuns de ei ruşine este a le şi grăi. Iar tot ce este pe faţă se descoperă prin lumină, căci tot ceea ce este descoperit lumină este. Pentru aceea zice: «Deşteaptă-te

cel ce dormi şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos». Deci luaţi seama cu grijă, cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi, răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt. Drept aceea, nu fiţi fără de minte, ci înţelegeţi care este voia Domnului. Şi nu vă îmbătaţi de vin, în care este pierzare, ci vă umpleţi de Duhul. Vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând Domnului, în inimile voastre.

Adesea, în lumea noastră, în loc ca relația cu bunurile materiale să fie simplă și firească, ea devine complicată, scoțând la iveală una dintre cele mai mari slăbiciuni umane. În loc ca omul să stăpânească lucrurile materiale, acestea ajung să fie cele care îl stăpânesc pe el…

Așa s-a întâmplat și cu bogatul din Evanghelia de astăzi. El a primit darul lui Dumnezeu exprimat pe pământ prin cele materiale: `i-a rodit țarina”. Din iubire și prin milostivire, Dumnezeu împarte, oferă și îi dăruiește creației Sale din bogăția Sa infinită. Principalul beneficiar al darurilor Lui este cea mai frumoasă creatură a Sa: omul. Din păcate, adesea, tot omul este și cea mai nerecunoscătoare dintre creaturi…

Dumnezeu îl încarcă pe om cu valori: sufletul, libertatea și posibilitatea de a alege, capacitatea gândirii și frumusețea de a crea, șansa de a fi activ în mijlocul semenilor, dar și bunurile materiale de care omul are nevoie spre a trăi în lumea fizică.

Pe de altă parte, nu doar omul este valorizat de Creator! Omul a primit puterea și responsabilitatea de a da valoare acțiunilor sale, rezultatelor acțiunii altora, ca și lucrurilor cu care el interacționează. Sintagma `Omul sfințește locul” indică, în formulare simplă, dar clară, realitatea că ceea ce omul a primit de Sus fructifică și înmulțește jos, în lumea în care el trăiește, că cele materiale își găsesc împlinirea în cele spirituale: prin puterile sale duhovnicești, interioare. Omul influențează benefic și înfrumusețează materia însăși. Dar nu așa face bogatul, nu!

Deși s-a îmbogățit „peste noapte”, omul din pilda evanghelică este foarte sărac! El crede că stăpânește bunurile materiale, când de fapt acestea îl stăpânesc pe el. Goana după avere și după

împlinirea acestei alergături l-a făcut să uite de suflet, de sfârșitul vieții pământești, să uite chiar de Dumnezeu.

Mai mult, bogatul confundă planurile: primește bunuri materiale destinate trupului, dar consideră că sufletul este cel care se va bucura de ele: „suflete, acum ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te”. Aceasta se întâmplă atunci când uităm de scopul pentru care au fost primite aceste bunuri: faptul că ele sunt necesare pentru desfășurarea vieții în limita unui trai decent. Problema este de fapt relativă, deoarece decența însăși este relativă, fiecare dintre noi se raportează la un alt necesar pentru un trai decent. Astfel că ne putem ghida doar după un bun simț determinat de „a avea suficient pentru fiecare zi”.

Știm de la Hristos Domnul că „acolo unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta” (Matei 6, 21). Alipirea inimii de bunurile materiale este ceea ce Mântuitorul a condamnat de fiecare dată atunci când s-a referit la bogăție și la bogați. Așa cum de fiecare dată a lăudat buna „administrare” a lucrurilor pământești, îndemnându-ne să nu ne lăsăm stăpâniți de ele.

Iar pentru a nu fi subjugați de acestea, bine este să dăruim din ele și altora...

Omul primește, dar, la rândul lui, firesc este să simtă nevoia să dăruiască din bogăția, ba chiar și din sărăcia sa. Firesc este să privească împrejur și să identifice în mulțime mâinile întinse care îi cerșesc iubirea!

