1

DREPT ADMINISTRATIV II – curs Examen: Seminar 2 pct. CURS 2 MINISTERELE Ministerele sunt organe de specialitate ale administratiei publice in anumite domenii de

activitate.Ministerele se subordoneaza numai Guvernului si numai in baza legii.Aceste aspecte sunt reglementate de art.16 si 17 din Constitutie.Conducerea Ministerelor se realizeaza de ministru numit prin decret prezidential.

Principalele atributii ale ministrilor sunt prevazute in dispozitiile legii 90 /2001.In exercitarea atributiilor sale ministrul emite ordine si instructiuni.Ministrul numeste si elibereaza din functie conducatorii organelor de specialitate din subordinea ministerului.

In activitatea de conducere a Ministerului, ministrul este ajutat de unul sau mai multi secretari de stat, numiti si eliberati din functie prin decizie a primului ministru.

In cadrul Ministerelor dar si a institutiilor publice si a altor organe centrale de specialitate ale administratiei publice centrale, pot exista si functii de subsecretar de stat.Fiecare Minister are un secretar general care este functionar public de cariera si face parte din categoria inaltilor functionari publici.Secretarul general poate fi ajutat la randul sau de unul sau doi adjuncti.Acestia fac parte tot din categoria inaltilor functionari publici.Fiecare minister are o anumita structura organizatorica, structura formata din departamente, directii generale, servicii si birouri.Potrivit Constitutiei dar si legii 90/2001, Ministerele pot avea in subordinea lor servicii publice deconcentrate care functioneaza in unitatile administrativ teritoriale.

Deconcentrarea are in vedere desfasurarea la nivel local a acelor activitati care reprezinta atributul statului pentru ca exprima un interes national general.Infiintarea sau desfiintarea serviciilor publice deconcentrate ale Ministerelor si ale celorlalte organe centrale de specialitate se aproba prin ordin al ministrului, respectiv prin ordin al organului de specialitate in subordinea caruia se infiinteaza.Potrivit art.117 aln.2 Guvernul si Ministerele cu avizul Curtii de Conturi pot infiinta organe de specialitate in subordinea lor numai daca legea le recunoaste aceasta competenta.Cu privire la denumirea lor, denumirea generica este alte organe de specialitate ale administratiei publice centrale, dar au si alte denumiri cum ar fi:administratie nationala,autoritate nationala,agentie nationala,oficiu de stat, institut, comisie, agentie.Conducatorii acestor organe de specialitate ,in exercitarea atributiilor lor, au competenta de a emite ordine si instructiuni.Cat priveste statutul juridic al conducatorilor acestor organe de specialitate, acestia nu sunt ministri, deci ei nu fac parte din Guvern.Totusi ei sunt numiti si eliberati de functie prin decizia primului ministru.

In subordinea Guvernului pe langa Ministere si organele centrale de specialitate ale administratiei publice mai functioneaza si unele institutii publice.Avem de exemplu Oficiul Registrului National al Informatiilor Secrete de Stat,se afla in coordonarea directa a primului ministru sau Agentia Nationala de Reglementare in Comunicatii, fiind deasemenea in coordonarea directa a primului ministru.

2

Potrivit art.116 si art.117 din Constitutie administratia centrala de specialitate se realizeaza de catre Ministere, alte organe centrale de specialitate din subordinea Guvernului si a Ministerelor, precum si de catre autoritati administrative autonome.Aceste autoritati desi prin natura lor juridica sunt autoritati administrative, ele nu se subordoneaza nici Guvernului si nici anumitor Ministere.Aceste autoritati sunt urmatoarele:Avocatul Poporului,Curtea Constitutionala,Curtea de Conturi,Consiliul suprem de aparare a tarii,Consiliul economic si social.

Constitutia Romaniei prevede in art.3 aln.3 ca:”teritoriul este organizat sub aspect administrativ in comune orase si judete, in conditiile legii unele orase sunt declarate municipii”.

Legea administratiei publice locale nr.215/2001 stabileste ca orasele, comunele si judetele sunt persoane juridice de drept public care au patrimoniu propriu si capacitate juridica deplina.

Legea 352/2001 privind aprobarea planului de amenajare a teritoriului national prevede ca localitatile existente pe teritoriul Romaniei se ierarhizeaza dupa cum urmeaza:

-rangul 0:Municipiul Bucuresti -rangul 1:Municipii de importanta nationala cu influenta potentiala la nivel european:11

localitati -rangul 2:Orase cu importanta nationala:81 -rangul 3:174 de localitati urbane de importanta locala In ceea ce priveste localitatile rurale ele se clasifica in 2 ramuri: -rangul 4:Sate resedinta de comuna -rangul 5:Satele componente Orasele si comunele care datorita conditiilor hidrologice, climaterile, prezinta importanta

pentru ocrotirea sanatatii sunt organizate in statiuni balneo-climaterice. Potrivit dispozitiilor art.119 din Constitutie, administratia publica din unitatile administrativ

teritoriale se intemeiaza pe principiile descentralizarii autonomiei locale si deconcentrarii serviciilor publice.Legea 215/2001 a adaugat alte 3 principii si anume:

-principiul eligibilitatii autoritatilor administratiei publice locale -principiul legalitatii -principiul consultarii cetatenilor in solutionarea problemelor locale de interes deosebit Aplicarea acestor principii nu poate aduce atingere caracterului de stat national, unitar si

indivizibil al Romaniei. Potrivit legii 215/2001 (legea administratiei publice locale), autoritatile administratiei

publice locale prin care se realizeaza autonomia locala in comune si orase, sunt consiliile locale ca autoritati deliberative si primarii ca autoritati executive.

Consiliile locale sunt alcatuite din consilieri alesi prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat.Numarul de consilieri care compun consiliul local se stabileste prin ordin al prefectului.Mandatul de consilier este de 4 ani si se exercita in conditiile legii.

Conditiile alegerii unui consilier local.Aceste conditii sunt prevazute in legea 67/2004 pentru alegerea autoritatilor administratiei publice locale.

Conditii: -sa aibe drept de vot; -sa fi implinit pana in ziua alegerilor inclusiv, varsta de 23 de ani;

3

-sa nu le fie interzisa asocierea in partide politice; (art.40 din Constitutie) -sa aibe domiciliul pe teritoriul unitatii administrativ teritoriale in care urmeaza sa fie

ales;exceptie:la sectoarele Mun. Bucuresti pot candida si pot fi alese persoanele care au domiciliul in Mun. Bucuresti indiferent de sector.

Organizarea si desfasurarea alegerilor.In conditiile legii 67/2004 o persoana nu poate candida de cat pentru o singura circumscriptie electorala, cu exceptia cazului in care candidatura se depune atat pentru Consiliul Local, cat si pentru Consiliul Judetean.O persoana poate candida in acelasi timp pentru functia de consilier local, consilier judetean si de primar.Candidatii independenti pentru functia de consilier, trebuie sa fie sustinuti de cel putin 1% din numarul total al alegatorilor inscrisi in listele electorale permanente.Nu se admit liste de candidati independenti pentru functia de consilier.Candidatii alesi atat in functia de consilier local, cat si in functia de consilier judetean trebuie ca in termen de 10 zile de la data ultimei validari sa opteze pentru una din cele doua calitati.Aceasta obligatie revine si membrilor Consiliului General al Municipiului Bucuresti care nu pot fi membrii ai Consiliului Local de sector si ai Consiliului General al Municipiului Bucuresti.Dupa alegerea numarului de consilieri prevazut de lege si eliberarea certificatului doveditor al alegerii fiecarui consilier, urmeaza constituirea Consiliului Local.Aceasta se face in termen de 20 de zile de la data desfasurarii alegerilor.Sedinta de constituire este legala daca sunt prezenti doua treimi din numarul consilierilor.Consilierii depun dupa validarea mandatelor, depun juramantul de credinta.Dupa constituire Consiliul Local alege viceprimarul si isi organizeaza comisii de specialitate pe principalele domenii de activitate.

Incompatibilitatile consilierilor locali.Legea 161/2003 stabileste in mod express incopatibilitatile privind alesii locale.Incompatibilitatile functiei de consilier local sau judetean:

-functia de primar sau viceprimar -functia de prefect sau de subprefect -functia de angajat cu contract individual de munca in aparatul propriu al Consiliului Local

sau judetean, al prefecturii, al primariei din judetul respectiv -functia de presedinte, vicepresedinte -functia de director general, director al consiliilor de administratie al regiilor autonome sau

societatile comerciale de interes local, aflate sub autoritatea consiliului local sau judetean. -calitatea de deputat sau senator -functia de ministru, secretar de stat, subsecretar de stat. Atributiile consiliilor locale.Acestea au fost grupate in mai mute categorii: I.atributii privind organizarea interna a aparatului propriu al consiliului local si a serviciilor

publice ale comunei si orasului; II.atributii referitoare la activitatile economico-financiare, comerciale si social-culturale; III.atributii referitoare la acordarea titlurilor de onoare si la stabilirea relatiilor de

colaborare cu localitati din tara si strainatate. Consiliul local isi desfasoara activitatea in sedinte ordinare, lunare precum si in sedinte

extraordinare la cererea primarului sau a cel putin o treime din numarul total al membrilor consiliului.Dezbaterile din sedintele consiliului local se consemneaza intr-un proces verbal, semnat de consilierul care conduce sedintele si de secretarul unitatii administrativ teritoriale.In exercitarea atributiilor ce-i revin, consiliul local adopta hotarari cu votul majoritatii membrilor prezenti.Aceste hotarari pot avea caracter normativ sau

4

individual.Secretarul unitatii administrativ teritoriale are obligatia sa comunice de indata primarului si prefectului, hotararile adoptate de consiliul local, dar nu mai tarziu de 3 zile de la data adoptarii.

