drept administrativ ii alexandru ciobanu

Lector dr. Alexandru-Sorin CIOBANU

Universitatea din Bucureşti

Facultatea de Drept

Drept administrativ II

- Sinteze teoretice pentru Învăţământul la Distanţă -

- Noiembrie 2012 -

2

Cuprins

CAPITOLUL 1

FORMELE DE ACTIVITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

CAPITOLUL 2

PRECIZĂRI INTRODUCTIVE PRIVIND ACTUL ADMINISTRATIV

CAPITOLUL 3

ACTUL ADMINISTRATIV - VALIDITATE. CONDIŢII PROCEDURALE. EFECTE JURIDICE.

CAPITOLUL 4

SUSPENDAREA ŞI ÎNCETAREA EFECTELOR ACTULUI ADMINISTRATIV

CAPITOLUL 5

DOMENIUL PUBLIC: NOŢIUNE ŞI TRĂSĂTURI

CAPITOLUL 6

REGIMUL JURIDIC AL DOMENIULUI PUBLIC.

MODALITĂŢI DE UTILIZARE A BUNURILOR PROPRIETATE PUBLICĂ

CAPITOLUL 7

CONTRACTUL DE CONCESIUNE.SERVICIUL PUBLIC

CAPITOLUL 8

RĂSPUNDEREA ÎN DREPTUL ADMINISTRATIV.

PRECIZĂRI GENERALE. RĂSPUNDEREA ADMINISTRATIV - DISCIPLINARĂ

CAPITOLUL 9

RĂSPUNDEREA ADMINISTRATIV – CONTRAVENŢIONALĂ

CAPITOLUL 10

RĂSPUNDEREA ADMINISTRATIV- PATRIMONIALĂ

CAPITOLUL 11

CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV:

TRĂSĂTURI. CONDIŢIILE ACŢIUNII DIRECTE. FINELE DE NEPRIMIRE

CAPITOLUL 12

ASPECTE PROCEDURALE ÎN MATERIA CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV

SOLUŢIILE INSTANŢEI ŞI EXECUTAREA HOTĂRÂRILOR

3

Precizări importante:

Prezentul material reprezintă o prezentare rezumativă a principalelor aspecte care ţin de diciplina

„Drept administrativ II”, reprezentând, pe linii mari, „echivalentul” prelegerilor susţinute oral.

În vederea susţinerii examenului, informaţiile de faţă urmează a fi completate obligatoriu prin

aprofundarea legislaţiei şi a detaliilor existente în cursurile şi tratatele universitare indicate ca

bibliografie obligatorie, în speţă:

- Verginia Vedinaş, Drept administrativ, Ediţia a VII-a, Universul Juridic, Bucureşti, 2012;

- Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, Volumul 2, ediţia a II-a, CH Beck, Bucureşti, 2010;

- Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Ediţia 4, All Beck, 2005.

De asemenea, pentru a venin în sprijinul studenţilor, la finalul fiecărui capitol este indicată o

bibliografie orientativă, respectiv legislaţia relevantă.

5

CAPITOLUL 1

FORMELE DE ACTIVITATE ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

1. Dublul rol al Executivului – guvernarea şi realizarea administraţiei publice.

2. Clasificarea formelor de activitate ale administraţiei publice.

3. Actele juridice.

4. Operaţiunile administrative şi faptele materiale.

5. Contractul administrativ.

1. Rolul Executivului – guvernarea şi realizarea administraţiei publice.

Noţiunea de „guvernare” evocă activitatea cu caracter politic exercitată, ca regulă, de organele de la

vârful Executivului.

Actele cu caracter exclusiv politic ce rezultă din această activitate pot fi caracterizate ca „declaraţii de

voinţă prin care se afirmă anumite principii directoare sau se precizează atitudinea pe care autorităţile

emitente o adoptă în conducerea statului” (Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, vol. II, Editura All Beck,

Bucureşti, 2004, p. 9).

Guvernarea se referă la deciziile esenţiale care angajează viitorul naţiunii (de exemplu implicarea în

negocieri internaţionale, în vederea aderării statului la diverse organizaţii, exprimarea unei opţiuni în favoarea

unei anumite politici economice, sociale etc.), pe când administraţia publică se ocupă de probleme

cotidiene (prestarea de servicii publice, menţinerea ordinii publice, administrarea patrimoniului statului sau a

unităţilor administrativ-teritoriale, efectuarea de operaţiuni direct productive etc). Este de subliniat faptul că

graniţa dintre cele două mari dimensiuni ale activităţii din cadrul executivului este greu de fixat, din cauza

imposibilităţii separării totale a laturii tehnice, administrative, de latura politică.

Baza constituţională a dublului rol pe care îl are executivul este reprezentată de art. 102 alin.1 din

Constituţia României, revizuită, conform căruia “Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de

Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei

publice.”

Programul de guvernare reprezintă principalul act cu caracter politic ce „călăuzeşte” activitatea Executivului,

având valoarea unui veritabil „program oficial de guvernare a naţiunii”, din momentul în care este validat de

Parlament, prin acordarea votului de încredere.

De asemenea, Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a

ministerelor prevede în art. 1 că “ (1) Guvernul este autoritatea publică a puterii executive, care funcţionează

în baza votului de încredere acordat de Parlament şi care asigură realizarea politicii interne şi externe a

ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice. (2) Guvernul are rolul de a asigura

funcţionarea echilibrată şi dezvoltarea sistemului naţional economic şi social, precum şi racordarea acestuia

la sistemul economic mondial în condiţiile promovării intereselor naţionale. (3) Guvernul se organizează şi

funcţionează în conformitate cu prevederile constituţionale, având la bază Programul de guvernare acceptat

de Parlament.”

Aceeaşi dublă dimensiune a activităţii, politică şi administrativă, o întâlnim şi în cazul celuilalt şef al

Executivului român – Preşedintele României, care apare în mai multe ipostaze reglementate de art. 80 din

Constituţie: reprezentant al statului român, garant al independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii

teritoriale a ţării, mediator între puterile statului, precum şi între stat şi societate, în scopul de a veghea la

respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice.

Astfel, reamintim faptul că Preşedintele României emite atât acte care ţin de „administrarea publică” (de

exemplu decretele prin care numeşte diverse persoane în funcţii publice), cât şi acte cu caracter eminamente

politic (este cazul mesajelor adresate Parlamentului, cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii, în

baza art. 88 din Constituţie).

6

2. Clasificarea formelor de activitate a administraţiei publice.

a. Clasificări propuse în perioada interbelică:

Paul Negulescu - acte juridice (de autoritate sau de gestiune) şi acte materiale.

b. Clasificări propuse în perioada postbelică:

Romulus Ionescu: actul administrativ, actul juridic unilateral ce nu realizează puterea de stat, actul

juridic contractual, operaţiunea administrativă, operaţiunea de tehnică administrativă, operaţiunea direct

productivă;

Ilie Iovănaş: forme producătoare de efecte juridice proprii (actele de drept administrativ, actele civile

ale organelor administraţiei de stat, faptele juridice materiale) şi forme care nu produc efecte juridice proprii

(operaţiunile tehnico-materiale, actele exclusiv politice);

Tudor Drăganu: acte juridice şi fapte materiale juridice.

c. Clasificări propuse în perioada contemporană:

Antonie Iorgovan: acte care se realizează în regim de putere publică (actele unilaterale de drept

administrativ, contractele administrative – ambele formând categoria actului administrativ, în sens larg), acte

care se realizează, în principal, într-un regim de drept civil (actele unilaterale ce nu realizează puterea

publică, contractele de drept civil);

Verginia Vedinaş: acte (acte specifice administraţiei, respectiv acte prin care administraţia se

comportă ca orice subiect de drept), fapte materiale şi operaţiuni administrative.

Atât pentru actele juridice cât şi pentru faptele/operaţiunile administraţiei publice sunt propuse în doctrină

o serie de alte clasificări, în funcţie de criterii cum ar fi: regimul juridic în care se realizează, consecinţele sub

aspectul efectelor juridice, scopul, modul de exprimare a voinţei emitentului etc.

3. Actele juridice ale administraţiei publice.

Administraţia publică, ca ansamblu de activităţi, se poate realiza nu doar prin emiterea de acte juridice, ci

şi prin efectuarea unor operaţiuni diverse, de natură intelectuală sau materială, care au ca scop final

satisfacerea interesului public ( D. A. Tofan, op. cit., 2004, p. 3).

Actele juridice erau privite în doctrina „tradiţională” (C.Rarincescu, Contenciosul administrativ român,

ediţia a II-a, Editura Universală Alcalay Co., Bucureşti, 1937, p. 15) drept „acele manifestări de voinţă făcute

cu intenţia de a produce efecte juridice, ce puteau consta în crearea, modificarea sau suprimarea de reguli

sau situaţiuni juridice sau de drepturi subiective, precum şi în atribuirea în favoarea unor indivizi determinaţi a

unor anumite situaţiuni juridice generale sau legale”.

Principala categorie de acte juridice cu care operează administraţia sunt actele administrative stricto-

sensu, ca acte de autoritate născute prin voinţa unilaterală a emitentului.

Actele juridice ale administraţiei au fost clasificate în:

Acte de drept administrativ (cele realizate de organele administraţiei în baza atribuţiilor de autoritate

cu care sunt învestite) şi acte de drept civil (realizate de aceleaşi organe în calitate de persoane juridice) –

Tudor Drăganu, Actele de drept administrativ, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1959, p. 37;

Acte administrative, acte juridice unilaterale ce nu realizează puterea de stat (de exemplu: sesizări,

oferte de contractare) şi acte contractuale - Romulus Ionescu, Drept administrativ, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 209;

Acte administrative cu caracter unilateral, contractele administrative (supuse unui regim de putere

publică), contractele civile (supuse dreptului comun) – Rodica Narcisa Petrescu, Drept administrativ,

Editura Accent, Cluj Napoca, 2004, p. 276.

Una dintre cele mai uzitate clasificări este cea propusă de profesorul Antonie Iorgovan (Antonie

Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. II, ediţia 4, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 10 şi urm.):

7

a. După criteriul modului de manifestare a voinţei emitentului.

acte juridice unilaterale: actul administrativ (de drept administrativ) şi actul juridic ce nu realizează

puterea publică;

acte juridice bilaterale sau multilaterale (actele contractuale ale administraţiei publice): contractele de

drept privat, contractele administrative.

b. După regimul juridic aplicabil.

acte ce se realizează, în principal, sub un regim de drept public: actele unilaterale administrative

(actele administrative stricto sensu), contractele administrative;

acte ce se realizează, în principal, sub un regim de drept civil: actele unilaterale ce nu realizează

puterea publică, contractele de drept privat, încheiate de organele administrative ca persoane juridice de

drept privat.

4. Operaţiunile administrative şi faptele materiale.

Aceste forme de activitate prezintă unele trăsături comune:

Nu concretizează o manifestare de voinţă exprimată în scopul producerii unor efecte juridice, ci sunt

forme concrete, materiale, prin care se acţionează asupra realităţii existente;

Chiar dacă unele produc anumite consecinţe juridice (de regulă, permit continuarea unei proceduri),

acestea operează în baza legii, nu sunt generate în mod direct şi intenţionat prin respectiva operaţiune;

Scopul realizării acestora poate consta în mijlocirea emiterii/adoptării de acte administrative (de

exemplu - avizul), sau în executarea legii la modul concret (de exemplu - activităţi concrete de prestare a unor

servicii publice).

Există mai multe clasificări, axate pe criterii diferite:

a. În funcţie de regimul juridic aplicabil: operaţiuni de putere (operaţiunile tehnico-administrative şi

cele prin care se realizează servicii publice), operaţiuni care nu se realizează într-un regim de putere

(operaţiunile productive);

b. În funcţie de consecinţe: fapte/operaţiuni producătoare de efecte juridice, fapte/operaţiuni care

produc efecte de altă natură, care pot avea şi conotaţii juridice;

c. În funcţie de scopul lor: fapte/operaţiuni prin care se realizează în mod direct misiunile administraţiei

publice (cele de prestare a serviciilor publice, cele legate de emiterea/punerea în executare a unor acte

administrative); fapte/operaţiuni prin care se mijloceşte realizarea obiectivelor administraţiei publice (aşa-

numitele operaţiuni de birou sau de administraţie internă – operaţiunile tehnico-administrative şi acte cu

caracter politic); fapte materiale de producţie ( Verginia Vedinaş, Drept administrativ – Manual pentru uzul

studenţilor, Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 46; Verginia Vedinaş, Drept administrativ, Ediţia a III-a revăzută şi

actualizată, Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 77-79).

Ca pondere, operaţiunile şi faptele materiale ale administraţiei publice se regăsesc în proporţie mai mare

decât actele juridice ale acesteia şi sunt realizate, în principal, de organele de la „baza” sistemului

administraţiei publice, care au sarcini accentuate în ceea ce priveşte executarea la modul concret a legii şi

prestarea de servicii publice.

În Proiectul Codului de procedură administrativă sunt analizate într-un titlu distinct - Titlul V -

„Operaţiunile administrative şi tehnico-materiale”.

Conform acestor reglementări (art.136), „operaţiunile administrative sunt, de regulă, măsuri de pregătire,

elaborare, aducere la cunoştinţă, punere în executare şi control a actelor administrative, precum şi acţiuni

realizate în afara acestora.”

8

5. Contractul administrativ.

Contractul administrativ face parte din categoria actelor juridice contractuale ale administraţiei publice,

fiind încheiat în principal sub un regim de putere publică, de drept administrativ şi, în subsidiar (în

completare), sub regimul dreptului privat.

Contractele administrative sunt tratate în mod distinct în dreptul public francez ca fiind contractele

încheiate de administraţie pentru a asigura funcţionarea unui serviciu public şi care sunt supuse, din punct de

vedere al regulilor particulare, altor reguli decât cele care guvernează raporturile dintre particulari.

În legislaţia română actuală, noţiunea de „contract administrativ” a fost recent introdusă prin noua

Lege a contenciosului administrativ nr. 554/2004, care în art. 2 lit. c) teza finală precizează că „sunt

asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au

ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea

serviciilor publice, achiziţiile publice”.

Este de observat faptul că lista contractelor administrative enunţată în norma anterioară nu este una

exhaustivă şi nici nu ar fi fost indicat acest lucru, în condiţiile în care dezvoltarea continuă şi evoluţia actelor

de natură contractuală încheiate între autorităţile publice şi persoanele de drept privat (aşa-numitele contracte

de parteneriat public-privat) reprezintă o realitate de necontestat. În dezvoltarea acestei idei, legea prevede în

acelaşi art.2 lit.c) că „prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte categorii de contracte administrative supuse

competenţei instanţelor de contencios administrativ.”

De altfel, diferitele specii de contracte administrative sunt reglementate actualmente în acte normative

speciale, spre exemplu: O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor

de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii; O.U.G. nr. 54/2006 privind

regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică etc.

Facem menţiunea că, în prezent, ca urmare a modificărilor succesive aduse OUG nr. 34/2006, achiziţiile

publice au fost calificate în mod expres drept „contracte comerciale”, deci contracte de drept privat, în ciuda

faptului că nu au fost modificate corespunzător dispoziţiile art. 2 alin. 1 lit. c) din Legea contenciosului

administrativ.

Pentru comparaţie, amintim faptul că în dreptul francez sunt considerate „contracte administrative”

următoarele: achiziţiile publice, contractele de delegare a gestiunii serviciilor publice, contractele care permit

ocuparea domeniului public, contractele de recrutare a agenţilor (funcţionarilor) publici (Laurent Richer, Droit

des contrats administratifs, 4e édition, LGDJ, Paris, 2004).

Conform Titlului VI din Proiectul Codului de procedură administrativă al României, „contractul

administrativ reprezintă acordul de voinţă cu caracter bi- sau multilateral, între o persoană administrativă şi

una sau mai multe persoane fizice sau juridice, prin care se urmăreşte satisfacerea unui interes de ordin

general.”

Obiectul acestui contract de drept public, conform aceluiaşi Proiect de Cod, îl reprezintă „realizarea unei

activităţi de interes public”, iar ele pot viza „prestarea unui serviciu public, realizarea unor servicii publice,

punerea în valoare a unui bun proprietate publică ori privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale,

efectuarea de achiziţii publice”.

Bibliografie orientativă:

APOSTOL TOFAN DANA, Drept administrativ, vol. II, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 1-9;

APOSTOL TOFAN DANA, Drept administrativ, vol. II, Ediţia 2, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010;

DRĂGANU TUDOR, Actele de drept administrativ, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1959, p. 3-

43;

DRĂGANU TUDOR, Consideraţii privind noţiunea de fapt juridic şi clasificarea faptelor juridice, în Studii

şi cercetări juridice nr. 1/1980, p. 25-37;

IONESCU ROMULUS, Drept administrativ, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 206-215,

p. 284-295;

9

IORGOVAN ANTONIE, Tratat de drept administrativ, ediţia 4, vol. I, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p.

3-87;

IORGOVAN ANTONIE, Tratat de drept administrativ, ediţia 4, vol. II, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p.

3-18;

IORGOVAN ANTONIE, VIŞAN LILIANA, CIOBANU ALEXANDRU-SORIN, PASĂRE IULIANA DIANA,

Legea contenciosului administrativ (cu modificările şi completările la zi) –Comentariu şi jurisprudenţă,

Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 68-89;

IOVĂNAŞ ILIE, Drept administrativ. Activitatea administraţiei publice. Controlul exercitat asupra activităţii

administraţiei publice, Editura Servo-Sat, Arad, 1997, p. 9-14, p. 86-91;

NEGULESCU PAUL, Tratat de drept administrativ. Principii generale, vol. I, ediţia a IV-a, Institutul de

Arte Grafice „E.Marvan”, Bucureşti, 1934, p. 288-299;

PETRESCU RODICA NARCISA, Drept administrativ, Editura Accent, Cluj Napoca, 2004, p. 275-279;

PRISĂCARU VALENTIN, Actele şi faptele de drept administrativ, Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 3-56,

p. 272-381;

RARINCESCU CONSTANTIN, Contenciosul administrativ român, ediţia a II-a, Editura Universală Alcalay

Co., Bucureşti, 1937, p. 13-19;

TEODORESCU ANIBAL, Tratat de drept administrativ, vol. I, ediţia a III-a, Institutul de Arte Grafice

„Eminescu” S.A. Bucureşti, 1929, p. 402-404;

VEDINAŞ VERGINIA, Drept administrativ şi instituţii politico-administrative- Manual practic, Lumina Lex,

Bucureşti, 2002, p. 75-83;

VEDINAŞ VERGINIA, Drept administrativ – Manual pentru uzul studenţilor, Lumina Lex, Bucureşti, 2004,

p.46 şi urm.;

VEDINAŞ VERGINIA, Drept administrativ, Ediţia a III-a revăzută şi actualizată, Universul Juridic,

Bucureşti, 2007, p.77-79.

Legislaţie de bază:

Constituţia României, republicată (M.Of. nr. 767 din 31.10.2003);

Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative,

republicată (M.Of. nr. 777/25.08.2004), cu modificările şi completările ulterioare;

Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor (M.Of. nr.

164/02.04.2001), cu modificările şi completările ulterioare;

Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, republicată (M.Of. nr. 123 din 20.02.2007), cu

modificările şi completările ulterioare;

H.G. nr. 1226/2007 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru

elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de documente de politici publice, a proiectelor de acte

normative, precum şi a altor documente, în vederea adoptării/aprobării (M.Of. nr. 716 din 23.10.2007).

10

CAPITOLUL 2

PRECIZĂRI INTRODUCTIVE PRIVIND ACTUL ADMINISTRATIV

1. Noţiune şi trăsături.

2. Clasificare.

1. Noţiune şi trăsături.

1.1. Noţiune:

Actul administrativ reprezintă cea mai importantă dintre formele prin care administraţia publică îşi

realizează sarcinile.

Terminologia utilizată în doctrină nu este uniformă, fiind folosite noţiunile de „act administrativ”, „act de

drept administrativ”, „act de autoritate”, „act administrativ de autoritate”, toate pentru a desemna aceeaşi

categorie de acte juridice ale administraţiei publice. Legislaţia în vigoare, pornind de la dispoziţiile

constituţionale (art. 52, art. 126), foloseşte noţiunea de „act administrativ”, fapt care recomandă utilizarea

generală a acestei sintagme, pentru a asigura o exprimare juridică corectă şi univocă.

2.2. Definiţii formulate:

a) Definiţii formulate în doctrină:

- „act făcut de un funcţionar, din ramul administrativ, relativ la o materie administrativă, care intră în

atribuţiunile acelui funcţionar” (Paul Negulescu, Tratat de drept administrativ. vol. I - Principii generale,1925,

p. 344);

- „formă juridică principală a activităţii organelor administraţiei publice, care constă într-o manifestare

unilaterală şi expresă de voinţă de a da naştere, a modifica sau a stinge drepturi şi obligaţii, în realizarea

puterii publice, sub controlul principal de legalitate al instanţelor judecătoreşt.” (Antonie Iorgovan, op.cit.,

2005, p. 25);

- „forma juridică principală de activitate a administraţiei publice, care constă într-o manifestare de voinţă

expresă, unilaterală şi supusă unui regim de putere publică precum şi controlului de legalitate al instanţelor

judecătoreşti, care emană de la autorităţi administrative sau de la persoane private autorizate de acestea, prin

care se nasc, modifică sau sting drepturi şi obligaţii corelative” (Verginia Vedinaş, op.cit., 2007, p.80);

b) Definiţii formulate în acte normative:

- „actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării

ori a organizării executării legii, dând naştere, modificând sau stingând raporturi juridice; sunt asimilate actelor

administrative, în sensul prezentei legi, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect

punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor

publice, achiziţiile publice ” (art. 2 litera c din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările

şi completările ulterioare);

- „actul juridic emis/adoptat de o persoană administrativă în mod unilateral, în regim de putere publică,

prin care se organizează sau se aplică în concret legea” (art. 13 din Proiectul Codului de procedură

administrativă al României).

11

2.3. Trăsăturile actului administrativ:

( a se vedea A.Iorgovan, op.cit., 2005, p. 29 şi urm.)

a. Formă juridică principală de activitate a administraţiei publice.

Actul administrativ reprezintă forma principală de activitate a administraţiei publice din punct de

vedere calitativ, adică al importanţei efectelor pe care le produce pentru cei ”administraţi”;

Din punct de vedere cantitativ, predominante sunt faptele materiale şi diversele operaţiuni

administrative ale structurilor administrative;

Ponderea actelor juridice, în special a actelor administrative, este mai mare în activitatea organelor de

la vârful ierarhiei administraţiei publice, în cazul celor de la „baza” administraţiei publice predominând faptele

materiale şi operaţiunile administrative;

Ponderea actelor administrative este mai mare în activitatea organelor care realizează o competenţă

de domeniu, decât în cazul celor care realizează o activitate de ramură.

b. Manifestare de voinţă expresă, unilaterală şi supusă unui regim de putere publică.

b.1. Manifestare de voinţă expresă:

Actul administrativ reprezintă exteriorizarea voinţei interne a unui organ al administraţiei publice de a

produce efecte juridice, adică de a da naştere, a modifica sau stinge drepturi şi obligaţii corelative, în regim

de putere publică;

Manifestarea de voinţă a organului administrativ trebuie să fie expresă, univocă şi neîndoielnică;

Manifestarea de voinţă nu poate fi exprimată jocandi causa;

Refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri privitoare la un drept subiectiv, respectiv

nesoluţionarea cererii în termenul legal (tardivitate sau „tăcere” totală ) de către autorităţile publice reprezintă

acte administrative implicite, asimilate.

b.2. Manifestare de voinţă unilaterală:

Se raportează la faptul că emiterea actului administrativ reprezintă concretizarea unei singure voinţe

juridice, cea a emitentului, nefiind cerut „consimţământul” persoanelor vizate de acesta.

Probleme speciale analizate în doctrină:

Emiterea actului cu participarea mai multor persoane fizice:

o Majoritatea actelor administrative sunt emise de organe colegiale (în componenţa cărora intră mai

multe persoane; de exemplu: Guvernul, consiliile locale sau judeţene etc);

o Deciziile/hotărârile organului colegial se iau prin votul persoanelor care compun organul colegial;

o Acordul de voinţă al membrilor organului colegial reprezintă doar modalitatea procedurală de

exprimare a voinţei juridice a respectivului organ, fără să modifice caracterul unilateral al acestei voinţe;

o Caracterul unilateral al actului nu decurge din numărul de persoane care participă la adoptare,

întrucât acestea acţionează în vederea realizării competenţei organului administrativ, privit ac subiect de drept

distinct.

Emiterea actului cu participarea mai multor autorităţi publice, respectiv a unui organ

administrativ şi a unui organism nestatal:

o Se menţine caracterul unilateral atunci când „acordul de voinţă” reprezintă tot o modalitate

procedurală de degajare a unei voinţe unice, în vederea naşterii actului administrativ;

o De multe ori, „acordul” unei alte structuri statale reprezintă o „aprobare prealabilă” în vederea emiterii

actului administrativ, sau un „aviz conform”.

12

Emiterea actului la cererea prealabilă:

o Dacă cererea prealabilă este formulată de emitent către superiorul său ierarhic, avem de-a face cu o

simplă „autorizare”;

o Dacă cererea prealabilă este formulată de beneficiarul actului administrativ, aceasta reprezintă o

condiţie procedurală necesară pentru emiterea actului, nu o manifestare de voinţă juridică care se alipeşte

celei a emitentului;

o Renunţarea beneficiarului la exerciţiul dreptului sau chiar la dreptul subiectiv conferit de actul

administrativ nu are ca efect încetarea producerii de efecte juridice de către actul în cauză;

o Revocarea (retractarea) actului administrativ operează prin manifestarea de voinţă a organului

emitent (sau, după caz, a superiorului său ierarhic) şi nu este condiţionată de manifestarea de voinţă, în acest

sens, a beneficiarului.

b.3. Actul administrativ este supus exclusiv unui regim de putere publică:

Această trăsătură deosebeşte actul administrativ de alte categorii de acte juridice ale administraţiei

publice (contracte de drept privat, contracte administrative, acte unilaterale de drept privat);

Actele administrative concretizează voinţa organelor administrative ca subiecte în raporturile juridice

de drept public, ceea ce presupune exerciţiul autorităţii publice;

Actele administrative mai sunt denumite şi „acte de autoritate” („acte de putere publică”) şi sunt

obligatorii pentru toţi destinatarii săi şi chiar pentru organul ierarhic superior (desigur, până la momentul în

care actul este modificat, revocat, anulat etc, conform legii);

Regimul de putere publică justifică obligativitatea actelor administrative şi executarea lor din oficiu (ex

officio), în sensul că nu mai este nevoie de o învestire suplimentară cu formulă executorie.

c. Exercitarea de către instanţa de judecată (ca regulă, instanţa de contencios administrativ) a

unui control de legalitate.

Cadrul constituţional îl reprezintă:

- art. 52 – („Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică”):

„(1) Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act

administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea

dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei.

(2) Condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică.…”

- art.126 alin.6 („Instanţele judecătoreşti”) :

„Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului

administrativ, este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de

comandament cu caracter militar. Instanţele de contencios administrativ sunt competente să soluţioneze

cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau, după caz, prin dispoziţii din ordonanţe declarate

neconstituţionale.”

Cadrul legal de bază îl reprezintă Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu

modificările şi completările ulterioare, unde sunt detaliate condiţiile şi limitele exercitării dreptului fundamental

prevăzut de art.52 din Constituţie, inclusiv aspectele de natură procedurală.

Nu toate actele administrative pot fi cenzurate, sub aspectul legalităţii, de către instanţe. Conform

art. 126 alin. 6 din Constituţie, „controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe

calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu

Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter militar”.

De asemenea, Legea contenciosului administrativ enumeră în art. 5 „actele nesupuse controlului şi

limitele controlului” (la care vom face referire în partea dedicată contenciosului administrativ), conturând sfera

a ceea ce doctrina numeşte „fine de neprimire de rang legal” (a se vedea şi Decizia Curţii Constituţionale nr.

302/2011, M.Of. nr. 316 din 09.05.2011), criticabilă pentru o eventuală „adăugare” nepermisă la Constituţie.

13

Legislaţia în vigoare reglementează pentru anumite categorii de acte administrative o procedură

specială de atacare în instanţă, derogatorie, cel puţin parţial, de la dispoziţiile Legii contenciosului

administrativ nr. 554/2004. De exemplu: O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor stabileşte, în

primă instanţă, competenţa instanţei de drept comun (judecătoria) pentru soluţionarea plângerilor împotriva

proceselor-verbale de constatare şi sancţionare contravenţionale; Legea fondului funciar nr. 18/1991 prevede o

procedură specială de contestare a actelor administrativ-jurisdicţionale emise de comisiile judeţene de fond funciar,

respectiv de anulare a titlurilor de proprietate, competenţa de judecată aparţinând tot instanţei de drept comun.

d. Emitentul poate fi o autoritate publică sau o persoană de drept privat autorizată de puterea

publică să presteze anumite servicii publice, în regim de putere publică.

Dispoziţiile art. 52 din Constituţie se referă la actele administrative emise de „autorităţi publice”, nu

doar la cele emise de „autorităţi/organe administrative”;

Connform art. 2 alin. 1 lit. b) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, sunt asimilare

„autorităţilor publice” şi persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de

utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică;

Actele administrative pot proveni şi de la autorităţi din afara sferei Executivului (de exemplu:

Parlament, instanţele de judecată, Avocatul Poporului, Curtea Constituţională, Consiliul Legislativ etc.), fiind

vorba despre acte emise în realizarea unei activităţi administrative specifice, de natură internă, ca mijloc de

realizare a competenţei acestor autorităţi;

Inclusiv doctrina şi jurisprudenţa instanţelor de contencios administrativ admit faptul că pot fi emise

acte de autoritate şi de unele entităţi cu caracter privat şi cu activitate „non-profit” (denumite în perioada

interbelică „stabilimente de utilitate publică”) care satisfac un interes public, de regulă prin prestarea unor

servicii publice (de exemplu: universităţile, Uniunea Naţională a Barourilor din România, Uniunea Naţională a

Notarilor Publici din România etc.). Calificarea acestor persoane juridice de drept privat ca fiind de interes

public, prin raportare la activitatea desfăşurată, se face numai de către autorităţile statale, fie direct prin lege,

fie, după caz, prin acte administrative subsecvente unei legi.

e. Actul administrativ roduce efecte juridice, în sensul că dă naştere, modifică sau stinge drepturi

şi obligaţii, specifice raporturilor de drept administrativ.

Din moment ce actul administrativ reprezintă o specie a actului juridic, rezultă că acesta este

emis/adoptat în scopul producerii de efecte juridice: naşterea, modificarea sau stingerea de drepturi şi

obligaţii specifice raporturilor de drept administrativ;

Actul administrativ are menirea de a reglementa raporturi de drept administrativ (de putere publică);

Administraţia publică se angrenează şi în raporturi de drept privat, atunci când este vorba despre

gestionarea „domeniului privat”, dar în această ipoteză nu apelează la acte administrative, ci la acte de drept

privat.

2. Clasificarea actelor administrative.

2.1. În funcţie de organul emitent:

Acte care emană de la autorităţi administrative;

Acte care emană de la alte autorităţi publice;

Acte care emană de la persoane private autorizate să presteze activităţi de interes public.

2.2. În funcţie de întinderea efectelor juridice:

Acte administrative normative (cu caracter normativ) - cuprind reglementări generale şi impersonale,

aplicabile unui număr nedeterminat de persoane (opozabile erga omnes);

14

Acte administrative individuale (cu caracter individual) – produc efecte juridice faţă de unul sau mai

multe subiecte de drept determinate;

Acte administrative cu caracter intern ale unei autorităţi/instituţii publice (care, la rândul lor pot fi

normative sau individuale).

2.3. Actele administrative individuale sunt împărţite în:

Acte prin care se stabilesc drepturi şi obligaţii unui subiect de drept determinat;

Acte de atribuire a unui statut personal;

Acte de aplicare a constrângerii administrative;

Acte cu caracter jurisdicţional.

2.4. Problema actelor administrative „de autoritate” şi a actelor administrative „de gestiune”:

O delimitare importantă, reţinută în doctrina de drept administrativ interbelică şi preluată inclusiv de unii

autori contemporani, sau chiar în practica instanţelor de contencios administrativ, a fost cea dintre actele

administrative de autoritate şi actele administrative de gestiune.

În această terminologie, termenul „administrativ” evocă nu regimul juridic aplicabil – cel de drept public,

de drept administrativ, ci subiectul de drept de la care provine actul în cauză - organele administraţiei publice.

Actele de gestiune, într-o viziune clasică, reprezintă „toate acele acte juridice cu caracter contractual

sau făcute pentru valorificarea unor drepturi contractuale, săvârşite de Stat în calitate de persoană juridică şi

pentru administrarea patrimoniului său” (C.G. Rarincescu, Contenciosul administrativ român, ediţia a II-a,

Editura Universală Alcalay Co., Bucureşti, 1937, p. 147), respectiv „actele prin care se conservă, se măreşte

sau se micşorează activul patrimoniului Statului sau subdiviziunilor sale, care nu implică cu nimic ideea de

suveranitate, cum ar fi arendarea unei moşii a Statului, închirierea unui imobil de către primar” (P. Negulescu,

Tratat de drept administrativ. vol. I - Principii generale, vol. I, ediţia a III-a, Institutul de Arte Grafice „E.

Marvan”, Bucureşti, 1925, p. 346).

Actul de autoritate (actul administrativ tipic, conform terminologiei actuale), denumit şi „actul

administrativ de putere publică”, ar reprezenta „acea declaraţie de voinţă cu caracter unilateral şi executoriu,

emanând de la autorităţile administrative ale Statului şi săvârşite în vederea funcţionării serviciilor publice”

(C.G. Rarincescu, op. cit., p. 146-147), respectiv „acel act prin care se ordonă sau se interzice ceva

administraţilor, emis de autorităţile administrative în calitate de deţinătoare ale suveranităţii naţionale, cum ar

fi regulamentele, ordonanţele, decretele de numiri sau destituiri de funcţionari, deciziunile” (P. Negulescu, op.

cit., p. 346).

În prezent, conceptul „actului de gestiune”, în abordarea sa interbelică, nu are un fundament juridic,

întrucât legislaţia nu mai face nicio diferenţiere între actele unilaterale ale administraţiei publice prin care se

iau decizii cu privire la patrimoniul public şi celelalte acte unilaterale prin care se impune sau se interzice o

anumită conduită, se conferă/modifică/retrage un statul personal, se aplică o sancţiune etc.

Desigur, în mod „metaforic” şi pentru a păstra terminologia tradiţională, pot fi denumite „acte de gestiune”

contractele de drept privat încheiate de autorităţile publice, nu şi actele administrative care le-au precedat

(spre exemplu nu poate fi „act de gestiune”, adică act de drept privat, o hotărâre de consiliu prin care s-a

aprobat procedura de închiriere a unor bunuri din patrimoniul localităţii).