Apostolul ne atrage atenția, interogativ: „Dar cel ce are bogăția lumii și-l vede pe fratele său în lipsuri și inima și-o-nchide față de el, cum rămâne-ntru el iubirea lui Dumnezeu?” (1 Ioan 3, 17). La modul cel mai înalt, îi devenim celuilalt „aproape” în clipa în care reușim să ne golim de egoism și de

automulțumire și să alergăm iubitor spre el, dăruindu-i cele de care are nevoie – spirituale și materiale –, act prin care ne dăruim pe noi înșine!

„Orice viață adevărată este întâlnire”, spune un mare gânditor al secolului XX. Bogatului i-a rodit țarina, dar a uitat să lucreze la rodirea sufletului în iubirea semenilor. El refuză să îi întâlnească pe cei cărora poate să le împartă din averea sa; în jurul nostru există și vor exista întotdeauna săraci cu care să ne împărțim avutul mai mic sau mai mare. El uită că darul lui Dumnezeu, chiar darul material, se împarte, pentru a se transforma în unul spiritual. El consideră că totul i se cuvine lui, că ceea ce a primit `la vedere”, în lanurile întinse și bogate, se ascunde, se așază „la nevedere”, se pune sub obroc, ferit de ochii semenilor, dar și de privirea lui Dumnezeu! Dumnezeu nu poate fi decât trist atunci când – egoiști, autosuficienți și foarte mulțumiți de reușitele noastre – ne stricăm hambarele vechi și ridicăm altele noi spre a așeza și a ascunde aici „toate roadele și bunătățile” venite de la El… cu intenția de a le avea doar pentru noi.

Bogăția spirituală unică a persoanei provine din faptul că ea se împărtășește la modul propriu și direct din bogăția dumnezeirii, care este inepuizabilă. Dar omul se împărtășește, de asemenea, și din bogăția duhovnicească a semenului său și, la rândul lui, îi transmite aceluia din plinirea sa: „Cel ce-l iubește pe fratele său rămâne în lumină” (1 Ioan 2, 10). Îmbogățirea omului din Dumnezeu și de la semeni se realizează numai prin legătura pe care persoana o face cu alte persoane.

Și cât de unică este trăirea frumuseții de a dărui, de a te dărui… Căci dăruirea este expresia bogăției interioare, este miezul iubirii.

Dar dragostea față de aproapele, dacă este adevărată și sinceră, nu poate rămâne în sfera teoreticului: „Credința, dacă nu are fapte, este moartă!” (Iacov 2, 17).

Adevărata dragoste se lucrează practic. Amintim aici situația total opusă acesteia, atunci când samarineanul milostiv, aflat pe drumul său, nu a trecut nepăsător pe lângă cel aflat în nevoie, ci în mod dezinteresat s-a ocupat cu iubire și cu bunăvoință de el. El a jertfit dintru ale sale: energie, timp, bani, le-a oferit celuilalt cu conștiința unei normalități, depășind orice granițe care i-au stat în cale. Este tocmai ceea ce bogatul

din pildă nu poate face. Acesta se iubește prea mult pe sine, este orb și egoist, nu mai poate vedea nevoia de iubire a celor din jurul său. Dragostea, ca dăruire, renunțare la noi înșine și acceptare a aproapelui,

este jertfă și jertfire. Bogatul poartă pe chipul său o mască prin care nu vede că, în loc să se îmbogățească, el sărăcește. Lui i se pare că este un nonsens să renunțe la bogăția sa și s-o împartă cu altul, pentru că nu cunoaște adevărul: numai oferindu-te pe tine altora, în mod liber, numai dăruind din bunurile care oricum nu sunt ale tale, numai încetând să exiști pentru tine însuți devii „bogat în Dumnezeu”.

Întrebarea pe care Dumnezeu ne-o adresează fiecăruia dintre noi, „Cele pe care le-ai adunat ale cui vor mai fi?”, exprimă o realitate crudă: adunăm mult și împărțim puțin. De câte ori nu vedem în jurul nostru cum prin bunurile atât de personale și atât de dragi celor trecuți în lumea cealaltă umblă mâini străine și suflete pentru care ele, acele bunuri, nu mai au nici o valoare! Căci cei pentru care acestea aveau valoare nu mai sunt aici...

Să nu uităm: comoara din cer, așezată „în Dumnezeu”, este singura care rămâne! (preluat din Ziarul Lumina)