CURS 3 1.Suspendarea de drept. 2.Institutia incetarii de drept a mandatului de consilier local. 1.Suspendarea de drept intervine numai in cazul in care consilierul a fost arestat

preventiv.Masura arestarii se comunica indata de catre Parchet sau de instanta de judecata , prefectului, care prin ordin constata suspendarea mandatului.

2.Incetarea de drept a mandatului de consilier local.Aceasta masura intervine in urmatoarele situatii:

a)demisie; b)schimbarea domiciliului intr-o alta autoritare administrativ teritoriala; c)imposibilitatea exercitarii mandatului pe o perioada mai mare de 6 luni consecutive, cu

exceptia cazurilor in care consilierul este arestat preventiv; d)constatarea dupa validarea mandatului ca alegerea s-a facut prin frauda electorala. e)condamnarea prin hotarare judecatoreasca ramasa definitiva, la o pedeapsa privativa de

libertate; f)punerea sub interdictie judecatoreasca; g)pierderea drepturilor electorale; h)lipsa nemotivata de la 3 sedinte consecutive ale consiliului local; i)decesul. In legea administratiei publice locale este prevazuta posibilitatea dizolvarii consiliului local

daca a adoptat intr-un interval de cel mult 6 luni, 3 hotarari care au fost anulate de instanta de contencios administrativ printr-o hotarare judecatoreasca definitiva si irevocabila.Dizolvarea consiliului local se face prin hotarare a Guvernului la propunerea motivata a prefectului, bazata pe hotararile judecatoresti ramase definitive si irevocabile.Exista si institutia dizolvarii de drept a consiliului local.Aceasta intervine in una din urmatoarele situatii:

a)consiliul local nu se intruneste timp de 3 luni consecutiv; b)consiliul local nu a adoptat in 3 sedinte ordinare consecutive, nici o hotarare; c)cand numarul consilierilor se reduce sub jumatate plus unu si nu se poate completa prin

supleanti. Aceste situatii se comunica de primar, viceprimar, sau in absenta acestora, de secretar,

prefectului, care prin ordin ia act de situatia de drept a consiliului local si propune Guvernului organizarea de noi alegeri.Fiecare comuna, oras, municipiu si subdiviziune administrativ teritoriala a municipiului are un primar iar Municipiul Bucuresti are un primar general.

PRIMARUL Primarii se aleg prin vot, exprimat pe baza scrutinului uninominal si nu pe baza scrutinului

de lista.Candidaturile pentru functia de primar se propun de partidele politice, aliantele politice sau aliantele electorale, de catre organizatiile cetatenilor apartinand minoritatilor nationale, dar pot fi depuse si candidaturi independente.Este declarat primar candidatul care a

5

intrunit majoritatea voturilor valabil exprimate.Daca nici un candidat nu a intrunit aceasta majoritate se organizeaza un al doilea tur de scrutin in cel mult doua saptamani si la care participa candidatii situati pe primele doua locuri, respectiv candidatii aflati in situatie de balotaj.In al doilea tur de scrutin este declarat castigator primar, candidatul care a obtinut cel mai mare numar de voturi valabil exprimate.Validarea alegerii primarului se face in termen de 20 de zile de la data desfasurarii alegerilor.Dupa prezentarea rezultatului validarii, in fata consiliului local primarul depune juramantul.In ceea ce priveste viceprimarul, acesta se alege in sedinta de constituire a consiliului local, dintre consilierii validati.Pe toata durata exercitarii mandatului de primar, respectiv viceprimar, contractul de munca al acestuia se suspenda de drept.Primarul reprezinta comuna sau orasul in relatiile cu alte autoritati publice, cu persoanele fizice si juridice, precum si in justitie.

Atributiile primarului: I.Atributii privind organizarea aparatului propriu de specialitate; II.Atributii privind luarea masurilor de organizare a executarii si de executare in concret a

actelor normative; III.Atributii privind administrarea domeniului public si privat si a finantelor publice locale; IV.Atributii de ordin edilitar gospodaresc si social; V.Atributii privind pastrarea ordinii si linistii publice. In exercitarea atributiilor ce-i revin primarul emite dispozitii care pot avea caracter

normativ sau individual.Mandatul primarului este de 4 ani si se exercita pana in momentul depunerii juramantului.Mandatul primarului poate fi prelungit numai prin lege organica,in caz de razboi sau de catastrofa.

Incetarea mandatului primarului de drept: a)demisie; b)schimbarea domiciliului intr-o alta unitate administrativ teritoriala; c)imposibilitatea de a-si exercita mandatul pe o perioada mai mare de 6 luni consecutive; d)cand se constata, dupa validarea mandatului, ca alegerea s-a facut prin frauda electorala; e)cand primarul a fost condamnat prin hotarare judecatoreasca definitiva la o pedeapsa

privativa de libertate; f)punerea sub interdictie judecatoreasca; g)pierderea drepturilor electorale; h)cand in exercitarea atributiilor ce-i revin a emis 3 dispozitii cu caracter normativ intr-un

interval de 3 luni care au fost anulate de instanta de contencios administrativ prin hotarare judecatoreasca definitiva si irevocabila;

i)decesul. Suspendarea de drept a primarului: a)in situatia in care primarul este arestat. Mandatul primarului inceteaza deasemenea inainte de termen ca urmare a rezultatului

unui referendum local, organizat in conditiile legii. In caz de vacanta a functiei de primar, atributiile lui sunt exercitate de viceprimar. Cele doua autoritati ale administratiei publice locale, consiliile locale si primarii, nu se

subordoneaza una celeilalte.Raporturile dintre ele sunt in cea mai mare masura, raporturi de colaborare.

6

04.11.2010 ADMINISTRATIA PUBLICA LOCALA A MUNICIPIULUI BUCURESTI Potrivit legii administratiei publice locale, Minicipiul Bucuresti este impartit in 6 sectoare

care au cate un primar si un viceprimar, iar Mun. Bucuresti are un primar general si 2 viceprimari.

Autoritatile administratiei publice locale din Mun. Bucuresti sunt: -Consiliul General al Mun.Bucuresti; -Consiliile locale ale sectoarelor ca autoritati deliberative; -Primarul General al Mun. Bucuresti si primarii sectoarelor, ca autoritati executive; Consiliile locale ale sectoarelor Mun. Bucuresti se constituie, functioneaza si pot fi dizolvate

in conditiile prevazute de legea administratiei publice locale pentru consiliile locale, care se aplica in mod corespunzator.

Consiliul general al Mun. Bucuresti se constituie, functioneaza si isi inceteaza activitatea potrivit prevederilor referitoare la consiliile locale care se aplica in mod corespunzator.

Primarul general si viceprimarii Mun. Bucuresti functioneaza si isi indeplinesc atributiile prevazute de lege pentru primarii si viceprimarii comunelor si oraselor, care se aplica in mod corespunzator.In ceea ce ii priveste pe primarii sectoarelor, acestia participa de drept la sedintele consiliului general al Mun. Bucuresti.Secretarii sectoarelor Mun. Bucuresti lor le sunt aplicabile in mod corespunzator prevederile legii administratiei publice referitoare la secretarul comunei si orasului, iar secretarului general al Mun. Bucuresti i se aplica prevederile referitoare la secretarul general al judetului.

Hotararile consiliului general al Mun.Bucuresti si dispozitiile cu caracter normativ ale primarului general sunt obligatorii si pentru autoritatile administratiei publice locale organizate in sectoarele Mun. Bucuresti.

Consiliul Judetean reprezinta autoritatea administratiei publice locale constituita la nivel judetean pentru coordonarea activitatii consiliilor comunale si orasenesti pentru a se realiza cat mai bine serviciile publice de interes judetean.

Consiliul judetean este alcatuit din consilieri alesi prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat, iar mandatul lor este de 4 ani, poate fi prelungit numai prin lege organica, in caz de razboi sau de catastrofa.Consiliul are un mandat de 4 ani si deasemenea are un presedinte si doi vicepresedinti.Presedintele consiliului judetean este deasemenea ales prin vot universal.

Consiliul judetean se intruneste in sedinte ordinare si extraorinare la convocarea presedintelui consiliului judetean.In exercitarea atributiilor consiliul judetean adopta hotarari cu votul majoritatii membrilor prezenti.Legea prevede dizolvarea de drept a consiliului judetean, si situatiile sunt similare cu cele referitoare le dizolvarea consiliilor locale.Mandatul consilierilor judeteni poate inceta in aceleasi conditii ca si mandatul consilierilor locali.

Presedintele consiliului judetean este ales prin vot universal, el reprezinta judetul in relatiile cu celelalte autoritati publice, cu persoane fizice si juridice romane si straine, precum si in justitie.In ceea ce priveste incompatibilitatile si suspendarea de drept din functie, se aplica normele legale valabile pentru primar.Presedintele consiliului judetean emite dispozitii cu caracter normativ sau caracter individual.

Secretarul autoritatilor administratiei publice locale. Fiecare comuna, oras, subdiviziune administrativ teritoriala, are un secretar, iar judetul

respectiv Mun. Bucuresti are un secretar general.Secretarul comunei, al orasului, al sectorului

7

este functionar public de conducere iar secretarul general al judetului, respectiv al Mun. Bucuresti face parte din categoria inaltilor functionar publici.Secretarul se bucura de stabilitate in functie potrivit legii.Secretarul comunei, orasului si sectorului nu poate fi sot, sotie sau ruda de gradul intai cu primarul sau cu viceprimarul.La acest nivel functia de secretar se ocupa pe baza de concurs sau de examen, iar numirea se face de prefect.Secretarul general al judetului precum si secretarul general al Mun. Bucuresti fac parte din categoria inaltilor functionari publici si de aceea sunt numiti si eliberati din functie potrivit dispozitiilor legii 188/1999 de ministrul Administratiei Publice si Internelor.