2.5. Actul administrativ-jurisdicţional:

Această specie de acte administrative individuale este reglementată inclusiv în Legea nr. 554/2004 a

contenciosului administrativ, care în art. 2 alin. 1 lit. d) defineşte actul administrativ-jurisdicţional ca fiind „actul

emis de o autoritate administrativă învestită, prin lege organică, cu atribuţii de jurisdicţie administrativă

specială”. În lege este definită şi noţiunea de „jurisdicţie administrativă specială”, ca „activitatea înfăptuită de o

autoritate administrativă care are, conform legii organice speciale în materie, competenţa de soluţionare a

unui conflict privind un act administrativ, după o procedură bazată pe principiile contradictorialităţii, asigurării

dreptului la apărare şi independenţei activităţii administrativ-jurisdicţionale” ( lit.e ).

15

Amintim faptul că, potrivit art. 21 alin. 4 din Constituţie, „jurisdicţiile speciale administrative sunt

facultative şi gratuite”, dispoziţie care este dezvoltată, sub aspect procedural, în art. 6 din Legea

contenciosului administrativ.

Actele administrativ jurisdicţionale pot fi contestate mai departe la instanţa de contencios administarativ

(calea de atac este, de regulă, cea a recursului, etapa de jurisdicţie administrativă fiind considerată

echivalentul „primei instanţe”).

În doctrina recentă, actele administrativ-jurisdicţionale sunt prezentate ca acte administrative tipice,

întotdeauna motivate, care, în cazuri riguros determinate de lege, soluţionează cu forţă de adevăr legal şi după o

procedură bazată pe principiile independenţei şi contradictorialităţii, litigii apărute la nivelul administraţiei active

(D. A. Tofan, Drept administrativ, vol. II, All Beck, Bucureşti, 2004, p. 21).

Trăsăturile actului administrativ jurisdicţional ( A. Iorgovan, op.cit., 2005, p. 504-505):

este un act administrativ tipic, adică este emis numai de către organele administraţiei de stat;

are un caracter de excepţie, în sensul că intervine numai în situaţii riguros precizate de normele

juridice;

este emis în soluţionarea unor litigii ce se ivesc într-un domeniu sau altul de activitate din administraţia

de stat ( administraţia active);

este emis după o procedură specială, administrativ-jurisdicţională, care cuprinde şi principiul

independenţei organului care emite actul faţă de părţile în litigiu, respectiv, principiul contradictorialităţii;

este exceptat de la principiul revocabilităţii actelor administrative (mai exact al retractării), fără a se

înţelege că are autoritatea lucrului judecat, ci doar o stabilitate mai mare decât actele administrative obişnuite;

este susceptibil de a fi atacat în contenciosul administrativ general, potrivit dispoziţiilor legale ( a se vedea

art.6 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare).

După revizuirea Constituţiei României (a se vedea modificarea de substanţă a art. 21, referitoare la

caracterul facultativ şi gratuit al jurisdicţiilor administrative speciale), urmată de adoptarea noii Legi a contenciosului

administrativ nr. 554/2004, s-a precizat în doctrină (A. Iorgovan, Noua lege a contenciosului administrativ – Geneză

şi explicaţii, Editura Kullusys, ediţia a II-a, Bucureşti, 2006, p. 139) că pentru a ne afla în prezenţa unui act

administrativ jurisdicţional se impune ca:

actul să fie emis de către o autoritate administrativă, adică de un organ al administraţiei de stat sau al

administraţiei locale (deci nu de orice autoritate publică, inclusiv din sfera „puterii judecătoreşti” şi nu de

autorităţi ale structurilor nestatale – organizaţii profesionale, fundaţii etc.);

autoritatea administrativă emitentă să aibă atribuţii de a soluţiona un conflict, deci să fie un organ

administrativ jurisdicţional;

conflictul să se soluţioneze cu citarea părţilor şi în baza principiului contradictorialităţii;

părţilor să le fie recunoscute dreptul de a fi reprezentate sau asistate de un avocat.

Ca exemple de autorităţi publice cu atribuţii de jurisdicţie administrativă în prezent, se indică de către unii

autori (Corneliu Liviu Popescu, Jurisdicţiile administrative potrivit dispoziţiilor constituţionale revizuite, în

Revista Dreptul nr. 5/2004, pag. 77-98) o serie de organe ce activează în diverse domenii de activitate, cum

ar fi: comisiile de soluţionare a întâmpinărilor prevăzute de Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru

cauză de utilitate publică, comisiile mixte şi Comisia Centrală de Rechiziţii prevăzute în Legea nr. 132/1997

privind rechiziţiile de bunuri şi prestările de servicii în interes public, comisiile de disciplină din cadrul

autorităţilor publice, instituite de Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, Comisia de

reexaminare din cadrul Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci etc.

Cu privire la organele administrative enumerate mai-sus, avem rezerve faţă de includerea unora dintre

ele în sfera autorităţilor care deţin atribuţii jurisdicţionale, întrucât un criteriu esenţial pentru a ne afla în faţa

unei asemenea autorităţi este competenţa sa de a pronunţa efectiv o decizie, un act administrativ-

jurisdicţional, pentru soluţionarea conflictului dedus „judecăţii” administrative; această cerinţă nu se regăseşte,

de exemplu, în cazul comisiilor de disciplină instituite de Legea nr.188/1999, care au doar competenţa de a

„investiga” săvârşirea de abateri disciplinare de către funcţionarii publice şi de a formula propuneri de aplicare

a unei sancţiuni, nu de a aplica sancţiunea efectivă.

16

O activitate jurisdicţională de necontestat este cea înfăptuită de Consiliul Naţional de Soluţionare a

Contestaţiilor, acesta având competenţa materială de a se pronunţa asupra contestaţiilor formulate cu privire

la modul de atribuire a contractelor de achiziţii publice, respectiv de concesiune de lucrări/servicii publice, în

baza O.U.G. nr.34/2006, cu modificările şi completările ulterioare.




DRĂGANU TUDOR, Actele de drept administrativ, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1959, p.

34-106;


p. 243-248;

IORGOVAN ANTONIE, Tratat de drept administrativ, ediţia 4, vol. II, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p.

20-38;



Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 78-84, p. 157-166;


Arte Grafice „E. Marvan”, Bucureşti, 1934, p. 290-308;

NEGULESCU PAUL, Tratat de drept administrativ. Principii generale, vol. I, ediţia a III-a, Institutul de Arte

Grafice „E. Marvan”, Bucureşti, 1925, p.344 şi urm.;

PETRESCU RODICA NARCISA, Drept administrativ, Editura Accent, Cluj Napoca, 2004, p. 285-296; POPESCU CORNELIU LIVIU, Jurisdicţiile administrative potrivit dispoziţiilor constituţionale revizuite, în Revista Dreptul nr. 5/2004, pag. 77-98;

PRISĂCARU VALENTIN – Actele şi faptele de drept administrativ, Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 3-56,

p. 57-67;


Co., Bucureşti, 1937, p. 308-309, 376-386;

TARANGUL ERAST DITI, Tratat de drept administrativ român, Editura Glasul Bucovinei, Cernăuţi, 1944,

p. 443-461;



VEDINAŞ,VERGINIA Drept administrativ şi instituţii politico-administrative - Manual practic, Lumina Lex,

Bucureşti, 2002, p. 83-91;


p. 47-51;


Bucureşti, 2007, p.79-84;

VEDINAŞ VERGINIA, Drept administrativ, Ediţia a VII, Universul Juridic, Bucureşti, 2012.


Constituţia României, republicată (M. Of. nr. 767/ 31.10.2003);




164/02.04.2001), cu modificările şi completările;

Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, republicată (M.Of. nr. 123 din 20 februarie

2007),cu modificările şi completările ulterioare;

Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 (M. Of. nr. 1154/07.12.2004), cu modificările şi

completările ulterioare;

O.U.G. nr. 27/2003 privind procedura aprobării tacite (M. Of. nr. 291/25.04.2003), aprobată cu

17

modificări prin Legea nr. 486 /2003;

O.G.nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor (M. Of. nr.

84/01.02.2002),cu modificările şi completările aduse prin Legea nr. 233/2002;




18

CAPITOLUL 3

ACTUL ADMINISTRATIV - VALIDITATE. CONDIŢII

PROCEDURALE. EFECTE JURIDICE.

1. Condiţiile de valabilitate ale actelor administrative.

2. Procedura emiterii/adoptării actelor administrative.

3. Efectele actelor administrative.

1. Condiţiile de valabilitate a actelor administrative.

A. Legalitatea şi oportunitatea actului administrativ.

Legalitatea reprezintă elementul central al regimului juridic specific actelor administrative.

Principiul general al legalităţii presupune:

supremaţia legii, în sensul că toate subiectele de drept trebuie să se supună dispoziţiilor legale,

pornind de la Constituţie şi continuând ce celelalte acte normative, în funcţie de ierarhia acestora;

baza legală a activităţii tuturor subiectelor de drept.

( V. Vedinaş, op.cit., 2007, p.85).

Prin legalitatea actelor administrative, într-un sens strict, se înţelege obligativitatea conformării

acestora cu dispoziţiile constituţionale, legile adoptate de Parlament şi celelalte acte normative cu o forţă

juridică superioară actului adoptat, cumulată cu obligativitatea respectării competenţei organului emitent şi a

condiţiilor de formă şi de procedură prescrise de lege (A. Iorgovan, op. cit., 2005, p. 51; V. Vedinaş, op.cit.,

2007, p. 86; D.A.Tofan, op. cit., p. 26).

În esenţă, condiţiile generale de legalitate constau în:

Emiterea actului în conformitate cu dispoziţiile constituţionale, cu legile adoptate de Parlament şi cu

toate actele normative de forţă juridică superioară;

Actul să fie emis de autoritatea competentă şi în limitele competenţei sale;

Actul să fie emis în forma şi prin procedura prevăzută de lege.

Oportunitatea actului administrativ (şi a activităţii administrative, în general) se fundamentează pe

puterea discreţionară de care dispune administraţia, în baza căreia aceasta are posibilitatea, conform unei

marje de apreciere ce îi este lăsată la dispoziţie de către legiuitor, de a alege dintre mai multe căi posibil de

urmat pe cea care poate duce, în condiţii optime, la atingerea scopului fixat de lege. (D.A. Tofan, op. cit., p.

26); ea derivă din capacitatea pe care o are organul emitent de a alege, dintre mai multe soluţii posibile şi

legale, în aceeaşi măsură, pe cea care corespunde cel mai bine interesului public care trebuie ocrotit (V.

Vedinaş, op. cit., 2007, p. 86).

Prin oportunitate, doctrina înţelege realizarea sarcinilor şi atribuţiilor legale în termen optim, cu cheltuieli

minime de resurse materiale şi spirituale, dar cu eficienţă cât mai mare, precum şi alegerea celor mai potrivite

mijloace pentru realizarea scopului legii, în funcţie de anumite criterii de referinţă cum ar fi: spec ificitatea

condiţiilor de muncă dintr-o anumită zonă, valorile cutumiare existente, nevoile reale ale unei anumite unităţi

19

administrativ-teritoriale, mijloacele pe care le implică aplicarea unui act administrativ (V. Vedinaş, op. cit.,

2007, p. 86 şi urm.; Ilie Iovănaş, Drept administrativ, Editura Servo-Sat, Arad, 1997, p. 49).

În esenţă, oportunitatea se raportează la: momentul adoptării actului administrativ, locul şi condiţiile

concrete în care urmează să se aplice, conformitatea cu scopul legii, mijloacele, durata, calitatea vieţii şi

interesul public (A. Iorgovan, op. cit., 2005, p. 50-51; D. A. Tofan, op. cit., 2004, p. 28).

Există două mari modalităţi de abordare a relaţiei legalitate-oportunitate în literatura de specialitate:

a. Teza „Şcolii de drept public de la Bucureşti”: Oportunitatea reprezintă ea însăşi un element al

legalităţii, neputând fi analizată distinct de aceasta.

b. Teza „Şcolii de drept public de la Cluj”: Legalitatea şi oportunitatea reprezintă condiţii distincte de

validitate a unui act administrativ.

(Titulatura celor două „Şcoli” aparţine, la origini, profesorului Antonie Iorgovan. Desigur, în prezent trebuie

reţinut şi faptul că reprezentanţii celor două centre universitare îmbrăţişează, de multe ori, aceeaşi

concepţie, inclusiv în materia actului administrativ, „conflictul” ideologic la care ne referim fiind mult

atenuat).

Importanţa practică a acestor teze: posibilitatea anulării de către instanţa de contencios administrativ a

unui act pentru considerente de oportunitate, nu pentru încălcarea expresă a unui text legal (de exemplu,

dacă mijloacele şi resursele necesare pentru implementarea unui act administrativ depăşesc posibilităţile

reale existente) este recunoscută de „Şcoala de la Bucureşti”, nu şi de „Şcoala de la Cluj”.

B. Condiţiile de formă.

Regula – actele administrative se emit/adoptă în formă scrisă (cerinţă ad validitatem);

Ca excepţie, anumite acte administrative individuale pot îmbrăca şi forma orală – de exemplu:

avertismentul, ca sancţiune contravenţională; actele normative îmbracă întotdeauna forma scrisă, pentru a

putea fi aduse la cunoştinţă publică.

Limba în care se redactează toate actele administrative, ca acte de autoritate, este limba oficială a

statului român - limba română; totodată, potrivit art. 50 din Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică

locală, republicată, „În unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au

o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor hotărârile cu caracter normativ se aduc la cunoştinţă

publică şi în limba maternă a cetăţenilor aparţinând minorităţii respective, iar cele cu caracter individual se

comunică, la cerere, şi în limba maternă.”

Întotdeauna, însă, va avea valoare oficială numai actul redactat în limba română.

Motivarea actelor administrative reprezintă o cerinţă care trebuie respectată de emitent în funcţie de tipul

actului administrativ – individual sau normativ.

Proiectele de acte administrative normative – trebuie motivate prin „note de fundamentare” (pentru

hotărârile şi ordonanţele Guvernului) sau prin „referate de aprobare” (pentru celelalte acte normative) – a se

vedea dispoziţiile art. 29-32 din Legea nr. 24/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, H.G.

nr.1361/2006 privind conţinutul instrumentului de prezentare şi motivare a proiectelor de acte normative

supuse aprobării Guvernului, H.G. nr. 1226/2007 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile, la

nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de documente de politici publice, a

proiectelor de acte normative, precum şi a altor documente, în vederea adoptării/aprobării.

Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 24/2000, republicată (a se vedea art. 30), instrumentul de prezentare şi motivare

al actului normativ include conţinutul evaluării impactului acestuia, cuprinzând următoarele secţiuni:

„a) motivul emiterii actului normativ-cerinţele care reclamă intervenţia normativă, cu referire specială la

insuficienţele şi neconcordanţele reglementărilor în vigoare; principiile de bază şi finalitatea reglementărilor

propuse, cu evidenţierea elementelor noi; concluziile studiilor, lucrărilor de cercetare, evaluărilor statistice;

referirile la documente de politici publice sau la actul normativ pentru a căror implementare este elaborat

20

respectivul proiect. Pentru ordonanţele de urgenta vor fi prezentate distinct elementele obiective ale situaţiei

extraordinare care impune reglementarea imediată, nefiind suficientă utilizarea procedurii parlamentare de

urgenţă, precum şi eventualele consecinţe care s-ar produce în lipsa luării măsurilor legislative propuse;

b) impactul socioeconomic-efectele asupra mediului macroeconomic, de afaceri, social şi asupra mediului

înconjurător, inclusiv evaluarea costurilor şi beneficiilor;

c) impactul financiar asupra bugetului general consolidat atât pe termen scurt, pentru anul curent, cât şi pe

termen lung (pe 5 ani), inclusiv informaţii cu privire la cheltuieli şi venituri;

d) impactul asupra sistemului juridic-implicaţiile pe care noua reglementare le are asupra legislaţiei în

vigoare; compatibilitatea cu reglementările comunitare în materie, determinarea exactă a acestora şi, dacă

este cazul, măsurile viitoare de armonizare care se impun; deciziile Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene

şi alte documente relevante pentru transpunerea sau implementarea prevederilor legale respective;

implicaţiile asupra legislaţiei interne, în cazul ratificării sau aprobării unor tratate ori acorduri internaţionale,

precum şi măsurile de adaptare necesare; preocupările în materie de armonizare legislativă;

e) consultările derulate în vederea elaborării proiectului de act normativ, organizaţiile şi specialiştii

consultaţi, esenţa recomandărilor primite;

f) activităţile de informare publică privind elaborarea şi implementarea proiectului de act normativ;

g) măsurile de implementare-modificările instituţionale şi funcţionale la nivelul administraţiei publice

centrale şi locale.”

De asemenea, în situaţia în care reglementarea propusă se elaborează în executarea unui act normativ,

motivarea trebuie să cuprindă referiri la actul pe baza şi în executarea căruia se emite.

Forma finală a intrumentelor de prezentare şi motivare a proiectelor de acte normative trebuie sa cuprindă

referiri la avizul Consiliului Legislativ şi, după caz, al Consiliului Suprem de Apărare a Tarii, Curţii de Conturi

sau Consiliului Economic şi Social.

Competenţa de a stabili strutura şi conţinutul detaliat al instrumentelor de prezentare şi motivare pentru

actele normative iniţiate de Guvern aparţine chiar acestuia.

Pentru actele administrative cu caracter individual, obligativitatea motivării atât în fapt cât şi în drept

este de necontestat în privinţa actelor administrativ-jurisdicţionale şi a celor sancţionatorii; pentru celelalte

categorii de acte administrative individuale, doctrina şi, mai nou, chiar jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi

Justiţie ( a se vedea, de exemplu, decizia nr.4316 din 30 noiembrie 2006, pronunţată de Secţia de Contencios

Administrativ şi Fiscal a Î.C.C.J. în dosarul nr. 21214/2/2005), se pronunţă în mod constant în sensul

necesităţii motivării acestora atât „în drept” cât şi „în fapt”, indiferent dacă legea prevede sau nu expres

această obligaţie, fiind dat ca argument, printre altele, şi existenţa dreptului la informaţie prevăzut de art. 31

din Constituţie (a se vedea A. Iorgovan, op. cit., 2005, p. 62-63). De lege lata, actele normative care consacră

această obligaţie se referă la anumite tipuri de acte, nu la întreaga categorie (a se vedea O.G. nr. 27/2002, în

care se prevede obligaţia de a se indica, în răspunsul remis petiţionarului, temeiul legal şi Legea nr. 544/2001,

în care se prevede că refuzul de a pune la dispoziţia solicitantului informaţiile solicitate trebuie motivat).

Actualmente, „motivarea” actelor administrative individuale se rezumă, de regulă, în practica administrativă,

la indicarea textelor legale pe care se întemeiază, adică la motivarea „în drept”, cu precizarea eventualelor

operaţiuni administrative care le-au fundamentat (avize, referate, acorduri, propuneri etc.).

2. Procedura emiterii/adoptării actelor administrative.

Adoptarea actelor administrative presupune, de cele mai multe ori, parcurgerea unei proceduri care

cuprinde o serie de etape:

2.1. Forme procedurale anterioare emiterii actului;

2.2. Forme procedurale concomitente cu emiterea actului administrativ;

2.3. Forme procedurale ulterioare emiterii actului.

2.1. Formele procedurale anterioare emiterii actului.

Sunt cele mai întâlnite în activitatea administraţiei şi poartă diverse denumiri (studii, rapoarte, referate,

21

proiecte, dezbateri publice, dări de seamă, anchete etc.).

Cele mai întâlnite forme sunt reprezentate de avize şi acordul prealabil.

AVIZELE:

Reprezintă „opiniile pe care o autoritate a administraţiei publice le solicită unei alte autorităţi, într-o

problemă sau mai multe, pentru a se informa şi a decide în cunoştinţă de cauză.” (R.N. Petrescu, op. cit.,

2004, p. 300).

Reprezintă manifestări de voinţă cu caracter unilateral care nu produc efecte juridice prin ele însele.

Sunt de 3 categorii:

o avizele facultative – nu există obligaţia pentru emitentul actului administrativ nici de a le solicita, nici

de a le respecta, dacă le-a solicitat (de exemplu: avizul care poate fi solicitat Autorităţii Naţionale pentru

Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice, în baza art. 64 din O.U.G. nr. 54/2004 privind regimul

contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică);

o avizele consultative – există obligaţia de a fi solicitate, dar nu şi obligaţia de a fi respectate (de

exemplu: avizele emise de prefect, în condiţiile art.9 din Legea nr.340/2004, republicată);

o avizele conforme – există obligaţia pentru emitent de a le solicita şi de a se conforma lor (de exemplu:

avizele emise Inspectoratele Judeţene Şcolare, în baza Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 (art. 42, de

exemplu), avizul emis de Ministerul Transporturilor în legătură cu statutul Casei Asigurărilor de Sănătate a

Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, în baza art. 266 alin. 3 din Legea nr. 95/2006 privind

reforma în domeniul sănătăţii, cu modificările şi completările ulterioare).

Contribuie la întărirea caracterului legal al actului administrativ ce urmează a fi emis/adoptat.

Nu pot fi atacate în mod distinct pe calea acţiunii în contencios administrativ, ci doar odată cu actul

administrativ, conform art. 18 alin. 2 din Legea nr. 554/2004.

Poate fi, în schimb, cerută instanţei de contencios administrativ, obligarea autorităţii competente la

emiterea avizului la care reclamantul ar fi îndreptăţit.

ACORDUL PREALABIL:

Reprezintă o specie a „acordului”, ca operaţiune administrativă ce reprezintă acceptul pe care îl dă un

organ public altui organ public, în vederea emiterii de către ultimul a unui act administrativ.

Este o manifestare de voinţă cu caracter unilateral care face corp comun cu actul adoptat – denumit

în doctrină „act administrativ complex” (a se vedea A. Iorgovan, op. cit., 2005, p. 59-60; V. Vedinaş, op. cit.,

2007, p. 93-94; D.A. Tofan, op. cit., 2004, p. 32-33).

Întăreşte legalitatea actului administrativ emis, dar nu acoperă viciile de legalitate ale acestuia.

Nu produce prin el însuşi efecte juridice.

Nu poate fi atacat în mod distinct pe calea acţiunii în contencios administrativ, ci doar odată cu actul

administrativ pe care îl fundamentează.

ALTE FORME PROCEDURALE mai sunt reglementate, de exemplu, în Legea nr. 52/2003 privind

transparenţa decizională în administraţia publică, cu modificările şi completările ulterioare. Astfel, conform

art.6, autorităţile administraţiei publice au obligaţia să publice pe site-ul propriu un anunţ privind intenţia de

a emite un act administrativ cu caracter normativ, pe care îl vor afişa şi la sediul propriu, într-un spaţiu

accesibil publicului şi pe care îl vot transmite şi către mass-media.

De asemenea, în art.8 alin.2 al O.G.nr. 75/2003 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor publice de

editare a monitoarelor oficiale ale unităţilor administrativ-teritoriale, cu modificările şi completările ulterioare,

se consacră obligaţia organelor administraţiei publice locale de a publica proiectele de acte normative care

cad sub incidenţa Legii nr. 52/2003 în aceste monitoare oficiale judeţene sau, după caz, orăşeneşti (

dacă există ).

2.2. Forme procedurale concomitente cu emiterea actului.

22

Regula: se regăsesc, cu precădere, în cazul organelor colegiale, şi vizează funcţionarea legală şi

adoptarea de acte juridice de către acestea;

Excepţii: pot fi regăsite şi la unele acte emise de organe unipersonale (exemplu: decretele Preşedintelui

României).

Sunt reprezentate de:

- Cvorum = majoritatea cerută de lege pentru funcţionarea (întrunirea) valabilă a unui organ colegial

(Guvern, consiliu local, consiliu judeţean, comisie de specialitate etc.);

- Majoritatea cerută pentru adoptarea (votarea) unui anumit act, care poate fi: simplă (jumătate plus unu

din numărul celor prezenţi), absolută (jumătate plus unu din numărul total al membrilor organului colegial), calificată

(un număr mai mare de votanţi decât cel care constituie majoritatea absolută – de regulă, este vorba de 2/3 sau 3/4

din numărul componenţilor organului colegial);

- Semnarea şi (dacă este cazul) contrasemnarea actului (în cazul, de exemplu, al actelor

Guvernului, decretelor prezidenţiale, hotărârilor consiliului judeţean/local).

O altă condiţie esenţială în această etapă procedurală este motivarea actului, aspect la care am făcut

anterior referire.

Potrivit Legii nr.52/2003 privind transparenţa decizională, cu ocazia desfăşurării şedinţelor autorităţilor

administraţiei publice locale se va întocmi şi o minută, în care se vor consemna punctele de vedere

exprimate, precum şi votul fiecărui membru (cu excepţia situaţiei în care votul este secret).

(Verginia Vedinaş, op.cit., 2007, p.96.)

2.3. Forme procedurale ulterioare emiterii actului.

Au importanţă sub aspectul momentului de la care actele administrative încep să producă efecte juridice.

Categorii:

- Comunicarea actului = remiterea unui act administrativ individual către subiectul de drept vizat de

acesta;

- Publicarea actului = aducerea la cunoştinţă publică prin publicarea în Monitorul Oficial al Românei

(pentru actele administrative normative adoptate la nivel central şi, uneori, a unor acte administrative

individuale, de exemplu: hotărârile Guvernului cu caracter individual, cu excepţia celor în materie militară,

deciziile primului-ministru, sau decretele prezidenţiale), în monitoarele oficiale judeţene, în alte publicaţii, după

caz, sau prin afişarea la sediul emitentului (pentru actele adoptate la nivel local) a actelor administrative

normative;

- Aprobarea = de regulă, manifestare de voinţă a unui organ superior emitentului, prin care se declară

de acord cu un act deja emis de un organ inferior, fără de care actul în cauză nu ar putea produce efecte

juridice (D.A. Tofan, op. cit., 2004, p. 35; R.N. Petrescu, op. cit., 2004, p. 306 şi urm.);

În doctrină (D. A. Tofan, op. cit., p. 35) mai sunt analizate şi aprobările substitutive (aprobarea de către un

organ ierarhic superior a unui act prin care un organ inferior a acţionat în domenii ce ţineau de competenţa

primului), respectiv aprobările improprii (aprobarea unor cereri/propuneri adresate de subiectele de drept

interesate unor organe administrative, având ca efect emiterea/adoptarea unui act administrativ – este cazul

diverselor autorizaţii, licenţe, permise etc.).

Procedura aprobării tacite (reglementată prin O.U.G. nr. 27/2003, aprobată cu modificări prin Legea nr.

486/2003) reprezintă procedura prin care o autorizaţie este considerată acordată dacă autoritatea administraţiei

publice nu răspunde solicitantului în termenul prevăzut de lege pentru emiterea respectivei autorizaţii ( D. A.

Tofan, op. cit., 2004, p. 36).

Domeniile în care operează această procedură sunt enunţate în art. 2 din O.U.G. nr. 27/2003, aprobată

cu modificări prin Legea nr.486/2003, conform căruia: „(1) Procedura aprobării tacite se aplică tuturor

autorizaţiilor emise de autorităţile administraţiei publice, cu excepţia celor emise în domeniul activităţilor

nucleare, a celor care privesc regimul armelor de foc, muniţiilor şi explozibililor, regimul drogurilor şi

precursorilor, precum şi a autorizaţiilor din domeniul siguranţei naţionale.

23

(2) Guvernul poate stabili, prin hotărâre, la propunerea motivată a fiecărei autorităţi a administraţiei

publice interesate, şi alte excepţii de la aplicarea procedurii aprobării tacite.”

- Confirmarea = operaţiune care poate primi trei accepţiuni, analizate în doctrină:

actul prin care organul administrativ încunoştiinţează un subiect de drept interesat că înţelege să

menţină un act administrativ emis anterior;

act administrativ distinct prin care organul administrativ urmăreşte să acopere un viciu al unui act

propriu emis anterior, sau să acopere un viciu al unui act inferior ca forţă juridică;

aprobare dată de organul administrativ superior, fără de care nu se poate pune în aplicare un act

anterior al unui organ inferior.

(D.A. Tofan, op.cit., 2004, p.36.)

O altă formalitate procedurală ulterioară o reprezintă şi publicarea minutei întocmite cu ocazia şedinţelor

autorităţilor administraţiei locale pe site-ul propriu, precum şi afişarea acesteia la sediul autorităţii.

3. Efectele actelor administrative.

3.1. Forţa juridică a actelor administrative.

La baza efectelor juridice pe care le produc actele administrative stă prezumţia că acestea au fost emise

cu respectarea tuturor condiţiilor impuse de lege, prezumţie care îmbracă trei dimensiuni:

a. prezumţia de legalitate – în sensul că actul a fost emis în conformitate cu prevederile Constituţiei şi

ale celorlalte acte juridice cu forţă juridică superioară. La rândul ei, prezumţia de legalitate se fundamentează

pe alte două prezumţii:

b. prezumţia de autenticitate – în sensul că actul a fost emis de organul arătat în cuprinsul acestuia

prin formele specifice – antet, ştampilă, semnături etc.;

c. prezumţia de veridicitate – în sensul că actul administrativ este presupus a corespunde, pe fond,

adevărului.

Actul administrativ dă naştere obligaţiei de respectare – care vizează orice subiect de drept, respectiv

obligaţiei de executare – care priveşte subiectele de drept ce au obligaţia punerii sale în executare.

Forţa juridică a actelor administrative se raportează la:

a. locul organului emitent în structura administraţiei publice (plasarea organului în cadrul sistemului

administrativ);

b. natura organului emitent, din punct de vedere al caracterului şi competenţei sale (poate fi un organ cu

competenţă generală sau de specialitate);

c. categoria actelor – individuale sau normative (în funcţie de care rezultă şi sfera de întindere a

efectelor).

Actul administrativ constituie el însuşi titlu executoriu, de unde derivă şi principiul executio ex officio

care îl guvernează şi care semnifică că se poate trece la executarea sa fără a mai fi necesară o învestire

suplimentară cu formulă executorie (V. Vedinaş, op. cit., 2007, p.98).

3.2. Momentul din care se produc efectele juridice ale unui act administrativ.

a. Pentru organul emitent, actul administrativ începe să producă efecte juridice din chiar momentul

emiterii/adoptării, în sensul că acesta are obligaţia de a-l aduce la cunoştinţă publică sau, după caz, de a-l

comunica celor interesaţi, respectiv obligaţia de a nu îl modifica sau abroga decât prin parcurgerea procedurii

prevăzute de lege (V. Vedinaş, op. cit., 2007, p.99).

24

b. Pentru celelalte subiecte de drept:

actele cu caracter individual produc efecte juridice din momentul comunicării lor, cu excepţia

hotărârilor Guvernului şi a decretelor Preşedintelui României, care trebuie publicate în Monitorul Oficial al

României, sub sancţiunea inexistenţei;

actele cu caracter normativ produc efecte juridice din momentul aducerii lor la cunoştinţă publică

(prin publicare), în modalităţile prevăzute de lege.

În esenţă, ca REGULĂ actele administrative produc efecte juridice pentru viitor, din momentul în

care au fost aduse la cunoştinţa destinatarului sau, după caz, a publicului, în formele prevăzute de

lege.

EXCEPŢIILE de la regula sus-menţionată:

actele administrative care produc efecte retroactive: actele declarative sau recognitive (de exemplu:

certificate de stare civilă - naştere, de deces etc.), din categoria cărora se apreciază că fac parte şi actele de

revocare (pentru motive de nelegalitate) a unor acte administrative, actele administrative interpretative, actele

administrative jurisdicţionale (D. A. Tofan, op. cit., 2004, p. 46-47). După cum se observă, este vorba, în

principiu, despre acte individuale.

actele administrative care produc efecte de la o dată ulterioară aducerii lor la cunoştinţă, fie datorită

stabilirii în cuprinsul lor a unei date ulterioare exprese, fie prin chiar efectul legii – de exemplu, conform art. 4

din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiior, actele normative în materie contravenţională intră

în vigoare în termen de 30 de zile de la publicarea lor, iar în cazuri urgente, la minim 10 zile.

În privinţa actelor normative emise de autorităţile centrale, Legea nr. 24/2000, republicată, cu

modificările şi completările ulterioare, precizează la art. 11:

„(1) Legile şi ordonanţele emise de Guvern în baza unei legi speciale de abilitare intră în vigoare la 3

zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, sau la o dată ulterioară prevăzută în textul

lor. Termenul de 3 zile se calculează pe zile calendaristice, începând cu data publicării în Monitorul Oficial al

României, şi expiră la ora 24,00 a celei de-a treia zi de la publicare.

(2) Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al

României, Partea I, sub condiţia depunerii lor prealabile la Camera competentă să fie sesizată, dacă în cuprinsul

lor nu este prevăzută o dată ulterioară.

(3) Actele normative prevăzute la art. 10 alin. (1), cu excepţia legilor şi a ordonanţelor, intră în vigoare

la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, dacă în cuprinsul lor nu este prevăzută o dată

ulterioară. Atunci când nu se impune ca intrarea în vigoare să se producă la data publicării, în cuprinsul

acestor acte normative trebuie să se prevadă că ele intră în vigoare la o dată ulterioară stabilită prin text.”

Pentru actele emise de autorităţile administraţiei autonome locale, Legea nr. 215/2001 a

administraţiei publice locale, republicată, prevede în art. 49, aplicabil pentru hotărârile consiliilor locale, că

„Hotărârile cu caracter normativ devin obligatorii şi produc efecte de la data aducerii lor la cunoştinţă publică,

iar cele individuale, de la data comunicării” (regulă valabilă şi în ceea ce priveşte hotărârile consiliului

judeţean). De asemenea, potrivit art. 68, „În exercitarea atribuţiilor sale primarul emite dispoziţii cu caracter

normativ sau individual. Acestea devin executorii numai după ce sunt aduse la cunoştinţă publică sau după ce

au fost comunicate persoanelor interesate, după caz”.

Aşadar, în privinţa actelor administrative emise la nivel local se menţine regula intrării în vigoare de la

data aducerii lor la cunoştinţă, raportată la clasica distincţie dintre actele normative şi cele individuale.

3.3. Întinderea efectelor juridice ale actului administrativ.

Actele administrative normative sunt apte, în principiu, de a produce toate categoriile de efecte juridice,

atât pentru dreptul administrativ, cât şi pentru celelalte ramuri de drept, fiind şi izvoare de drept (A. Iorgovan,

op. cit., 2005, p. 70);

25

Actele administrative cu caracter individual dau naştere, de principiu, la raporturi de drept

administrativ, dar şi la alte categorii de raporturi (de exemplu, de dreptul familiei, în cazul actelor de stare

civilă); în cadrul acestora există deosebiri în funcţie de sfera mai restrânsă sau mai largă a subiectelor de

drept implicate în raporturile juridice pe care le reglementează (D. A. Tofan, op. cit., 2004, p. 49).

În orice caz, nu trebuie confundată natura juridică a unui astfel de act – aceea de act administrativ – cu

tipul de efecte juridice produse, motiv pentru care un act de stare civilă, din punctul nostru de vedere, rămâne

un act administrativ şi nu un act de drept civil, chiar dacă produce efecte de acest gen.

3.4. Încetarea efectelor juridice ale actului administrativ.