PREFECTUL Aceasta institutie este reglementata in art.123 din Constitutie, si potrivit dispozitiilor din

acest articol Guvernul numeste un prefect in fiecare judet si in Mun. Bucuresti.Prefectul este reprezentatul guvernului pe plan local si conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor.Pe langa art.123 mai avem si legea 340/2004 privind institutia prefectului.Prefectul este ajutat de un subprefect, iar la Mun. Bucuresti de doi subprefecti.

Numirea si eliberarea din functie a prefectilor se fac prin hotarare a guvernului, iar la subprefecti se fac prin decizie a primului ministru la propunerea prefectului si cu avizul ministerului administratiei publice si internelor.Pentru a fi numit in functie prefectul trebuie sa aibe studii superioare de lunga durata, iar subprefectul, numai studii superioare.In ceea ce priveste incetarea de drept a functiei de prefect sau de subprefect, constatarea acesteia se face de catre Ministerul administratiei publice si internelor care va propune guvernului, respectiv primului ministru, numirea altor persoane in functiile vacante.Numirea si eliberarea din functie a conducatorilor serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor, se fac numai la propunerea prefectului, in conditiile legii.O atributie foarte importanta a prefectului este aceea de a ataca la instanta de contencios administrativ actele administratiei publice locale sau judetene, daca le considera nelegale.Prefectul emite ordine cu caracter normativ sau individual, iar cele cu caracter normativ se comunica ministerului administratiei publice si internelor.Prefectul este subordonat Guvernului.Prefectul are un aparat propriu de specialitate pe care il conduce, conducerea operativa este asigurata de un secretar general.Acesta face parte din categoria inaltilor functionari publici si are studii superioare de lunga durata de regula juridice sau admnistrative.Numirea si eliberarea din functie al secretarului general al Prefecturii se fac de catre ministerul administratiei publice si internelor.

Oficiile prefecturale. Acestea se organizeaza in judetele cu o suprafata intinsa, cu localitati amplasate la mari

distante de resedinta judetului.Oficiile prefecturale se organizeaza numai cu avizul ministerului administratiei publice si internelor.

Comisia consultativa. Aceasta se organizeaza in fiecare judet si in Mun. Bucuresti.Ea este prevazuta in art.145

aln.1 din legea 215/2001.Este formata din prefect si presedintele consiliului judetean, subprefecti si vicepresedintii consiliului judetean, secretarul general al prefecturii si secretarul general al judetului, primanul municipiului resedinta de judet, respectiv primarul general, viceprimarii si secretarul general al Mun. Bucuresti.Aceasta comisie se convoaca de prefect si de presedintele consiliului judetean (in cazul judetelor), respectiv de prefect si de primarul general al Mun. Bucuresti, o data la doua luni sau ori de cate ori este necesar.Ca atributii

8

dezbate si isi insuseste prin consens programul anual orientativ de dezvoltare economica si sociala a judetului, respectiv a Mun. Bucuresti.

11.11.2010 STATUTUL FUNCTIONARILOR PUBLICI Functia publica si functionarul public sunt institutii juridice ale dreptului public.Ele au fost

abordate de doctrina, jurisprudenta si de legislatie.Titularul de functii publice este de regula functionarul public.Reglementarea functiei publice se face prin statut general .Denumirea de statut provine din cuvantul latin „statutum” si reprezinta un ansamblu de norme juridice prin care se reglementeaza in mod autoritar, o anumita categorie de raporuri sociale sau institutii juridice.

Primul statut a fost adoptat in Spania in anul 1852, Luxemburg 1872, Danemarca 1891.Pe langa aceste reglementari de maxima generalitate au existat si reglementari a angajatilor civili a statului asa cum s-a intamplat in Italia in anul 1908 (curent puternic de privatizare a functiei publice.In Germania a existat din anul 1806, mai exact in Bavaria un cod al functiei publice, insa prima codificare generala a fost realizata in anul 1937.Ca un cod distinct a functiei publice, in Franta, a fost adoptat in anul 1941.

Denumirea de statut a functionarilor publici a fost utilizata pentru prima data in art.8 al Constitutiei din 1923.Prin art.8 au fost stabilite doua principii fundamentale, in principiu numai romanii erau admisi in functiile si demnitatile publice si in al doilea rand era prevazuta necesitatea adoptarii unor legi speciale privind statutul functionarilor publici.

Prima lege speciala in materie a fost adoptata in 19 iunie 1923 si a intrat in vigoare la 1 ianuarie 1924.Dispozitii cu privire la functionarii din administratia centrala si locala precum si la demnitari, au fost prevazute si in legea pentru organizarea ministerelor si deasemenea in legea privind unificarea administrativa.Aceste legi au fost adoptate in anul 1929.Regimul functiei publice a fost intregit si de prevederi cuprinse in legea contenciosului administrativ din anul 1925.Statutul din anul 1923 a reprezentat dreptul comun pentru functionarii publici.Statutul s-a aplicat pana la 8 iunie 1940, data la care a fost promulgat codul functionarilor publici.Acesta se compunea din doua parti: prima parte avea dispozitii aplicabile functionarilor publici din toate serviciile iar a doua parte se referea doar la functionarii administrativi si la functionarii de specialitate, cu exceptia catorva categorii expres prevazute carora li se aplicau reglementari speciale.Codul functionarilor publici a fost abrogat in anul 1944 si ulterior au fost adoptate mai multe reglementari.In anul 1946 s-a adoptat o noua lege privind statutul functionarilor publici, abrogata in 1949.In perioada 1949-1989 functionarilor publici li s-au aplicat prevederile codului muncii, respectiv regimul contractual.

In ceea ce priveste constitutionalitatea functiei publice, in reglementarile tarilor membre ale Uniunii Europene se regasesc anumite principii:

a)statutul functionarilor publici dau dreptul comun al functiei publice, reprezinta ansamblul regulilor referitoare la situatia juridica a functionarului.In Romania bazele constitutionale ale functiei publice se regasesc in art.16 aln.3 si art.73 aln.3 lit.j.In baza art.73 aln.3 lit.j s-a adoptat legea privind statutul functionarilor publici.Aceasta lege a fost adoptata in sedinta comuna a camerelor, in urma angajarii raspunderii Guvernului in fata Parlamentului potrivit art.114 din Constiutie, proiect privind legea 188/1999.Legea 188/1999 a suferit mai multe modificari si completari din care cea mai importanta a fost realizata prin legea 161/2003 privind unele

9

masuri pentru asigurarea transparentei in exercitarea demnitatilor publice, a functiilor publice si in mediul de afaceri, prevenirea si sanctionarea coruptiei.

Legea 188/1999. Scopul il reprezinta asigurarea in conformitate cu dispozitiile legale a unui serviciu public

stabil, profesionist, transparent, eficient, impartial, in interesul cetatenilor precum si al autoritatilor si institutiilor publice din administratia publica centrala si locala.

Obiectul de reglementare a legii il reprezinta regimul general al raporturilor juridice dintre functionarii publici si autoritatile si institutiile publice din administratia publica centrala si locala denumite raporturi de serviciu.

In ceea ce priveste conceptul de raport de serviciu cu referire la natura juridica a acestuia, au existat mai multe puncte de vedere.Astfel in opinia specialistilor in dreptul muncii, raportul de serviciu este tot o forma a acordului juridic de munca si nu raport de drept administrativ.Pentru autorii de drept administrativ, acestia considera ca natura juridica a raportului de serviciu este stabilita in functie de specificul elementelor acestui raport si anume partile continutul si obiectul.

Functionarii publici sunt priviti ca agenti ai autoritatilor publice si care impreuna realizeaza puterea publica si sunt supusi in principal regulilor dreptului administrativ.

Calitatea de functionar izvoraste din actul de numire in functie care este un act administrativ si nu de dreptul muncii.In baza actului de numire in functie ia nastere un raport de serviciu care este un raport de drept publica avand ca obiect realizarea puterii publice.

De-a lungul timpului s-au conturat doua pozitii principale si diferite in acelasi timp: -pe de o parte s-a conturat teoria situatiei contractuale prin care s-a incercat definirea

functiei publice, fie prin intermediul unor institutii de drept civil (cazul autorilor germani care folosesc denumirea de contract de mandat), fie prin intermediul unor institutii ale dreptului administrativ (contractul administrativ in cazul autorilor francezi);

-pe de alta parte exista teoria statutului legal potrivit careia functia de stat este privita ca un statut legal deoarece actul sau de instituire este intotdeauna un act de autoritate iar cel care ocupa functia publica exercita autoritatea statala si nu drepturile izvorate dintr-o situatie contractuala.

Principiile care stau la baza functiei publice sunt urmatoarele: -principiul legalitatii; -principiul impartialitatii; -principiul obiectivitatii; -principiul transparentei; -principiul eficientei; -principiul eficacitatii; -principiul responsabilitatii; -principiul orientarii catre cetatean; -principiul stabilitatii in exercitarea functiei publice; -principiul subordonarii ierarhice. 25.11.2010 Legea nr.188/1999 care cuprinde statutul funcţionarilor publici şi care a fost modificatã

prin legea 161, defineşte funcţionarul public ca fiind persoana numitã într-o funcţie publicã.Totodatã legea vorbeşte de corpul funcţionarilor publici care reprezintã totalitatea

10

funcţionarilor publici din autoritãţile şi instituţiile publice din administraţia publicã localã şi centralã.Dispoziţiile legii se aplicã tuturor funcţionarilor publici indiferent unde îşi desfãşoarã activtitatea.Potrivit legii pot beneficia de statute speciale funcţionarii publici care îşi desfãşoarã activitatea în urmãtoarele servicii publice:

-structurile de specialitate ale Parlamentului României; -structurile de specialitate ale Consiliului legislativ; -serviciile diplomatice şi consulare; -Autoritatea vamalã; -Poliţia; -alte servicii publice stabilite prin lege. Legea 188/1999 prevede categoriile de personal cãrora nu li se aplicã dispoziţiile sale şi

anume: -personalului salariat din aparatul propriu al autoritãţilor şi instituţiilor publice ce

desfãşoarã activitãţi de secretariat, activitãţi administrative, de protocol, gospodãrire, întreţinere, reparaţii, deservire,etc.