Actul administrativ produce efecte juridice până la momentul scoaterii sale din vigoare, care se

poate realiza prin:

Anulare – de către instanţa de judecată (de contencios administrativ), ca regulă; uneori, legiuitorul

permite şi superiorului ierarhic să anuleze acte ale organului inferior (de exemplu, Guvernul poate anula

ordinele prefectului, potrivit art. 27 din Legea nr. 340/2004), ori chiar menţionează această posibilitate chiar

pentru autoritatea care a gestionează o anumită procedură (de exemplu, potrivit art. 86 alin. 2 din O.U.G. nr.

34/2006, autoritatea contractantă poate anula procedura de licitaţie restrânsă, deci şi eventualele acte

administrative emise anterior în cadrul acesteia, cu anumite condiţii).

Revocare propriu-zisă – de către organul ierarhic superior emitentului;

Retractare – de organul emitent;

Abrogare – dispusă de organul emitent, organul ierarhic superior sau Parlament. Menţionăm că, din

interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 24/2000, republicată, rezultă că operaţiunea abrogării este incidentă pentru

actele administrative cu caracter normativ, nu pentru cele cu caracter individual (pentru care se foloseşte

conceptul de „revocare”).

Alte modalităţi de încetare a efectelor juridice: prin intervenţia unor fapte materiale (de exemplu,

decesul unei persoane, executarea unei obligaţii materiale), prin prescripţia dreptului de executare, prin

executarea actului administrativ.

(V. Vedinaş, op. cit., 2007, p. 101 -102; D. A. Tofan, op. cit., 2004, p. 50)

Ne vom referi, pe larg, la unele dintre aceste probleme, în capitolul următor.


APOSTOL TOFAN DANA, Relaţia legalitate-oportunitate în teoria recursului pentru exces de putere, în

Studii de drept românesc, serie nouă, nr. 3-4/1999;



APOSTOL TOFAN DANA, Puterea discreţionară şi excesul de putere al autorităţilor publice, All Beck,

Bucureşti, 1999;

CONSTANTINESCU MIHAI, IORGOVAN ANTONIE, MURARU IOAN, TĂNĂSESCU ELENA SIMINA,

Constituţia României revizuită – comentarii şi explicaţii, All Beck, Bucureşti, 2004, p. 139;

DRĂGANU TUDOR – Actele de drept administrativ, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1959, p.

72-77, p. 107-147, p. 168-179;

IONESCU ROMULUS, Drept administrativ, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 230-243, p.

249-252;



Universul Juridic, Bucureşti, 2008;

IORGOVAN ANTONIE, Tratat de drept administrativ, vol. II, ediţia 4, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p.

41-71;

IORGOVAN ANTONIE, MORARU ION, MUSTĂŢEA DOREL, Legalitatea actelor administrative, Editura

Politică, Bucureşti, 1985, p. 43-59;

IORGOVAN ANTONIE, Noua lege a contenciosului administrativ. Geneză, explicaţii şi jurisprudenţă,

26

ediţia a II-a, Editura Kullusys, Bucureşti, 2006;

IOVĂNAŞ ILIE, Drept administrativ, Editura Servo-Sat, Arad, 1997, p. 49 şi urm.;

LAZĂR ANA ROZALIA, Relaţia legalitate oportunitate în statul de drept, în Curierul judiciar, serie nouă,

p. 105-119;

LAZĂR ANA ROZALIA, Aspecte procedurale ale emiterii actelor administrative. Câteva consideraţii privind

procedura aprobării tacite, în Revista de drept public nr. 3/2003, p. 84-101;

LAZĂR ROZALIA ANA, Legalitatea actului administrativ, All Beck, Bucureşti, 2004;

NEGULESCU PAUL – Tratat de drept administrativ. Principii generale, vol. I, ediţia a IV-a, Institutul de

Arte Grafice „E. Marvan”, Bucureşti, 1934, p. 359-366, 434 şi urm.;

PETRESCU RODICA NARCISA, Drept administrativ, Editura Accent, Cluj Napoca, 2004, p. 297-319, p.

333-334;

POPESCU CORNELIU LIVIU, Data intrării în vigoare a actelor normative în lumina dispoziţiilor

constituţionale revizuite, în Dreptul nr. 4/2004, p. 23-40;

PRISĂCARU VALENTIN – Actele şi faptele de drept administrativ, Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 3-56,

p. 68-69, p. 97-109;


Co., Bucureşti, 1937, p. 244-246, 337-360;


p. 446-452;



TRĂILESCU ANTON, Formalităţile procedurale anterioare, concomitente, posterioare adoptării hotărârii

consiliilor locale şi consecinţele nerespectării lor, în Dreptul nr. 1/1995, p. 38-44;

VEDINAŞ VERGINIA, Drept administrativ şi instituţii politico-administrative - Manual practic, Lumina Lex,

Bucureşti, 2002, p. 91-109;


p. 52-76;


Bucureşti, 2007, p.84-102;

VEDINAŞ VERGINIA, Drept administrativ, Ediţia a VII-a, Universul Juridic, Bucureşti, 2012.






Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, republicată (M.Of. nr. 123 din 20 februarie 2007),

cu modificările şi completările ulterioare;

Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public (M.Of. nr. 663/23.10.2001),



completările ulterioare aduse;

O.U.G. nr. 27/2003 privind procedura aprobării tacite (M. Of. nr. 291/25.04.2003), aprobată cu

modificări prin Legea nr. 486 /2003;

Ordonanţa nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor (M.Of. nr.

84/01.02.2002), cu modificările şi completările aduse prin Legea nr. 233/2002;




28

CAPITOLUL 4

SUSPENDAREA ŞI ÎNCETAREA EFECTELOR ACTULUI

ADMINISTRATIV

1. Suspendarea executării actelor administrative.

2. Revocarea şi retractarea actelor administrative.

3. Anularea actelor administrative.

4. Inexistenţa actelor administrative.

1. Suspendarea executării actelor administrative.

1.1. Noţiune: reprezintă întreruperea vremelnică a producerii de efecte juridice de către un act administrativ

(A. Iorgovan, op.cit., 2005, p. 94; V. Vedinaş, op.cit., 2007, p.102; Dana Apostol Tofan, op.cit., 2004, p. 54).

1.2. Trăsături:

are caracter de excepţie, se dispune numai în cazuri bine întemeiate;

reprezintă o situaţie temporară, vremelnică;

constituie o garanţie a legalităţii şi a respectării drepturilor subiective şi intereselor legitime ale

persoanelor;

are în vedere întreruperea temporară a producerii de efecte juridice sau amânarea temporară a

producerii efectelor juridice;

poate să intervină numai după intrarea în vigoare a actului;

poate fi dispusă de organul competent (instanţa de contencios administrativ sau chiar organul

administartiv) potrivit legii, sau intervine direct în baza legii (de exemplu: potrivit art. 123 alin. 5 din Constituţie,

depunerea de către prefect a unei acţiuni împotriva actelor emise de autorităţile autonome locale duce,

automat, la suspendarea acestora; potrivit art. 14 alin. 5 din Legea contenciosului administrativ, „în ipoteza în

care se emite un nou act administrativ cu acelaşi conţinut ca şi cel suspendat de către instanţă, acesta este

suspendat de drept” etc.).

1.3. Regimul general aplicabil:

a. Subiectele de drept care pot dispune suspendarea:

organul emitent sau cel ierarhic superior;

instanţa de judecată;

legiuitorul.

b. Tipuri de suspendare:

în baza legii – „de jure” - (a se vedea art. 123 alin. 5 din Constituţie, art. 3 din Legea nr. 554/2004,

referitoare la acţiunile introduse în baza atribuţiilor de „tutelă administrativă” de către prefect sau de Agenţia

Naţională a Funcţionarilor Publici);

dispusă de organul competent – instanţă de judecată (a se vedea art. 14, 15 din Legea

contenciosului administrativ) sau altă autoritate publică (inclusiv emitentul sau superiorul ierarhic).

c. Cauze de suspendare:

În Legea contenciosului administrativ regăsim două motive care pot justifica (dacă sunt întrunite

cumulativ) admiterea de către instanţă a unei cereri de suspendare a executării actului administrativ:

existenţa unui „caz bine justificat” (adică „împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt

29

de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ”, potrivit art. 2 alin. 1 lit. t) din

Legea contenciosului administrativ);

necesitatea evitării producerii unei „pagube iminente” (adică „prejudiciul material viitor şi previzibil sau,

după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public”, potrivit

art. 2 alin. 1 lit. ş) din Legea contenciosului administrativ).

Prin analogie, astfel de cauze (motive) pot fi avute în vedere (alături de motive care ţin chiar de

oportunitate) şi în cazul suspendării dispuse de către organele administrative, pentru propriile acte sau cele

ale organelor inferioare ierarhic.

d. Efecte juridice:

suspendarea produce întreruperea temporară a producerii de efecte juridice de către actul suspendat,

inclusiv stoparea oricărei proceduri de executare silită a acestuia (a se vedea art. 14 alin. 7 din Legea nr.

554/2004, cu modificările şi completările ulterioare). De asemenea, cel puţin provizoriu, adică până la

clarificarea irevocabilă a legalităţii sau nelegalităţii actului, se va reveni la situaţia anterioară emiterii acestuia.

1.4. Reglementarea suspendării judiciare, în baza Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004:

a. Regimul suspendării în baza art. 14 din Legea nr. 554/2004:

Se dispune la cererea persoanei vătămate, după formularea plângerii administrative prealabile;

Trebuie probată existenţa unui caz bine justificat (adică „împrejurările legate de starea de fapt şi de

drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ;” – art.2

alin.1 lit.t) din lege);

Necesitatea prevenirii unei pagube iminente (definită în art. 2 alin. 1 lit. ş), ca „prejudiciul material

viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui

serviciu public”);

În cazul actelor administrative normative care vatămă un interes public major, de natură a perturba

grav funcţionarea unui serviciu public administrativ, cererea de suspendare a actului administrativ normativ

poate fi introdusă şi de Ministerul Public;

Judecarea cererii se face de urgenţă şi cu precădere, cu citarea părţilor;

Efectele suspendării durează până la pronunţarea instanţei de fond asupra viitoarei acţiuni în

anularea actului administrativ, dar încetează de drept dacă această acţiune nu este introdusă în termen de 60

de zile de la acordarea suspendării (este vorba despre soluţia dată de prima instanţă, nu de hotărârea din

recurs);

În ipoteza în care se emite un nou act administrativ cu acelaşi conţinut ca şi cel suspendat de către

instanţă, acesta este suspendat de drept, fără a mai fi obligatorie înregistrarea unei alte plângeri prealabile;

Hotărârea de admitere a suspendării este executorie de drept şi poate fi atacată cu recurs în termen

de 5 zile de la comunicare;

Recursul nu suspendă executarea primei sentinţe, în sensul că suspendarea executării actului

administrativ rămâne valabilă (în schimb, recursul declarat împotriva sentinţei prin care s-a anulat un act

administrativ suspendă executarea hotărârii judecătoreşti, adică actul administrativ îşi menţine caracterul

executoriu, dacă nu se acordă suspendarea executării sale).

b. Regimul suspendării în baza art. 15 din Legea nr. 554/2004:

Se face prin cererea de anulare a actului administrativ, sau în mod distinct, după înregistrarea

acesteia pe rolul instanţei de contencios administrativ, dar până la pronunţarea instanţei de fond;

Trebuie îndeplinite aceleaşi condiţii: existenţa cazului bine justificat şi necesitatea prevenirii pagubii

iminente;

Procedura de judecată este similară cererii în baza art. 14;

Hotărârea de admitere a suspendării este executorie de drept, iar recursul declarat împotriva ei nu

suspendă executarea;

30

În ipoteza admiterii acţiunii de fond, măsura suspendării, dispusă în condiţiile art. 14, se prelungeşte

de drept până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei, chiar dacă reclamantul nu a solicitat expres

suspendarea executării actului administrativ în temeiul art.15.

(A. Iorgovan, Al.S. Ciobanu, L. Vişan, D.I. Pasăre, Legea contenciosului administrativ – cu modificările şi

completările la zi. Comentariu şi jurisprudenţă, Universul Juridic, Bucureşti, 2008)

2. Revocarea şi retractarea actelor administrative.

2.1. Noţiunea de „revocare” desemnează operaţiunea juridică prin care organul emitent sau organul

superior ierarhic desfiinţează (retrage) actul în cauză, din oficiu sau la cererea subiectelor de drept interesate

(A. Iorgovan, op. cit., 2005, p. 83; V. Vedinaş, op. cit., 2007, p. 104).

2.2. Categorii:

revocarea propriu-zisă = dispusă de organul superior ierarhic emitentului;

retractarea = dispusă chiar de organul emitent;

(a se vedea V. Vedinaş, op. cit., 2007, p. 104).

2.3. Trăsături:

conform doctrinei, revocarea poate reprezenta un caz particular al nulităţii (dacă este dispusă pe

motive de de nelegalitate, situaţie în care operează retroactiv, ca şi nulitatea);

are valoarea unui principiu, în sensul că regula o reprezintă revocabilitatea actelor administrative,

doar pe cale de excepţie unele dintre ele fiind irevocabile;

intervine atunci când există certitudinea unui viciu de legalitate care „loveşte” actul sau a unei

evidente lipse de oportunitate a acestuia;

produce efecte ex tunc, în ipoteza unor cauze de revocare anterioare sau concomitente emiterii

actului (cauze de ilegalitate), respectiv ex nunc, în ipoteza unor cauze ulterioare emiterii actului (cauze de

oportunitate sau de eficienţă a actului administrativ).

(V. Vedinaş, op. cit., 2007, p.104).

2.4. EXCEPŢIILE de la principiul revocabilităţii actelor administrative:

actele administrative cu caracter jurisdicţional;

actele administrative emise ca urmare a existenţei unor contracte de drept privat (actele „instrument”

– necesare derulării contractelor în cauză);

actele administrative emise în vederea încheierii unor contracte de drept privat (actele administrative

„condiţie”, de autorizare);

actele administrative executate material;

actele administrative declarate irevocabile printr-o dispoziţie legală;

actele administrative care au dat naştere unor drepturi subiective garantate de lege sub aspectul

stabilităţii (certificate de naştere, diplome de absolvire, permise, cărţi de identitate etc.);

actele administrative sancţionatorii. (A. Iorgovan, op. cit., 2005, p. 85-93 şi urm.; V. Vedinaş, op. cit.,

2007, p. 105-106; D.A. Tofan, op. cit., 2004, p. 60-63.)

După cum se observă, excepţiile de mai-sus vizează numai acte administrative individuale, nu şi acte

normative, pentru că ultimele pot fi oricând retrase de administraţie sau chiar anulate de către instanţa de

contencios administrativ.

Actele individuale care nu pot fi revocate pot fi totuşi desfiinţate de către instanţa de judecată, prin

anulare, ipoteză la care se referă şi art. 1 alin. 6 din Legea contenciosului administrativ: „Autoritatea publică

emitentă a unui act administrativ unilateral nelegal poate să solicite instanţei anularea acestuia, în situaţia în

care actul nu mai poate fi revocat întrucât a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice”.

În egală măsură, chiar dacă de lege lata nu există o astfel de dispoziţie, specialiştii consideră că

31

exceptarea de la revocabilitate a unui act administrativ individual nu poate fi invocată dacă acesta a fost emis

ca urmare a unor manevre frauduloase, dolosive, ale beneficiarilor acestui act sau dacă actul era inexistent,

neavând nici un moment o aparenţă de legalitate (R. N. Petrescu, Drept administrativ, Editura Accent, Cluj

Napoca, 2004, p. 330 şi urm; D. A. Tofan, op. cit., 2002, p. 62-63; T. Drăganu, Actele de drept administrativ,

Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1959, p. 244).

De asemenea, nu trebuie confundat regimul juridic al revocării actului administrativ cu regimul juridic al

revocării dintr-o funcţie/demnitate publică, chiar dacă şi ultima operaţiune presupune emiterea sau

desfiinţarea unor acte administrative.

3. Anularea actelor administrative.

3.1. Noţiune – operaţiunea juridică prin care se dispune desfiinţarea unui act, încetarea definitivă a

producerii de efecte juridice de către acesta (A. Iorgovan, op. cit., p. 72); sancţiunea juridică ce intervine în

ipoteza în care actul administrativ prezintă vicii de legalitate (V. Vedinaş, op. cit., 2007, p. 107).

Regimul nulităţii în materia actelor administrative este unul destul de nuanţat, întrucât nu sunt aplicabile

tale-quale regulile clasice ale nulităţii actelor civile. De asemenea, nu operează, ca regulă, nici distincţia

făcută de Codul civil între nulitatea absolută şi nulitatea relativă, pentru că, întotdeauna, un act administrativ

presupune şi o dimensiune care ţine de interesul şi ordinea publică, neputându-se reţine că există acte

administrative la emiterea/adoptarea cărora au fost incidente numai dispoziţii legale care protejează interese

particulare (a se vedea art. 1247 şi 1248 din Codul civil).

De asemenea, cu foarte puţine excepţii, regimul nulităţii unui act administrativ este identic indiferent

de cauzele care atrag această sancţiune: procedura de contestare, inclusiv sub aspectul termenelor şi a

instanţei competente este aceeaşi.Ca un caz special, putem aminti dispoziţiile art. 16-17 din O.G. nr. 2/2001

privind regimul juridic al contravenţiilor, care conturează o delimitare între viciile esenţiale de legalitate care se

pot întâlni la un proces-verbal contravenţional – şi care atrag „nulitatea”, care se poate invoca chiar din oficiu

de către instanţă, respectiv viciile „mărunte” (anumite carenţe în completarea şi redactarea procesului-verbal)

care nu afectează, în principiu, executarea actului şi nici nu prejudiciază contravenientul.

De asemenea, vom remarca, ca regulă, că textele legale nu prevăd expres sancţiunea nulităţii pentru

nerespectarea cerinţelor de formă sau de fond la emiterea actelor administrative, dar acest lucru nu poate

duce la concluzia că o astfel de sancţiune nu ar opera.

Astfel, s-a susţinut în doctrină că „în dreptul privat nu există nulitate fără text, pe când în dreptul

administrativ, în cele mai multe împrejurări, nulitatea există fără text” (J. Vermeulen, Evoluţia dreptului

administrativ român, Institutul de Arte Grafice „Vremea”, Bucureşti, 1943, p. 107).

3.2. Calificarea „nulităţilor” în dreptul administrativ:

Teoria nulităţii actelor administrative, consacrată în perioada interbelică (Paul Negulescu, Tratat de drept

administrativ. vol. I - Principii generale, ediţia a III-a, Bucureşti, 1925, p. 424-466) recunoştea următoarele categorii de

acte „viciate”, în funcţie de interesele generale, locale sau individuale ce trebuiau ocrotite:

acte inexistente – nu au nevoie de nici o constatare formală în acest sens;

acte nule de drept – au o aparenţă de legalitate, dar sunt lovite de un viciu esenţial, care nu poate fi

acoperit şi poate fi constatat oricând;

acte anulabile – actul prezintă unele vicii de formă, care pot fi invocate într-un interval de timp

determinat şi doar de acele subiecte de drept care au interes direct sau personal.

(A. Iorgovan, op. cit., 2005, p. 72-83; V. Vedinaş, op. cit., 2007, p. 107-108; D. A. Tofan, op. cit., 2004, p.

67-69.).

După cum am precizat deja, această clasificare nu mai este, în totalitate, actuală, întrucât:

32

diferenţa dintre acte nule de drept şi acte anulabile nu prezintă, în principiu, interes din punct de

vedere al regimului aplicabil (acesta fiind acelaşi, în condiţiile actualei regementări de contencios

administrativ);

nu se poate considera că viciile de formă sunt, întotdeauna, mai puţin grave decât cele de fond;

problema „acoperirii” (remedierii) viciilor este cel puţin discutabilă şi, oricum, interpretabilă,

întrucât nu există o reglementare expresă în acest sens, ci doar chestiunea principială că, până când

este solicitată instanţa (sau o jurisdicţie specială administrativă) să se pronunţe asupra nulităţii,

autoritatea administrativă poate să încerce îndreptarea carenţelor iniţiale şi intrarea în legalitate, dacă

nu există o interdicţie legală în acest sens şi dacă nu vatămă, astfel, alte drepturi sau interese

legitime (a se vedea şi Ilie Iovănaş, op.cit., 1977).

3.3. Criterii propuse de clasificare a nulităţilor în dreptul administrativ:

a. Din punct de vedere al întinderii efectelor:

nulitate totală - vizează întregul act administrativ (este specifică actelor individuale);

nulitate parţială - vizează doar anumite dispoziţii ale actului(se regăseşte, de regulă, în cazul actelor

administrative normative).

b. După criteriul cauzelor care le generează:

nulitate absolută - intervine pentru încălcarea unor condiţii esenţiale de validitate a actului, de regulă

condiţii de fond;

nulitate relativă - intervine pentru încălcarea unor condiţii mai puţin importante, de regulă condiţii de

formă, procedurale.

(a se vedea R. N. Petrescu, op. cit., 2004, p. 321)

În orice caz, reţinem că „orice teorie a nulităţii actelor administrative trebuie să pornească de la

realitatea că viciile care afectează legalitatea acestora nu au toate valoare egală” (A. Iorgovan, op. cit.,

2005, p. 70), existând situaţii în care condiţiile de formă (stabilite de norme de drept administrativ

procedural) sunt mai importante decât condiţiile de fond (stabilite de dreptul administrativ material) – a

se vedea dispoziţiile art. 16-17 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul contravenţiilor, în care sunt enumerate

cauzele de nulitate ale procesului-verbal contravenţional (A. Iorgovan, op. cit., 2005, p. 75-77.)

3.4. Organele care pot dispune anularea actului administrativ:

organul ierarhic superior – în baza dreptului de control ierarhic;

instanţa de judecată – în baza dispoziţiilor legale privind contenciosul administrativ;

Ministerul Public – asupra actelor organelor administrative de cercetare şi urmărire penală şi ale organelor

de administrare ale locurilor de deţinere şi executare a pedepselor.

3.5. Efectele juridice ale anulării actelor administrative:

În dreptul administrativ se admite, în principiu, posibilitatea confirmării ambelor categorii de nulităţi, în

lipsa unei interdicţii exprese a legii;

Ca regulă, nulitatea are efecte retroactive (ex tunc); pe cale de excepţie, se admite de o parte a

doctrinei că anularea pentru motive de oportunitate produce efecte pentru viitor – ex nunc (Romulus Ionescu,

op. cit., 1970, p. 283);

De principiu, ca efect al aplicării regulii „restitutio in integrum” nu se pot înlătura „retroactiv” decât

efectele juridice, nu şi faptele materiale deja realizate (de exemplu, anularea unei autorizaţii de demolare a

unei construcţii nu poate duce la reconstrucţia acesteia, pentru că ar fi, oricum, un alt imobil, nu cel iniţial);

Ca regulă, are ca efect anularea tuturor actelor juridice ulterioare condiţionate, sub aspectul legalităţii,

de existenţa actului administrativ anulat (A. Iorgovan, op. cit., 2005, p. 82).

33

4. Inexistenţa actelor administrative:

4.1. Noţiune – sancţiune specifică actului administrativ, care intervine atunci când viciile de legalitate

care afectează actul sunt atât de grave încât conştientizarea lor este facilă pentru toate subiectele de drept

(A. Iorgovan, op. cit., 2005, p. 78-79; V. Vedinaş, op. cit., 2007, p. 110-111); orice subiect de drept, chiar şi

unul cu inteligenţă medie, va realiza ilegalitatea flagrantă a actului, iar actul în cauză nu se poate bucura de

prezumţia de legalitate, fiind lovit de vicii atât de vizibile încât nimeni nu le poate atribui valoarea de acte

juridice (T. Drăganu, op. cit., 1959, p. 152).

Inexistenţa, ca sancţiune, cunoaşte o consacrare constituţională, cu aplicabilitate limitată:

- art. 100 alin. 1 – „În exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele României emite decrete care se publică în

Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistenţa decretului.”

- art. 108 alin. 4 – „Hotărârile şi ordonanţele adoptate de Guvern se semnează de primul-ministru, se

contrasemnează de miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare şi se publică în Monitorul Oficial al

României. Nepublicarea atrage inexistenţa hotărârii sau a ordonanţei. Hotărârile care au caracter militar se

comunică numai instituţiilor interesate.”

Evident, nepublicarea unui act administrativ nu poate fi considerată decât una dintre cauzele

de inexistenţă, nu singura.

Vicii flagrante, potrivit definiţiilor formulare la nivel doctrinar, pot consta şi în: emiterea actului cu

depăşirea competenţei materiale sau teritoriale, lipsa contrasemnăturii (atunci când legea o cere), invocarea

unui temei de drept inexistent, lipsa semnăturii primarului pe o dispoziţie, lipsa semnăturii primului-ministru

pentru o hotărâre a Guvernului etc.

4.2. Trăsături:

reprezintă o sancţiune juridică consacrată şi constituţional, considerată mai gravă decât nulitatea;

actele administrative inexistente nu se bucură de prezumţia de legalitate;

inexistenţa poate fi constatată de orice subiect de drept interesat, fără a se urma o anumită procedură

„sacramentală”;

actul este lipsit de forţă executorie;

nu există obligaţia de respectare şi de executare a actului;

organele administrative au obligaţia de a se abţine de la punerea în executare a actului şi de a

constata inexistenţa acestuia, în caz contrar fiind posibile chiar sancţiuni de natură penală pentru funcţionarii

vinovaţi;

subiectele destinatare ale actului au dreptul de a se apăra în faţa oricărei autorităţi publice, prin invocarea

inexistenţei;

actul inexistent poate fi retras formal oricând de către administraţie.

(V. Vedinaş, op. cit., 2007, p. 110-111.)

Distincţia majoră dintre inexistenţă şi nulitate constă în faptul că actul lovit de nulitate absolută continuă să

producă efecte juridice, în baza prezumţiei de legalitate, până în momentul în care se constată, cu efect

retroactiv, nulitatea actului de către organele competente, pe când în cazul inexistenţei, din start, actul nu

beneficiază de această prezumţie şi nu poate fi pus în executare (D. A. Tofan, op. cit., 2004, p. 74; I. Santai,

Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol. II, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2003, p. 149).

34




APOSTOL TOFAN DANA, Puterea discreţionară şi excesul de putere al autorităţilor publice, All Beck,

Bucureşti, 1999;

APOSTOL TOFAN DANA, Relaţia legalitate-oportunitate în teoria recursului pentru exces de putere, în

Studii de drept românesc, serie nouă, nr. 3-4/1999;

CIOBANU ALEXANDRU-SORIN, Suspendarea judiciară a executării actelor administrative în baza Legii

contenciosului administrativ, în Revista de drept public nr. 1/2005, p. 78-101;

CIOBANU ALEXANDRU-SORIN, Consideraţii asupra posibilităţii revocării din funcţie a preşedintelui şi

vicepreşedinţilor consiliului judeţean, în Curierul Judiciar nr. 4/2006;


Constituţia României revizuită – comentarii şi explicaţii, All Beck, Bucureşti, 2004, p. 263;

DRĂGANU TUDOR, Actele de drept administrativ, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1959, p. 148-

179, p. 179-296;

DRĂGANU TUDOR, Nulităţile actelor administrative individuale, în Studia Napocensia, seria Drept I,

Editura Academiei R.S.R., 1974, p. 55-69;

DRĂGANU TUDOR, Câteva consideraţii cu privire la actele de drept administrativ obţinute prin manevre

frauduloase sau dolosive, în Justiţia nouă nr. 5/1961, p. 17-31;



Universul Juridic, Bucureşti, 2008;


72-95;

IORGOVAN ANTONIE, MORARU ION, MUSTĂŢEA DOREL, Legalitatea actelor administrative, Editura


IORGOVAN ANTONIE, Noua lege a contenciosului administrativ.Geneză, explicaţii şi jurisprudenţă,

ediţia a II-a, Ed. Kullusys, Bucureşti, 2006;


p. 275-283;

IOVĂNAŞ ILIE, Drept administrativ, Editura Servo-Sat, Arad, 1997, p. 54-66;

LAZĂR ROZALIA ANA, Relaţia legalitate oportunitate în statul de drept, în Curierul judiciar, serie nouă,

p. 105-119;

LAZĂR ROZALIA ANA, Legalitatea actului administrativ, All Beck, Bucureşti, 2004;

LAZĂR ROZALIA ANA,Consideraţii privind nulitatea şi inexistenţa actului administrativ, în Revista de

drept public nr. 1/2002 p. 26-46;

MUREŞAN MIRCEA, Irevocabilitatea unor acte administrative pe baza cărora s-au stabilit raporturi de

drept procesual civil, în Revista română de drept nr. 11/1973, p. 70-74;

NEGULESCU PAUL, Tratat de drept administrativ. Principii generale, vol. I, ediţia a III-a, Institutul de Arte

Grafice „E. Marvan”, Bucureşti, 1925, p. 424 şi urm.;

PETRESCU RODICA NARCISA, Drept administrativ, Editura Accent, Cluj Napoca, 2004, p. 297-319, p.

319-324, p. 324-334;

PETRESCU RODICA NARCISA, Revocarea şi suspendarea – modalităţi de încetare a efectelor juridice

ale actelor administrative, în „Dinamica relaţiilor sociale reglementate de lege oglindită în teoria şi practica

dreptului”, Cluj-Napoca, 1990;

PRISĂCARU VALENTIN, Actele şi faptele de drept administrativ, Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 3-56,

p. 89-97, p. 109-127;


Co., Bucureşti, 1937, p. 117-135, p. 337-362;

SANTAI IOAN, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol. II, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2003, p.

135-156;


35



p. 517-546;

TRĂILESCU ANTON, Formalităţile procedurale anterioare, concomitente, posterioare adoptării hotărârii

consiliilor locale şi consecinţele nerespectării lor, în Dreptul nr. 1/1995, p. 38-44;

TRĂILESCU ANTON, Unele consideraţii referitoare la necesitatea unei mai stricte delimitări a nulităţilor

în dreptul administrativ, în Dreptul nr. 12/2001, p. 83-87;


Bucureşti, 2002, p. 109-122;


p. 65-73;


Bucureşti, 2007, p.102-111;

VEDINAŞ VERGINIA, Drept administrativ, Ediţia a VII-a, Universul Juridic, Bucureşti, 2012;

VEDINAŞ VERGINIA, Consideraţii privind regimul suspendării actului administrativ, în Curierul judiciar nr.

3/2003, p. 136-144.


Constituţia României, republicată (M.Of. nr. 767/ 31.10.2003) - art. 21, 52, 123, 126 etc.;


republicată (M.Of. nr. 777/25.08.2004), cu modificările şi completările ulterioare; republicată (M.Of. nr.






Legea nr. 340/2004 (M. Of. nr. 658/21.07.2004) privind instituţia prefectului, cu modificările şi



completările ulterioare aduse;

Legea cadru a descentralizării nr. 195/2006 (M. Of. nr. 453 din 25/05/2006);

O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată (M. Of. nr. 513/31.08.2007) cu


O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor (M. Of. nr. 410/25.07.2001), cu modificările şi

completările ulterioare.

36

CAPITOLUL 5

DOMENIUL PUBLIC: NOŢIUNE ŞI TRĂSĂTURI

Partea I

Sinteze teoretice

1. Apariţia şi evoluţia domeniului public.

2. Delimitarea domeniului public de domeniul privat.

3. Bazele constituţionale şi legale ale instituţiei domeniului public.

4. Raportul domeniu public-proprietate publică.

5. Definiţie şi trăsături.

6. Clasificarea domeniului public.

1. Apariţia şi evoluţia domeniului public.

După cum preciza un celebru specialist francez, Marcel Waline, Teoria „domeniului public”

are o obârşie pur doctrinară (V. Vedinaş, Drept administrativ şi instituţii politico-administrative - Manual

practic, Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 447).

Teoria domenialităţii publice cunoaşte mai multe perioade istorice (A. Iorgovan, op.cit., 2005, p. 123 şi

urm.; V. Vedinaş, op. cit., 2002, p. 448 şi urm.), care pot fi sintetizate după cum urmează:

perioada dreptului roman;

perioada medievală – vechiul drept francez;

perioada Revoluţiei franceze din 1789;

perioada Codului civil francez şi a Codurilor civile influenţate de acesta;

concepţia doctrinei de la sfârşitul secolului XIX;

perioada interbelică;

doctrina actuală.

Evoluţia istorică a domeniului public:

În dreptul roman:

- se remarcă distincţia dintre res in patrimonio (bunuri aflate în patrimoniu) şi res extra patrimonium

(bunuri aflate în afara patrimoniului), în funcţie de posibilitatea ca aceste bunuri să se regăsească sau nu în

patrimoniul unei persoane.

- Res extra patrimonium:

sunt considerate ca fiind precursoarele domeniului public, ca ansamblu de bunuri nesusceptibile de

proprietate privată;

res extra patrimonium erau de mai multe categorii: res communes (ţărmurile mării), res publicae

(porturi, fluvii etc), res universitatis (teatre, pieţe, parcuri etc.), res divini juris (bunurile „sacre” şi cele

religioase: bunuri consacrate divinităţii, templele, mormintele etc.);

nu puteau fi înstrăinate şi nici nu opera prescripţia în privinţa lor, dar o parte puteau fi concesionate în

schimbul unei taxe speciale - „vectigalium publicum”.

În vechiul drept francez:

- domeniul public făcea parte din patrimoniul suveranului, nefiind delimitat de domeniul privat al

acestuia;

37

- regele putea dispune liber de aceste bunuri, fapt care a generat numeroase abuzuri din partea

acestuia, calificate în doctrina franceză drept adevărate „delapidări”;

- în contrapondere, a apărut ulterior principiul inalienabilităţii domeniului public – consacrat prin Ordonanţa

(Edictul) de la Moulins din februarie 1566, emis de Carol al IX-lea;

- tot din secolul al XVI-lea se enunţă şi regula imprescriptibilităţii (o primă referire apare în cadrul unui Edict

Regal din 1539, dar consacrarea definitivă este realizată de-abia în 1667, în cadrul Regulamentului general al

domeniului Coroanei semnat de regele Louis al XIV-lea);

- regele devine „administratorul legal” al acestui domeniu public.

În urma Revoluţiei franceze din 1789:

- „naţiunea” devine proprietara fostului „domeniu public”;

- s-a elaborat Legea din noiembrie 1790 („Codul domenial”) care trece proprietatea domeniului public de la

rege la naţiune, o dată cu toate proprietăţile producătoare de venituri;

- bunurile din acest domeniu devin alienabile, în baza unei simple autorizări prealabile dată de corpul

legislativ;

- ia naştere „domeniul naţional”.

Perioada Codului civil francez şi a codurilor (inclusiv Codul civil român din 1864) adoptate sub

influenţa sa:

- s-a evitat formularea unei definiţii sau a unei enumerări exhaustive a bunurilor componente ale

domeniului public;

- Codul civil francez nu a stabilit cu precizie dacă bunurile domeniului public aparţin „naţiunii” sau

„statului”, folosind ambele concepte;

- nu se făcea distincţia între domeniul public şi cel privat, prin sintagma de „domeniu public” fiind

desemnat de fapt „domeniul administrativ” (ansamblul bunurilor, indiferent de forma dreptului de proprietate şi

de regimul juridic aplicabil, aparţinând puterii publice).