-personalului salariat încadrat pe baza încrederii personale la cabinetul demnitarului; -corpului magistraţilor; -cadrelor didactice; -persoanelor numite sau alese în funcţii de demnitate publicã. Accesul la funcţia publicã se face în statele Uniunii Europene în conformitate cu douã

principii complementare: -principiul legalitãţii; -principiul meritului. Principiul legalitãţii prevede accesul egal la funcţia publicã şi îşi are originea în Europa în

restrângerea privilegiilor ca urmare a revoluţiei franceze din anul 1789.Acest principiu se regãseşte în toate constituţiile scrise ale statelor membre ale Uniunii Europene cu exceptia Danemarcei şi Irlandei, ţãri în care este consacrat doar la nivel legislativ.La noi în ţarã este consacrat în art.16 al Constituţiei.

Principiul recrutãrii dupã merit s-a conturat mai întâi în Marea Britanie şi s-a generalizat în sec al 19-lea în toate celelalte state.Accederea la funcţiile publice se face potrivit calitãţilor profesionale, umane, etc.

Condiţiile pentru ocuparea unei funcţii publice: -sã aibe cetãţenia românã si domiciliul în România; -cunoaşterea limbii române scris şi vorbit; -vârsta minimã de 18 ani împliniţi; -capacitate deplinã de exerciţiu; -stare de sãnãtate corespunzãtoare funţiei publice respective atestatã pe bazã de certificat

medical de specialitate; -îndeplinirea contiţiilor de studii prevãzute de lege pentru funcţia publicã; -îndeplinirea condiţiilor specifice pentru ocuparea funcţiei publice; -sã nu fi fost condamnatã pentru sãvârşirea unei infracţiuni contra umanitãţii, contra

statului sau autoritãţii; -sã nu fi fost condamnatã pentru sãvârşirea unei infracţiuni de serviciu sau în legãturã cu

serviciul şi care împiedicã înfaptuirea justiţiei: infracţiunea de fals, fapte de corupţie sau a unor

11

infracţiuni sãvârşite cu intenţie care ar face-o incompatibilã cu exercitarea funcţiei publice respectivã, cu condiţia sã nu fi intervenit reabilitarea;

-sã nu fi fost destituitã dintr-o funcţie publicã în ultimii 7 ani; -sã nu fi desfãşurat activitate de poliţie politicã. Clasificarea funcţionarilor publici. Clasificarea se face dupã douã criterii: I.Dupã natura atribuţiilor avem: 1.funcţii publice generale; 2.funcţii publice specifice; II.Dupã nivelul studiilor avem: 1.Clasa I: funcţiile publice pentru a cãror ocupare se cer studii superioare de lungã duratã

absolvite cu diplomã de licenţã sau echivalentã. 2.Clasa a II-a:funcţii publice pentru a cãror ocupare se cer studii de scurtã duratã absolvite

cu diplomã; 3.Clasa a III-ea : funcţiile publice pentru a cãror ocupare se cer studii medii, liceale

absolvite cu diplomã sau echivalente. În ceea ce priveşte categoriile identificarea lor se face în funcţie de nivelul atribuţiilor şi

avem: -Categoria înalţilor funcţionari publici; -Categoria funcţionarilor publici de conducere; -Categoria funcţionarilor publici de execuţie. În ceea ce priveşte gradele existã 4 grade profesionale care în ordine descrescãtoare sunt

urmãtoarele: - superior; - principal; - asistent; - debutant. În ceea ce priveşte recrutarea funcţionarilor publici legea prevede cã ocuparea funcţiilor

publice vacante se poate face prin promovare, transfer, redistribuire şi concurs. În ceea ce priveşte numirea propriu-zisã actul de numire este un act administrativ.El are

formã scrisã şi trebuie sã conţinã temeiul legal al numirii, numele funcţionarului public, data de la care îşi exercitã funcţia publicã şi denumirea acesteia, drepturile salariale precum şi locul de desfãşurare a activitãţii respective.Este prevãzutã posibilitatea promovãrii funcţionarilor publici cu menţiunea cã a fost instituit prin legea 161/2003 principiul potrivit cãruia promovarea într-o funcţie publicã superioara, vacantã se face prin concurs sau examen.

Modificarea raportului de funcţie publicã sau de serviciu public. Modificarea poate fi definitã ca reprezentând trecerea funcţionarului public pe un alt post

în aceeaşi instituţie sau în alta în mod temporar sau definitiv.(Nu folosim niciodatã expresia de raport de muncã).Modalitãţile propriuzise de modificare a raportului de funcţie publicã:

-delegare; -detaşare; -transfer; -mutarea în cadrul altui compartiment al autoritãţii publice; -exercitarea cu caracter temporar a unei funcţii publice de conducere.

12

Delegarea se face în interesul autoritãţii publice în care este încadrat funcţionarul public pe o perioadã de cel mult 60 de zile calendaristice dintr-un an.Prelungirea acestei perioade pânã la cel mult 90 de zile se face numai cu acordul scris al funcţionarului public.

Detaşarea se face pe o perioadã de 6 luni şi se face în interesul autoritãţii publice unde urmeazã ca funcţionarul sã-şi desfãşoare activitatea; şi în cazul detaşãrii se poate prelungi durata pânã la un an numai cu acordul scris al funcţionarului.

Transferul este considerat în baza statutului ca o modalitate de modificare a raportului de serviciu şi nu de încetare a acestuia cum era în varianta initialã.Transferul poate fi fãcut atât în interesul autoritãţii publice sau la cererea funcţionarului public.

Raportul de serviciu se poate suspenda de drept sau la cererea funcţionarului public. Suspendarea de drept intervine în urmãtoarele situaţii: -numirea sau alegerea funcţionarului într-o funcţie de demnitate publicã, când este

încadrat la cabinetul unui demnitar; -arestãrii preventive; Suspendarea la iniţiativa funcţionarului intervine în situaţii precum: -concediul pentru creşterea copilului pânã la vârstã de 2 ani sau în cazul copilului cu

disabilitãţi pânã la împlinirea vârstei de 3 ani; -participarea la campania electoralã; -participarea la grevã. Încetarea raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici au loc în urmãtoarele situaţii: 1.De drept: -la decesul funcţionarului public; -la data rãmânerii irevocabile a unei hotãrâri judecãtoreşti; -la data rãmânerii irevocabile a unei hotãrâri judecãtoreşti de declarare a morţii

funcţionarului public; -prin acordul pãrţilor consemnat în scris; -prin eliberarea din funcţie, mãsurã ce nu implicã culpa funcţionarului public; -prin destituire, mãsurã care presupune culpa funcţionarului public; -demisie. 02.12.2010 DREPTURILE ŞI ÎNDATORIRILE FUNCŢIONARILOR PUBLICI. Funcţionarii publici, fiind cetãţeni români au toate drepturile şi obligaţiile pe care

Constituţia le prevede pentru toti cetãţenii.Funcţionarii publici au însã şi drepturi speciale, unele fiind comune tuturor funcţionarilor publici , altele numai anumitor categorii de funcţionari.

Drepturile funcţionarilor publici reprezintã totodata şi obligaţii pentru ei iar neexercitarea lor expresã (ex:refuzul) sau tacitã (ex:neglijenţa) fiind sancţionate de lege.Drepturile se împart în drepturi privind exercitarea funcţiei şi drepturi cu caracter general.

Drepturile privind exercitarea funcţiei. În statutul funcţionarilor publici, se prevede ca funcţionarii beneficiazã în exercitarea

atribuţiilor lor de protecţia legii, autoritaţile publice având obligaţia sã asigure protecţia funcţionarilor împotriva ameninţãrilor, violenţelor, faptelor de ultraj cãrora le-ar putea fi

13

victimã funcţionarul public.Deasemenea autoritatea publicã este obligatã sã-l despãgubeascã pe funcţionarul public în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material în timpul îndeplinirii atribuţiilor dar din culpa autoritãţii sau instituţiei publice.

Dreptul de a-şi alege profesia si locul de muncã.Dreptul la profesie presupune continuitate, stabilitate şi inamovibilitate.Continuitatea în funcţia publicã derivã în mod nemijlocit din caracterul acesteia funcţia publicã fiind continuã.Continuitatea este strâns legatã de stabilitatea în funcţie prin care se înţelege imposibilitatea de încetare a raportului de serviciu din motive neimputabile functionarului public (este un principiu de bazã în exercitarea funcţiei publice).Cât priveşte inamovibilitatea funcţiei publice, aceasta este definitã ca un drept acordat funcţionarului public, de a nu fi suspendat sau revocat din funcţie decât din motive disciplinare şi dupã procedura disciplinarã sau în lipsa acesteia numai cu acordul sãu.În virtutea acestui principiu funcţionarul public nu poate fi suspendat sau transferat nici prin promovare contra voinţei sale.Aceste mãsuri putând fi luate numai dacã sunt dispuse ca sancţiuni disciplinare.

Dreptul de promovare.Dreptul la promovare presupune avansarea în ierarhia funcţiilor din aceeaşi autoritate publicã în care-şi desfãşoarã activitatea sau în altele de nivel superior, în clase şi grade profesionale.La noi în ţarã acest drept se exercitã în sistem deschis deci existã posibilitatea de a concura pentru ocuparea unor funcţii publice şi funcţionarii publici din afara autoritãţii respective.Regula generalã pentru aceasta este aceea a concursului.