Teoria sfârşitului secolului al XIX-lea (Victor Proudhon) şi a începutului secolului al XX-lea:

- bunurile care aparţin „persoanelor administrative” sunt de două categorii: bunur i care constituie o

sursă de venituri (case, terenuri etc.), ce trebuie privite ca şi orice altă proprietate particulară, respectiv

bunuri care servesc publicului în mod direct sau prin intermediul unui serviciu public organizat de puterea

publică, care trebuie protejate;

- noţiunea de „domeniu public” poate prezenta 3 semnificaţii: domeniul suveranităţii, domeniul public şi

domeniul privat;

- relativitatea principiului inalienabilităţii, aplicabil cât timp bunurile în cauză servesc efectiv unui

serviciu public;

- preocuparea doctrinei de a stabili cât mai precis criteriile de delimitare ale domeniului public şi a

naturii juridice a dreptului care se exercită asupra acestuia.

Doctrina interbelică:

- se remarcă 4 teze importante, susţinute atât de autori francezi, cât şi de autori români:

o teoria folosinţei generale şi a inexistenţei unui drept de proprietate - din domeniul public fac parte

bunurile afectate folosinţei tuturor, asupra cărora administraţia nu are un drept de proprietate;

o teoria dreptului de proprietate – domeniul public este alcătuit din bunuri afectate uzului

tuturor, bunuri inalienabile şi imprescriptibile, aflate în proprietatea administraţiei, care se deosebeau

de bunurile din domeniul privat al administraţiei, neafectate uzului tuturor, alienabile şi prescriptibile;

o teoria serviciului public – aparţineau domeniului public toate bunurile mobile şi imobile afectate unui

serviciu public, care datorită acestei afectaţiuni speciale sunt inalienabile şi imprescriptibile;

o teoria interesului general – domeniul public este format din bunuri afectate unui interes general,

asupra cărora există un „drept de proprietate administrativă”, fiind supuse unui regim juridic special,

exorbitant, în raport cu bunurile ce compun domeniul privat.

38

În dreptul domenial francez contemporan:

- este acceptată teza existenţei dreptului de proprietate al administraţiei asupra domeniului public;

- atât domeniul public cât şi domeniul privat al persoanelor de drept public sunt reglementate atât

printr-un Cod general privind proprietatea persoanelor publice – CGPPP (adoptat în 2006, printr-o ordonanţă,

şi modificat ulterior), cât şi prin legi speciale dedicate diverselor dependinţe;

- în domeniul public intră bunurile proprietate publică care sunt afectate uzului public sau unui serviciu

public, pentru a doua variantă fiind necesară şi existenţa unei „amenajări indispensabile”, după cum impune

art. L.2111-1 din Codul general privind proprietatea persoanelor publice;

- se admite existenţa domeniului public şi în patrimoniul stabilimentelor (instituţiilor) publice;

- este reliefată distincţia domeniu public – domeniu privat, dar şi caracterul relativ al acestei

distincţii, în condiţiile în care bunuri proprietate publică sunt folosite în scopuri patrimoniale, iar bunuri din

domeniul privat sunt exploatate, uneori, în interes public sau, în orice caz, pentru a se obţine „bani

publici”.

2. Delimitarea domeniului public de domeniul privat.

Conform doctrinei actuale:

Domeniul public = ansamblul de bunuri supuse unui regim juridic administrativ, dominat de principiul

inalienabilităţii, precum şi unui regim de protecţie penală specială, necunoscut domeniului privat, ce

atrage competenţa instanţelor de contencios administrativ;

Domeniul privat = ansamblul bunurilor colectivităţii administrative, supuse regimului dreptului privat

şi, în caz de litigii, competenţei instanţelor de drept comun (D. A. Tofan, op. cit., 2004, p. 96).

Noţiunea de „domeniu administrativ”, utilizată cu precădere în doctrina interbelică, evocă totalitatea

bunurilor mobile sau imobile posedate de puterea publică (stat, unităţi administrativ-teritoriale, stabilimente

publice), deci ansamblul bunurilor care compun domeniul public şi domeniul privat.(D. A. Tofan, op. cit., 2004,

p. 99).

Este important de reţinut că despre un „domeniu” se poate vorbi numai în contextul discuţiilor

despre patrimoniul persoanelor de drept public, mai precis statul, judeţul, oraşul sau comuna.

Domeniul administrativ nu trebuie confundat cu aşa-numitul „domeniu civil”, constituit din totalitatea

bunurilor aparţinând particularilor, aflate în comerţ (circuitul civil) şi care formează obiectul unei „proprietăţi civile”

(M. Văraru, Tratat de drept administrativ român, Editura Librăriei Socec&Co, Bucureşti, 1928, p. 444; D. A.

Tofan, op. cit., 2004, p. 99).

Într-o exprimare simplistă, de lege lata bunurile statului sau unităţilor administrativ-teritoriale

sunt împărţite în două mari „compartimente”: domeniul public – cuprinzând bunurile proprietate

publică, domeniul privat – cuprinzând bunurile proprietate privată.

Actualmente, sfera domeniului public este creionată atât de mai vechea Lege organică nr. 213/1998,

denumită iniţial „Lege privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia” şi redenumită de curând „Lege

privind bunurile proprietate publică”, odată cu abrogarea sa masivă, începând cu 1 octombrie 2011, prin

Legea de punere în aplicare a noului Cod civil (NCC).

În egală măsură, au rămas în vigoare dispoziţiile art. 3 din lege, care precizează: „Domeniul public

este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie, din cele stabilite în anexa care face

parte integrantă din prezenta lege şi din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau

de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de

lege.”

Două aspecte esenţiale rezultă de aici: titularii unui domeniu public sunt numai statul şi unităţile

administrativ-teritoriale (vom regăsi, după cum detaliază şi Anexa Legii nr. 213/1998, un domeniu public al

statului, un domeniu public al judeţelor, respectiv al oraşelor şi comunelor); criteriile de domenialitate

publică sunt uzul direct al publicului sau destinaţia lor de interes public.

39

În ceea ce priveşte filosofia NCC (Noul Cod Civil) asupra sferei domeniului public, aceasta nu diferă

faţă de cea anterioară; astfel, din coroborarea art. 858-860 rezultă că se menţine soluţia anterioară cu privire

la delimitarea sferei domeniului public (ansamblul bunurilor proprietate publică), titularii săi (statul, respectiv

unităţile administrativ-teritoriale) şi criteriile de domenialitate publică (uzul sau interesul public).

Cu privire la domeniul privat, Legea nr. 213/1998 prevede (art. 4): „Domeniul privat al statului sau al

unităţilor administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor şi care nu fac parte din

domeniul public. Asupra acestor bunuri statul sau unităţile administrativ-teritoriale au drept de proprietate

privată.”

NCC precizează (art. 859) că bunurile care nu fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice pot face

parte fie din domeniul public, fie din domeniul privat, cu menţiunea necesară (art. 860) că bunurile

proprietate publică fac parte din domeniul public naţional, judeţean sau local. Rezultă, fără dubiu, că şi

Codul civil atestă că domeniul privat este format numai din bunurile proprietate privată a statului sau unităţilor

administrativ-teritoriale.

Domeniul privat este supus în mare parte, ca regim juridic, dreptului privat şi contenciosului judiciar de

drept privat, fiind format din totalitatea bunurilor mobile şi imobile aflate în proprietatea privată a statului şi unităţilor

administrativ-teritoriale. Asupra acestor bunuri, autoritatea publică exercită aceleaşi drepturi ca şi particularii, sub

imperiul art. 44 alin. 2 din Constituţia României revizuită: „Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de

lege, indiferent de titular.”

3. Bazele constituţionale şi legale ale instituţiei domeniului public în România.

Noţiunea de „domeniu public” reapare după 1989 în legi anterioare Constituţiei – Legea nr. 18/1991 a

fondului funciar, Legea nr. 69/1991 a administraţiei publice locale. Ea nu a fost consacrată expres în

Constituţia din 1991, dar a fost dedusă implicit din opoziţia dintre regimul juridic consacrat proprietăţii private,

în comparaţie cu cel al proprietăţii publice.

Prima lege organică generală în materia proprietăţii publice apare în 1998 – Legea nr. 213/1998 privind proprietatea

publică şi regimul juridic al acesteia. De asemenea, există reglementări speciale în privinţa „dependinţelor” domeniului

public (diferitele categorii de bunuri care intră în componenţa sa) – de exemplu Legea minelor nr. 85/2003, Legea

gazelor nr. 351/2004 - precum şi în privinţa modalităţilor de apropriere şi de integrare în circuitul economic al acestora –

de exemplu Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul

regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de

achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii.

Legea nr. 213/1998 a fost abrogată în mare parte prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.

287/2009 privind Codul civil.

Actualmente, cele mai importante dispoziţii privind regimul juridic al domeniului public sunt integrate în NCC, în Titlul

VI – „Proprietatea publică” din Cartea a III-a – „Despre bunuri”.

În Constituţie regăsim două categorii de norme incidente în materia proprietăţii:

dispoziţii care reglementează expres instituţia proprietăţii (art. 44, 136), cu elementele ei

fundamentale;

dispoziţii care reglementează implicit instituţia proprietăţii (art. 135, art. 56 ş.a.).

(V. Vedinaş, op.cit., 2007, p. 196 şi urm.)

Existenţa proprietăţii publice şi regimul juridic specific al acesteia sunt consacrate expres în art.

136 din Constituţie.

ASTFEL:

aceasta este garantată şi ocrotită de lege;

poate aparţine numai statului sau unităţilor administrativ-teritoriale (comună, oraş, judeţ);

40

se stabilesc categoriile de bunuri care intră EXCLUSIV în sfera proprietăţii publice, fără a se face o

enumerare exhaustivă: „Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic

valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului

continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.”

Bunurile proprietate publică sunt inalienabile;

Pot fi date în administrare, concesionate, închiriate sau date în folosinţă gratuită.

Regimul juridic al bunurilor proprietate publică, deci al domeniului public, este detaliat în cadrul art. 858-

875 din NCC, texte la care se adaugă dispoziţiile rămase în vigoare din Legea nr. 213/1998.

4. Raportul domeniu public-proprietate publică.

Conform „Şcolii de Drept Public de la Bucureşti”, noţiunea de domeniu public nu se limitează doar la bunurile

proprietate publică.

Astfel, domeniul public, într-un sens larg, ar cuprinde:

bunurile proprietate publică;

o serie de bunuri proprietate privată, aparţinând particularilor, care prezintă o semnificaţie şi o

importanţă deosebită pentru colectivitate (de exemplu – bunuri din patrimoniul cultural naţional aflate în

colecţii particulare). Nu trebuie confundate aceste bunuri cu cele proprietate privată a statului sau

unităţilor administrativ-teritoriale, care formează „domeniul privat”.

Această structură „hibridă” se bazează pe teoria „scării domenialităţii” (A. Iorgovan, op. cit., 2005, p.

167; D. A. Tofan, op. cit., 2004, p. 126; V. Vedinaş, op. cit., 2007, p. 202-203), conform căreia:

în sintagma de „domenialitate” includem mai multe categorii („trepte”) de bunuri, publice şi private;

aceste bunuri sunt supuse regimului de putere publică, însă diferenţiat: bunurile publice sunt supuse

unui regim exclusiv de putere, pe când bunurile private sunt guvernate de un regim mixt, de drept public şi de

drept privat;

bunurile componente fac obiectul, după caz, al dreptului de proprietate publică sau al dreptului de

proprietate privată (peste care se suprapune un „drept de protecţie şi pază” al puterii publice;

bunurile componente ale domeniului public sunt fie în proprietatea exclusivă a statului şi a unităţilor

administrativ-teritorale (bunurile publice), fie în proprietatea privată a particularilor.

Această teză este combătută, în principal, de către autorii de drept civil, care nu admit apartenenţa la domeniul

public a unor bunuri private, indiferent de importanţa socială a acestora.

Conform reglementării actuale din NCC, domeniul public se identifică cu ansamblul bunurilor proprietate publică:

„Proprietatea publică este dreptul de proprietate ce aparţine statului sau unei unităţi administrativ-teritoriale

asupra bunurilor care, prin natura lor sau prin declaraţia legii, sunt de uz ori de interes public, cu condiţia să

fie dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege” (art. 858), iar „Bunurile proprietate publică fac

parte din domeniul public naţional, judeţean sau, după caz, local.” (art. 860 alin.1).

Rezultă, fără dubiu, că teza „civilistă” a unui domeniu public stricto-sensu este agreată şi de legiuitor.

5. Definiţia şi trăsăturile domeniului public.

Întrucât legislaţia (atât Legea nr. 213/1998, cât şi Noul Cod Civil) nu au furnizat definiţii „de fond” ale

domeniului public, ci s-au mărginit să prezinte, destul de abstract, sfera acestuia, este utilă analiza opiniilor

exprimate în literatura de specialitate.

Domeniul public „lato-sensu” (în viziunea propusă de o serie de autori de drept public, în special

profesorul Antonie Iorgovan) = ansamblul bunurilor publice sau private care prin natura lor sau dispoziţia expresă a

legii trebuie păstrate şi transmise generaţiilor viitoare, reprezentând valori destinate a fi folosite în interes public, direct

41

sau prin intermediul unui serviciu public, supuse unui regim administrativ, respectiv unui regim mixt, în care regimul de

putere este dominant, aflate în proprietatea sau, după caz, în paza persoanelor juridice de drept public (A. Iorgovan, op.

cit., 2005, p. 173; V. Vedinaş, op. cit., 2007, p. 203-204; D. A. Tofan, op. cit., 2004, p.125-126).

Domeniul public „stricto-sensu” = ansamblul bunurilor care formează obiectul dreptului de proprietate publică.

(a se vedea Legea nr. 213/1998, art. 1-4; D. A. Tofan, op. cit., p. 125; Liviu Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele

sale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 70).

Este de reţinut că „domeniul public” (ca, de altfel, şi domeniul privat) este perceput ca o universalitate de fapt,

deci ca un ansamblu de bunuri privite în materialitatea lor, nu ca un ansamblu de drepturi. Astfel, spre exemplu, face parte

din domeniul public chiar plaja Mării Negre, nu dreptul de proprietate publică deţinut de stat asupra acesteia.

Aceasta este şi explicaţia pentru care Legea administraţiei publice locale (Legea nr. 215/2001) vine cu o prezentare nu

tocmai tradiţională a noţiunii de „patrimoniu”, în care include nu doar drepturi şi obligaţii, ci şi „bunuri” în sensul substanţial:

„Constituie patrimoniu al unităţii administrativ-teritoriale bunurile mobile şi imobile care aparţin domeniului

public al unităţii administrativ-teritoriale, domeniului privat al acesteia, precum şi drepturile şi obligaţiile cu

caracter patrimonial” (art. 119).

Trăsăturile domeniului public lato-sensu:

Cuprinde acele bunuri mobile sau imobile, publice sau private, care prin natura lor sau destinaţia

expresă a legii intră în categoria bunurilor care trebuie protejate şi transmise generaţiilor viitoare;

Bunurile domeniului public au o utilitate publică, având rolul de a satisface interesul public, în mod

direct sau prin intermediul unui serviciu public;

Este guvernat de un regim de putere publică care poate fi:

regim exclusiv public, pentru bunurile proprietate publică;

regim de limitare a exercitării dreptului de proprietate privată, pentru bunurile proprietate privată incluse în

domeniul public.

Bunurile componente se află în proprietatea publică sau, după caz, cel puţin în „paza” unei persoane

de drept public;

(A.Iorgovan, op. cit., 2005, p. 176-178; V. Vedinaş, op. cit., 2007, p. 204; D.A. Tofan, op. cit., 2004, p.

126-128)

6. Clasificarea domeniului public.

Criterii:

În funcţie de titular:

Potrivit art. 860 alin. 2 al NCC, „delimitarea dintre domeniul public naţionaş, judeţean şi local se face în

condiţiile legii”.

Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 213/1998, „Domeniul public este alcătuit din bunurile

prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie (art. 136 alin. 3 din Constituţia revizuită şi republicată – subl. ns.), din cele

stabilite în anexa care face parte integrantă din prezenta lege şi din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura

lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile

prevăzute de lege”.

Conform aceluiaşi articol:

„Domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie (art.

136 alin. 3 din Constituţia revizuită şi republicată – subl. ns.), din cele prevăzute la pct. I din anexă, precum şi

din alte bunuri de uz sau de interes public naţional, declarate ca atare prin lege.

Domeniul public al judeţelor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. II din anexă şi din alte bunuri de

uz sau de interes public judeţean, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului judeţean, dacă nu sunt

declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public naţional.

Domeniul public al comunelor, al oraşelor şi al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la

pct. III din anexă şi din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a

42

consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public naţional ori judeţean.”

Anexa Legii nr. 213/1998 detaliază bunurile care intră în domeniul public al statului sau unităţilor

administrativ-teritoriale, fără a impune o enumerare limitativă.

În funcţie de modul de încorporare:

Domeniul public natural – cuprinde bunurile care fac parte din domeniul public datorită naturii lor, fără a

avea nevoie, în mod imperativ, de amenajări speciale;

Domeniul public artificial – cuprinde bunurile care presupun amenajări, intervenţii speciale realizate prin

fapta omului, în vederea utilizării lor în interes public.

În funcţie de modul de utilizare:

Domeniul public utilizat în mod direct de public (căile de transport);

Domeniul public utilizat indirect de colectivitate, prin intermediul unui serviciu public (bunurile din

dotarea diverselor serviciilor publice, de care acestea se folosesc pentru a-şi desfăşura activitatea).

În funcţie de natura bunurilor componente:

Domeniul public terestru (bogăţiile de interes naţional ale subsolului, terenurile de interes public,

rezervaţiile şi monumentele naturii etc.);

Domeniul public maritim (marea teritorială, apele maritime interioare, ţărmurile, faleza şi plaja mării

etc.);

Domeniul public fluvial (apele de suprafaţă, apele subterane etc.);

Domeniul public aerian (spaţiul aerian);

Domeniul public cultural (obiecte de artă, lucrări arhitectonice, vestigii arheologice, alte bunuri din

patrimoniul cultural naţional etc.);

Domeniul public militar (cazărmi, ziduri de apărare, armamentul şi muniţia, fortificaţiile de apărare etc.).

(A. Iorgovan, op.cit., 2005, p. 201-205)


ANGHENE MIRCEA, Utilizarea domeniului public, teză de doctorat în drept, Imprimeriile Române,

Bucureşti, 1943;

APOSTOL TOFAN DANA, Drept administrativ, vol. II, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 54-77; p. 88-

128;


APOSTOL TOFAN DANA, Corelaţia proprietate publică-domeniu public, potrivit Constituţiei şi legislaţiei

în vigoare, în Juridica nr. 11-12/2000, p. 455-463;

ADAM IOAN, Noţiunea şi natura domeniului public, domeniului privat şi proprietăţii private, în Dreptul nr. 8/1994, p.

28-34;

BĂLAN EMIL, Domeniul administrativ, Lumina Lex, Bucureşti, 1998;

BÎRSAN CORNELIU, Curs de drept civil. Drepturile reale principale, All Beck, Bucureşti, 2001, p. 61-75,

85-98;

CIOBANU ALEXANDRU-SORIN, Inalienabilitatea şi imprescriptibilitatea domeniului public în dreptul

român şi în dreptul francez, Universul Juridic, Bucureşti, 2012;

CIOBANU ALEXANDRU-SORIN, Aspecte specifice privind regimul domeniului public în România şi în

Franţa, Universul Juridic, Bucureşti, 2012;


Constituţia României revizuită – comentarii şi explicaţii, All Beck, Bucureşti, 2004, p. 94-96;

COJOCARU ASPAZIA, Discuţii privind noţiunile de proprietate publică şi proprietate privată a statului sau a

unităţilor administrativ-teritoriale, în Dreptul nr. 11/1998, p. 42-46;

FILIPESCU ION, CIOBANU VIOREL MIHAI, Practica Curţii Constituţionale române privind garantarea

43

proprietăţii, în Dreptul nr. 2/1995, p. 9-14;

FRANŢESCU LAURIAN, Noţiunile de domeniu public şi domeniu privat al statului. Conţinut şi regim

juridic., în Dreptul nr. 10-11/1993, p. 41-47;

GIURGIU LIVIU, Domeniul public, Editura Tehnică, Bucureşti, 1997;

IORGOVAN ANTONIE, Noţiunea de domeniu public şi dreptul de administrare pentru uzul public, în

Revista română de drept nr. 12/1988, p. 14-22;


121-204;


Arte Grafice „E.Marvan”, Bucureşti, 1934, p. 231-239;

NICOLAE MARIAN, Consideraţii asupra Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic

al acesteia, în Dreptul nr. 6/1999, p. 3-21;


POP LIVIU, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 70 şi urm.

POP LIVIU, Consideraţii în legătură cu domeniul public, în Dreptul nr. 8/1995, p. 40-42;

RARINCESCU CONSTANTIN, Teoria serviciului public, curs predat la doctoratul juridic, nerevăzut,

Editura cursurilor litografiate, Bucureşti, 1941;

SANTAI IOAN, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, vol. II, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2003, p.

135-156;


p. 358;

ULIESCU MARILENA, Proprietatea publică şi proprietatea privată-actualul cadru legislativ, în Studii de

drept românesc nr. 3/1992, p. 211-226;

VĂRARU MARIN, Tratat de drept administrativ român, Editura Librăriei Socec&Co, Bucureşti, 1928, p.

452-457, 476-486;

VERMEULEN JEAN, Noţiunea domeniului public, în Revista de drept public, 1927, p. 282-298;


Bucureşti, 2002, p. 442-479;


p. 127-134;


Bucureşti, 2007, p.195-204;


VEDINAŞ VERGINIA, CIOBANU ALEXANDRU, Reguli de protecţie domenială aplicabile unor bunuri

proprietate privată, Lumina Lex, Bucureşti, 2001.


Constituţia României, republicată (M.Of. nr. 767/ 31.10.2003);

Codul civil român din 1864, art. 475 şi urm.;

Noul Cod Civil (NCC), republicat (M.Of. nr. 505 din 15.07.2011);

Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (M.Of. nr. 409

din 10.06.2011);

Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, republicată cu modificările şi completările ulterioare;

Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia (redenumită din 2011

Lege privind bunurile proprietate publică) (M. Of. nr. 448 din 24/11/1998), cu modificările şi completările

ulterioare;





44

CAPITOLUL 6

REGIMUL JURIDIC AL DOMENIULUI PUBLIC.

MODALITĂŢI DE UTILIZARE A BUNURILOR PROPRIETATE

PUBLICĂ

1. Regimul juridic aplicabil domeniului public – principii de bază.

2. Modalităţile de punere în valoare a domeniului public. Baze constituţionale şi

legale.

1. Regimul juridic aplicabil domeniului public – principii de bază.

Conform teoriei domeniului public lato-sensu:

bunurile proprietate publică sunt supuse în exclusivitate unui regim juridic de drept public (drept

administrativ);

bunurile proprietate privată care fac parte din domeniul public sunt supuse unui regim juridic mixt –

de drept public şi de drept privat, primul fiind predominant.

În ceea ce priveşte soluţia de lege lata a domeniului public stricto-sensu (compus numai din bunuri

proprietate publică), pot fi identificate în doctrină şi legislaţie patru mari principii (consacrate de Constituţie şi

de NCC), aplicabile bunurilor proprietate publică şi, automat, domeniului public, cel puţin celui stricto-

sensu:

inalienabilitatea;

imprescriptibilitatea;

insesizabilitatea;

imposibilitatea grevării cu sarcini sau servituţi.

1.1. Inalienabilitatea:

Reprezintă un principiu de rang constituţional, consacrat de art. 136 alin. 4 – „Bunurile proprietate publică

sunt inalienabile. În condiţiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice

sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate

publică.”

Înainte de intrarea în vigoare a NCC (01.10.2011), această regulă a fost enunţată şi de art. 11 din Legea nr.

213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic aplicabil acesteia, conform căruia „Bunurile din domeniul

public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile, după cum urmează: a) nu pot fi înstrăinate; ele pot fi date

numai în administrare, concesionate sau închiriate, în condiţiile legii”.

În prezent, art. 861 din NCC se referă la „Caracterele dreptului de proprietate publică”, precizând că

astfel de bunuri sunt inalienabile.

Inalienabilitatea bunurilor publice presupune imposibilitatea înstrăinării în orice formă (oneroasă sau

gratuită), însă nu exclude integrarea acestora în circuitul juridic, prin instrumentele prevăzute de Constituţie, NCC

şi de Legea organică nr. 213/1998: concesionarea, darea în administrare, închirierea, darea în folosinţă gratuită.

Principiul inalienabilităţii bunurilor publice este aplicabil numai cât timp acestea fac efectiv parte

din domeniul public, nefiind dezafectate (A.Iorgovan, op. cit., 2005, p. 210-213), deci se poate spune că

are un caracter relativ.

45

Este de reţinut că bunurile exclusiv proprietate publică, enumerate expres în art. 136 din Constituţie

(bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes

naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental), nu pot

fi dezafectate, în timp ce bunurile declarate exclusiv proprietate publică printr-o lege organică pot fi trecute în

domeniul privat numai prin aplicarea principiului simetriei formelor juridice, adică prin modificarea legii

organice în discuţie (art. 860 alin. 3 din NCC).

De la 01.10.2011, dispoziţiile Legii nr. 213/1998 relative la dreptul de administrare, dreptul de folosinţă

gratuită şi concesionare au fost abrogate, fiind preluate în Codul civil.

În ceea ce priveşte aplicarea acestui principiu pentru bunurile proprietate privată avute în vedere de

teoria domeniului public lato-sensu, adepţii acestei teze aduc următoarele precizări:

se poate discuta despre o alienabilitate limitată a acestora, în condiţii restrictive;

exercitarea prerogativelor proprietarului se efectuează sub „paza” unei persoane de drept public, a

unei autorităţi publice;

se impune existenţa unor autorizări anterioare înstrăinării, avize, drept de preemţiune al statului sau al

autorităţilor locale etc.

(Verginia Vedinaş, op.cit., 2007, p. 223.)

Concluzia: Conform teoriei domeniului public lato-sensu se poate vorbi despre inalienabilitatea

absolută a bunurilor publice din domeniul public şi despre alienabilitatea relativă, limitată a bunurilor

proprietate privată din domeniul public.

(A. Iorgovan, op. cit., 2005, p. 210-211; V. Vedinaş, op. cit., 2007, p. 223; D. A. Tofan, op.cit., 2004, p.

128-129)

1.2. Imprescriptibilitatea:

derivă din principiul inalienabilităţii;

nu este prevăzut expres în Constituţie, dar apare în legislaţia subsecventă;

a fost consacrat tot în vechiul drept francez, prin Edictul regelui Louis al XIV-lea din 1667 privind

Regulamentul general al domeniului Coroanei;

este analizată sub două aspecte:

bunurile publice nu pot fi dobândite de terţi prin prescripţie achizitivă (uzucapiune) sau, după caz, prin

posesie de bună credinţă;

dreptul de proprietate publică nu se pierde prin neuz, ca urmare a prescripţiei extinctive;

până la 01.10.2011, art. 11 alin. 1 lit.c) din Legea nr. 213/1998, bunurile din domeniul public „nu pot fi

dobândite de către alte persoane prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de bună-credinţă asupra bunurilor

mobile.”.După această dată, acest articol a fost abrogat, iar dispoziţiile referitoare la principiile (caracterele)

aplicabile proprietăţii publice au fost preluate în Noul Cod Civil. Astfel, art. 861 alin. 1 din NCC arată că

„bunurile proprietate publică sunt (...) imprescriptibile (...)”.

alin. 2 al art. 861 din NCC explică şi ce se înţelege prin imprescriptibilitate: „proprietatea asupra

acestor bunuri (bunurile proprietate publică - subl.ns. A.S.C.) nu se stinge prin neuz şi nu poate fi dobândită

de terţi prin uzucapiune sau, după caz, prin posesia de bună-credinţă asupra bunurilor mobile”.

(D. A. Tofan, op. cit., 2004, p. 129; V. Vedinaş, op. cit., 2007, p. 224.)

În privinţa bunurilor proprietate privată care ar compune domeniul public, conform teoriei profesorului

Antonie Iorgovan, nu se poate vorbi despre imprescriptibilitatea acestora decât ca un deziderat de lege ferenda; în

prezent, dreptul pozitiv nu extinde principiul imprescriptibilităţii şi asupra acestor categorii de bunuri.

46

1.3. Insesizabilitatea:

presupune imposibilitatea urmăririi sau executării silite a bunurilor proprietate publică; până la intrarea

în vigoare a NCC, art. 11 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 213/1998, acestea „nu pot fi supuse executării silite şi

asupra lor nu se pot constitui garanţii reale”; actualmente, art. 861 alin. 1 din NCC menţionează doar că

bunurile proprietate publică sunt şi insesizabile.

bunurile publice nu pot forma obiectul unor drepturi reale accesorii: gaj, ipotecă, privilegii, în condiţiile

în care se admite unanim în doctrină că dreptul de proprietate publică nu este susceptibil de

dezmembrăminte.

(D. A. Tofan, op. cit., 2004, p. 130)

Bunurile private din domeniul public sunt sub imperiul unei sesizabilităţi limitate, în sensul că legile speciale

impun o serie de condiţii stricte în privinţa scoaterii lor la vânzare, chiar prin executare silită, cum ar fi: instituirea unui

drept de preemţiune al statului, restrângerea sferei unor eventuali creditori sau a persoanelor fizice sau juridice

străine, licitaţie publică obligatorie etc. (V. Vedinaş, op. cit., 2007, p. 223-224; V. Vedinaş, A. Ciobanu, Reguli de

protecţie domenială aplicabile unor bunuri proprietate privată, Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 98 şi urm.).

1.4. Interdicţia grevării cu sarcini şi servituţi:

Derivă din acelaşi principiu al inalienabilităţii, respectiv din faptul că dreptul de proprietate publică nu este susceptibil de

dezmembrăminte;

Această regulă a fost, iniţial, consacrată de art. 11 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 213/1998 („...asupra lor

nu se pot constitui garanţii reale”), respectiv de art. 13 care prevedea: „Servituţile asupra bunurilor din domeniul

public sunt valabile numai în măsura în care aceste servituţi sunt compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt

destinate bunurile afectate.” – este cazul, de regulă, al servituţilor naturale reglementate de Codul civil.

Articolele 11 şi 13, menţionate, au fost abrogate de Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului

civil;

Noul Cod Civil conţine un articol distinct (art. 862) intitulat „Limitele exercitării dreptului de

proprietate publică”, conform căruia :

o Dreptul de proprietate publică este susceptibil de orice „limite” reglementate pentru dreptul

de proprietate privată, în măsura compatibilităţii lor cu uzul sau interesul public căruia îi

sunt destinate bunurile afectate;

o Limitele juridice ale dreptului de proprietate privată sunt reglementate de Capitolul III al Titlului

II („Proprietatea privată”), din Cartea a III-a („Despre bunuri”), ele fiind împărţite în: limite

legale (art. 602-625), limite convenţionale (art. 626-629) şi limite judiciare (art. 630).

o Dintre aceste „limite”, cele mai relevante sunt limitele legale (folosirea apelor, picătura

streşinii, distanţa şi lucrările intermediare cerute pentru anumite construcţii, lucrări şi plantaţii,

vederea asupra proprietăţii vecinului, dreptul de trecere), echivalentul fostelor servituţi

naturale şi legale la care se referea Codul civil din 1864, cu menţiunea că ele nu erau

considerate nici înainte veritabile dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, ci doar simple

îngrădiri ale exercitării dreptului de proprietate privată;

În ceea ce priveşte servituţile propriu-zise, ele sunt definite în art. 755 al NCC ca acele sarcini care

grevează un imobil, pentru uzul sau utilitatea imobilului unui alt proprietar, utilitatea rezultând din destinaţia

economică a fondului dominant sau constând într-o sporire a confortului acestuia.

Din formularea art. 862 din NCC rezultă că nu este permisă constituirea de servituţi asupra

domeniului public, fiind admise numai limitele sus-citate ale exercitării dreptului de proprietate.

(A. Iorgovan, op. cit., 2005, p. 211; D. A. Tofan, op. cit., 2004, p. 130-132; V. Vedinaş, op. cit., 2007, p.

224.)

47

2. Modalităţile de punere în valoare a bunurilor din domeniul public.

2.1. Prezentare generală.

Baza constituţională: art. 136 alin. (4) - „Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii

organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori

închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică.”

Dispoziţii legale subsecvente:

Până la 1 octombrie 2011, erau incidente dispoziţiile art. 11 alin.1 din Legea nr. 213/1998 – „Bunurile

din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile, după cum urmează:...a) nu pot fi

înstrăinate; ele pot fi date numai în administrare, concesionate sau închiriate, în condiţiile legii;

După 1 octombrie 2011, reglementarea generală a drepturilor reale corespunzătoare proprietăţii

publice se regăseşte în art. 866-875 ale NCC, fiind vorba despre dreptul de administrare, dreptul de

concesiune şi dreptul de folosinţă cu titlu gratuit (art. 866);

Închirierea bunurilor din domeniul public este, în continuare, prevăzută de Legea nr. 213/1998,

în art. 14. Dreptul de folosinţă conferit chiriaşului este un drept de creanţă, nu unul real.

Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, republicată, conţine mai multe norme relevante:

Art. 123:

„(1) Consiliile locale şi consiliile judeţene hotărăsc ca bunurile ce aparţin domeniului public sau privat, de

interes local sau judeţean, după caz, sa fie date în administrarea regiilor autonome şi instituţiilor publice, sa fie

concesionate ori sa fie închiriate. Acestea hotărăsc cu privire la cumpărarea unor bunuri ori la vânzarea

bunurilor ce fac parte din domeniul privat, de interes local sau judeţean, în condiţiile legii.

(2) Vânzarea, concesionarea şi închirierea se fac prin licitaţie publica, organizată în condiţiile legii(...)”.

Art. 124:

„Consiliile locale şi consiliile judeţene pot da în folosinţă gratuită, pe termen limitat, bunuri mobile şi

imobile proprietate publică sau privată locală ori judeţeană, după caz, persoanelor juridice fără scop lucrativ,

care desfăşoară activitate de binefacere sau de utilitate publică ori serviciilor publice.”

Textele de mai sus reglementează patru tipuri de acte juridice (unele denumite generic în doctrina

administrativă „contracte administrative”) care au ca scop punerea în valoare a bunurilor domeniului public:

Darea în administrare;

Concesionarea;

Darea în folosinţă gratuită

Închirierea;

Aceste acte juridice au ca efect transmiterea dreptului de folosinţă asupra bunurilor publice către diverse

subiecte de drept, nu transmiterea dreptului de proprietate sau a prerogativei de a dispune de bunurile în

cauză, cu menţiunea că primele trei generează drepturi reale derivate din dreptul de proprietate publică (sau

drepturi corespunzătoare proprietăţii publice, în terminologia Noului Cod Civil), în timp ce ultima dă naştere

unui drept personal.