Dreptul funcţionarilor publici de a-şi perfecţiona pregãtirea profesionalã în mod continuu. Drepturile cu caracter general. Dreptul la opinie.Acest drept este garantat şi este interzisã în baza lui orice discriminare a

funcţionarilor publici.Acest drept îşi are temeiul constituţional în prevederile privitoare la libertatea conştiinţei şi la dreptul de exprimare pentru toti cetãţenii.Acest drept trebuie sã se manifeste prin neutralitate, atitudine relevatã, etc.

Dreptul de a fi informat cu privire la deciziile care se iau şi care îl vizeazã în mod direct pe funcţionarul public.Acest drept decurge din dreptul fundamental al cetãţeanului de a avea acces la orice informaţie de interes public şi el este corelat cu obligaţia autoritãţilor publice cu privire la toate datele care îl privesc.

Dreptul de asociere sindicalã, profesionalã şi dreptul la grevã.Statutul interzice funcţionarilor publici şi celor de conducere de a se asocia în sindicate.Acest drept se face cu respectarea continuitãţii şi cereritãţii (rapiditãţii) serviciului public.

Dreptul la salariu.Funcţionarii publici au deasemenea un complex special de drepturi cu privire la munca şi protecţia socialã a muncii.

Dreptul al concedii de odihnã, concedii medicale şi alte concedii. Dreptul la asigurãri sociale, de sãnãtate, care se acordã în caz de incapacitate temporarã de

muncã pentru refacerea sãnãtaţii în caz de maternitate, deces. Dreptul la pensie. Dreptul de asistenţã medicalã, proteze şi medicamente în condiţiile legii. Funcţionarii publici care sunt obligaţi sã poarte uniformã au dreptul de a o primi gratuit. Îndatoririle funcţionarilor publici: -îndeplinirea cu profesionalism, imparţialitate a îndatoririlor de serviciu, abţinerea de la

fapte care ar putea cauza prejudicii corpului funcţionarilor publici;

14

-funcţionarii publici trebuie sã se abţinã de la promovarea sau exprimarea publicã a convingerilor şi preferinţelor politice şi sã nu participe la acţiuni politice în timpul programului de lucru;

-legea stabileşte rãspunderea financiarã a funcţionarilor publici pentru neîndeplinirea atribuţiilor ce le revin, inclusiv a atribuţiilor delegate;

-obligaţie a funţionarilor publici este aceea de a se conforma dispoziţiilor primite de la superiorii ierarhici, aceastã obligaţie este determinatã de ierarhia din sistemul funcţiilor publice care pe plan juridic stabileşte dreptul de dispoziţie obligatorie a superiorului faţã de subordonaţi, pe cel de anulare sau modificare a actelor subordonaţilor, pe dreptul de control asupra activitãţii subordonaţilor şi de aplicare în condiţiile legii a sancţiunilor disciplinare.Statutul prezintã totuşi şi situaţia în care funcţionarul public nu mai are obligaţia de a se conforma dispoziţiilor şefilor ierarhici dacã apreciazã cã aceste dispoziţii sunt ilegale.

-pãstrarea secretului de stat şi a secretului de serviciu, precum şi a confidenţialitãţii informaţiilor sau documentelor de care au cunoştinţã în exercitarea atribuţiilor;

-le este interzis functionarilor publici sã solicite sau sã accepte direct sau indirect, daruri sau alte avantaje;

-rezolvarea în termenele stabilite a lucrãrilor repartizate de superiorii ierarhici şi de asemenea obligaţia de a nu primi cereri direct, cereri a cãror rezolvare intrã în competenţa lor dar care trebuiau repartizate de şefii ierarhici;

-obligaţia de a prezenta declaraţia de avere conducãtorului autoritãţii publice, atât la numirea în funcţie cât şi la încetarea raportului de serviciu;

-obligaţia de a respecta întocmai regimul juridic al coflictului de interese şi a incompatibilitãţilor stabilite potrivit legii;

RASPUNDEREA JURIDICÃ A FUNCŢIONARILOR PUBLICI Potrivit statutului funcţionarilor publici rãspunderea juridicã funcţionarilor publici imbracã

urmãtoarele forme: -rãspunderea disciplinarã -rãspunderea contravenţionalã; -rãspunderea civilã; -rãspunderea penalã. Aceste forme de rãspundere intervin atunci când funcţionarul public încalcã îndatoririle de

serviciu cu vinovãţie. Rãspunderea disciplinarã. Aceastã formã de rãspundere este potrivit statutului, încãlcarea cu vinovãţie de cãtre

funcţionarii publici a îndatoririlor de serviciu corespunzãtoare funcţiei publice pe care o deţin şi normelor de conduitã profesionalã şi civicã prevãzute de lege.

Aceastã formã de rãspundere disciplinarã existã independent de celelalte forme ale rãspunderii juridice, funcţionarul public putând fi sancţionat cu sancţiuni specifice fiecãrei forme de rãspundere.Este interzisã aplicarea a douã sancţiuni de aceeaşi naturã pentru aceeaşi faptã.Rãspunderea disciplinarã trebuie sã rezulte din lege în sensul cã numai legea stabileşte acţiunile, inacţiunile şi împrejurãrile de timp şi spaţiu în care acestea trebuie sã se producã pentru a fi calificate drept abateri disciplinare.Tot prin lege se stabilesc autoritãţile

15

competente sã constate abaterile disciplinare, pe cele competente sã aplice sancţiunile şi sã rezolve contestaţiile.Tot legea precizeazã sancţiunile disciplinare care pot fi aplicate.

Abaterea disciplinarã este constituitã prin urmãtoarele elemente: -subiect; -obiect; -laturã obiectivã; -laturã subiectivã; -sancţiune. În ceea ce priveşte subiectul abaterii disciplinare, acesta este întotdeauna numai o

persoanã fizicã care are o calitate determinatã şi anume, este funcţionar public.Subiect al abaterii disciplinare poate fi şi funcţionarul public delegat sau detaşat la o altã autoritate sau instituţie publicã.În cazul funcţionarului delegat atât constatarea abaterii cât şi aplicarea sancţiunii se face de cãtre autoritatea sau instituţia publicã unde îşi desfãşoarã activitatea, pe când în cazul celui detaşat, aceastã competenţa aparţine autoritãţii unde funcţionarul public a fost detaşat cu o singurã excepţie, şi anume, aceea a aplicãrii sancţiunii destituirii din funcţie care poate fi fãcutã numai de autoritatea de la care a fost detaşat.

În ceea ce priveşte obiectul abaterii disciplinare acesta îl constituie valoarea socialã cãreia i s-a adus atingere prin acţiunea sau inacţiunea funcţionarului public.

În latura obiectivã se precizeazã acţiunile şi inacţiunile apreciate ca abateri disciplinare cât şi autoritãţile care trebuie sã le constate şi sã le sancţioneze.

Pe planul laturii subiective abaterea disciplinarã se sãvârşeşte întotdeauna cu vinovãţie care poate îmbrãca forma intenţiei sau culpei.

Trãsãturile abaterii disciplinare: -este vorba de o rãspundere de drept public, spre deosebire de rãspunderea din dreptul

muncii care este o rãspundere de drept privat; -intervine numai în cazul sãvârşirii unor abateri disciplinare în cadrul unor raporturi de

funcţie publicã; -subiectul activ este un funcţiunar în cadrul unor raporturi de funcţie publicã; -subiectul activ este un funcţionar public iar subiectul pasiv este autoritatea sau instituţia

publicã la care acesta este încadrat; -procedurile de constatare, aplicare şi contestare a sancţiunilor disciplinare sunt supuse

unor norme speciale; -abaterile şi sancţiunile disciplinare sunt prevãzute prin norme cu putere de lege. Abaterile disciplinare reglementate de art.65 din Constituţie aln.2 de la lit.a-k: -intãrzierea sistematicã în efectuarea lucrãrilor; -neglijenţa repetatã în rezolvarea lucrãrilor; -absenţe nemotivate de la serviciu; -nerespectarea în mod repetat a programului de lucru; -intervenţiile şi stãruinţele pentru soluţionarea unor cauze în afara cadrului legal; -nerespectarea secretului profesional sau a confidenţialitãţii lucrãrilor cu acest caracter; -manifestãrile care aduc atingere prestigiului autoritãţii publice; -desfãşurarea în timpul programului de lucru a unor activitãţi cu caracter politic; -refuzul de a-şi îndeplini atribuţiile de serviciu;

16

-încãlcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilitãţi, conflicte de interese şi interdicţii stabilite prin lege;

-stabilirea de cãtre funcţionarii publici de execuţie de relaţii directe cu petenţii în vederea soluţionãrii solicitãrilor acestora.