Este adevărat că, în ceea ce priveşte prerogativa dispoziţiei, NCC se referă la o astfel de posibilitate

conferită titularului dreptului de administrare (fără a explica la ce se referă), în timp ce unii autori admit chiar o

prerogativă limitată a dispoziţiei materiale.

48

2.2. Dreptul de administrare.

Conform art. 136 alin. 4 din Constituţie, dreptul de administrare se poate atribui numai în favoarea

anumitor subiecte de drept - regiile autonome şi instituţiile publice şi, desigur, numai cu titlu gratuit.

Această operaţiune juridică este calificată drept convenţie (contract administrativ), de către o parte a

doctrinei (V.Vedinaş, op.cit., 2007, p.216), pe când alţi autori, inclusiv de drept civil, o califică drept act

administrativ unilateral (a se vedea Valeriu Stoica, Drept civil – Drepturile reale principale I, Editura

Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 438).

De lege lata, dat fiind că procedura de acordare a acestui drept este una pur administrativă şi presupune

numai emiterea unui act administrativ, rezultă că nu se încheie un contract administrativ, chiar dacă, în mod

firesc, este nevoie şi de un acord sau accept al beneficiarului dreptului de administrare.

Prima reglementare detaliată a dreptului de administrare putea fi regăsită în Legea nr. 213/1998

privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia (art. 12):

Aveau calitatea de titulari ai dreptului: regiile autonome, prefecturile, autorităţile administraţiei publice centrale şi

locale, alte instituţii publice de interes naţional, judeţean sau local;

Actul juridic prin care se dă în administrare un bun proprietate publică putea fi:

Hotărârea Guvernului României – pentru bunurile din domeniul public naţional;

Hotărârea Consiliului Judeţean, a Consiliului General al mun. Bucureşti sau a Consiliului Local al oraşelor şi

comunelor – pentru bunurile din domeniul public al judeţelor, oraşelor sau comunelor.

Dreptul de administrare conferea titularului său dreptul de a poseda, folosi şi dispune de bunurile în

cauză, în condiţiile actului prin care i-a fost dat bunul în administrare;

Dreptul de administrare putea fi revocat doar „dacă titularul său nu-şi exercită drepturile şi nu-şi

execută obligaţiile născute din actul de transmitere.”.

În litigiile privind dreptul de administrare, titularul acestui drept sta în instanţă în nume propriu, pe când în

litigiile privind dreptul de proprietate asupra bunurilor în cauză, acelaşi titular avea obligaţia de a indica instanţei cine

este proprietarul.

(V. Vedinaş, op. cit., 2007, p. 216-217.)

De la 1 octombrie 2011, a rămas în vigoare un singur alineat din art. 12, în speţă alin. 5 care prevede

cine poate reprezenta statul sau unităţile administrativ-teritoriale în litigiile privind dreptul de administrare:

Ministerul Finanţelor Publice (pentru bunurile statului), respectiv consiliului judeţean sau local (pentru bunurile

de interes judeţean/local).

Noul Cod Civil (art. 867-870) preia, în cea mai mare parte, dispoziţiile anterioare, menţinând şi soluţia

criticabilă privind posibilitatea titularului de a „dispune” de bunul public, normă care poate fi interpretată într-un

mod excesiv, care ar echivala cu încălcarea principiului inalienabilităţii.

Doctrina de drept administrativ aduce critici textului legal ce conferă titularului dreptului de

administrare „dreptul de a dispune” de bunul proprietate publică, din moment ce prerogativa dispoziţiei

asupra unui bun din domeniul public nu poate fi transferată nimănui, prin raportare la principiul inalienabilităţii

(V. Vedinaş, op. cit., 2007, p. 217).

În ceea ce priveşte beneficiarii, Codul arată că este vorba despre regii autonome, autorităţile

administraţiei publice centrale sau locale, alte instituţii publice de interes naţional, judeţean ori local.

Ca element de noutate, art. 869 clarifică modalităţile care duc la stingerea dreptului de administrare:

revocarea sa, din motive de interes public

încetarea dreptului de proprietate publică.

Apărarea dreptului de administrare, potrivit art. 870 din NCC, revine titularului său, nefiind

nevoie de introducerea în cauză a proprietarului decât atunci când se pune în discuţie nu acest drept real, ci

chiar dreptul de proprietate.

49

Regiile autonome:

Doctrina interbelică a realizat o distincţie între:

regia directă (regia administrativă) = procedeul prin care administraţia publică organiza un serviciu

public şi îl exploata în mod direct, luând asupra sa „riscurile şi beneficiile întreprinderii”;

şi

regia publică comercială = modalitatea de exploatare a unui serviciu public printr-o „întreprindere”

care dobândea personalitate şi autonomie în conducere.

Prin Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi

societăţi comerciale, s-a stabilit că „Unităţile economice de stat, indiferent de organul în subordinea căruia

îşi desfăşoara activitatea, se organizează şi funcţionează, în conformitate cu dispoziţiile prezentei legi, sub

formă de regii autonome sau societăţi comerciale.”

Potrivit legii, regiile autonome erau persoane juridice înfiintate prin hotărâre a Guvernului (pentru cele de

interes naţional), sau prin hotărâre a organelor judeţene şi municipale ale administraţiei de stat, şi funcţionau

pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară; ele se organizau şi funcţionau „în ramurile strategice

ale economiei naţionale - industria de armament, energetică, exploatarea minelor şi a gazelor naturale, poştă

şi transporturi feroviare -, precum şi unele domenii aparţinând altor ramuri stabilite de Guvern.” (a se vedea

art. 1, 2 şi 3 din lege).

Prin O.U.G. nr. 30/1997 s-a decis reorganizarea ca societăţi comerciale a regiilor autonome

organizate în baza Legii nr. 15/1990, indiferent de autoritatea în coordonarea căreia îşi desfăşurau activitatea,

urmând ca societăţile comerciale pe acţiuni rezultate în urma reorganizării regiilor autonome având ca obiect

activităţi de interes public naţional să fie denumite companii naţionale sau societăţi naţionale, după caz, şi să

fie supuse procesului de privatizare (art. 2 din O.U.G. nr. 30/1997).

Au fost exceptate de la reorganizare o serie de regii autonome implicate în prestarea unor activităţi

publice şi/sau comerciale de interes deosebit: Regia Autonomă "Monitorul Oficial", Regia Autonomă "Loteria

Naţională", Regia Autonomă "Imprimeria Naţională", Regia Autonomă "Monetăria Statului" şi Regia Autonomă

"Multiproduct" (art. 12 din O.U.G. nr. 30/1997), la care s-au adăugat, prin Legea nr. 207/1997 de aprobare a

O.U.G.nr.30/1997, şi Regia Naţională a Pădurilor, Regia Autonomă "Administraţia Patrimoniului Protocolului

de Stat", Regia Autonomă "Administraţia Naţională a Drumurilor din România", Regia Autonomă "Rasirom",

Regia Autonomă "Arsenalul Armatei", Regia Autonomă "Rami - Dacia", Regia Autonomă "Romtehnica",

precum şi alte regii care constituiau monopol natural de interes strategic, sau anumite servicii publice de

interes naţional.

Instituţiile publice:

Potrivit art. 868 din NCC, bunurile proprietate publică pot fi date în administrarea „(…) autorităţilor

administraţiei publice centrale sau locale şi altor instituţii publice de interes naţional, judeţean ori local”,

formulare mai detaliată care îşi găseşte echivalent în conceptul sintetic de „instituţie publică” cu care

operează art. 136 din Constituţie;

În doctrină s-a precizat că noţiunea de „instituţie publică” vizează, prin eliminare, orice organ de stat sau al

administraţiei locale autonome care nu este nici regie autonomă şi nici societate comercială.

Se face, totuşi, precizarea că art. 136 din Constituţie are în vedere un sens restrâns al noţiunii de

„instituţie publică”, în sensul că:

nu pot intra în discuţie decât instituţiile publice finanţate exclusiv din bani publici şi care se află sub

controlul Curţii de Conturi;

nu se referă la „marile instituţii ale Republicii” – Parlamentul, Preşedintele României, Curtea

Constituţională, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea de Conturi, Consiliul Superior al Magistraturii, Avocatul

Poporului, Ministerul Public – şi nici la consiliul local/judeţean;

interpretată în sens restrictiv, această noţiune vizează: ministerele şi alte organe centrale de

specialitate din subordinea Guvernului, autorităţile centrale autonome, autorităţile subordonate ministerelor

sau autorităţilor centrale autonome, instituţiile subordonate consiliului judeţean/local.

(A. Iorgovan, op.cit., 2005, p. 217-219.)

50

În concluzie, din reglementarea NCC rezultă că orice „organ public” poate primi, în principiu, în

administrare un bun din domeniul public, nefiind indicate restricţii exprese.

2.1. Închirierea bunurilor proprietate publică:

Noul Cod Civil menţionează doar, în art. 861 alin. 3 posibilitatea de închiriere, în condiţiile legii, a

bunurilor proprietate publică, fără a trata distinct această operaţiune juridică sau dreptul personal de folosinţă

conferit.

Cele câteva reglementări exprese, în acest sens, sunt menţinute în Legea nr. 213/1998

Conform art. 14 din Legea nr. 213/1998 – „Închirierea bunurilor proprietate publică a statului sau a unităţilor

administrativ-teritoriale se aprobă, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, a Consiliului

General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, iar contractul de închiriere va cuprinde clauze de natură

să asigure exploatarea bunului închiriat, potrivit specificului acestuia.

(2) Contractul de închiriere se poate încheia, după caz, cu orice persoană fizică sau juridică, română sau

străină, de către titularul dreptului de proprietate sau de administrare.”

Dispoziţii incidente regăsim şi în art. 123 din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale: „(1)

Consiliile locale şi consiliile judeţene hotărăsc ca bunurile ce aparţin domeniului public sau privat, de interes

local sau judeţean, după caz, să fie date în administrarea regiilor autonome şi instituţiilor publice, să fie

concesionate ori să fie închiriate. Acestea hotărăsc cu privire la cumpărarea unor bunuri ori la vânzarea

bunurilor ce fac parte din domeniul privat, de interes local sau judeţean, în condiţiile legii.

(2) Vânzarea, concesionarea şi închirierea se fac prin licitaţie publică, organizată în condiţiile legii.”

Elemente specifice ale contractului de închiriere de bunuri publice (art. 14, 15, 16 din Legea nr.

213/1998):

În funcţie de apartenenţa bunului la domeniul public al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale,

închirierea se va aproba prin Hotărâre a Guvernului sau Hotărâre a Consiliului Judeţean sau Local (în cazul

mun. Bucureşti, prin Hotărâre a Consiliului General);

Beneficiarul contractului de închiriere poate fi orice persoană fizică sau juridică, română sau străină;

Dreptul de a închiria bunuri din domeniul public revine titularului dreptului de proprietate sau titularului

dreptului de administrare;

Închirierea se poate face numai prin procedura licitaţiei publice;

Sumele încasate cu titlu de chirie intră, după caz, în bugetul statului sau al unităţii administrativ-

teritoriale; dacă închirierea este făcută de titularul unui drept de administrare, acesta are dreptul de a reţine o

cotă de 20-50% din chirie, în condiţiile fixate de proprietar (statul român sau unităţile administrativ-teritoriale);

Litigiile privind bunurile publice închiriate sunt supuse aceloraşi reguli indicate pentru darea în

administrare.

În completarea dispoziţiilor speciale din Legea nr.213/1998 vor fi aplicabile, în măsura

compatibilităţii lor, normele privind locaţiunea (închirierea) din Codul civil (art. 1777-1850 din NCC).

2.2. Dreptul de folosinţă gratuită:

A cunoscut o consacrare constituţională doar în urma revizuirii legii fundamentale, în anul 2003, deşi la

acea dată era deja reglementată în legile organice menţionate anterior (Legea nr. 213/1998, Legea nr.

215/2001).

Conform art. 136 alin. 4 din Constituţia revizuită, bunurile proprietate publică „pot fi date în folosinţă

gratuită instituţiilor de utilitate publică” ( cu privire la semnificaţia sintagmei de „utilitate publică, a se vedea şi

O.G. nr. 26/2000 privind asociaţiile şi fundaţiile, cu modificările şi completările ulterioare).

Acest concept desemnează persoane juridice de drept privat fără scop patrimonial şi care, direct în

baza legii sau în temeiul reglementărilor din O.G. nr. 26/2000, au dobândit statut de utilitate publică.

51

Nu intră în această categorie „instituţiile publice”, pentru că pentru ele a fost reglementat, în mod distinct,

un alt drept real – cel de administrare.

Dreptul de folosinţă gratuită este calificat de NCC (art. 874-875) ca un drept real corespunzător

proprietăţii publice (nefiind un dezmembrământ al acestuia, pentru că dreptul de proprietate publică nu este

susceptibil de dezmembrare, fiind inalienabil). El se acordă pentru o perioadă limitată de timp, deci nu este

admisibilă o perioadă nedeterminată.

Potrivit art. 874 din. 3 din NCC, dispoziţiile privind constituirea şi încetarea dreptului de administrare se

aplică în mod corespunzător, de unde rezultă următoarele:

Atribuirea dreptului de folosinţă gratuită se face prin mijloace de drept administrativ,

respectiv prin adoptarea, după caz, a unei hotărâri a Guvernului (pentru bunurile publice

proprietate a statului) sau a unei hotărâri a consiliului judeţean/local (pentru bunurile publice de

interes judeţean/local).

Stingerea dreptului de folosinţă gratuită operează odată cu încetarea dreptului de proprietate

publică sau prin revocare, pentru motive de interes public.

Titularul dreptului nu beneficiază de fructele civile ale bunului decât dacă o asemenea posibilitate îi este

recunoscută prin actul de atribuire.

De asemenea, apărarea în justiţie a dreptului de folosinţă gratuită revine beneficiarului său.

Cu privire la bunurile aparţinând unităţilor administrativ-teritorale, art. 124 din Legea nr. 215/2001,

republicată prevede: „Consiliile locale şi consiliile judeţene pot da în folosinţă gratuită, pe termen limitat,

bunuri mobile şi imobile proprietate publică sau privată locală ori judeţeană, după caz, persoanelor juridice

fără scop lucrativ, care desfăşoară activitate de binefacere sau de utilitate publică ori serviciilor publice.”

Din acest text, reiese că pot fi date în folosinţă gratuită şi bunuri din domeniul privat, nu doar cele din

domeniul public.

Este de remarcat că nici Constituţia, nici Noul Cod Civil sau Legea nr. 215/2001 nu fac distincţie între

bunurile imobile şi bunurile mobile, rezultând că ambele categorii pot face obiectul dreptului de folosinţă

gratuită.


ADAM IOAN, Noţiunea şi natura domeniului public, domeniului privat şi proprietăţii private, în Dreptul nr. 8/1994, p.

28-34;


Bucureşti, 1943;


APOSTOL TOFAN DANA, Aspecte controversate privind regiile autonome în raport cu legislaţia de după

1990, în Dreptul nr. 4/2000, p. 21-29;

APOSTOL TOFAN DANA, Corelaţia proprietate publică-domeniu public, potrivit Constituţiei şi legislaţiei

în vigoare,în Juridica nr. 11-12/2000, p. 455-463;


BÎRSAN CORNELIU, Curs de drept civil. Drepturile reale principale, All Beck, Bucureşti, 2001, p. 98-111;

BĂLAN EMIL, Domeniul administrativ, Lumina Lex, Bucureşti, 1998;


român şi în dreptul francez, Universul Juridic, Bucureşti, 2012;

CIOBANU ALEXANDRU-SORIN, Aspecte specifice privind regimul domeniului public în România şi în

Franţa, Universul Juridic, Bucureşti, 2012;

COJOCARU ASPAZIA, Discuţii privind noţiunile de proprietate publică şi proprietate privată a statului sau a

unităţilor administrativ-teritoriale, în Dreptul nr. 11/1998, p. 42-46;

52


Constituţia României revizuită – comentarii şi explicaţii, All Beck, Bucureşti, 2004, p. 94-96;

FRANŢESCU LAURIAN, Noţiunile de domeniu public şi domeniu privat al statului. Conţinut şi regim

juridic., în Dreptul nr. 10-11/1993, p. 41-47;

GIURGIU LIVIU, Domeniul public, Editura Tehnică, Bucureşti, 1997;

IORGOVAN ANTONIE, Tratat de drept administrativ, vol. II, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 206-

213; 252-254;

IORGOVAN ANTONIE, Noţiunea de domeniu public şi dreptul de administrare pentru uzul public, în

Revista română de drept nr. 12/1988, p. 14-22;



NEGULESCU PAUL, Tratat de drept administrativ. Principii generale,vol. I, ediţia a IV-a, Institutul de Arte

Grafice „E. Marvan”, Bucureşti, 1934, p. 145 şi urm.;

POP LIVIU, Consideraţii în legătură cu domeniul public, în Dreptul nr. 8/1995;

POP LIVIU, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Lumina Lex, Bucureşti, 2001.p. 67-87;


POPA EUGEN, Regimul juridic al dreptului de administrare asupra bunurilor ce fac parte din domeniul

public, în Dreptul nr. 3/2000, p. 90-93;

RARINCESCU CONSTANTIN, Teoria serviciului public, curs predat la doctoratul juridic, nerevăzut,


STOICA VALERIU, Drept civil – Drepturile reale principale I, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 430-

446, 456-461;


p. 363-371;

ULIESCU MARILENA, Proprietatea publică şi proprietatea privată-actualul cadru legislativ, în Studii de

drept românesc nr. 3/1992, p. 211-226;

VĂRARU MARIN, Tratat de drept administrativ român, Editura Librăriei Socec&Co, Bucureşti, 1928, p. 452-457,

476-486;


Bucureşti, 2002, p. 496-516;


p. 135-147;

VEDINAŞ VERGINIA, Drept administrativ, Ediţia a III-a revăzută şi actualizată, Universul Juridic, Bucureşti,

2007, p.207-208, 216-219;


VEDINAŞ VERGINIA, CIOBANU ALEXANDRU, Reguli de protecţie domenială aplicabile unor bunuri

proprietate privată, Lumina Lex, Bucureşti, 2001;

VERMEULEN JEAN, Noţiunea domeniului public, în Revista de drept public, 1927, p. 282-298.


Constituţia României, republicată (M. Of. nr. 767/31.10.2003) – art. 44, 136;

Noul Cod Civil (Legea nr. 287/2009, republicată în M. Of. nr. 505 din 15.07.2011);

Codul civil român, art. 475 şi urm.;

Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, cu modificările şi completările ulterioare;

Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia (M. Of. nr. 448 din

24/11/1998), cu modificările şi completările ulterioare;

Legea nr. 182/2000 (M. Of. nr. 530 din 27/10/2000) privind protejarea patrimoniului cultural naţional

mobil, cu modificările şi completările ulterioare;

Legea nr. 422/2001 privind protecţia monumentelor istorice, republicată (M. Of. nr. 938 din

20.11.2006), cu modificările şi completările ulterioare;


53


Legea nr. 550 din 14 octombrie 2002 privind vânzarea spaţiilor comerciale proprietate privată a

statului şi a celor de prestări de servicii, aflate în administrarea consiliilor judeţene sau a consiliilor locale,

precum şi a celor aflate în patrimoniul regiilor autonome de interes local (M. Of. nr. 803 din 05/11/2002), cu




54

CAPITOLUL 7

CONTRACTUL DE CONCESIUNE.

SERVICIUL PUBLIC

1. Concesiunea - noţiune, obiect, categorii.

2. Concesiunea de servicii şi lucrări publice.

3. Concesionarea bunurilor proprietate publică.

4. Serviciul public.

1. Concesiunea – noţiune, obiect, categorii.

Concesiunea reprezintă una dintre cele mai importante şi uzitate modalităţi contractuale de punere în

valoare a bunurilor proprietate publică, acest fapt datorându-se beneficiilor substanţiale pe care le procură

atât autorităţii publice concedente, cât şi beneficiarului concesiunii.

După cum arată doctrina de drept public, ideea concesionării unui bun „public” a fost prezentă şi în

Antichitate, în dreptul roman, însă, fundamentele reale ale concesiunii din prezent le regăsim în Evul Mediu

(Antonie Iorgovan, op.cit., 2005, p.221) , în epoca regalităţii (perioada vechiului drept francez).

În această perioadă, proprietatea începe să îşi piardă treptat, de facto, caracterul său exclusiv,

independent şi simplu şi devine în schimb dependentă, complicată şi grevată cu servituţi, în condiţiile în care

s-a generalizat obiceiul monarhilor (proprietari ai unui imens Domeniu al Coroanei) de a transmite dreptul de

folosinţă cu privire la vaste moşii, fără a se prevedea un termen limită de exercitare a acestuia, în favoarea

unor vasali a căror loialitate o doreau „cucerită”.

Prin aceste „delapidări” funciare, proprietarul originar – monarhul - păstra nuda proprietate asupra

terenurilor concesionate, în timp ce beneficiarul (concesionarul) exercita în mod deplin posesia şi folosinţa

asupra acestor fiefuri, denumite şi „censive”.

De aici s-a născut şi teoria coexistenţei a două drepturi perpetue asupra aceluiaşi obiect – fieful

concesionat - , adică dreptul proprietarului (suveranului) care deţinea aşa-numitul „domeniu eminent” şi

dreptul concesionarului (vasalul „gratulat”), deţinător al „domeniului util” (Antonie Iorgovan, op.cit., 2005,

p.221).

În timp, tocmai datorită acestei folosinţe perpetue exercitate asupra terenurilor concesionate de la

monarh, dreptul concesionarului a început să se consolideze, acesta fiind perceput public drept adevăratul

proprietar, obligat în mod „nedrept” să achite taxe împovărătoare ( redevenţa ) unui suveran „parazit”( V.

Vedinaş, op.cit., 2002, p.449).

De la această percepţie înşelătoare au pornit şi modificările semnificative aduse în planul regimului

domenial de Revoluţia Franceză şi de Codul domenial din 1790, care au realizat un melanj între

concesionarea bunurilor publice şi a celor private, în condiţiile în care fostul „domeniu public” (Domeniul

Coroanei) devine un „domeniu al Naţiunii”, alienabil, de principiu, în baza unei aprobări date de forul legiuitor.

În ceea ce priveşte soluţiile date în dreptul românesc asupra regimului juridic al concesiunii, acestea au

fost exprimate la nivel doctrinar prin formularea sintetică a caracteristicilor sale : contract cu caracter

temporar, revocabilitatea concesiunii, posibilitatea „răscumpărării”, adică a denunţării unilaterale de către

concedent (A.Iorgovan, op.cit., 2005, p.222).

De asemenea, în mod tradiţional, concesiunea a fost percepută ca o modalitate privativă de exploatare

a unui serviciu public, deci, implicit, a bunurilor proprietate publică afectate acestui serviciu, fiind, aşadar, un

contract administrativ.

Un exemplu elocvent al modului în care doctrina interbelică a perceput concesiunea îl constituie chiar

definiţia clasică formulată de profesorul Paul Negulescu, în celebrul său tratat: „formă de exploatare a unui

serviciu public, în care un particular, persoană fizică sau morală, ia asupra sa riscurile exploatării şi

55

conducerea activităţii serviciului, în schimbul dreptului de a percepe taxe pentru serviciile prestate…” (P.

Negulescu, Tratat de drept administrativ. Principii generale., vol. 1, ediţia a IV-a, Institutul de Arte Grafice „E. Marvan”,


În prezent, obiectul unui contract de concesiune poate fi reprezentat de bunuri din domeniul public al

statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, de lucrări şi servicii publice.

Rămâne discutabilă posibilitatea încheierii în prezent a unor contracte de concesiune cu privire la bunuri din

domeniul privat, mai precis eventuala procedură aplicabilă în acest sens, în condiţiile în care, după abrogarea fostei

Legi a concesiunilor nr.219/1998, O.U.G.nr.54/2006 reglementează numai regimul general al concesionării de bunuri

proprietate publică.

Pe de altă parte, art. 123 alin. 1 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, republicată, menţionează că

pot fi concesionate atât bunurile din domeniul public, cât şi bunurile din domeniul privat.

Anterior, prin O.U.G.nr. 34/2006 s-au abrogat vechile reglementări în materia concesiunii (Legea nr.

219/1998, cu modificările şi completările aduse de Legea nr. 528/2004, respectiv O.G. nr. 16/2002 privind

contractele de parteneriat public-privat, cu modificările şi completările ulterioare) şi au fost reglementate

procedurile de atribuire a contractului de achiziţie publică, a contractului de concesiune de lucrări publice şi de

servicii, precum şi modalităţile de soluţionare a contestaţiilor formulate împotriva actelor emise în legătură cu

aceste proceduri.

Contractul de concesiune a bunurilor din domeniul public este reglementat de O.U.G.nr. 54/2006 privind

regimul regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, aprobată cu modificări prin Legea

nr. 337/2006.

De asemenea, au fost abrogate fostele reglementări din acest domeniu: O.U.G. nr.60/2001 privind achiziţiile

publice (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 241 din 11 mai 2001, aprobată cu modificări şi

completări prin Legea nr. 212/2002, cu modificările şi completările ulterioare), inclusiv actele normative emise în

aplicarea acesteia, O.G.nr.16/2002 privind contractele de parteneriat public-privat (publicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr. 94 din 2 februarie 2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 470/2002, cu

modificările şi completările ulterioare) şi actele normative emise în aplicarea acesteia, O.G. nr. 20/2002 privind

achiziţiile publice prin licitaţii electronice (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 86 din 1 februarie

2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 468/2002, cu modificările şi completările ulterioare), şi actele

normative emise în aplicarea acesteia, H.G. nr. 1.186/2001 pentru aprobarea Procedurilor privind achiziţiile publice de

produse şi servicii care implică apărarea naţională, ordinea publică, siguranţa şi securitatea naţională şi a listei

aferente acestora (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 815 din 18 decembrie 2001, cu modificările

şi completările ulterioare) ş.a.

În vederea punerii în aplicare a celor două reglementări din materia achiziţiilor publice şi a concesiunilor, au fost

adoptate o serie acte administrative subsecvente cu caracter normativ: H.G. nr.925/2006 pentru aprobarea

normelor de aplicare a prevederilor referitoare la atribuirea contractelor de achiziţie publică (Monitorul

Oficial nr.625 din 20 iulie 2006); H.G. nr. 71/2007 pentru aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor

referitoare la atribuirea contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune

de servicii prevăzute în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de

achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii

(Monitorul Oficial nr. 98 din 8 februarie 2007); H.G. nr.168/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice

de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 54/2006 privind regimul contractelor de

concesiune de bunuri proprietate publică (Monitorul Oficial nr. 146 din 28 februarie 2007); Ordinul nr.

26/2007 emis de Autoritatea Naţională pt. Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice pentru

aprobarea Regulamentului privind supravegherea modului de atribuire a contractelor de achiziţie

publică (Monitorul Oficial, Partea I nr. 102 din 9 februarie 2007); Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr.

175/2007 privind aprobarea Manualului operaţional pentru activitatea de observare şi verificare a

atribuirii contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a

contractelor de concesiune de servicii - modelul şi conţinutul formularelor şi documentelor utilizate

(Monitorul Oficial, Partea I nr. 124 din 20 februarie 2007) ş.a.

56

2. Concesiunea de servicii şi lucrări publice.

2.1. Definiţie şi obiect.

Aceste specii ale contractului de concesiune sunt reglementate de O.U.G. nr. 34/2006, cu modificările şi

completările ulterioare; definiţiile furnizate de emitentul actului nu sunt dintre cele mai fericite, conţinând

termeni redundanţi, complicaţi şi chiar norme de trimitere inutile.

De asemenea, din cauza modului de definire a concesiunii de lucrări şi servicii există dificultăţi în ceea

ce priveşte delimitarea acestui contract de contractul de achiziţie publică.

Astfel, contractul de concesiune de lucrări publice este definit drept contractul care are aceleaşi

caracteristici ca şi contractul de lucrări, cu deosebirea că în contrapartida lucrărilor executate contractantul, în

calitate de concesionar, primeşte din partea autorităţii contractante, în calitate de concedent, dreptul de a

exploata rezultatul lucrărilor pe o perioadă determinată sau acest drept însoţit de plata unei sume de bani

prestabilite ( art.3 lit.g din ordonanţă).

Concret, conform art. 4, este vorba despre: a) fie execuţia de lucrări legate de una dintre activităţile

cuprinse în anexa nr. 1 (diverse lucrări de construcţii) sau execuţia unei construcţii; b) fie atât proiectarea, cât

şi execuţia de lucrări legate de una dintre activităţile cuprinse în anexa nr. 1 sau atât proiectarea, cât şi

execuţia unei construcţii; c) fie realizarea prin orice mijloace a unei construcţii care corespunde necesităţii şi

obiectivelor autorităţii contractante, în măsura în care acestea nu corespund prevederilor lit. a) şi b).

Contractul de concesiune de servicii este, de asemenea, definit drept contractul care are aceleaşi

caracteristici ca şi contractul de servicii, cu deosebirea că în contrapartida serviciilor prestate contractantul, în

calitate de concesionar, primeşte din partea autorităţii contractante, în calitate de concedent, dreptul de a

exploata serviciile pe o perioadă determinată sau acest drept însoţit de plata unei sume de bani prestabilite (

art.3 lit.h din ordonanţă).

Prin raportare la art. 4 din ordonanţă, rezultă că el are ca obiect prestarea unuia sau mai multor servicii,

astfel cum acestea sunt prevăzute în anexele nr. 2A şi 2B. Anexele în cauză cuprind 27 de rubrici,

conţinând 26 de servicii individualizate ( de exemplu servicii de transport, de telecomunicaţii, servicii bancare,

de cercetare-dezvoltare, de consultanţă, de arhitectură, de administrare a imobilelor, de publicare şi tipărire,

servicii hoteliere, de învăţământ, de asistenţă socială etc.).

După cum se observă, definiţiile celor două tipuri de concesiune se raportează la contractele de

achiziţie publice.

Potrivit art. 3 lit. f) din ordonanţă, contractul de achiziţie publică reprezintă „contractul comercial

care include şi categoria contractului sectorial, astfel cum este definit la art. 229 alin. (2), cu titlu oneros,

încheiat în scris între una sau mai multe autorităţi contractante, pe de o parte, şi unul sau mai mulţi operatori

economici, pe de altă parte, având ca obiect execuţia de lucrări, furnizarea de produse sau prestarea de

servicii, în sensul prezentei ordonanţe de urgenţă.”

Menţionăm că, iniţial, contractul de achiziţie publică nu era calificat drept unul „comercial”, ci

reprezenta un contract administrativ, în condiţiile în care Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 l-

a inclus expres în categoria actului administrativ asimilat (a se vedea art. 2 alin. 1 lit. c).

De altfel, nici în prezent nu au fost modificate dispoziţiile Legii nr. 554/2004, în ciuda noii abordări din

O.U.G. nr. 34/2006.

În orice caz, faptul că şi concesiunile de servicii şi lucrări publice prezintă „aceleaşi caracteristici” ca şi

achiziţiile de servicii şi lucrări publice, nu trebuie interpretat în sensul că primele ar fi devenit şi ele, implicit,

contracte de drept privat, pentru că similitudinea se referă numai la obiectul comun, nu şi la regimul aplicabil.

Ca atare, dacă, în prezent, litigiile privind contractul de achiziţie publică sunt de competenţa instanţei

civile (reamintim că după intrarea în vigoare a Noului Cod Civil nu se mai poate vorbi despre litigii

„comerciale”, ci doar despre litigii „civile”, cu consecinţa redenumirii corespunzătoare şi a secţiilor de la

tribunae, curţi de apel sau instanţa supremă), cele privind contractele de concesiune revin instanţelor de


57

De altfel, chiar şi la achiziţiile publice, procedura de atribuire a contractului este una, evident,

administrativă, iar toate litigiile relative la aceasta sunt soluţionate tot de către instanţa de contencios

administrativ sau, în mod facultativ, de către Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, ca autoritate

administrativ-jurisdicţională (cu recurs tot la instanţa de contencios administrativ).

Conform Normelor de aplicare a O.U.G. nr. 34/2006 – H.G. nr. 71/2007, distincţia dintre contractul

de concesiune şi contractul de achiziţie publică se realizează pe criteriul distribuţiei riscurilor:

contractul prin intermediul căruia contractantul, în calitate de concesionar, primeşte dreptul de a

exploata rezultatul lucrărilor executate, preluând astfel şi cea mai mare parte din riscurile aferente

realizării şi exploatării lucrărilor respective, este considerat a fi contract de concesiune de

lucrări publice, în caz contrar fiind considerat contract de achiziţie publică de lucrări;

contractul prin intermediul căruia contractantul, în calitate de concesionar, primeşte dreptul de a

exploata serviciile, preluând astfel şi cea mai mare parte din riscurile aferente exploatării

acestora, este considerat a fi contract de concesiune de servicii, în caz contrar fiind

considerat contract de achiziţie publică de servicii.

2.2. Fundamentarea deciziei de concesionare şi întocmirea documentaţiei de atribuire, conform H.G.

nr. 71/2007:

Potrivit Capitolului II din H.G. nr. 71/2007, autoritatea contractantă are obligaţia de a elabora un studiu

de fundamentare în orice situaţie în care intenţionează să atribuie un contract de concesiune de lucrări

publice sau un contract de concesiune de servicii.

În sensul art. 8 al O.U.G. nr. 34/2006 (aplicabil, ca regulă, pentru achiziţiile publice), prin autoritate

contractantă în materia concesiunii de servicii/lucrări publice se înţelege:

a) oricare organism al statului – autoritate publică sau instituţie publică – care acţionează la nivel

central ori la nivel regional sau local;

b) oricare organism, altul decât unul dintre cele prevăzute la lit. a), cu personalitate juridică, care

a fost înfiinţat pentru a satisface nevoi de interes general fără caracter comercial sau industrial şi

care se află cel puţin în una dintre următoarele situaţii:

este finanţat, în majoritate, de către o autoritate contractantă, astfel cum este definită la lit. a),

sau de către un alt organism de drept public;

se află în subordinea sau este supusă controlului unei autorităţi contractante, astfel cum este

definită la lit. a), sau unui alt organism de drept public;

în componenţa consiliului de administraţie/organului de conducere sau de supervizare mai

mult de jumătate din numărul membrilor acestuia sunt numiţi de către o autoritate

contractantă, astfel cum este definită la lit. a), sau de către un alt organism de drept public;

c) oricare asociere formată de una sau mai multe autorităţi contractante dintre cele prevăzute la lit. a),

b), d) sau e);

d) oricare întreprindere publică ce desfăşoară una sau mai multe dintre activităţile prevăzute la

cap. VIII secţiunea 1 (este vorba despre activităţi relevante în următoarele domenii: apă, energie,

transport, poştă), atunci când aceasta atribuie contracte de achiziţie/concesiune sau încheie acorduri-

cadru destinate efectuării respectivelor activităţi;

e) oricare subiect de drept, altul decât cele prevăzute la lit. a)–d), care desfăşoară una sau mai

multe dintre activităţile prevăzute la cap. VIII secţiunea 1, în baza unui drept special sau exclusiv,

astfel cum este acesta definit la art. 3 lit. k) (adică „dreptul care rezultă din orice formă de autorizare

acordată, conform prevederilor legale sau ca urmare a emiterii unor acte administrative, de o autoritate

competentă şi care are ca efect rezervarea desfăşurării de activităţi în domeniul anumitor servicii publice

58

numai de către una sau de către un număr limitat de persoane, afectând în mod substanţial posibilitatea

altor persoane de a desfăşura o astfel de activitate”), acordat de o autoritate competentă, atunci când

acesta atribuie contracte de achiziţie/concesiune sau încheie acorduri-cadru destinate efectuării

respectivelor activităţi.