Sancţiunile disciplinare aplicabile funcţionarilor publici: -mustrare scrisã; -diminuarea drepturilor salariale cu 5-20% pe o perioadã de pânã la 3 luni; -suspendarea dreptului de avansare în gradele de salarizare sau dupã caz de promovare în

funcţia publicã pe o perioadã de 1 pânã la 3 ani; -trecerea într-o funcţie inferioarã pe o perioadã de pânã la 1 an, cu diminuarea

corespunzãtoare a salariului; -destituirea din funcţie; Aceste sancţiuni sunt stabilite numai prin lege, însã ele nu sunt stabilite pentru fiecare

abatere disciplinarã, ci aplicarea uneia sau alteia din sancţiuni este lãsatã la aprecierea autoritãţii abilitate sã o aplice.Sancţiunile disciplinare formeazã un sistem ierarhic care are un caracter relativ în sensul cã se poate aplica o sancţiune mai severã chiar dacã în prealabil nu s-a aplicat o sancţiune mai uşoarã.Sancţiunile disciplinare au caracter personal în sensul cã ele se aplicã funcţionarului public care a sãvârşit abaterea.Sancţiunile disciplinare se aplicã printr-un act administrativ de autoritate cu caracter individual care poate sã fie o dispoziţie, o decizie, un ordin.Actul este emis de autoritatea abilitatã sã aplice sancţiunea respectivã şi actul trebuie sã aibe în toate cazurile formã scrisã.Sancţiunile disciplinare se aplicã în termen de cel mult 6 luni de la data sãvârşirii abaterilor.În lege este reglementatã de asemenea şi procedura aplicãrii sancţiunilor, precum şi normele de contestare şi cazurile în care sancţiunile se radiazã.Sancţiunile disciplinare se aplicã numai dupã cercetarea prealabilã a faptei sãvârşite şi dupã audierea funcţionarului public.Audierea trebuie consemnatã în scris sub sancţiunea nulitãţii.În fiecarea autoritate sau instituţie publicã se constituie comisii de disciplinã formate dintr-un numãr egal de reprezentanţi desemnaţi de conducãtorul autoritãţii sau instituţiei publice pe de o parte, şi de sindicatul reprezentativ al funcţionarilor publici.Actul administrativ de sancţionare emis de persoana competentã trebuie emis în termen de 5 zile lucrãtoare de la data primirii raportului comisiei de disciplinã.Actul de sancţionare se comunicã funcţionarului public vizat.Funcţionarul public nemulţumit poate face contestaţie la conducãtorul autoritãţii publice respective, care sesizeazã comisia de disciplinã asupra legalitãţii sancţiunii.Comisia poate sã propunã în urma verificãrilor menţinerea, modificarea sau anularea sancţiunilor disciplinare aplicate.

Agenţia Naţionalã a Funcţionarilor Publici este abilitatã sã elibereze un cazier administrativ care cuprinde toate sancţiunile disciplinare aplicate funcţionarului public şi care nu au fost radiate în condiţiile legii.În statutul funcţionarilor publici avem reglementatã instituţia radierii de drept a sancţiunilor disciplinare aplicate, daca s-a scurs un anumit termen şi funcţionarul public a avut o bunã comportare.Astfel, sancţiunea mustrare scrisã se radizã de drept dupã trecerea a 6 luni de la aplicare iar pentru celelalte sancţiuni disciplinare cu excepţia destituirii termenul este de 1 an de la expirarea termenului pentru care au fost aplicate.

Rãspunderea contravenţionalã a funcţionarilor publici.

17

Cu privire la sediul materiei rãspunderea contravenţionalã de drept comun îşi are sediul în Ordonanţa Guvernului nr.2 din 2001 privind regimul juridic al contravenţiilor.În schimb rãspunderea contravenţionalã a funcţionarilor publici o gãsim reglementatã în statutul funcţionarilor publici dar şi în alte legi speciale.

Cu privire la elementele faptei care constituie contravenţie reţinem urmãtoarele: -subiectul activ al contravenţiei este în toate cazurile numai funcţionarul public ca

persoanã fizicã şi de asemenea autoritatea sau instituţia publicã în calitatea sa de persoanã juridicã;

-latura subiectivã a rãspunderii contravenţionale se caracterizeazã prin existenţa vinovãţiei în sãvârşirea faptei sub forma intenţiei directã sau indirectã sau a culpei;

-obiectul rãspunderii contravenţionale are în vedere valorile sociale periclitate prin faptele funcţionarului public;Latura obiectivã constã în acţiuni sau inacţiuni expres prevãzute în actul normativ.

Sancţiunile sunt în principiu cele prevãzute în dreptul comun. Cauzele care înlãturã rãspunderea contravenţionalã a funcţionarilor publici sunt

deasemenea cele prevãzute de dreptul comun.Totuşi unele dintre acestea de ex: minoritatea, sunt excluse în materia rãspunderii contravenţionale a funcţionarilor publici.

Împotriva procesului verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii funcţionarul public se poate adresa cu plângere la judecãtoria în a carei razã teritorialã îşi are circumscripţia autoritatea sau instituţia publicã în care îşi desfãşoarã activitatea funcţionarul public sancţionat.

Deasemenea menţionãm caracterul personal al rãspunderii contravenţionale a funcţionarului public chiar şi când este vorba de rãspunderea contravenţionalã a persoanei juridice fiind exclusã rãspunderea solidarã a autoritãţii cu structurã de conducere colegialã.

Rãspunderea contravenţionalã a funcţionarului public se poate aplica împreunã cu alte sancţiuni disciplinare sau civile, nu însã şi cu rãspunderea penalã deoarece aceeaşi faptã nu poate fi în acelaşi timp contravenţie şi infracţiune.

16.12.2010 RÃSPUNDEREA CIVILÃ Actualul statut al funcţionarilor publici se referã la rspunderea civilã a acestora fãrã a face

nici o referire la rãspunderea materialã. Art.52 aln.3 din Constituţie face referire expresã la rãspunderea patrimonialã a statului. Trãsãturile rãspunderii pentru prejudiciul cauzat autoritãţii sau instituţiei publice: -persoana în cauzã sã fie funcţionar public şi sã fi cauzat o pagubã cu prilejul exercitãrii

atribuţiilor de serviciu sau în legãturã cu acesta; -rãspunderea funcţionarului public este individualã, nu solidarã; cu o singurã excepţie,

atunci când funcţionarul public îl cheamã în garanţie pe superiorul sãu ierarhic de la care a primit ordinul scris ce a produs prejudiciul;

Aceastã formã de rãspundere (a funcţionarului public faţã de instituţia sau autoritatea publicã la care este angajat) intervine în douã situaţii:

-pentru pagubele produse cu vinovãţie patrimoniului instituţiei sau autoritãţii publice; -pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit. Aceastã formã de rãspundere nu se prezumã ci trebuie doveditã, cu o singurã excepţie, a

funcţionarului public cu atribuţii de gestiune.

18

Funcţionarul public rãspunde şi pentru prejudiciul normal, spre deosebire de salariatul pe bazã de contract de muncã, care nu rãspunde decât pentru prejudiciul material efectiv şi real provocat unitãţii.

Rãspunderea civilã poate fi cumulatã cu rãspunderea disciplinarã şi contravenţionalã a acestuia.

RÃSPUNDEREA PENALÃ A FUNCŢIONARILOR PUBLICI. Aceasta intervine atunci când funcţionarul public a sãvârşit o infracţiune în exercitarea

atribuţiilor de serviciu sau în legãturã cu acestea. Aceste infracţiuni sunt prevãzute de Codul Penal, dar unele pot fi prevãzute şi în legi

speciale. În Codul Penal existã un capitol intitulat „Infracţiunile de serviciu sau în legãturã cu

serviciul”, unde sunt definite urmãtoarele infracţiuni: -abuz în serviciu, contra intereselor personale; -abuz în serviciu, prin îngrãdirea unor drepturi; -abuzul în serviciu contra intereselor publice; -neglijenţa în serviciu; -purtarea abuzivã; -neglijenţa în pãstrarea secretului de stat; -luarea şi darea de mitã; -primirea de foloase necuvenite -traficul de influenţã. Noţiunea de funcţionar public pe planul dreptului penal, are o sferã mai largã de

cuprindere fiind definitã ca „persoana care exercitã permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestitã, o însãrcinare de orice naturã, retribuitã sau nu, în serviciul unei unitãţi dintre cele prevãzute în articolul 145 din Codul Penal.”

Conflictul de interese şi incompatibilitãţile. Conflictul de interese reprezintã situaţia în care persoana care exercitã o funcţie sau o

demnitate publicã are un interes de naturã patrimonialã care ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor ce-i revin, potrivit Constituţiei şi tuturor celorlalte acte normative.

În ceea ce priveşte incompatibilitãţile, în dreptul public se consacrã principiul potrivit cãruia calitatea de funcţionar public este incompatibilã cu orice altã funcţie publicã decât cea în care a fost numit, precum şi cu funcţiile de demnitate publicã.De aici rezultã intedicţia ca funcţionarul public sã deţinã alte funcţii sau sã desfãşoare activitãţi remunerate sau nu în cadrul autoritãţilor publice, al regiilor autonome, al societãţilor comerciale, în cadrul unei asociaţii familiale sau ca persoanã fizicã autorizatã, la cabinetul demnitarului cu excepţia cazului în care funcţionarul public este suspendat pe perioada numirii la cabinetul deminaturlui.

O altã interdicţie pe care o consacrã legea este aceea cã funcţionarii publici care au desfãşurat activitãţi de control sau monitorizare cu privire la societãţi comerciale sau alte unitãţi cu scop lucrativ, sã nu poatã sã-şi desfãşoare activitatea în cadrul acestora sau sã le acorde consultanţã timp de 3 ani de la ieşirea din corpul funcţionarilor publici.

Sunt interzise deasemenea relaţiile ierarhice directe între soţi sau cu rude de gradul întâi.

19

RÃSPUNDEREA CONTRAVENŢIONALÃ Iniţial ilicitul contravenţional a fost de naturã penalã fiind consacrat în cadrul împãrţirii

tripartite a ilicitului penal în crime, delicte şi contravenţii.Aceastã împãrţire a fost reglementatã mai întâi în dreptul francez menţinându-se şi în codul penal francez de la 1810 şi a servit mai multor legislaţii europene printre care şi celei româneşti.

Codul Penal Român din 1865 preia acest model şi îl pãstreazã pânã în anul 1954.În Codul penal din 1965 în materia contravenţiilor se reţin câteva trãsãturi semnificative:

-„contravenţiile în principiu erau fapte neintenţionate, persoanele morale (juridice) nu puteau fi subiecte ale rãspunderii contravenţionale, lor li se aplicau numai despãgubirile civile”

În legislaţia interbelicã s-a urmat aceeaşi linie astfel, în Codul Penal din 1936 s-a menţinut acelaşi regim privind contravenţiile.