Elementele specifice acestui studiu (art. 9-11 din H.G. nr. 71/2007):

trebuie să se axeze pe analiza unor elemente relevante în care se includ: aspectele generale,

fezabilitatea tehnică, fezabilitatea economică şi financiară, aspectele de mediu, aspectele sociale

şi aspectele instituţionale ale proiectului în cauză;

în cazul unui proiect care presupune realizarea de lucrări publice, la baza studiului de

fundamentare a deciziei de concesionare va sta studiul de fezabilitate;

trebuie să cuprindă o analiză care să permită definirea şi cuantificarea în termeni economici şi

financiari a riscurilor de proiect, luând în considerare, totodată, şi variantele identificate de

repartiţie a riscurilor între părţile viitorului contract;

Rezultatele studiului de fundamentare a deciziei de concesionare trebuie să justifice necesitatea

şi oportunitatea concesiunii şi să demonstreze că:

proiectul este realizabil;

proiectul răspunde cerinţelor şi politicilor autorităţii publice;

au fost luate în considerare diverse alternative de realizare a proiectului;

varianta prin care proiectul este prevăzut a fi realizat prin atribuirea unui contract

de concesiune de lucrări publice sau de servicii este mai avantajoasă în raport cu

varianta prin care proiectul este prevăzut a fi realizat prin atribuirea unui contract

de achiziţie publică;

proiectul beneficiază de susţinere financiară, menţionând, dacă este cazul, care

este contribuţia autorităţii contractante.

După aprobarea studiului de fundamentare, autoritatea contractantă, are obligaţia să asigure întocmirea

documentaţiei de atribuire (art. 14).

Dincolo de regulile care se aplică pentru redactarea caietului de sarcini, în materia achiziţiilor

publice, sunt impuse şi unele elemente specifice (art. 16):

obiectivele pe termen lung, mediu şi imediate ale proiectului;

modul de operare vizat pentru derularea proiectului, inclusiv, dacă este cazul,

investiţiile pe care concesionarul va fi obligat să le realizeze şi termenul de realizare a

acestora;

descrierea activităţilor, condiţii generale tehnice şi de calitate;

dacă există, condiţii speciale impuse de natura activităţilor care vor intra în obiectul

contractului de concesiune, cum ar fi condiţii de siguranţă în exploatare, protecţia

mediului, protecţia muncii, condiţii privind folosirea şi conservarea patrimoniului sau

privind protejarea şi punerea în valoare a patrimoniului naţional, condiţii privind

protejarea secretului de stat, utilizarea unor materiale cu regim special, condiţii

speciale impuse de acorduri şi convenţii la care România este parte;

propunerea autorităţii contractante de distribuţie a riscurilor de proiect;

dacă este cazul, opţiunea concedentului pentru forma de organizare a

concesionarului;

dacă este cazul, opţiunea pentru crearea unei companii de proiect;

clauze financiare şi de asigurări;

dacă este cazul, regimul bunurilor utilizate şi/sau realizate de concesionar în timpul

derulării contractului de concesiune;

cuantumul garanţiilor care urmează a fi constituite, după caz.

59

Criteriile de selecţie pe care doreşte să le utilizeze autoritatea contractantă trebuie anunţate în cadrul

anunţului de participare şi pot consta exclusiv în:

situaţia personală a candidatului sau a ofertantului;

capacitatea de exercitare a activităţii profesionale;

situaţia economică şi financiară;

capacitatea tehnică şi/sau profesională;

standarde de asigurare a calităţii;

standarde de protecţie a mediului.

Criteriile de atribuire a contractului (art. 18) trebuie, de asemenea, anunţate prin anunţul de

participare şi pot avea în vedere:

nivelul tarifelor de utilizare plătibile de către beneficiarii finali;

nivelul redevenţei;

gradul de preluare a riscului de către concesionar;

planurile de finanţare şi dezvoltare prezentate;

nivelul calitativ, tehnic şi funcţional al soluţiilor tehnice propuse;

modul de asigurare a protecţiei mediului;

modul de rezolvare a unor probleme sociale;

termenele de realizare a unor investiţii;

durata concesiunii.

Esenţial este faptul că ponderea fiecărui criteriu nu trebuie să conducă la distorsionarea

rezultatului procedurii de atribuire.

În plus, se prevede obligaţia depunerii de către ofertanţi a unei garanţii de participare, al cărei cuantum

nu poate depăşi 2% din valoarea estimată a contractului (art. 41-44 din H.G. nr. 71/2007).

În ceea ce priveşte estimarea valorii contractului de concesiune, se vor aplica regulile de la contractul

de achiziţie publică, reglementate în Capitolul II, Secţiunea a 2-a din ordonanţă.

2.3. Procedura de atribuire a contractului de concesiune de servicii şi lucrări publice.

Principiile şi regulile generale de atribuire a contractului de concesiune sunt reglementate în Capitolul

VII al O.U.G. nr. 34/2006, cu modificările şi completările ulterioare.

Detalierea acestor dispoziţii se regăseşte în Normele de aplicare – H.G. nr. 71/2007.

Astfel, sunt aplicabile aceleaşi principii care stau la baza atribuirii contractului de achiziţie publică

(enunţate de art. 2 alin. 2 în O.U.G. nr. 34/2006): a) nediscriminarea; b) tratamentul egal; c) recunoaşterea

reciprocă; d) transparenţa; e) proporţionalitatea; f) eficienţa utilizării fondurilor publice; g) asumarea

răspunderii.

Autoritatea contractantă are obligaţia de a transmite, prin mijloace electronice, anunţul de participare

(prin care se aduce la cunoştinţă publică iniţierea procedurii de atribuire) către Sistemul Electronic de

Achiziţii Publice – SEAP (art. 19-20 din H.G. nr. 71/2007).

Există situaţii în care este obligatorie publicarea anunţului în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene,

atunci când valoarea estimată a contractului de concesiune de lucrări publice care urmează să fie atribuit este egală sau

mai mare decât echivalentul în lei al 4.845.000 euro (art. 223 din O.U.G. nr. 34/2006).

Ca regulă, procedurile de atribuire admise, potrivit art. 26 din H.G. nr. 71/2007, raportate la

dispoziţiile 2181 din O.U.G. nr. 34/2006, sunt următoarele:

60

licitaţia deschisă, respectiv procedura la care orice operator economic interesat are dreptul de a

depune oferta;

licitaţia restrânsă, respectiv procedura la care orice operator economic are dreptul de a-şi depune

candidatura, urmând ca numai candidaţii selectaţi să aibă dreptul de a depune oferta;

dialogul competitiv, respectiv procedura la care orice operator economic are dreptul de a-şi depune

candidatura şi prin care autoritatea contractantă conduce un dialog cu candidaţii admişi, în scopul

identificării uneia sau mai multor soluţii apte să răspundă necesităţilor sale, urmând ca, pe baza

soluţiei/soluţiilor, candidaţii selectaţi să elaboreze oferta finală.

Se va opta pentru licitaţia deschisă sau restrânsă atunci când autoritatea contractantă poate defini

clar specificaţiile tehnice şi poate stabili precis montajul financiar şi/sau cadrul juridic de

implementare a proiectului (art. 28 din H.G. nr. 71/2007), în caz contrar fiind aplicabil dialogul competitiv.

În mod excepţional, atunci când în cadrul acestor proceduri nu au fost depuse oferte sau niciuna

dintre acestea nu au fost corespunzătoare, se poate aplica procedura negocierii cu publicarea prealabilă a

unui anunţ de participare.

Soluţionarea contestaţiilor legate de procedura de atribuire urmează, de asemenea, regimul prevăzut

pentru achiziţiile publice, detaliat în Capitolul IX din ordonanţă.

Astfel, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept ori într-un interes legitim printr-un act

al autorităţii contractante, prin încălcarea dispoziţiilor legale în materia atribuirii contractelor de concesiune de

servicii sau lucrări publice, poate solicita, prin contestaţie, anularea actului, obligarea autorităţii contractante

de a emite un act, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim pe cale administrativ-jurisdicţională

(adică prin sesizarea Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor).

Dacă se recurge la procedura administrativ-jurisdicţională, Consiliul are dreptul de a solicita lămuriri

părţilor, de a administra probe şi de a solicita orice alte date/documente, în măsura în care acestea sunt

relevante în raport cu obiectul contestaţiei, respectiv de a solicita orice date necesare pentru soluţionarea

contestaţiei şi de la alte persoane fizice sau juridice (art. 275 alin. 1 din O.U.G. nr. 34/2006).

Unul dintre avantajele acestei proceduri este şi celeritatea soluţionării:

conform art. 276 din ordonanţă, Consiliul are obligaţia de a soluţiona pe fond contestaţia,

indiferent dacă există alte cauze aflate pe rolul instanţelor de judecată referitoare la aceeaşi

procedură de atribuire, în termen de 20 de zile de la data primirii dosarului de la autoritatea

contractantă, respectiv în termen de 10 zile în situaţia incidenţei unei excepţii care împiedică

analiza pe fond a contestaţiei (…).

în cazuri temeinic justificate, termenul de soluţionare a contestaţiei poate fi prelungit o singură

dată cu încă 10 zile.

Cu privire la soluţiile pe care le poate da CNSC, sunt aplicabile următoarele reguli (art. 278 din

ordonanţă):

o Consiliul se pronunţă mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi de fond, iar când

se constată că acestea sunt întemeiate, nu se mai procedează la analiza pe fond a

cauzei.

o Consiliul examinează din punctul de vedere al legalităţii şi temeiniciei actul atacat şi

poate pronunţa o decizie prin care îl anulează în parte sau în tot, obligă autoritatea

contractantă să emită un act sau dispune orice altă măsură necesară pentru

remedierea actelor ce afectează procedura de atribuire. În cazul în care Consiliul

dispune modificarea/eliminarea oricăror specificaţii tehnice din caietul de sarcini ori din

61

alte documente emise în legătură cu procedura de atribuire, autoritatea contractantă are

dreptul de a anula aplicarea procedurii de atribuire;

o În situaţia în care Consiliul apreciază că, în afară de actele contestate în cadrul procedurii

de atribuire, există şi alte acte care încalcă prevederile prezentei ordonanţe de

urgenţă, la care nu s-a făcut referire în contestaţie, atunci acesta va sesiza atât

Autoritatea Naţională pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice, cât şi

Unitatea pentru Coordonarea şi Verificarea Achiziţiilor Publice din cadrul Ministerului

Finanţelor Publice, transmiţându-le în acest sens toate datele/documentele relevante în

susţinerea sesizării;

o În cazul în care Consiliul admite contestaţia şi dispune luarea unei măsuri de remediere a

actului atacat, va preciza şi termenul în care aceasta trebuie dusă la îndeplinire, care

nu va fi mai mare decât termenul de exercitare a căii de atac împotriva deciziei

Consiliului;

o Consiliul poate respinge contestaţia ca fiind nefondată, tardivă, lipsită de interes,

lipsită de obiect, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate sau neîmputernicită

să formuleze contestaţia, precum şi pe orice altă excepţie de procedură sau de fond;

o În funcţie de soluţia pronunţată, Consiliul va decide asupra continuării sau anulării

procedurii;

o Consiliul poate lua act, oricând în cursul soluţionării contestaţiei, de renunţarea la

aceasta de către contestator;

o Consiliul poate obliga, la cerere, partea în culpă la plata cheltuielilor efectuate în cursul

soluţionării contestaţiei;

o Consiliul nu poate decide atribuirea unui contract către un anumit operator

economic.

Deciziile Consiliului pot fi atacate cu plângere la curtea de apel, secţia de contencios-administrativ

şi fiscal în a cărei rază se află sediul autorităţii contractante, într-un termen de 10 zile de la comunicare,

atât pentru motive de nelegalitate, cât şi de netemeinicie.

Pe cale de excepţie, pentru procedurile de atribuire de servicii şi/sau lucrări aferente infrastructurii de

transport de interes naţional, aşa cum este definită de legislaţia în vigoare, instanţa competentă este

întotdeauna Curtea de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Pe de altă parte, în vederea contestării procedurii de atribuire, persoana vătămată poate recurge

direct la instanţa de contencios administrativ, fără implicarea CNSC

Astfel, procesele şi cererile privind acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în

cadrul procedurii de atribuire, precum şi cele privind executarea, nulitatea, anularea, rezoluţiunea, rezilierea

sau denunţarea unilaterală a contractelor de concesiune se soluţionează în primă instanţă de către secţia

comercială a tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul autorităţii contractante (a se vedea art. 286

alin. 1 din O.U.G. nr.34/2006).

Este de remarcat că acordarea de despăgubiri este de competenţa exclusivă a instanţei, neintrând în

atribuţiile CNSC.

Aceste litigii se vor soluţiona de urgenţă şi cu precădere, ceea ce însemnă termene (relativ) scurte.

2.3. Regimul contractului de concesiune de servicii/lucrări publice.

Încheierea contractului:

reprezintă etapa finală a procedurii de atribuire;

62

rezultatul procedurii de atribuire se va comunica tuturor participanţilor, iar ofertantului declarat

câştigător i se va remite invitaţia pentru semnarea contractului;

Contractele de concesiune pot fi încheiate numai după împlinirea unor termene de aşteptare:

a) 11 zile de la data transmiterii comunicării privind rezultatul aplicării procedurii, în cazul în care valoarea

estimată este egală sau mai mare decât pragurile valorice prevăzute la art. 55 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2006;

b) 6 zile de la data transmiterii comunicării privind rezultatul aplicării procedurii, în cazul în care valoarea

estimată este mai mică decât pragurile valorice prevăzute la art. 55 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2006.

Pragurile valorice prevăzute de art. 55 alin. 2 sunt următoarele:

125.000 euro pentru contractul de concesiune de servicii, dacă autoritatea contractantă se încadrează

în una dintre categoriile prevăzute la art. 8 lit. a)–c) ;

387.000 euro pentru contractul de concesiune de servicii, dacă autoritatea contractantă se încadrează

în una dintre categoriile prevăzute la art. 8 lit. d) sau e);

4.845.000 euro, pentru contractul de concesiune de lucrări.

În mod excepţional, se va anula procedura de atribuire atunci când:

dacă au fost depuse numai oferte inacceptabile şi/sau neconforme;

dacă nu a fost depusă nicio ofertă sau dacă au fost depuse oferte care, deşi pot fi luate în

considerare, nu pot fi comparate din cauza modului neuniform de abordare a soluţiilor tehnice şi/ori financiare;

dacă abateri grave de la prevederile legislative afectează procedura de atribuire sau dacă este

imposibilă încheierea contractului.

Scopul contractului (art. 49 din H.G. nr. 71/2007):

Asigurarea, pe baza unei gestionări optime, a efectuării la un nivel corespunzător a activităţilor, la

preţuri accesibile pentru utilizatorii finali, precum şi întreţinerea şi dezvoltarea oricăror bunuri de retur

încredinţate concesionarului pentru efectuarea respectivelor activităţi.

În acest sens, indiferent de modul de distribuire a riscurilor, modul de recuperare a costurilor de către

concesionar trebuie stabilit astfel încât să îl determine pe acesta să depună toate diligenţele necesare pentru

reducerea costurilor respective.

Părţile contractului:

- Concedent = autoritatea contractantă, astfel cum a fost prezentată anterior;

- Concesionar = ofertantul (operatorul economic) operator economic desemnat căştigător în urma

procedurii de atribuire; prin „operator economic” se înţelege „oricare furnizor de produse,

prestator de servicii ori executant de lucrări – persoană fizică/juridică, de drept public sau privat,

ori grup de astfel de persoane cu activitate în domeniul care oferă în mod licit pe piaţă produse,

servicii şi/sau execuţie de lucrări” (art. 3 litera r) din O.U.G. nr. 34/2006).

Asumarea riscurilor (art. 49-50 din H.G. nr. 71/2007):

În mod obligatoriu, concesionarul trebuia să preia cea mai mare parte a riscurilor presupuse

de derularea concesiunii: riscul de disponibilitate şi riscul de piaţă;

Riscul de disponibilitate = nerespectarea unor parametri de performanţă şi calitate ai

construcţiei/serviciului, clar determinaţi şi măsurabili, pe întreaga durată de viaţă a proiectului;

63

Riscul de piaţă = neîntrebuinţarea de către utilizatorii finali a rezultatului lucrărilor

executate/serviciilor puse la dispoziţia acestora, în condiţiile în care parametrii de performanţă şi

calitate sunt integral respectaţi;

Dacă riscurile sunt preluate integral de către concesionar, concedentul nu poate fi obligat la

plata vreunei sume de bani;

Dacă o parte din riscuri au fost asumate de către concedent, contractul trebuie să stabilească

explicit contribuţia financiară a acestuia şi alte mijloace de sprijin complementar;

Concedentul nu are dreptul ca, pe parcursul îndeplinirii contractului de concesiune de lucrări

publice sau de concesiune de servicii, să accepte sau să solicite modificări ale clauzelor

contractuale care ar avea ca efect o diminuare a responsabilităţilor concesionarului în

asemenea măsură încât cea mai mare parte a riscurilor să fie redistribuită concedentului.

Clauzele contractuale:

Trebuie să aibă un caracter clar în privinţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor;

Caietul de sarcini şi oferta concesionarului fac parte integrantă din contract;

Clauzele generale şi specifice inserate în contract nu pot contraveni cerinţele esenţiale din caietul de

sarcini şi nici angajamentelor asumate prin oferta concesionarului;

Contractul trebuie să cuprindă:

clauze explicite privind modul de repartizare a riscurilor ;

definirea nivelului de performanţă şi de calitate al activităţilor concesionarului;

dreptul concedentului de a controla modul de realizare a activităţilor asumate de concesionar;

obligaţia concesionarului de a prezenta rapoarte periodice sau la solicitarea concedentului;

procedura de transfer de la concedent la concesionar a infrastructurii sau a bunurilor utilizate

în cadrul concesiunii;

distincţia dintre bunurile proprii şi bunurile de retur;

procedura de transfer a obiectului concesiunii de la concesionar la concedent;

situaţii de încetare a contractului;

mecanismele de soluţionare a divergenţelor;

proceduri adecvate de rezolvare a neconformităţilor în îndeplinirea cerinţelor de performanţă

şi calitate, inclusiv penalităţi aplicabile.

Drepturi şi obligaţii ale concesionarului:

dreptul de a exploata, în tot sau în parte, rezultatul lucrărilor sau de a presta serviciile care fac

obiectul contractului, potrivit obiectivelor şi standardelor de calitate stabilite de concedent;

dreptul de a folosi şi de a culege fructele bunurilor ce fac obiectul concesiunii, potrivit naturii

bunului şi scopului stabilit de părţi prin contractul de concesiune;

dreptul de a încheia contracte cu terţii pentru asigurarea şi valorificarea exploatării bunurilor,

activităţilor şi serviciilor care fac obiectul concesiunii;

obligaţia de a asigura exploatarea eficace, în regim de continuitate şi permanenţă, a lucrărilor

publice sau a serviciilor care fac obiectul concesiunii, în conformitate cu cerinţele şi destinaţia

impuse de concedent;

obligaţia de plată unei redevenţe către concedent, dacă există o astfel de clauză în contract;

obligaţia de a informa concedentul cu privire la modul de executare a contractului etc.

64

Încetarea contractului de concesiune (art. 54 din H.G. nr. 71/2007):

la expirarea duratei stabilite conform angajamentelor din oferta prezentată de concesionar şi a

clauzelor contractuale specifice;

în cazul constatării unor abateri grave ale concesionarului de la îndeplinirea obligaţiilor

contractuale, prin rezilierea unilaterală de către concedent şi cu plata unei despăgubiri în sarcina

concesionarului;

în cazul constatării unor abateri grave ale concedentului de la îndeplinirea obligaţiilor contractuale,

prin rezilierea unilaterală de către concesionar şi cu plata unei despăgubiri în sarcina concedentului;

în cazul în care interesul naţional sau local o impune, prin denunţarea unilaterală de către

concedent, dar numai cu plata de despăgubiri juste şi prealabile în sarcina concedentului;

în cazuri de forţă majoră sau caz fortuit, când concesionarul se află în imposibilitatea de a continua

contractul, prin renunţare fără plata unei despăgubiri.

Soluţionarea litigiilor privind contractul de concesiune:

În conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin.1 lit c) din Legea contenciosului administrativ, concesiunile de

servicii şi lucrări publice reprezintă contracte administrativ („act administrativ asimilat”), deci litigiile privind

încheierea, interpretarea, executarea, modificarea sau încetarea lor sunt de competenţa exclusivă a

instanţei de contencios administrativ.

Ca atare, dispoziţiile art. 55 alin. 2 din H.G. nr. 71/2007 care prevăd posibilitatea părţilor de a insera în

contract „clauza arbitrală sau compromisorie” sunt flagrant ilegale, procedura de arbitraj nefiind aplicabilă.

3. Concesionarea bunurilor proprietate publică.

3.1. Reglementare şi noţiune.

Sediul materiei, dincolo de dispoziţiile art. 136 alin. 4 care se referă la posibilitatea de concesionare a

bunurilor proprietate publică, este reprezentat de O.U.G. nr. 54/2006 şi, sub câteva aspecte generale, de art.

871-873 din NCC.

Astfel, deşi la momentul adoptării sale exista deja „legea specială”, mai concret O.U.G. nr. 54/2006,

legiuitorul român a simţit nevoia (în mod nejustificat, din punctul nostru de vedere), de a veni şi cu o mini-

reglementare paralelă şi inutilă în cadrul Noului Cod Civil.

Conform art. 1 alin. 2 din O.U.G. nr. 54/2006, contractul de concesionare a bunurilor proprietate publică

reprezintă contractul încheiat în formă scrisă prin care o autoritate publică, denumită concedent, transmite,

pe o perioadă determinată, unei persoane, denumite concesionar, care acţionează pe riscul şi răspunderea

sa, dreptul şi obligaţia de exploatare a unui bun proprietate publică în schimbul unei redevenţe.

Durata contractului de concesiune nu va putea depăşi 49 de ani, începând de la data semnării sale,

dar va putea fi prelungită pentru o perioadă egală cu cel mult jumătate din durata sa iniţială, prin simplul acord

de voinţă al părţilor (art. 7 din O.U.G. nr. 54/2006).

3.2. Procedura concesionării bunurilor proprietate publică.

3.2.1. Iniţiativa concesionării:

65

aparţine concedentului sau potenţialului concesionar („persoana interesată”);

are la bază un studiu de oportunitate efectuat, în prealabil, de către concedent;

în termen de 30 de zile de la însuşirea propunerii de concesionare formulate de persoana interesată,

concedentul este obligat să procedeze la întocmirea studiului de oportunitate;

în baza studiului de oportunitate se elaborează caietul de sarcini al concesiunii;

concesionarea bunurilor proprietate publică se aprobă pe baza caietului de sarcini al concesiunii, prin

hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, a Consiliului General al municipiului Bucureşti, a consiliului

orăşenesc sau comunal, după caz;

3.2.2. Procedurile de concesionare:

Conform art. 14-15 din O.U.G.nr. 54/2006, atribuirea contractului de concesiune se va face prin:

Ca regulă prin licitaţie - procedura la care persoana fizică sau juridică interesată are dreptul de a

depune ofertă;

Ca excepţie, prin:

o Negociere directă - procedura prin care concedentul negociază clauzele contractuale, inclusiv

redevenţa, cu unul sau mai mulţi participanţi la procedura de atribuire a contractului de concesiune;

o Atribuire directă, în condiţiile art. 59 din ordonanţă.

A. Procedura licitaţiei publice:

- reprezintă REGULA în materia concesionării;

Etape procedurale:

concedentul are obligaţia să publice în Monitorul Oficial al României, Partea a VI-a, într-un cotidian de

circulaţie naţională şi într-unul de circulaţie locală anunţul de licitaţie, care va fi trimis spre publicare cu cel

puţin 20 de zile calendaristice înainte de data limită pentru depunerea ofertelor;

persoana interesată are dreptul de a solicita şi obţine documentaţia de atribuire, respectiv dreptul de

a transmite o solicitare de participare la procedura de atribuire a contractului de concesiune;

persoana interesată are dreptul de a solicita clarificări privind documentaţia de atribuire, iar

concedentul are obligaţia de a răspunde, în mod clar, complet şi fără ambiguităţi, la orice clarificare solicitată,

într-o perioadă care nu trebuie să depăşească 4 zile lucrătoare de la primirea unei astfel de solicitări;

procedura de licitaţie se poate desfăşura numai dacă în urma publicării anunţului de licitaţie au fost

depuse cel puţin 3 oferte valabile;

în cazul în care în urma publicării anunţului de licitaţie nu au fost depuse cel puţin 3 oferte valabile,

concedentul este obligat să anuleze procedura şi să organizeze o nouă licitaţie;

ofertantul are obligaţia de a elabora oferta în conformitate cu prevederile documentaţiei de atribuire;

oferta are caracter obligatoriu, din punct de vedere al conţinutului, pe toată perioada de valabilitate

stabilită de concedent;

conţinutul ofertelor trebuie să rămână confidenţial până la data stabilită pentru deschiderea acestora,

concedentul urmând a lua cunoştinţă de conţinutul respectivelor oferte numai după această dată;

concedentul are obligaţia de a stabili oferta câştigătoare pe baza criteriului/criteriilor de atribuire

precizate în documentaţia de atribuire;

criteriul de atribuire a contractului de concesiune este cel mai mare nivel al redevenţei, dar

concedentul poate ţine seama şi de alte criterii precum: capacitatea economico-financiară a ofertanţilor;

protecţia mediului înconjurător; condiţii specifice impuse de natura bunului concesionat;

concedentul are dreptul de a solicita clarificări sau completări ale documentelor prezentate de

ofertanţi pentru demonstrarea conformităţii ofertei cu cerinţele solicitate, fără ca prin acestea să determine

apariţia unui avantaj evident în favoarea unui ofertant;

contractul de concesiune se va încheia cu ofertantul a cărui ofertă a fost stabilită ca fiind câştigătoare;

concendentul are obligaţia de a informa ofertanţii despre deciziile referitoare la atribuirea contractului

de concesiune, în scris, cu confirmare de primire, nu mai târziu de 3 zile lucrătoare de la emiterea acestora;

66

concedentul poate să încheie contractul de concesiune numai după împlinirea unui termen de 20 de

zile calendaristice de la data realizării informării.

B. Procedura concesionarii prin negociere directă:

procedura de negociere directă poate fi parcursă numai în situaţia în care, după repetarea procedurii

de licitaţie, nu au fost depuse cel puţin 3 oferte valabile;

procedura de publicare a anunţului de negociere directă este similară procedurii de licitaţie publică;

anunţul negocierii directe se trimite spre publicare cu cel puţin 10 zile calendaristice înainte de data

limită pentru depunerea ofertelor;

concedentul are obligaţia de a pune documentaţia de atribuire la dispoziţia persoanei interesate, într-

o perioadă care nu trebuie să depăşească două zile lucrătoare de la primirea unei solicitări din partea

acesteia;

persoana interesată are dreptul de a solicita clarificări privind documentaţia de atribuire;

concedentul are obligaţia de a transmite răspunsul la orice solicitare de clarificare cu cel puţin două

zile lucrătoare înainte de data limită pentru depunerea ofertelor;

concedentul derulează negocieri cu fiecare ofertant care a depus o ofertă valabilă.

C. Atribuirea directă:

bunurile proprietate publică pot fi concesionate prin atribuire directă companiilor naţionale, societăţilor

naţionale sau societăţilor comerciale aflate în subordinea, sub autoritatea sau în coordonarea entităţilor care

pot avea calitatea de concedent, care au fost înfiinţate prin reorganizarea regiilor autonome şi care au ca obiect

principal de activitate gestionarea, întreţinerea, repararea şi dezvoltarea respectivelor bunuri, dar numai până la

finalizarea privatizării acestora;

în acest caz nu este necesară întocmirea studiului de oportunitate, iar concesionarea prevăzută se aprobă

prin hotărâre a Guvernului, a consiliilor locale, judeţene sau a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, după

caz;

în măsura în care se constată că exploatarea bunului ce face obiectul concesiunii implică în mod necesar şi

executarea unor lucrări şi/sau prestarea unor servicii, concesionarul bunului are obligaţia de a încheia contracte

pe care, în funcţie de scopul urmărit şi de activităţile desfăşurate, să le califice conform prevederilor Ordonanţei de

urgenţă a Guvernului nr. 34/2006.

3.3. Regimul juridic al contractului de concesiune a bunurilor proprietate publică.

3.3.1. Forma şi redactarea contractului:

Forma scrisă este impusă ad validitatem;

Ca regulă - Contractul de concesiune va fi încheiat în limba română, în două exemplare, câte unul pentru

fiecare parte.

Ca excepţie - În cazul în care concesionarul este de o altă naţionalitate sau cetăţenie decât cea română

şi dacă părţile consideră necesar, contractul de concesiune se va putea încheia în patru exemplare, două în

limba română şi două într-o altă limbă aleasă de ele; fiecare parte va avea câte un exemplar în limba română

şi un exemplar în limba străină în care a fost redactat contractul. În caz de litigiu, exemplarele în limba

română ale contractului prevalează.

3.3.2. Structura contractului (art. 44 din H.G. nr. 168/2007):

partea reglementară – cuprinde clauzele cuprinse în caietul de sarcini;

partea convenţională – cuprinde clauzele contractuale stabilite prin acordul părţilor.

3.3.3. Legea aplicabilă:

67

Contractul de concesiune va fi încheiat întotdeauna în conformitate cu legea română.

3.3.4. Principiile care stau la baza concesionării bunurilor proprietate publică:

transparenţa - punerea la dispoziţia tuturor celor interesaţi a informaţiilor referitoare la aplicarea

procedurii pentru atribuirea contractului de concesiune;

tratamentul egal-aplicarea, într-o manieră nediscriminatorie, de către autoritatea publică, a criteriilor

de atribuire a contractului de concesiune;

proporţionalitatea - presupune că orice măsură stabilită de autoritatea publică trebuie să fie

necesară şi corespunzătoare naturii contractului;

nediscriminarea - aplicarea de către autoritatea publică a aceloraşi reguli, indiferent de naţionalitatea

participanţilor la procedura de atribuire a contractului de concesiune, cu respectarea condiţiilor prevăzute în

acordurile şi convenţiile la care România este parte;

libera concurenţă - asigurarea de către autoritatea publică a condiţiilor pentru ca orice participant la procedura

de atribuire să aibă dreptul de a deveni concesionar în condiţiile legii, ale convenţiilor şi acordurilor internaţionale la care

România este parte.

3.3.5. Încheierea contractului:

încheierea contractului de concesiune se face în termen de 20 de zile calendaristice de la data

împlinirii termenului prevăzut de lege pentru informarea participanţilor, sub sancţiunea plăţii de daune-interese

de către partea în culpă;

refuzul ofertantului declarat câştigător de a încheia contractul de concesiune poate atrage după

sine plata daunelor-interese. Procedura de atribuire se anulează, urmând a fi reluată.

3.3.6. Părţile contractului de concesiune de bunuri proprietate publică:

Concedentul:

în numele statului: ministerele sau alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale,

pentru bunurile proprietate publică a statului;

în numele judetului, mun. Bucureşti, oraşului sau comunei: consiliile judetene, Consiliul General al Mun.

Bucureşti, consiliile locale sau instituţiile publice de interes local, pentru bunurile proprietate publică a judeţului,

oraşului sau comunei.

Concesionarul:

orice persoană fizică sau juridică, română sau străină ( se subînţelege că este vorba despre persoane

de drept privat – subl.ns.).

3.3.7. Obiectul contractului:

obiectul (derivat) al contractului îl reprezintă bunurile care sunt proprietate publică a statului sau a

unităţilor administrativ-teritoriale, potrivit Constituţiei şi reglementărilor legale privind proprietatea publică;

redevenţa obţinută prin concesionare se face venit la bugetul de stat sau la bugetele locale, după

caz;

modul de calcul şi de plată a redevenţei se stabileşte de către ministerele de resort sau de alte organe

de specialitate ale administraţiei publice centrale ori de către autorităţile administraţiei publice locale.

3.3.8. Durata concesiunii:

este de maximum 49 de ani de la data semnării contractului;

se stabileşte în concret de către concedent, pe baza studiului de oportunitate;

68

contractul de concesiune poate fi prelungit pentru o perioadă egală cu cel mult jumătate din durata

sa iniţială, prin simplul acord de voinţă al părtilor.

3.3.9. Clauze specifice:

contractul va cuprinde clauzele prevăzute în caietul de sarcini şi clauzele convenite de părţile

contractante, în completarea celor din caietul de sarcini, fără ca ultimele să poată contraveni obiectivelor

concesiunii;

contractul de concesiune va menţiona obligatoriu interdicţia pentru concesionar de a

subconcesiona, cu excepţia cazurilor prevăzute expres de ordonanţă;

contractul va cuprinde şi clauze contractuale referitoare la împărţirea responsabilităţilor de mediu

între părţi;

trebuie precizate în mod distinct categoriile de bunuri ce vor fi utilizate de concesionar în derularea

concesiunii, respectiv: bunurile de retur (revin de plin drept, gratuit şi libere de orice sarcini concedentului la

încetarea contractului de concesiune; sunt bunuri de retur bunurile care au făcut obiectul concesiunii), respectiv

bunurile proprii (la încetarea contractului de concesiune rămân în proprietatea concesionarului; sunt bunuri proprii

bunurile care au aparţinut concesionarului şi au fost utilizate de către acesta pe durata concesiunii).

3.3.10. Subconcesionarea:

Ca regulă – subconcesionarea nu este permisă.

Ca excepţie:

companiile naţionale, societăţile naţionale sau societăţile comerciale care pot beneficia de

atribuirea directă a contractului de concesiune pot subconcesiona bunurile proprietate publică;

studiul de oportunitate al subconcesionării se aprobă de către persoanele care, potrivit art. 5 din

ordonanţă, au calitatea de concedent în contractul de concesiune;

subconcesionarea se aprobă, pe baza studiului de oportunitate, prin hotărâre a Guvernului, a consiliilor locale,

judeţene sau a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, după caz;

subconcesionarea poate fi aprobată şi prin hotărârea de aprobare a concesiunii;

regimul juridic al subconcesionării este cel instituit de prezenta ordonanţă de urgenţă pentru concesionare, iar

redevenţa obţinută prin subconcesionare se face venit la bugetul companiilor naţionale, societăţilor naţionale sau

societăţilor comerciale care au subconcesionat bunurile aparţinând proprietăţii publice;

sumele reprezentând redevenţa sunt utilizate numai pentru întreţinerea, repararea, reabilitarea,

modernizarea şi/sau dezvoltarea bunurilor proprietate publică care au făcut obiectul concesionării şi nu pot fi

recuperate prin amortizare conform prevederilor legale în vigoare.

3.3.11. Modificarea contractului de concesiune:

modificarea părţii convenţionale se poate face, potrivit dreptului comun, prin acordul de voinţă al

părţilor;

modificarea părţii reglementare se poate face prin manifestarea de voinţă unilaterală a

concedentului, cu notificarea prealabilă a concesionarului, pentru motive excepţionale legate de interesul

naţional sau local, după caz;

dacă modificarea unilaterală a contractului îi aduce un prejudiciu, concesionarul are dreptul să

primească, fără întârziere, o justă despăgubire, stabilită de părţi sau, în caz de dezacord, de instanţa de

judecată;

dezacordul părţilor nu poate, în nici un caz, să permită concesionarului să se sustragă obligaţiilor sale

contractuale.

3.3.12. Echilibrul financiar al contraprestaţiilor:

69

relaţiile contractuale dintre concedent şi concesionar se bazează pe principiul echilibrului financiar al

concesiunii, respectiv pe realizarea unei posibile egalităţi între avantajele care îi sunt acordate concesionarului şi

sarcinile care îi sunt impuse;

concesionarul nu va fi obligat să suporte creşterea sarcinilor legate de execuţia obligaţiilor sale, în cazul

în care această creştere rezultă în urma unei măsuri dispuse de o autoritate publică, unui caz de forţă majoră

sau a unui caz fortuit.

S-a arătat că obligaţia concesionarului de a realiza, în mod direct, obiectul concesiunii, este o obligaţie

continuă, ceea ce duce la concluzia imposibilităţii de renunţare la concesiune, de către concesionar, fără

acordul concedentului, oricât de împovărătoare ar fi devenit obligaţiile asumate (A. Iorgovan, op.cit., 2005,

p.241).

Această concluzie, care poate părea mult prea severă pentru concesionar, dar este în acord cu

necesitatea protejării interesului public (salvgardarea, de regulă, a unui serviciu public), rezultă şi din cuprinsul

art.57 din ordonanţă, referitoare la modalităţile de încetare a concesiunii, text în care nu este prevăzută şi

posibilitatea denunţării unilaterale de către concesionar, pe motivul eventualei „destabilizări” a echilibrului

financiar al contraprestaţiilor.

3.3.13. Încetarea contractului de concesiune:

Regula:

la expirarea duratei stabilite în contractul de concesiune.

Pe cale de excepţie, poate înceta înainte de termen:

în cazul în care interesul naţional sau local o impune, prin denunţarea unilaterală de către

concedent, cu plata unei despăgubiri juste şi prealabile în sarcina acestuia, în caz de dezacord fiind

competentă instanţa de judecată;

în cazul nerespectării obligaţiilor contractuale de către concesionar, prin reziliere de către

concedent, cu plata unei despăgubiri în sarcina concesionarului;

în cazul nerespectării obligaţiilor contractuale de către concedent, prin reziliere de către

concesionar, cu plata unei despăgubiri în sarcina concedentului;

la dispariţia, dintr-o cauză de forţă majoră, a bunului concesionat sau în cazul imposibilităţii

obiective a concesionarului de a-l exploata, prin renunţare, fără plata unei despăgubiri.

La încetarea contractului de concesiune concesionarul este obligat să restituie, în deplină proprietate,

liber de orice sarcină, bunul concesionat.

3.3.14. Măsuri asigurătorii:

concesionarul are obligaţia ca în termen de cel mult 90 de zile de la data semnării contractului de

concesiune să depună, cu titlu de garanţie, o sumă fixă reprezentând o cotă-parte din suma obligaţiei de

plată către concedent, stabilită de acesta şi datorată pentru primul an de exploatare;

din această sumă sunt reţinute, dacă este cazul, penalităţile şi alte sume datorate concedentului de

către concesionar, în baza contractului de concesiune;

concesionarul poate constitui drept garanţie şi titluri de credit, asupra cărora se va institui garanţie

reală mobiliară, cu acordul concedentului.

3.3.15. Dreptul de control:

concedentul are dreptul să verifice, în perioada derulării contractului de concesiune, modul în care se

respectă condiţiile şi clauzele acestuia de către concesionar;

persoana care consideră că un contract a fost calificat drept contract de concesiune de bunuri proprietate

publică, cu nerespectarea prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006, poate solicita punctul de

vedere al Autorităţii Naţionale pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice;

ministerele de resort şi Ministerul Finanţelor Publice, prin structurile cu atribuţii specifice de control, realizează

70

verificarea concesiunilor de bunuri proprietate publică de interes naţional, iar Direcţia generală de administrare a

marilor contribuabili, direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene şi a municipiului Bucureşti realizează verificarea

concesiunilor de bunuri proprietate publică de interes local, urmărind în special respectarea dispoziţiilor referitoare la:

aplicarea hotărârii de concesionare, publicitate, documentaţia de atribuire, aplicarea procedurii de atribuire a

contractului de concesiune, dosarul concesiunii, îndeplinirea obligaţiilor contractuale de către concedent şi

concesionar.

3.3.16. Publicitatea contractului de concesiune:

contractele de concesiune a terenurilor de orice natură vor fi înregistrate de către concesionar în

registrele de publicitate imobiliară sau în cartea funciară;

concedentul are obligaţia întocmirii unui dosar al fiecărei concesiuni atribuite, cu caracter de

document public.

3.3.17.. Soluţionarea litigiilor:

Potrivit art. 66 din O.U.G. nr. 54/2006:

Soluţionarea litigiilor apărute în legătură cu atribuirea, încheierea, executarea, modificarea şi încetarea

contractului de concesiune, precum şi a celor privind acordarea de despăgubiri se realizează potrivit prevederilor Legii

contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare;

Acţiunea în justiţie se introduce la secţia de contencios administrativ a tribunalului în a cărui jurisdicţie se află

sediul autorităţii contractante. Împotriva hotărârii tribunalului se poate declara recurs la secţia de contencios

administrativ a curţii de apel.

Aceste reglementări trebuie raportate la dispoziţiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ,

conform căreia:

Sunt asimilate actelor administrative şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect

punerea în valoare a bunurilor proprietate publică (art.2 alin.1 lit.c);

Plângerea prealabilă administrativă, în cazul acţiunilor care au ca obiect contractele administrative,

are semnificaţia concilierii în cazul litigiilor comerciale, dispoziţiile din Codul de procedură civilă fiind aplicabile

în mod corespunzător (art.7 alin.6);

Atunci când obiectul acţiunii în contencios administrativ îl formează un contract administrativ, în

funcţie de starea de fapt, instanţa poate (art.18 alin.4):

a) dispune anularea acestuia, în tot sau în parte;

b) obliga autoritatea publică să încheie contractul la care reclamantul este îndrituit;

c) impune uneia dintre părti îndeplinirea unei anumite obligaţii;

d) suplini consimţământul unei părţi, când interesul public o cere;

e) obliga la plata unor despăgubiri pentru daunele materiale şi morale.

Instanţa de contencios administrativ este competentă să soluţioneze şi litigiile care apar în fazele

premergătoare încheierii unui contract administrativ, precum şi orice litigii legate de încheierea, modificarea,

interpretarea, executarea şi încetarea contractului administrativ (art.8 alin.2 din Legea contenciosului

administrativ).

În ceea ce priveşte modul general în care judecătorul „administrativ” va analiza litigiul privind contractul

de concesiune, tot Legea contenciosului subliniază un principiu extrem de important, aplicabil, de

altfel, pentru toate cauzele având ca obiect contracte administrative, anume regula după care

principiul libertăţii contractuale este subordonat principiului priorităţii interesului public (art.8 alin.3).

Acest aspect demonstrează natura juridică şi regimul juridic specifice ale contractului de concesiune, în

special, şi ale contractelor administrative, în general, fapt care justifică şi tratarea lor în mod separat de

celelalte contracte încheiate sub imperiul exclusiv al dreptului privat.

Procedura arbitrajului nu este admisibilă, întrucât în cazul contractelor administrative

competenţa de soluţionare a litigiilor aparţine exclusiv instanţei de contencios administrativ.

71

Din acest motiv, clauza din modelul de contract prezentat în Anexa 6 a H.G. nr. 168/2007, conform

căreia „Pentru soluţionarea eventualelor litigii, părţile pot stipula în contractul de concesiune clauze

compromisorii”, este nelegală şi lovită de nulitate, neputând fi luată în considerare.

4. Serviciul public.

4.1. Concepţia clasică asupra noţiunii de „serviciu public”.

Definiţii propuse în doctrina interbelică:

Paul Negulescu – „creaţiune a Statului, judeţului sau comunei, pusă la dispoziţiunea publicului în

scop de a satisface, în mod regulat şi continuu, nevoi cu caracter general, cărora iniţiativa privată nu ar putea

să le dea decât o satisfacţie incomplectă şi intermitentă” (P. Negulescu, op.cit., 1925, p.217-218);

Marin Văraru: - „orice activitate, creiată, pentru satisfacerea unor interese colective care se

realizează după procedura specială a dreptului public, la nevoe cu concursul forţei publice” (M. Văraru, op.cit.,

1928, p.94);

Anibal Teodorescu – „serviciul înfiinţat şi organizat de către stat sau subîmpărţirile sale

administrative, pentru îndeplinirea atribuţiilor lor executive” (A. Teodorescu, Tratat de drept administrativ, vol.I,

op.cit., p.256);

Erast Diti Tarangul – „orice activitate a autorităţilor publice pentru satisfacerea unei nevoi de interes

general, care este atât de importantă, încât trebuie să funcţioneze în mod regulat şi continuu” (E.D. Tarangul,

op.cit., p.15)

Caracteristici ale „serviciului public”, în viziunea clasică:

conform teoriei clasice, serviciul public trasează „frontierele” dreptului administrativ, precum şi ale

competenţei instanţelor de contencios administrativ;

deşi există dificultăţi la nivel doctrinar cu privire la criteriile care pot duce la identificarea domeniilor de

interes public, se apreciază că există trei servicii publice esenţiale în orice stat: justiţia; siguranţa,

ordinea şi liniştea internă; apărarea naţională;

numărul serviciilor publice este direct proporţional cu gradul de civilizaţie şi invers proporţional cu

iniţiativa particulară;

statul poate organiza servicii publice cu titlu de monopol (poştă, poliţie, căi ferate etc.) şi servicii fără

titlu de monopol (învăţământ, teatre etc.);

serviciile publice pot fi recunoscute şi înfiinţate numai prin lege.

(A.Iorgovan, op.cit., 2005, p. 180-182).

4.2. Dispoziţii constituţionale relevante.

Regăsim mai multe categorii de prevederi aplicabile serviciilor publice:

a. dispoziţii care consacră principii generale, care stau la baza funcţionării oricărei

autorităţi/instituţii publice: egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi discriminări (art.16

alin.1); nimeni nu este mai presus de lege (art.16 alin.2); egalitatea în drepturi, fără discrim inare (art.4 alin.2);

obligaţia autorităţilor publice de a respecta şi a ocroti viaţa intimă, familială şi privată (art.26 alin.1) ş.a.;

b. reglementarea principiilor de organizare şi funcţionare a administraţiei publice şi a

serviciilor publice: „Administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile

descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice” (art.120 alin.1);

c. consacrarea autorităţilor publice implicate în prestarea sau conducerea de servicii publice:

72

„Consiliul judeţean este autoritatea administraţiei publice pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale şi

orăşeneşti, în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean.” (art.122 alin.1); „Prefectul este

reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale

celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ - teritoriale”; (art.122 alin.1);

d. consacrarea serviciilor publice implicate în satisfacerea şi exercitarea drepturilor, libertăţilor

fundamentale şi îndatoririlor fundamentale, conform Titlului II din Constituţie: sistemul (serviciul) de

învăţământ (art.32); serviciul public de asistenţă socială (art.34); serviciile publice de radio şi televiziune

(art.31); sistemul sanitar (art.34); serviciile de asigurarea a liberei circulaţii (art.25) etc.

(V.Vedinaş, op.cit., 2007, p. 227-228; A.Iorgovan, op.cit., 2005, p.185-186).

De asemenea, există numeroase acte normative speciale care reglementează organizarea şi

funcţionarea serviciilor publice, în cele mai diverse domenii (de exemplu: Legea învăţământului nr. 84/1995;

Legea serviciilor comunitare de utilităţi publice nr.51/2006; Legea serviciului public de alimentare cu energie

termică nr.325/2006; Legea serviciului de alimentare cu apă şi de canalizare nr.241/2006; Legea serviciului

de iluminat public nr.230/2006; Legea serviciului de salubrizare a localităţilor etc.).

4.3. Definiţia şi trăsăturile serviciului public, în doctrina actuală.

a) Doctrina franceză:

În general, autorii francezi se opresc la următoarea definiţie a serviciului public: „activitate de interes

general, efectuată fie de către o persoană publică, fie de către o persoană privată aflată sub controlul

unei persoane publice, şi care este supusă unui regim juridic particular” (Jacqueline Morand Deviller,

Cours de droit administratif, 8e edition, Montchrestien, 2003, p.467).

Trăsături enunţate:

serviciul public reprezintă noţiunea „cea mai complexă, schimbătoare, controversată şi esenţială a

dreptului administrativ”;

alături de „poliţie”, serviciul public reprezintă o formă de activitate a administraţiei publice,

caracterizată prin sarcina de „prestare” în favoarea uzagerilor;

satisfacerea interesului public reprezintă criteriul de bază care justifică înfiinţarea unui serviciu public,

o asemenea decizie a unei autorităţi publice fiind chiar supusă controlului de legalitate exercitat de

judecătorul administrativ;

gestionarea (prestarea) serviciului public se poate partaja între o autoritate publică şi o persoană de

drept privat, rămânând, însă, întotdeauna, un drept de control exercitat de reprezentanţii puterii

publice;

regimul juridic în care se prestează serviciul public este unul exorbitant, de drept public, indiferent de

natura prestatorului, tocmai pentru a se asigura atingerea obiectivului final: satisfacerea interesului

general.

(Jacqueline Morand Deviller, op.cit., 2003, p. 467-470).

b) Doctrina română:

Definiţii propuse:

- „Serviciul public este forma acţiunii administrative prin care o persoană publică îşi asumă satisfacerea

unei nevoi de interes general” (A.Iorgovan, op.cit., 2005, p.184);

73

- În sens organic, serviciul public reprezintă „ansamblul de agenţi şi mijloace, pe care o persoană

publică sau un agent privat autorizat de o persoană publică le afectează realizării unei nevoi de interes

public”; în sens funcţional, reprezintă „activitatea de interes general, realizată de administraţie, care are ca

misiune satisfacerea unui interes general” (V.Vedinaş, op.cit., 2007, p.226).

Trăsăturile actuale ale serviciului public:

scopul serviciului public este satisfacerea interesului public;

realizarea serviciului public se poate face de agenţi publici („stabilimentele publice”) sau de agenţi

privaţi autorizaţi de puterea publică şi aflaţi sub controlul permanent al acesteia („stabilimentele de

utilitate publică”);

prestarea serviciului public trebuie să fie continuă (principiul continuităţii), pentru a nu se aduce grave

tulburări în viaţa colectivităţii;

egalitatea uzagerilor în faţa serviciului public, fără privilegii şi fără discriminări (denumit şi principiul

echităţii);

adaptabilitatea serviciului public, în raport de evoluţia societăţii şi de nevoile reale ale acesteia;

serviciul public poate fi prestat într-un regim exclusiv de drept administrativ, atunci când este în

sarcina unui subiect de drept public, respectiv într-un regim juridic mixt (drept administrativ,

predominant, completat cu normele dreptului privat), dacă este gestionat de către o persoană de

drept privat, autorizată de o autoritate publică;

litigiile privind modul de prestare a unui serviciu public sunt de competenţa instanţei de contencios

administrativ, după cum prevede, de altfel, şi Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ (art.2

lit.c).

(A.Iorgovan, op.cit., 2005, p.187; V.Vedinaş, op.cit., 2007, p. 228-229; Jacqueline Morand Deviller, op.cit.,

2003, p.485-512).

4.2. Clasificarea serviciilor publice.

a. După forma de realizare:

servicii publice realizate în regim de monopol de stat;

servicii publice care pot fi realizate şi de agenţi privaţi autorizaţi.

b. După gradul de interes pentru colectivitate:

servicii publice de interes naţional;

servicii publice de interes judeţean/local.

c. După natura serviciului public prestat:

servicii publice administrative;

servicii publice industriale şi comerciale;

servicii publice sociale;

servicii publice culturale;

servicii publice religioase;

servicii publice de agrement.

(A.Iorgovan, op.cit., 2005, p.187-188; V.Vedinaş, op.cit., p.229).

74



Bucureşti, 1943;


APOSTOL TOFAN DANA, Drept administrativ, vol. II, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010;

AVRAM IULIAN, Contractele de concesiune, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003;


român şi în dreptul francez, Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 337-377;

DELEANU ION, Observaţii privind procedura de rezolvare a diferendelor juridice în legătură cu atribuirea

contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de

concesiune de servicii, în Dreptul nr. 3/2008, p. 42-54;

GHERGHINA SIMONA, SEBENI ALADAR, Efectele şi încetarea contractului de concesiune, în Dreptul nr. 11/1999,

p. 3-22;

GIURGIU LIVIU, Reglementări actuale privind unele servicii publice comunitare, în Curierul Judiciar

nt.5/2008, p.43-53;


178-188, p. 221-248;

IORGOVAN ANTONIE, VIŞAN LILIANA, CIOBANU ALEXANDRU-SORIN, PASĂRE DIANA IULIANA,

Legea contenciosului administrativ (cu modificările şi completările la zi) – Comentariu şi jurisprudenţă,

Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 68-78, p. 94 -100, p. 188-189, p. 313-315;

MÂNDREANU ST. ILIE, Concesiunile asupra domeniului public. Natura lor juridică, Tipografia Remus Cioflec,

Bucureşti, 1943;

MORAND-DEVILLER JACQUELINE, Cours de droit administratif, 8e

edition, Montchrestien, 2003, p.

461-544;

NEGULESCU PAUL, Tratat de drept administrativ. Principii generale,vol. I, ediţia a IV-a, Institutul de Arte

Grafice „E. Marvan”, Bucureşti, 1934, p. 154-169;

NEGULESCU PAUL, Tratat de drept administrativ. Principii generale, ediţia a III-a, Institutul de Arte

Grafice „E. Marvan”, Bucureşti, 1925, p. 215-252 ;



OROVEANU MIHAI, Teoria generală a serviciului public, în Studii de drept românesc, serie nouă, nr. ,

nr.3/1994, p. 219-226;

OROVEANU MIHAI, Concesiunea serviciului public, în Studii de drept românesc, serie nouă, nr.2/1995,

p. 157-164;

PETRESCU RODICA NARCISA, Drept administrativ, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2004, p. 32-38, p.

344-346;

PETRESCU RODICA NARCISA, Impactul adoptării O.U.G. nr. 34/2006 asupra contractului de

parteneriat public-privat, în Revista de drept public nr. 1/2007, p. 96-104;

POP LIVIU, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Lumina Lex, Bucureşti, 2001.p. 87-93;

RARINCESCU CONSTANTIN, Teoria serviciului public, Curs predat la doctoratul juridic, nerevăzut,


SEBENI ALADAR, Noţiunea contractului de concesiune şi încheierea acestuia, în Dreptul nr. 8/1999, p.

3-20;

STOICA VALERIU, Drept civil – Drepturile reale principale I, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 446-

456;


p. 15 şi urm., p. 385-397, p. 411-445;

VĂRARU MARIN, Tratat de drept administrativ român, Editura Librăriei Socec&Co., Bucureşti, 1928,

p.89-107;

VERMEULEN JEAN, Contractul de concesiune de serviciu public, Editura Scrisul Românesc, Craiova,

1930;

75


Bucureşti, 2002, p. 497-510;


Bucureşti, 2007,p.208-216, p.226-


Constituţia României, republicată (M. Of. nr. 767/31.10.2003) – art. 44,136;

Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia (M. Of. nr. 448 din

24/11/1998), cu modificările şi completările ulterioare;




completările;

Legea serviciilor comunitare de utilităţi publice nr.51/2006 (M.Of. nr. 254 din 21.03.2006), cu

modificările şi completările ulterioare:

O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de

lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii (M.Of. nr. 418 din 15/05/2006), aprobată cu

modificări prin Legea nr. 337/2006, cu modificările şi completările ulterioare;

O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică

(M. Of. nr. 569/30.06.2006) aprobată cu modificări prin Legea nr.22/2007;

H.G. nr. 71/2007 pentru aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor referitoare la atribuirea

contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii prevăzute în

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a

contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii (M. Of. nr.

98/08.02.2007);

H.G. nr.168/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a

Guvernului nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică (Monitorul

Oficial nr. 146 din 28 februarie 2007).

76

CAPITOLUL 8

RĂSPUNDEREA ÎN DREPTUL ADMINISTRATIV.

PRECIZĂRI GENERALE. RĂSPUNDEREA ADMINISTRATIV

DISCIPLINARĂ

5. Noţiuni introductive.

6. Constrângerea administrativă.

7. Subiectele răspunderii administrative şi formele acesteia.

8. Răspunderea administrativ-disciplinară.

1. Noţiuni introductive.

Plecând de la premisa că norma de drept reglementează o anumită conduită, noţiunile de răspundere şi

responsabilitate sunt strâns legate de modul în care destinatarii acestei norme înţeleg sau nu să se conformeze

regulilor de conduită stabilite de puterea publică.

Pentru aceste considerente, s-a exprimat în doctrină opinia că cele două noţiuni nu sunt identice

(Verginia Vedinaş, Drept administrativ şi instituţii politico-administrative - Manual practic, Lumina Lex,


Astfel:

Cât timp un subiect de drept are o conduită conformă sistemului de valori al societăţii, el este

responsabil;

Când subiectul de drept deviază de la sistemul de valori instituit de societate, acesta devine

răspunzător.

Aşadar, răspunderea intervine atunci când încetează responsabilitatea, adică „pe tărâmul răului

înfăptuit.”

Doctrina interbelică nu a fundamentat o asemenea distincţie, autorii de la acea vreme analizând

problema „responsabilităţii” în dreptul administrativ, în special a responsabilităţii puterii publice şi a agenţilor

săi pentru prejudiciile cauzate prin acte şi fapte nelegale.

Noţiunea de „poliţie administrativă” - nu se confundă cu organul competent să asigure ordinea şi

liniştea publică, ci evocă acea prerogativă a puterii publice prin care aceasta reuşeşte să menţină ordinea publică,

să garanteze securitatea persoanelor şi a bunurilor.

Executarea silită = intervenţia în forţă, manu militari, a puterii publice, în vederea înfrângerii

rezistenţei unui subiect de drept care nu se conformează de bună-voie anumitor obligaţii.

Se recurge la executare silită:

- Când subiectul de drept se împotriveşte şi nu execută de bună-voie obligaţiile ce îi revin în cadrul unor

raporturi de drept administrativ, indiferent dacă s-a comis o faptă antisocială sau nu;

- Când subiectele de drept nu execută de bună-voie decizii obligatorii luate de diferite autorităţi publice, de

regulă cu atribuţii jurisdicţionale.

2. Constrângerea administrativă.

2.1. Elementele raportului răspundere – constrângere:

A. Cauze:

Răspunderea este atrasă de săvârşirea unei fapte antisociale, pe când constrângerea intervine şi în

77

absenţa comiterii unui ilicit;

Există unele forme de constrângere care intervin tocmai pentru a se preveni comiterea unei fapte

ilicite (de exemplu, măsurile de poliţie administrativă privind instituirea carantinei, internarea bolnavilor psihic

etc.).

B. Scop:

Răspunderea – intervine numai pentru comiterea unei fapte ilicite şi urmăreşte:

- La nivel social – restabilirea ordinii de drept, a ordinii normative;

- La nivelul individului-autor – exprimarea dezacordului societăţii faţă de comportamentul ilicit, printr-o

reacţie negativă a autorităţilor sociale;

- Prevenirea comiterii pe viitor a unor noi fapte antisociale.

Scopul constrângerii:

- Menţinerea neafectată a ordinii de drept – în ipoteza absenţei unei fapte ilicite;

- Restabilirea ordinii de drept – dacă a fost comisă o faptă ilicită;

- Realizarea unui rol preventiv.

(V. Vedinaş, op. cit., 2007, p.233.)

- De asemenea, se mai admite şi o funcţie de autoreglare a sistemului (subsistemului) social.

(A. Iorgovan, op. cit., 2005, p. 341.)

C. Mod de acţiune:

Răspunderea se obiectivează prin acţiuni de constrângere;

Constrângerea nu presupune întotdeauna existenţa unei forme de răspundere.

2.2. Definiţia şi trăsăturile constrângerii administrative:

A. Definiţie:

Constrângerea administrativă = „totalitatea măsurilor dispuse de organele administraţiei publice, în

temeiul legii şi cu folosirea puterii publice, în scopul de a realiza prevenirea săvârşirii de fapte antisociale,

sancţionarea comiterii unor asemenea fapte, apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, executarea

obligaţiilor acestora sau punerea în executare a unor obligaţii dispuse de autorităţi publice din sfera celor trei

clasice puteri sau din afara acestei sfere.” (V.Vedinaş, op. cit., 2007, p. 234).

Orice măsură cu caracter sancţionatoriu dispusă de un organ al administraţiei publice este, implicit, şi o formă

de manifestare a constrângerii administrative, dar nu orice sancţiune de drept administrativ, adică orice măsură de

poliţie administrativă, este şi o formă de concretizare a răspunderii specifice dreptului administrativ (A.Iorgovan, op.

cit., 2005, p. 342).

B. Trăsăturile constrângerii administrative:

Reprezintă un ansamblu de măsuri luate de administraţia publică, care se pot concretiza în acte

juridice, operaţiuni administrative sau fapte materiale;

Caracterul legal al măsurilor de mai-sus;

Se bazează pe puterea publică;

Scopul măsurilor de constrângere administrativă poate consta în:

prevenirea săvârşirii unor fapte ilicite;

sancţionarea autorului unei fapte ilicite;

apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor;

asigurarea executării unor obligaţii;

punerea în executare a unor decizii emise de diferite autorităţi.

78

2.3. Clasificarea măsurilor de constrângere administrativă:

a. În funcţie de scopul lor:

Măsuri fără caracter sancţionator - intervin pentru a preveni comiterea unor fapte ilicite (de exemplu:

tratamentul medical obligatoriu, instituirea carantinei etc.);

Măsuri cu caracter sancţionator – intervin în ipoteza comiterii unor fapte antisociale (de exemplu:

amenzi, anulări de acte etc.);

Măsuri de executare silită – intervin atunci când cele din primele două categorii nu sunt îndeplinite de

bună voie (de exemplu: reţinerea şi conducerea la sediul poliţiei a unei persoane care a comis o

contravenţie).

b. În funcţie de obiectul măsurii:

Cu privire la bunuri (rechiziţii, confiscări etc.);

Cu privire la persoane (internarea obligatorie, reţinerea în vederea prelevării de probe biologice etc.);

Cu privire la acte juridice sau operaţiuni administrative (anulări, suspendări);

Cu privire la protecţia mediului înconjurător (obligarea proprietarilor la luarea unor măsuri de protejare a

terenurilor, pădurilor etc.);

Cu caracter mixt.

c. În funcţie de organul care le dispune:

Măsuri dispuse exclusiv de organe administrative;

Măsuri dispuse de organe administrative împreună cu alte organe de stat, cu structuri nestatale sau

cu sprijinul cetăţenilor.

d. În funcţie de regimul juridic aplicabil:

Măsuri aplicate într-un regim exclusiv de drept administrativ;

Măsuri aplicate într-un regim juridic mixt.

(A. Iorgovan, op.cit., 2005, p. 350- 354; V. Vedinaş, op. cit., 2007, p. 234-235)

3. Subiectele răspunderii administrative şi formele acesteia.

A. Subiectele:

Subiectul activ al faptei = subiectul pasiv în procesul tragerii la răspundere – este autorul faptei

ilicite, persoană fizică sau juridică;

Subiectul pasiv al faptei = subiectul activ în procesul tragerii la răspundere - este autoritatea

publică faţă de care se răsfrâng consecinţele faptei şi în a cărei competenţă intră tragerea la răspundere a

făptuitorului.

B. Formele răspunderii administrative:

Răspunderea administrativă intervine atunci când se comite „ilicitul administrativ”, adică atunci când sunt

încălcate dispoziţii imperative care reglementează raporturile juridice de drept administrativ.

Categorii:

Răspunderea administrativ - disciplinară: intervine pentru ipoteza comiterii ilicitului administrativ

propriu-zis, acesta fiind denumit, de regulă, „abatere disciplinară” şi fiind incident, în special, în materia

funcţiei publice.

Răspunderea administrativ- contravenţională: intervine atunci când se comit fapte ilicite calificate de

legislaţia în vigoare drept „contravenţii”;

Răspunderea administrativ- patrimonială: intervine atunci când autorităţile publice produc prejudicii

materiale şi/sau morale prin activitatea lor nelegală, pe care vor fi obligate să le „repare” prin plata unor

despăgubiri.

79

4. Răspunderea administrativ-disciplinară.

1.1 Noţiune şi definiţie:

Reprezintă acea formă a răspunderii administrative care intervine în ipoteza ilicitului administrativ

denumit generic „abatere disciplinară”.

Sancţiunile sunt diversificate atât ca denumire (amenzi, avertisment, retragerea cuvântului, excludere

temporară, suspendări, retrogradări din funcţie, destituire etc), cât şi ca regim juridic, neexistând o lege-cadru

în această materie (A. Iorgovan, op. cit., 2005, p. 365-367).

Această formă a răspunderii este regăsită în materia funcţiei publice, dar şi atunci când se comit „abateri”

de la exercitarea atribuţiilor legale de către demnitarii publici din administraţia de stat sau de către aleşii locali.

Acelaşi tip de răspundere se antrenează şi în ipoteza nesocotirii altor obligaţii legale decât cele specifice

funcţionarilor publici, conţinute în raporturi administrative de subordonare sau de conformare; practic, prin

eliminare, orice formă de răspundere declanşată în cadrul raporturilor de drept administrativ, care nu este

reglementată de acte normative contravenţionale, intră sub incidenţa răspunderii administrativ-disciplinare

clasice.

Aşadar, sintagma „răspundere disciplinară” nu evocă doar încălcarea unor norme de conduită referitoare la

exercitarea atribuţiilor de serviciu de către funcţionari publici, demnitari sau aleşi locali („personalul administrativ”, în

general), ci ea vizează multiple „abateri” de la „disciplina” socială creionată de normele dreptului administrativ.

De principiu, „abaterile disciplinare” prezintă un pericol social mai redus decât cel al „abaterilor

contravenţionale”.

Răspunderea administrativ-disciplinară nu trebuie confundată cu răspunderea disciplinară din

dreptul muncii, specifică salariatului şi reglementată în cadrul Codului Muncii (art. 263-268 din Legea nr.

52/2003, cu modificările şi completările ulterioare).

Definiţia răspunderii administrativ-disciplinare = situaţia juridică prin care se concretizează

raportul sancţionator, fără caracter contravenţional, stabilit între subiectul activ al faptei (autorul

abaterii disciplinare) şi subiectul activ al răspunderii (autoritatea care aplică sancţiunea), în cazul

săvârşirii cu vinovăţie de către primul a unei abateri disiciplinare.

(A. Iorgovan, op. cit., 2005, p. 361; V. Vedinaş, op. cit., 2007, p. 238)

Trăsături:

reprezintă o situaţie juridică, adică un complex de drepturi şi obligaţii corelative;

fapta ilicită poate fi reprezentată de încălcarea unei norme de drept administrativ sau, pe cale de

excepţie, de încălcarea unei norme de drept penal care nu prezintă gradul de pericol social concret al unei

infracţiuni (art. 181 Cod penal);

reprezintă conţinutul unui raport juridic sancţionator, fără caracter contravenţional;

subiectul activ al răspunderii disciplinare este autoritatea publică în a cărei competenţă intră

sancţionarea faptei ilicite, iar subiectul pasiv îl constituie autorul abaterii disciplinare;

subiectul pasiv al răspunderii poate fi, după caz, un organ administrativ, un funcţionar public, o

structură nestatală sau o persoană fizică care nu deţine o funcţie publică;

angajarea răspunderii este condiţionată de existenţa vinovăţiei;

sancţiunile specifice nu sunt privative de libertate.

(A. Iorgovan, op. cit., 2005, p. 364-365.)

Din modul de reglementare rezultă că şi răspunderea administrativ-disciplinară se întemeiază pe

principiul legalităţii, în sensul că nu va constitui abatere disciplinară decât acea faptă prevăzută ca atare în

lege şi, pe de altă parte, nu se va putea angaja răspunderea decât în ipoteza vinovăţiei făptuitorului (în forma

culpei sau intenţiei, după caz).

4.2. Fundamente constituţionale ale răspunderii administrativ-disciplinare:

80

art. 73 lit. j) – „Categorii de legi”, include statutul funcţionarilor publici în categoria reglementărilor de

rang organic; în prezent este vorba de Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, cu


art. 95 – „Suspendarea din funcţie”, instituie posibilitatea sancţionării Preşedintelui României pentru

comiterea unor fapte grave de încălcare a Constituţiei, adică pentru „abateri de la disciplina naţională”;

art. 109 – „Răspunderea membrilor Guvernului” – instituie o formă de răspundere „disciplinară”

aplicabilă miniştrilor, prin suspendarea lor din funcţie de către Preşedintele României, în cazul începerii

urmăririi penale, respectiv al trimiterii în judecată, dispoziţii reluate şi de Legea nr. 115/1999 privind

responsabilitatea ministerială, cu modificările şi completările ulterioare.

4.3. Răspunderea administrativ - disciplinară reglementată de Legea nr. 188/1999 privind Statutul

funcţionarilor publici, republicată, şi H.G. nr. 1344/2007 privind normele de organizare şi funcţionare a

comisiilor de disciplină:.

Răspunderea disciplinară a funcţionarilor publici este reglementată în Capitolul 8 al legii, intitulat

„Sancţiunile disciplinare şi răspunderea funcţionarilor publici”.

Potrivit art. 77 alin.1 din lege – „Încălcarea cu vinovăţie de către funcţionarii publici a îndatoririlor

corespunzătoare funcţiei publice pe care o deţin şi a normelor de conduită profesională şi civică prevăzute de

lege constituie abatere disciplinară şi atrage răspunderea disciplinară a acestora”.

4.3.1. Abaterile disciplinare sunt enumerate în art. 77 alin. 2 şi constau în:

întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor;

neglijenţa repetată în rezolvarea lucrărilor;

absenţe nemotivate de la serviciu;

nerespectarea în mod repetat a programului de lucru;

intervenţiile sau stăruinţele pentru soluţionarea unor cereri în afara cadrului legal;

nerespectarea secretului profesional sau a confidenţialităţii lucrărilor cu acest caracter;

manifestări care aduc atingere prestigiului autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară

activitatea;

desfăşurarea în timpul programului de lucru a unor activităţi cu caracter politic;

refuzul de a îndeplini atribuţiile de serviciu;

încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri, incompatibilităţi, conflicte de interese şi

interdicţii stabilite prin lege pentru funcţionarii publici;

alte fapte prevăzute ca abateri disciplinare în actele normative din domeniul funcţiei publice şi a

funcţionarilor publici.