În anul 1954 s-a considerat cã atât contravenţiile cât şi sancţiunile contravenţionale nu mai puteau fi considerate infracţiuni şi au fost scoase din codul penal şi trecute în categoria abaterilor administrative.Pe plan legislativ acest lucru s-a reflectat şi s-a realizat prin Decretul 184 din 1954 prin care s-a abrogat din codul penal dispoziţiile referitoare la stabilirea şi sancţionarea faptelor care constituiau contravenţii.Prin acelaşi decret era prevãzutã şi posibilitatea sancţionãrii fostelor organizaţii socialiste.Decretul stabilea regulile generale de bazã ale regimului constaţãrii faptei, aplicãrii sancţiunii şi exercitãrii cãilor de atac, aspecte care au devenit baza reglementãrii din legea 32/1968.Prin aceastã lege se realizeazã o reglementare unitarã a contravenţiilor.

Dupã decembrie 1989 s-au adoptat mai multe acte normative în materie, legi, ordonanţe, hotãrâri, care stabileau faptele ce reprezentau contravenţii.

Legea 32/1968 precum şi celelalte reglementãri speciale, au fost abrogate prin Ordonanţa de Guvern nr.2/2001 care constituie cadrul general al contravenţiilor.

Noţiunea şi trãsãturile contravenţiei. Rãspunderea contravenţionalã este o formã a rãspunderii juridice care este fundamentatã

pe existenţa unui raport de drept administrativ.Contravenţia şi rãspunderea contravenţionalã sunt instituţii de drept administrativ, care privesc atât activitatea persoanelor fizice cât şi activitatea pe care o desfãşoarã autoritãţile administraţiei publice, agenţii economici, instituţiile publice, indiferent dacã au caracter statal sau nestatal.

O.G. nr.2/2001, aprobatã cu modificãri şi completãri prin legea 180/2001 defineşte astfel contravenţia:

„Fapta sãvârşitã cu vinovãţie stabilitã şi sancţionatã prin lege, ordonanţã, hotãrâre a Guvernului, ori prin Hotãrâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului Municipiului Bucureşti, a consiliului judeţean ori a consiliului general al Municipiului Bucureşti.”(art.1 din O.G. nr.2/2001).

Condiţiile pe care trebuie sã le întruneascã o faptã pentru a fi contravenţie: -sã existe o faptã; -fapta sã fie sãvârşitã cu vinovãţie; -fapta sã fie prevãzutã şi sancţionatã prin norma juridicã; -norma juridicã care reglementeazã fapta ce constituie abatere sã fie adoptatã de o

autoritate publicã competentã.

20

FAPTA În sens larg prin faptã se înţelege o acţiune sau inacţiune care produce un rezultat social

periculos. Actele normative care prevãd faptele cu caracter contravenţional trebuie sã cuprindã

descrierea acestora, adicã latura obiectivã a contravenţiei. Cu privire la autoritãţile publice abilitate sã stabileascã fapte contravenţionale, competenţa

adoptãrii sau emiterii faptelor care stabilesc şi sancţioneazã contravenţiile revine în primul rând Parlamentului dar şi Guverului, ca autoritãţi publice cu competenţã materialã şi teritorialã generalã în a emite norme juridice, inclusiv de stabilirea a contravenţiilor.

Nu au dreptul sã emitã reglementãri în materie contravenţionalã, Ministerele şi celelalte autoritãţi publice centrale, inclusiv serviciile publice deconcentrate sau structurile din teritoriu, cu excepţia celor cãrora prin legi speciale, li se conferã acest drept.

O.G. nr.2/2001 stabileşte competenţa autoritãţilor administraţiei publice locale în stabilirea competenţelor.Aceste autoritãţi stabilesc şi sancţioneazã contravenţii în toate domeniile de activitate în care i s-au stabilit atribuţii prin lege, în mãsura în care în domeniile respective nu sunt stabilite contravenţii prin legi, ordonanţe sau hotãrâri ale Guvernului.

Contravenţiile stabilite de autoritãţile centrale, prin legi, ordonanţe şi hotãrâri ale Guvernului, au sferã generalã de aplicabilitate pe întreg cuprinsul ţãrii, pe când actele normative emise pe plan local se aplicã numai în unitatea administrativ teritorialã respectivã.

Actele normative prin care se stabilesc şi se sancţioneazã contravenţii întrã în vigoare la data publicãrii în Monitorul Oficial, dar se aplicã la 30 de zile de la publicare.În cazuri urgente se poate prevedea un termen mai scurt de punere în aplicare, dar nu mai mic de 10 zile.

Subiectele contravenţiei. Din punctul de vedere al faptei ilicite, identificãm un subiect activ reprezentat de autorul

faptei ilicite şi un subiect pasiv o persoanã fizicã sau juridicã asupra cãreia se rãsfrânge urmarea materialã ori starea de pericol creatã prin sãvârşirea faptei.

Persoana fizicã. Rãspunderea contravenţionalã îşi are temeiul în sãvârşirea unei fapte contravenţionale şi

este tipicã pentru persoana fizicã. Condiţiile pe care trebuie sã le îndeplineascã persoana fizicã: -sã aibã vârsta de cel puţin 14 ani; -responsabilitatea; (sã fie responsabil, sa nu fie alineat mintal); -libertatea de hotãrâre şi acţiune; astfel o persoanã trebuie sã fi acţionat din prorie

iniţiativã, sã fi luat singurã hotãrârea, fãrã a fi constrânsã în nici un fel de altcineva; -uneori pentru a fi considerat subiect al contravenţiei, persoana fizicã trebuie sã aibe o

anumitã calitate: conducãtor auto, posesor de armã,etc; -o contravenţie poate fi comisã de o singurã persoanã sau de mai multe persoane în

participaţie.În caz de coautorat legea prevede cã sancţiunea se aplicã fiecãrui contravenient separat;

-O.G. nr.2/2001 nu prevede sancţionarea persoanelor care au participat la sãvârşirea contravenţiei în calitate de instigator sau complici;

-o categorie specialã a subiecţilor contravenţiei o reprezintã minorii; -O.G. nr.2/2001 în cazul minorilor amenda se aplica in cuantumul minim prevãzut de actul

normativ, care se reduce la jumate.

21

În ceea ce priveşte persoana juridicã, subiect activ al contravenţiei poate fi şi persoana juridicã.

Contravenţiile sãvârşite de persoanele juridice au devenit dupã 1990 foarte numeroase, odatã cu privatizarea, şi de aceea au fost reglementate contravenţii care le vizau în mod express.

Ca regulã generalã este reglementatã rãspunderea contravenţionalã a agenţilor economici (societãţi comerciale, regii autonome, etc).

O.G. nr.2/2001 prevede acelaşi regim juridic şi pentru persoana juridica, pe planul rãspunderii contravenţionale, astfel se menţioneazã cã sancţiunile contravenţionale se aplicã oricãrui contravenient, persoanã fizicã sau juridicã.

06.01.2011 CAUZELE CARE INLÃTURÃ RÃSPUNDEREA CONTRAVENŢIONALÃ. Aceste cauze sunt prevãzute de O.G nr.2/2001 art.11. Caracterul contravenţional al faptei este înlãturat în cazul legitimei apãrãri, stãrii de

urgenţã, constrângerii fizice sau morale, cazului fortuit, iresponsabilitãţii, beţiei involuntare complete, erorii de fapt, precum si infirmitãţii dacã are legãturã cu fapta sãvârşitã.Minoritatea reprezintã deasemenea o cauzã care înlãturã caracterul contravenţional al faptei.

Toate aceste cauze trebuie sã fie constatate de instanţa de judecatã. În ceea ce priveşte legitima apãrare fapta comisã pentru înlãturarea atacului sã fie o

contravenţie prevãzutã si sancţionatã de un act normativ. În ceea ce priveşte starea de necesitate, O.G nr.2/2001 nu clarificã înţelesul acestei noţiuni

aşadar ea preia aceastã noţiune din Codul Civil .Starea de necesitate reprezintã fapta pe care o sãvârşeşte o persoanã pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu putea fi înlãturatã altfel, viaţa, integitatea corporalã sau sãnatatea sa, a altuia sau un bun important al sãu sau al altuia, ori un interes public.

Constrângerea fizicã şi constrângerea moralã.Nefiind vorba de voinţa nu poate fi consideratã acţiunea ca fiind contravenţie.

Cazul fortuit constã în intervenţia uni eveniment sau a unei întâmplãri ce nu putea fi prevãzutã sau înlãturatã şi care determinã producerea rezultatului periculos.Împrejurãrile fortuite pot avea diferite cauze: fenomene ale naturii,accidente tehnice,explozii, scurt circuit, un leşin sau o stare de şoc.

Iresponsabilitate reprezintã incapacitatea unei persoane de a înţelege rezultatul faptelor sale.Ea poate fi permanentã sau termporarã.

Infirmitatea este o cauzã necunoscutã în legislaţia penalã.În materie contravenţionalã însã, infirmitatea poate constitui cauzã de înlãturare a rãspunderii contravenţionale pentru o faptã ilicitã sãvârşitã în legãturã cu infirmitatea.

În ceea ce priveşte beţie involuntarã incompletã ea constituie cauzã de înlãturare a rãspunderii penale şi contravenţionale deoarece nu contine elementul voliţional.

Eroarea de fapt reprezintã cauzã de înlãturare a rãspunderii contravenţionale. În ceea ce priveşte minoritatea fãptuitorului, în O.G. nr.2/2001 se prevede cã minorul sub

14 ani nu rãspunde contravenţional iar pentru cele comise dupã împlinirea acestei vârste, legea prevede sancţionarea lor la jumãtate.

22

SANCŢIUNILE CONTRAVENŢIONALE. În materie contravenţionalã, sancţiunile sunt reglementatea în principal prin legea cadru şi

în subsidiar prin alte acte normative care prevãd fapte ce constituie contravenţii în diferite domenii de activitate.

O.G nr.2/2001 stabileşte 2 categorii de sancţiuni: -sancţiuni principale; -sancţiuni complementare. Sancţiunile contravenţionale principale sunt prevãzute de art.5 aln.2 din O.G.nr.2/2001 şi

modificate prin O.U.G nr.108/2003 privind desfiinţarea închisorii contravenţionale.Dupã modificarea intervenitã în 2003 avem:

-avertisment; -amenda contravenţionalã; -prestarea unei activitãţi în folosul comunitãţii. Prin O.U.G nr.108/2003 a fost desfiinţatã sancţiunea principalã a închisorii

contravenţionale deoarece prin revizuirea Constituţiei din 2003 s-a stabilit cã sancţiunea privativã de libertate nu poate fi decât de naturã penalã.

O.G nr.2/2001 prevede cã sancţiunea stabilitã trebuie sã fie proporţionalã cu gradul de pericol social al faptei sãvârşite, cã sancţiunile complementare se aplicã în funcţie de gravitatea faptei şi cã pentru una şi aceeaşi contravenţie se aplicã numai o sancţiune contravenţionalã principalã şi una sau mai multe sancţiuni complementare.

Avertismentul constã în atenţionarea contravenientului, persoanã fizicã sau juridicã, recomandându-i-se ca pe viitor sa nu mai sãvârşeascã asemenea fapte.Aceastã sancţiune are un caracter moral.

Amenda contravenţionalã constã într-o sumã de bani pe care persoana vinovatã de sãvârşirea unei contravenţii este obligatã sã o plãteascã.În materia amenzii contravenţionale sunt menţionate limite minime şi maxime generale şi limite minime şi maxime speciale.Ambele categorii având caracter legal.

Prestarea unei activitãţi în folosul comunitãţii.Sediul materiei şi regimul juridic al acestei sancţiuni se gãseşte în O.G nr.55/2002 modificata prin O.U.G nr.108/2003.Aceastã sancţiune poate fi stabilitã numai prin lege sau O.G numai alternativ cu sancţiunea amenzii stabilindu-se o limitã maximã de 300 de ore.Stabilirea acestei sancţiuni este de competenţa instanţei de judecatã şi ea se aplicã firesc numai persoanelor fizice nu şi juridice.Competenţa de judecatã aparţine judecãtoriei în a cãrei circumscripţie a fost sãvârşitã contravenţia.Se judecã de urgenţã.Instanţa apreciazã asupra legalitãţii şi temeiniciei procesului verbal şi pronunţã una din urmãtoarele soluţii:

-aplicã sancţiunea amenzii; -aplicã sancţiunea prestãrii unei activitãţi în folosul comunitãţii cu consimţãmântul

contravenientului dacã apreciazã cã aplicarea amenzii contravenţionale nu este suficientã (îndestulãtoare) ori contravenientul nu dispune de mijloace materiale şi financiare pentru plata acesteia;

-anularea procesului verbal de constatare a contravenţiei. Sancţiunile complementare nu se pot aplica decât împreunã cu o sancţiune

contravenţionalã principalã şi numai dacã actul normativ prin care este stabilitã contravenţia prevede acest lucru.

23

Principalele sancţiuni complementare sunt: 1.Confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii; 2.Suspendarea sau anularea dupã caz a avizului, a acordului sau a autorizaţiei de executare

a unor activitãţi; 3.Închiderea unitãţii; 4.Suspendarea activitãţii agentului economic; 5.Retragerea licenţei sau avizului pentru anumite operaţiuni sau pentru activitãţi de

comerţ exterior temporar sau definitiv; 6.Desfiinţarea lucrãrilor şi aducerea terenului în starea iniţialã. Pe lângã aceste sancţiuni complementare prevãzute în O.G nr.2/2001 se pot stabili prin legi

speciale şi alte sancţiuni principale sau complementare.Sancţiunile complementare pot fi cumulate, adicã pentru aceeaşi faptã se pot aplica douã sau mai multe sancţiuni complementare dar numai o singurã sancţiune principalã.

CONSTATAREA CONTRAVENŢIILOR ŞI APLICAREA SANCŢIUNILOR CONTRAVENŢIONALE Constatarea contravenţiilor este de competenţa anumitor persoane numite în mod generic

agenţi constatatori: 1.Primarii; 2.Ofiţerii şi subofiţerii din M.A.I; 3.Persoanele împuternicite în acest scop de Miniştrii şi de alţi conducãtori ai autoritãţilor

administraţiei publice centrale, de prefecţi, de preşedinţi ai consiliilor judeţene, primari şi alte persoane prevãzute în legi speciale.

PROCESUL VERBAL DE CONSTATARE ŞI SANCŢIONARE A CONTRAVENŢIILOR. Activitatea de constatare a contravenţiei se materializeazã într-un proces verbal pe baza

constatãrilor agentului constatator şi a probelor administrate de el.Actul de constatare, respectiv procesul verbal, trebuie sã menţioneze locul sãvârşirii contravenţiei şi reprezintã un act oficial, autentic şi cu forţã probantã.Lipsa menţiunilor privind numele, prenumele, calitatea agentului constatator, numele şi prenumele contravenientului, descrierea faptei sãvârşite şi a datei comiterii acesteia, lipsa semnãturii agentului constatator, toate acestea atrag nulitatea actului.Dacã o persoanã sãvârşeşte mai multe contravenţii constatate în acelaşi timp de acelaşi agent constatator se întocmeşte un singur proces verbal.

13.01.2011 APLICAREA SANCŢIUNILOR CONTRAVENŢIONALE Aceasta este cea dea doua fazã dupã constatarea contravenţiei.Regula generalã este cã

agentul constatator aplicã sancţiunea contravenţionala.Prin derogare de la regulã, unele acte normative prevãd alte organe competente sã aplice sancţiunea.ex:Potrivit legii nr.50/1991 privind autorizarea executãrii construcţiilor, contravenţiile prevãzute de aceastã lege se constatã de cãtre organele de control ale consiliilor judeţene şi locale iar procesele verbale încheiate de aceste organe se înainteazã, în vederea aplicãrii sancţiunilor, şefilor care coordoneazã activitatea de urbanism şi amenajare a teritoriului.

Dacã aceeaşi persoanã a sãvârşit mai multe contravenţii, sancţiunea se aplicã pentru fiecare contravenţie.În cazul în care la sãvârşirea unei contravenţii au participat mai multe persoane, sancţiunea se va aplica fiecãreia separat.

24

O obligaţie importantã a organului care aplicã sancţiunea este aceea de a comunica procesul verbal persoanelor interesate şi anume contravenientului, care poate fi persoanã fizicã sau juridicã, pãrţii vãtãmate, persoanelor fizice sau juridice cãrora le aparţin bunurile confiscate.Comunicarea se face din oficiu, de cãtre organul care a aplicat sancţiunea, în cel mult o lunã de la acest moment.

CÃILE DE ATAC ÎMPOTRIVA SANCŢIUNILOR CONTRAVENŢIONALE Calea specificã de atac în materie contravenţionalã împotriva sancţiunilor o constituie

plângerea care se face în termen de 15 zile de la comunicarea acesteia.Ca urmare a plângerii, executarea sancţiunii contravenţionale se suspendã de drept.Soluţionarea plângerii se face de cãtre judecãtoria în a cãrei razã teritorialã a fost sãvârşitã contravenţia.La rândul ei, hotãrârea judecãtoreascã prin care s-a soluţionat plângerea poate fi atacatã cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ a tribunalului.

EXECUTAREA SANCŢIUNILOR CONTRAVENŢIONALE Problema executãrii sancţiunilor se pune numai dupã ce actul, prin care acestea au fost

aplicate, a rãmas definitiv, devenint astfel executoriu. O.G nr 2/2001 prevede cã procesul verbal de constatare şi aplicare a sancţiunilor

contravenţionale neatacat în termen, respectiv termenul de 15 zile de la data comunicãrii, precum şi hotãrârea judecãtoreascã prin care s-a soluţionat plângerea împotriva procesului verbal constituie titlu executoriu fãrã vreo altã formalitate.

PRESCRIPŢIA ÎN MATERIE CONTRAVENŢIONALÃ O.G nr.2/2001 reglementeazã douã categorii de prescripţii: -cea a aplicãrii sancţiunii; -cea a executãrii sancţiunii. Prescripţia aplicãrii sancţiunii este de 6 luni de la data sãvârşirii faptei.În situaţia în care

fapta a fost urmãritã ca infracţiune şi ulterior s-a constatat cã ea constituie contravenţie, prescripţia aplicãrii sancţiunii se suspendã pe perioada cât cauza a fost cercetatã ca infracţiune dacã sesizarea s-a fãcut în termenul de 6 luni.Prescripţia opereazã totuşi dacã sancţiunea nu a fost aplicatã în termen de un an de la data sãvârşirii, respectiv constatãrii faptei, dacã prin lege nu se dispune astfel.

În ceea ce priveşte prescripţia executãrii sancţiunii, O.G nr.2/2001 prevede cã executarea sancţiunii amenzii contravenţionale se prescrie dacã procesul verbal de constatare a contravenţiei sau înştiinţarea de platã nu au fost fost comunicate contravenientului în termen de o lunã de la data aplicãrii sancţiunii.Dacã totuşi actele au fost comunicate, termenul de prescripţie pentru executarea sancţiunii amenzii contravenţionale este de 5 ani şi începe sã curgã de la data încheierii anului financiar în care a luat naştere dreptul de a se cere executarea creanţei bugetare, respectiv amenzii contravenţionale.