De asemenea, în Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici, republicată,

sunt reglementate în detaliu normele de conduită profesională a căror încălcare poate declanşa răspunderea

administrativ-disciplinară a celui vinovat.

Aceste norme „codificate” de conduită profesională pornesc de la o serie de principii fundamentale,

enumerate în art. 3 al Legii nr. 7/2004:

supremaţia Constituţiei şi a legii, principiu conform căruia funcţionarii publici au îndatorirea de a

respecta Constituţia şi legile ţării;

prioritatea interesului public, principiu conform căruia funcţionarii publici au îndatorirea de a

considera interesul public mai presus decât interesul personal, în exercitarea funcţiei publice;

asigurarea egalităţii de tratament a cetăţenilor în faţa autorităţilor şi instituţiilor publice, principiu

conform căruia funcţionarii publici au îndatorirea de a aplica acelaşi regim juridic în situaţii identice sau

similare;

profesionalismul, principiu conform căruia funcţionarii publici au obligaţia de a îndeplini atribuţiile de

serviciu cu responsabilitate, competenţă, eficienţă, corectitudine şi conştiinciozitate;

imparţialitatea şi independenţa, principiu conform căruia funcţionarii publici sunt obligaţi să aibă o

81

atitudine obiectivă, neutră faţă de orice interes politic, economic, religios sau de altă natură, în exercitarea

funcţiei publice;

integritatea morală, principiu conform căruia funcţionarilor publici le este interzis să solicite sau să

accepte, direct ori indirect, pentru ei sau pentru alţii, vreun avantaj ori beneficiu în considerarea funcţiei

publice pe care o deţin sau să abuzeze în vreun fel de această funcţie;

libertatea gândirii şi a exprimării, principiu conform căruia funcţionarii publici pot să-şi exprime şi

să-şi fundamenteze opiniile, cu respectarea ordinii de drept şi a bunelor moravuri;

cinstea şi corectitudinea, principiu conform căruia în exercitarea funcţiei publice şi în îndeplinirea

atribuţiilor de serviciu funcţionarii publici trebuie să fie de bună-credinţă;

deschiderea şi transparenţa, principiu conform căruia activităţile desfăşurate de funcţionarii publici

în exercitarea funcţiei lor sunt publice şi pot fi supuse monitorizării cetăţenilor.

Pornind de la aceste principii, Legea nr. 7/2004, republicată, instituie în Capitolul II – „Norme generale

de conduită profesională a funcţionarilor publici”, reguli de „comportament” referitoare la asigurarea unui

serviciu public de calitate (art.5); loialitatea fata de Constituţie şi lege (art. 6); loialitatea faţă de autorităţile şi

instituţiile publice (art.7); libertatea opiniilor (art.8); activitatea publică (art.9); activitatea politică (art.10);

folosirea imaginii (art.11); cadrul relaţiilor (art.12); conduita în cadrul relaţiilor internaţionale (art.13); interdicţia

privind acceptarea cadourilor, serviciilor şi avantajelor (art.14); participarea la procesul de luare a deciziilor

(art.15); obiectivitate în evaluare (art.16); folosirea prerogativelor de putere publică (art.17); utilizarea

resurselor publice (art.18); limitarea participării la achiziţii, concesionări sau închirieri (art.19).

4.3.2. Sancţiunile disciplinare instituite de lege (art.77 alin. 3) sunt:

mustrarea scrisă;

diminuarea drepturilor salariale cu 5-20% pe o perioadă de până la 3 luni;

suspendarea dreptului de avansare în gradele de salarizare sau, după caz, de promovare în funcţia

publică pe o perioadă de la 1 la 3 ani;

retrogradarea în treptele de salarizare sau retrogradarea în funcţia publică pe o perioadă de până la un

an;

4.3.3. Procedura angajării răspunderii disciplinare:

Se instituie o procedură prealabilă obligatorie, constând în cercetarea prealabilă a faptei săvârşite şi

audierea funcţionarului public, consemnată în scris, sub sancţiunea nulităţii.

Organul competent să cerceteze faptele sesizate ca abateri disciplinare şi să propună sancţiunea

aplicabilă funcţionarilor publici este comisia de disciplină, constituită în cadrul autorităţilor sau instituţiilor

publice, comisie care prezintă următoarele caracteristici:

are competenţa să cerceteze faptele sesizate ca abateri disciplinare şi să propună sancţiunea

aplicabilă funcţionarilor publici din autorităţile sau instituţiile publice respective;

în funcţie de numărul funcţionarilor publici din cadrul fiecărei autorităţi sau instituţii publice, comisia de

disciplină se poate constitui pentru o singură autoritate sau instituţie publică sau pentru mai multe;

din comisia de disciplină face parte şi un reprezentant al organizaţiei sindicale reprezentative sau,

după caz, un reprezentant desemnat prin votul majorităţii funcţionarilor publici pentru care este organizată

comisia de disciplină, în cazul în care sindicatul nu este reprezentativ sau funcţionarii publici nu sunt

organizaţi în sindicat;

în cazul unei comisii de disciplină comune pentru mai multe autorităţi sau instituţii publice, aceasta

va fi compusă dintr-un număr egal de reprezentanţi ai acestor autorităţi sau instituţii publice;

comisia de disciplină pentru înalţii funcţionari publici este compusă din 5 inalţi funcţionari publici,

numiti prin decizia primului-ministru, la propunerea ministrului internelor si reformei administrative.

În cazul în care fapta funcţionarului public a fost sesizată ca abatere disciplinară şi ca infracţiune,

procedura angajării răspunderii disciplinare se suspendă până la dispunerea neînceperii urmăririi penale,

82

scoaterii de sub urmărire penală ori încetării urmăririi penale sau până la data la care instanţa judecătorească

dispune achitarea sau încetarea procesului penal. (art.77 alin.6 din lege).

Conform art. 19 din H.G. nr. 1344/2007, activitatea comisiilor de disciplină are la bază următoarele

principii:

prezumţia de nevinovăţie - funcţionarul public este considerat nevinovat atât timp cât vinovăţia sa

nu a fost dovedită;

garantarea dreptului la apărare - se recunoaşte dreptul funcţionarului public de a fi audiat, de a

prezenta probe în apărarea sa şi de a fi asistat sau reprezentat în cursul procedurii de cercetare;

celeritatea procedurii, care presupune obligaţia comisiei de disciplină de a proceda fără întârziere la

soluţionarea cauzei, cu respectarea drepturilor persoanelor implicate şi a regulilor prevăzute de lege şi de

hotărâre;

contradictorialitatea - comisia de disciplină are obligaţia de a asigura persoanelor aflate pe poziţii

divergente posibilitatea de a se exprima cu privire la orice act sau fapt care are legătură cu abaterea

disciplinară pentru care a fost sesizată comisia de disciplină;

proporţionalitatea - trebuie respectat un raport corect între gravitatea abaterii disciplinare,

circumstanţele săvârşirii acesteia şi sancţiunea disciplinară propusă să fie aplicată;

legalitatea sancţiunii - comisia de disciplină nu poate propune decât sancţiunile disciplinare

prevăzute de lege;

unicitatea sancţiunii - pentru o abatere disciplinară nu se poate aplica decât o singură sancţiune

disciplinară.

obligativitatea opiniei - fiecare membru al comisiei de disciplină are obligaţia de a se pronunţa

pentru fiecare sesizare aflată pe rolul comisiei de disciplină.

Atribuţiile funcţionale ale comisiei de disciplină (art. 23 din H.G. nr. 1344/2007):

efectuează procedura de cercetare administrativă a faptei sesizate ca abatere disciplinară;

propune sancţiunea disciplinară aplicabilă sau, după caz, propune clasarea sesizării în condiţiile

prezentei hotărâri, cu votul majorităţii membrilor comisiei;

propune menţinerea sau anularea sancţiunii disciplinare a mustrării scrise, în cazul în care aceasta a

fost contestată la conducătorul autorităţii sau instituţiei publice.

Sesizarea comisiei de disciplină se poate face de către de orice persoană care se consideră vătămată

prin fapta unui funcţionar public (art. 27 din H.G. nr. 1344/2007).

Activitatea de cercetare a abaterii disciplinare se realizează cu celeritate şi impune:

audierea persoanei care a formulat sesizarea şi a funcţionarului public a cărui faptă a fost sesizată ca

abatere disciplinară, a altor persoane care pot oferi informaţii cu privire la soluţionarea cazului sau a

persoanelor desemnate să efectueze cercetarea disciplinară;

administrarea probelor propuse de părţi, precum şi, dacă este cazul, a celor solicitate de comisia de

disciplină;

dezbaterea cazului.

Audierea funcţionarului public presupune următoarele reguli:

trebuie consemnată în scris într-un proces-verbal, care conţine întrebările formulate de membrii

comisiei de disciplină sau de persoanele desemnate să efectueze cercetarea administrativă şi răspunsurile

persoanei audiate sub sancţiunea nulităţii;

procesele-verbale de audiere se semnează pe fiecare pagină de toate persoanele prezente la audieri;

în timpul audierii persoana care a formulat sesizarea şi funcţionarul public a cărui faptă este cercetată

83

au obligaţia de a propune mijloacele de probă (hotărâri, înscrisuri sau martori) pe care le consideră necesare;

în procesul-verbal se stabileşte în mod obligatoriu termenul până la care mijloacele de probă care nu

au fost solicitate în timpul audierii vor mai putea fi invocate în faţa comisiei de disciplină sau a persoanelor

desemnate să efectueze cercetarea administrativă, dar nu mai târziu de termenul limită la care comisia de

disciplină administrează probele

dacă persoanele audiate nu vor sau nu pot să semneze, se va menţiona acest lucru în procesul-

verbal;

refuzul persoanelor legal citate de a se prezenta la audieri se menţionează în procesul-verbal şi nu

împiedică desfăşurarea cercetării administrative.

Administrarea probelor:

presupune analizarea probelor propuse în timpul audierii de către persoana care a formulat sesizarea

şi de către funcţionarul public a cărui faptă este cercetată, precum şi a probelor pe care comisia de disciplină

le consideră necesare;

la audierea martorilor se urmează procedura prevăzută pentru audierea funcţionarului sau a

persoanei care a formulat sesizarea;

trebuie asigurat accesul neîngrădit al persoanei care a formulat sesizarea şi al funcţionarului public a

cărui faptă a fost sesizată la documentele utilizate în sau rezultate din activitatea comisiei;

dacă sunt indicii că funcţionarul public a cărui faptă a fost sesizată ca abatere disciplinară poate

influenţa cercetarea administrativă, comisia de disciplină are obligaţia de a întocmi un raport de propunere de

mutare temporară a acestuia în cadrul altui compartiment sau altei structuri a instituţiei ori autorităţii publice

şi/sau de interzicere a accesului acestuia la documentele care pot influenţa cercetarea sau, după caz, de

suspendare a raportului de serviciu.

Dezbaterea cazului de către comisia de disciplină se face pe baza proceselor-verbale de

şedinţă sau de audiere, a probelor administrate şi a raportului persoanelor desemnate să efectueze

cercetarea administrativă;

În urma dezbaterii, comisia poate propune:

aplicarea uneia dintre sancţiunile disciplinare prevăzute de art. 77 din Legea nr. 188/1999,

republicată, în cazul în care s-a dovedit săvârşirea unei abateri disciplinare:

a) mustrare scrisă;

b) diminuarea drepturilor salariale cu 5–20% pe o perioadă de până la 3 luni;

c) suspendarea dreptului de avansare în gradele de salarizare sau, după caz, de

promovare în funcţia publică pe o perioadă de la 1 la 3 ani;

d) retrogradarea în funcţia publică pe o perioadă de până la un an.

e) destituirea din funcţia publică.

clasarea sesizării, atunci când nu se confirmă săvârşirea unei abateri disciplinare

Aplicarea sancţiunilor:

Este consacrat principiul individualizării sancţiunii, la care trebuie să se raporteze comisia de

disciplină care propune sancţiunea, în funcţie de:

cauzele abaterii;

gravitatea abaterii disciplinare;

împrejurările în care aceasta a fost săvârşită;

gradul de vinovăţie şi consecinţele abaterii;

conduita funcţionarului public;

existenţa în antecedentele disciplinare care nu au fost radiate.

84

Modul de aplicare:

în termen de 5 zile lucrătoare de la data finalizării procedurii cercetării administrative, comisia de

disciplină întocmeşte un raport cu privire la sesizarea în cauză, care cuprinde şi propunerea

privind sancţiunea aplicabilă sau clasarea sesizării;

raportul comisiei de disciplină se aduce la cunoştinţa persoanei care are competenţa legală de

aplicare a sancţiunii disciplinare, persoanei care a formulat sesizarea şi funcţionarului public;

persoana competentă va emite actul administrativ de sancţionare, motivat, în termen de 10 zile de la

primirea raportului;

se poate aplica şi o altă sancţiune decât cea propusă de comisie, caz în care există obligaţia de

a motiva această decizie;

actul de sancţionare se comunică în maxim 5 zile (calculat de la expirarea termenului de 10 zile de

la primirea raportului comisiei) compartimentelor cu atribuţii în domeniul resurselor umane, comisiei

de disciplină, funcţionarului public, persoanei care a formulat sesizarea.

Contestarea sancţiunii disciplinare se poate face de către funcţionarul public în condiţiile Legii


Contestaţia cu privire la sancţiunea mustrării scrise se depune la conducătorul instituţiei, în termen de 5

zile lucrătoare de la data comunicării actului administrativ sancţionator, competenţa de analizare aparţinând

comisiei de disciplină (art. 23 din H.G. nr. 1344/2007), care propune menţinerea sau anularea ei.

Evidenţa situaţiei disciplinare:

Pentru evidenţierea situaţiei disciplinare a funcţionarului public, Agenţia Naţională a Funcţionarilor

Publici va elibera un cazier administrativ, conform bazei de date pe care o administrează;

Cazierul administrativ reprezintă actul care cuprinde sancţiunile disciplinare aplicate funcţionarului

public şi care nu au fost radiate în condiţiile legii;

Cazierul administrativ este necesar în următoarele cazuri:

o desemnarea unui funcţionar public ca membru in comisia de concurs pentru recrutarea funcţionarilor

publici;

o desemnarea unui funcţionar public în calitate de preşedinte şi membru în comisia de disciplină;

o desemnarea unui funcţionar public ca membru în comisia paritară;

o ocuparea unei funcţii publice corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici sau categoriei

funcţionarilor publici de conducere;

o în alte situaţii prevăzute de lege.

Radierea de drept a sancţiunilor disciplinare:

Mustrarea scrisă - în termen de 6 luni de la aplicare;

Celelalte sancţiuni disciplinare, cu excepţia destituirii – în termen de 1 an de la expirarea termenului

pentru care au fost aplicate;

Sancţiunea destituirii din funcţia publică – în termen de 7 ani de la aplicare.

4.4. Răspunderea administrativ-disciplinară a aleşilor locali.

În mod similar răspunderii disciplinare instituite în privinţa funcţionarilor publici de carieră, Legea nr.

393/2004 privind Statutul aleşilor locali cuprinde un capitol (VII) dedicat răspunderii acestora.

Astfel, în privinţa consilierilor locali sau judeţeni, conform art. 57 alin. 1 din lege, abaterile

disciplinare sunt reprezentate de „Încălcarea (…) prevederilor Legii nr. 215/2001, cu modificările şi

85

completările ulterioare, a prevederilor prezentei legi şi ale regulamentului de organizare şi funcţionare a

consiliului”.

Sancţiunile administrative aplicabile sunt:

a) avertismentul;

b) chemarea la ordine;

c) retragerea cuvântului;

d) eliminarea din sala de sedinţă;

e) excluderea temporară de la lucrările consiliului şi ale comisiei de specialitate;

f) retragerea indemnizaţiei de şedinţă, pentru 1-2 sedinţe.

Rolul „instanţei disciplinare” îl deţine preşedintele de şedinţă, pentru sancţiunile de la literele a) – d),

respectiv consiliul judeţean sau local, după caz, conform unei proceduri detaliate în cuprinsul Capitolului VII

din lege.

Sancţiunile prevăzute la art. 57 alin. (1) se pot aplica în mod corespunzător preşedinţilor şi

vicepreşedinţilor consiliilor judeţene, pentru abaterile săvârşite în calitatea lor de consilieri.

În privinţa viceprimarilor, preşedintelui sau vicepreşedinţilor consiliului judeţean, Legea nr. 393/2004

sancţionează abaterile grave şi repetate săvârşite în exercitarea mandatului.

Sancţiunile aplicabile (art.69 alin.1 din lege) constau în:

a) mustrare;

b) avertisment;

c) diminuarea indemnizaţiei cu 5-10% pe timp de 1-3 luni;

d) eliberarea din funcţie (cu menţiunea că nu este aplicabilă preşedintelui consiliului judeţean,

întrucât, ca urmare a modificării Legii administraţiei publice locale, acesta nu mai este ales de consilierii

judeţeni, ci de populaţia judeţului, prin vot direct).

Procedura de aplicare a sancţiunilor:

Mustrarea şi avertismentul se aplică prin hotărâre a consiliului, la propunerea motivată a

primarului, respectiv a preşedintelui consiliului judeţean. În cazul preşedintelui consiliului judeţean,

propunerea trebuie făcută de cel puţin o treime din numărul consilierilor în funcţie şi trebuie temeinic

motivată.

În cazul mustrării şi avertismentului, hotărârea se adoptă cu votul deschis al majorităţii consilierilor în

funcţie, iar în cazul diminuării indemnizaţiei şi a eliberării din funcţie, cu votul secret a cel puţin două treimi din

numărul consilierilor în funcţie.

Aplicarea sancţiunilor severe prevăzute la alin. (1) lit. c) şi d) poate fi făcută numai dacă se face dovada

că viceprimarul sau vicepreşedintele consiliului judeţean a încălcat Constituţia, celelalte legi ale ţării sau a

prejudiciat interesele ţării, ale unităţii administrativ-teritoriale sau ale locuitorilor din unitatea administrativ-

teritorială respectivă.

Totodată, potrivit art.101 alin.3 din Legea nr.215/2001, republicată, eliberarea din funcţie a

vicepreşedinţilor consiliului judeţean se face cu votul secret al majorităţii consilierilor în funcţie, cu precizarea

că această măsură nu se poate lua în ultimele şase luni ale mandatului consiliului judeţean.

Conform art. 70 din Legea nr. 393/2004, „împotriva sancţiunii prevăzute la art. 69 alin. (1) lit. c) si d)

persoana în cauză se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente. Procedura

prealabilă nu este obligatorie.”

În privinţa primarilor, potrivit art. 73 din Legea nr. 393/2004, ei pot fi revocaţi din funcţie în urma unui

referendum, în condiţiile şi în cazurile stabilite prin Legea nr. 215/2001 (a se vedea art.73 din Statutul aleşilor locali).

Preşedintele consiliului judeţean poate fi, de asemenea, revocat în urma unui referendum la nivel de judeţ,

conform dispoziţiilor art. 1021 , raportate la art. 70, din Legea nr. 215/2001, republicată,

Procedura de revocare prin referendum a primarului (aplicabilă la nivel de judeţ, în mod corespunzător, şi

86

pentru preşedintele consiliului judeţean) este detaliată în art.55 şi art.70 din Legea nr. 215/2001, republicată:

Referendumul pentru încetarea mandatului primarului se organizează ca urmare a cererii adresate

în acest sens prefectului de locuitorii comunei, oraşului sau municipiului, ca urmare a nesocotirii de

către acesta a intereselor generale ale colectivităţii locale sau a neexercitarii atribuţiilor ce îi revin,

potrivit legii, inclusiv a celor pe care le exercita ca reprezentant al statului;

Organizarea referendumului trebuie sa fie solicitată, în scris, de cel puţin 25% dintre locuitorii cu

drept de vot din unitatea adminisrtativ-teritorială. Acest procent trebuie sa fie realizat în fiecare

dintre localităţile componente ale comunei, oraşului sau municipiului ;

Cererea va cuprinde motivele ce au stat la baza acesteia, numele şi prenumele, data şi locul

naşterii, seria şi numărul buletinului sau ale cărţii de identitate şi semnatura olografă ale cetăţenilor

care au solicitat organizarea referendumului;

Cheltuielile pentru organizarea referendumului se suporta din bugetul local;

Referendumul local este organizat, în condiţiile legii, de către o comisie numita prin ordin al

prefectului, compusa dintr-un reprezentant al prefectului, câte un reprezentant al primarului, al

consiliului local şi al consiliului judeţean şi un judecător de la judecătoria în a carei jurisdicţie se afla

unitatea administrativ-teritorială în cauza. Secretarul comisiei este asigurat de instituţia prefectului;

Referendumul este valabil dacă s-au prezentat la urne cel puţin jumătate plus unu din numărul

total al locuitorilor cu drept de vot. Activitatea primarului încetează înainte de termen dacă s-au

pronunţat în acest sens cel puţin jumătate plus unu din numărul total al voturilor valabil exprimate;

Stabilirea datei pentru organizarea alegerii noului primar se face de Guvern, la propunerea

prefectului. Alegerile se organizează în termen de maximum 90 de zile de la validarea rezultatului

referendumului.


ANGHENE MIRCEA, Trăsăturile juridice ale sancţiunilor administrative, în Revista română de drept nr.

5/1979;

APOSTOL TOFAN DANA, Drept administrativ, vol. II, Editura All Beck, Bucureşti, 2004;



361-373; 175- 183;

IOVĂNAŞ ILIE, Consideraţii teoretice cu privire la natura răspunderii administrative, în Studia

Universitatis Babeş-Bolyai, Cluj, 1968, p. 28-33;


POPESCU CORNELIU-LIVIU, Aspecte de contencios administrativ privind sancţiunile administrativ-

preventive aplicate autorităţilor administraţiei publice locale autonome, în Dreptul nr. 12/1996, p. 55-60;

RĂDULESCU OCTAVIAN, ROSENBERG PAULA, RĂDULESCU AMALIA, Despre sancţiunile cu

caracter administrativ aplicate în baza art. 181 din Codul penal, în Dreptul nr. 8/2002, p. 139-143;


Bucureşti, 2002, p. 586-593;

VEDINAŞ VERGINIA, Drept administrativ – Manual pentru uzul studenţilor, Lumina Lex, Bucureşti, 2004;

VEDINAŞ VERGINIA, Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, comentată, Lumina Lex,

ediţia a III-a, Bucureşti, 2004, p. 418-425;


Bucureşti, 2007, p.236-240;

VEDINAŞ VERGINIA, Drept administrativ, Ediţia a VII-a revăzută şi actualizată, Universul Juridic,

Bucureşti, 2012.

87


Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială, republicată (M. Of. nr. 200 din


Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată (M. Of. nr. 365 din 29.05.2007),


Legea nr. 7/2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici, republicată (M. Of. nr. 525 din

02.08.2007);

Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali (M. Of. nr. 912 din 07/10/2004), cu modificările şi




H.G. nr. 1.344/2007 privind organizarea şi funcţionarea comisiilor de disciplină şi a comisiilor paritare

din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice (M. Of. nr. 768 din 13.11.2007).

88

CAPITOLUL 9

RĂSPUNDEREA ADMINISTRATIV – CONTRAVENŢIONALĂ

1. Baze constituţionale şi legale ale răspunderii administrativ-contravenţionale.

2. Elementele constitutive, definiţia şi trăsăturile contravenţiei.

3. Sancţiunile contravenţionale.

4. Cauzele care înlătură răspunderea administrativ-contravenţională.

5. Procedura contravenţională.

6. Căi de atac.

1. Baze constituţionale şi legale ale răspunderii administrativ-contravenţionale.

Texte constituţionale care reglementează expres instituţia contravenţiei:

Art. 15 alin. 2 – „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale

mai favorabile.”

Art. 44 alin. 9 – „Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi

confiscate numai în condiţiile legii.”

Prezintă o relevanţă implicită: art. 16, art. 21, art. 23 alin. 13, art. 53 etc.

Constituţia României tratează distinct instituţia infracţiunii de cea a contravenţiei, ceea ce duce la

concluzia „rangului” constituţional al instituţiei contravenţiei şi la consecinţa imposibilităţii desfiinţării sale prin

lege sau alt act normativ subsecvent, precum şi la interdicţia „absorbirii” sale în sfera ilicitului penal.

Astfel:

- Art. 15 alin. 2 vorbeşte despre neretroactivitatea legii penale sau contravenţionale mai favorabile;

- Art. 44 alin. 9 se referă la bunuri destinate, folosite sau obţinute din infracţiuni ori contravenţii.

Reglementări de rang legal în materie contravenţională (sunt avute în vedere numai actele

normative de bază, nu şi cele din domenii speciale, cum ar fi O.U.G.nr.195/2002 privind circulaţia pe

drumurile publice):

Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a

ordinii şi liniştii publice, republicată (M. Of. nr. 77/31.01.2011);



O.G. nr. 55/2002 privind regimul juridic al sancţiunii prestării unei activităţi în folosul comunităţii (M. Of.

nr. 642 din 30/08/2002), aprobată prin Legea nr. 641/2002, cu modificările şi completările ulterioare;

O.U.G. nr. 108/2003 pentru desfiinţarea închisorii contravenţionale (M. Of. nr. 747 din 26/10/2003),

aprobată prin Legea nr. 28/2004.

2. Elementele constitutive, definiţia şi trăsăturile contravenţiei.

Iniţial, contravenţia reprezenta o specie a infracţiunii, faptă de natură penală, aparţinând sferei trihotomice

a ilicitului penal, alături de crime şi delicte.

Dezincriminarea contravenţiei a operat prin Decretul nr. 158/1954, iar în 1968 a fost adoptată prima lege-cadru în

89

materie contravenţională – Legea nr. 32/1968, în vigoare până în anul 2001.

2.1. Elementele constitutive.

Obiectul contravenţiei = valorile sociale apărate de normele dreptului pozitiv, cu excepţia celor apărate de

dreptul penal.

Prin contravenţie se pot încălca nu doar norme de drept administrativ, ci şi norme de drept comercial, de

dreptul muncii, drept financiar etc.

Latura obiectivă = acţiunea, inacţiunea sau faptele comisiv-omisive ale făptuitorului, prin care se

încalcă norme de drept imperative, punându-se în pericol valori sociale care nu sunt apărate de dreptul penal.

Latura subiectivă = atitudinea psihică a făptuitorului faţă de fapta săvârşită şi de urmările acesteia.

Poate fi vorba de culpă sau de intenţie, în funcţie de dispoziţiile actelor normative în materie

contravenţională, gradul de vinovăţie fiind relevant la momentul individualizării sancţiunii aplicate.

Subiectele răspunderii contravenţionale.

Regula: calitatea de contravenient o poate avea orice persoană fizică sau juridică, română sau străină.

Pentru angajarea răspunderii, este necesară existenţa discernământului, a stării de responsabilitate, a libertăţii de

decizie şi de acţiune şi, uneori, o anumită calitate a făptuitorului.

Derogări:

o minorii până la 14 ani nu răspund contravenţional;

o minorii între 14-16 ani răspund contravenţional, însă limitele amenzii aplicabile se reduc la jumătate;

de asemenea, nu pot fi obligaţi la prestarea muncii în folosul comunităţii;

o minorii între 16-18 ani răspund contravenţional şi pot fi obligaţi inclusiv la prestarea de activităţi în

folosul comunităţii; atât limitele amenzii aplicabile, cât şi cele ale activităţii în folosul comunităţii sunt reduse la

jumătate (a se vedea şi art. 18 alin. 1 din O.G. nr. 55/2002);

2.2. Definiţia şi trăsăturile contravenţiei.

Definiţia legală – „Constituie contravenţie fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin lege,

ordonanţă, prin hotărâre a Guvernului sau, după caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului,

municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului General al

Municipiului Bucureşti”, cu menţiunea că „Legea contravenţională apără valorile sociale, care nu sunt

ocrotite prin legea penală” (art. 1 din O.G. nr. 2/2001).

Trăsături:

A. Reprezintă o faptă săvârşită cu „vinovăţie” (intenţie directă/indirectă, culpă cu/fără previziune):

O.G.nr.2/2001 nu defineşte noţiunea de „vinovăţie” în materie contravenţională, astfel încât, după cum se

arată în doctrină, pot fi avute în vedere, prin analogie, principiile în materie stabilite de Codul penal, în art. 19.

Aşadar, regăsim ca forme ale vinovăţiei:

intenţia directă = făptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte producerea ori comiterea

acelui rezultat;

intenţia indirectă = făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, nu urmăreşte producerea ori comiterea

acelui rezultat, dar acceptă această posibilitate;

culpa cu previziune (uşurinţa) = făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, nu-l acceptă şi socoteşte fără

temei că nu se va produce;

culpa fără previziune (neglijenţa) = făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl

prevadă.

Desigur, de la caz la caz, din redactarea normei care stabileşte o anumită contravenţie va rezulta şi forma de

vinovăţie necesară.

90

B. Fapta şi sancţiunile aplicabile trebuie să fie expres prevăzute în actele normative enumerate în

art. 1 din O.G. nr. 2/2001:

Organele competente să adopte acte normative în materie contravenţională:

Parlamentul – prin legi, în orice domeniu;

Guvernul – prin hotărâri şi ordonanţe, în orice domeniu;

Consiliile judeţene/locale – prin hotărâri, în toate domeniile de activitate pentru care acestora le sunt stabilite

atribuţii prin lege, în măsura în care în domeniile respective nu sunt stabilite contravenţii prin legi, ordonanţe sau hotărâri

ale Guvernului;

Consiliile locale ale sectoarelor mun. Bucureşti – prin hotărâri, în următoarele domenii: salubritate;

activitatea din pieţe, curăţenia şi igienizarea acestora; întreţinerea parcurilor şi spaţiilor verzi, a spaţiilor şi locurilor de

joacă pentru copii; amenajarea şi curăţenia spaţiilor din jurul blocurilor de locuinţe, precum şi a terenurilor virane;

întreţinerea bazelor şi obiectivelor sportive aflate în administrarea lor; întreţinerea străzilor şi trotuarelor, a şcolilor şi

altor instituţii de educaţie şi cultură, întreţinerea clădirilor, împrejmuirilor şi a altor construcţii; depozitarea şi colectarea

gunoaielor şi a resturilor menajere.

Consiliul General al Municipiului Bucureşti poate stabili şi alte domenii de activitate din competenţa consiliilor

locale ale sectoarelor, în care acestea pot stabili şi sancţiona contravenţii.

(a se vedea art. 2 din O.G. nr. 2/2001)

Dispoziţii obligatorii ale actelor normative care reglementează contravenţii:

descrierea faptelor ce constituie contravenţii şi sancţiunea ce urmează să se aplice pentru fiecare dintre

acestea;

în cazul sancţiunii cu amenda se vor stabili limita minimă şi maximă a acesteia sau, după caz, cote

procentuale din anumite valori;

În cuprinsul acestor acte normative se pot stabili şi tarife de determinare a despăgubirilor pentru pagubele

pricinuite prin săvârşirea contravenţiilor.

Principiul legalităţii în materie contravenţională presupune:

legalitatea contravenţionalizării = reprezintă contravenţii numai faptele calificate ca atare prin legi,

ordonanţe, hotărâri ale Guvernului şi alte acte normative prevăzute de lege;

legalitatea sancţionării contravenţionale =

o posibilitatea aplicării numai a acelor sancţiuni stabilite de organele competente în materie

contravenţională;

o redactarea şi emiterea actelor normative contravenţionale cu respectarea dispoziţiilor impuse de

legiuitor.

3. Sancţiunile contravenţionale.

3.1. Criterii de clasificare.

a. Actul normativ care le reglementează:

o sancţiuni prevăzute în legea-cadru (O.G. nr. 2/2001);

o sancţiuni prevăzute în legi speciale (a se vedea, de exemplu, unele sancţiuni complementare

prevăzute de O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice).

b. Natura sancţiunilor:

o sancţiuni principale;

o sancţiuni complementare.

91

3.2. Sancţiunile contravenţionale principale:

Sunt prevăzute de art. 5 alin. 2 din OG nr. 2/2001:

a) avertismentul;

b) amenda contravenţională;

c) prestarea unei activităţi în folosul comunităţii (reglementată în detaliu de O.G. nr. 55/2002).

În unele acte normative speciale care reglementează contravenţii, sunt reţinute ca sancţiuni principale aplicabile

numai avertismentul şi amenda ( spre exemplu, O.U.G.nr.195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice – art.95).

A. AVERTISMENTUL:

constă în atenţionarea verbală sau scrisă a contravenientului asupra pericolului social al faptei

săvârşite, însoţită de recomandarea de a respecta dispoziţiile legale;

se poate aplica oricărui contravenient, persoană fizică sau juridică;

se aplică în cazul în care fapta este de o gravitate redusă;

se poate aplica şi în cazul în care actul normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiei nu prevede

expres această sancţiune.

B. AMENDA CONTRAVENŢIONALĂ:

limita minimă a amenzii contravenţionale este de 25 RON;

limita maximă nu poate depăşi:

o 100.000 RON, în cazul contravenţiilor stabilite prin lege şi ordonanţă;

o 50.000 RON, în cazul contravenţiilor stabilite prin hotărâri ale Guvernului;

o 5.000 RON, în cazul contravenţiilor stabilite prin hotărâri ale consiliilor judeţene ori ale Consiliului

General al municipiului Bucureşti;

o 2.500 RON, în cazul contravenţiilor stabilite prin hotărâri ale consiliilor locale ale comunelor, oraşelor,

municipiilor şi ale sectoarelor municipiului Bucureşti.

C. PRESTAREA UNEI ACTIVITĂŢI ÎN FOLOSUL COMUNITĂŢII:

Principii generale consacrate de O.G. nr. 2/2001:

sancţiunea muncii în folosul comunităţii poate fi stabilită numai prin lege şi pe o durată ce nu poate

depăşi 300 de ore;

se stabileşte întotdeauna alternativ cu amenda;

poate fi dispusă de instanţă şi în ipoteza în care contravenientul nu a achitat amenda contravenţională

în termen de 30 de zile de rămânerea definitivă a sancţiunii şi nu există posibilitatea executării silite;

minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani nu poate fi sancţionat cu prestarea unei activităţi în folosul

comunităţii.

Reglementarea specială se regăseşte în O.G. nr. 55/2002 privind regimul juridic al sancţiunii

prestării unei activităţi în folosul comunităţii.

Principii consacrate de acest act normativ:

sancţiunea poate fi prevăzută numai în legi sau în ordonanţe ale Guvernului;

se stabileşte întotdeauna alternativ cu amenda şi poate fi aplicată numai de instanţa de judecată;

se aplică numai contravenienţilor persoane fizice;

se execută după programul de muncă ori, după caz, programul şcolar al contravenientului, pe o

durată totală cuprinsă între 50 de ore şi 300 de ore, respectiv maximum 3 ore pe zi, sau 6-8 ore pe zi în zilele

nelucrătoare.

pentru minorul între 16-18 ani, limitele intervalului orar se diminuează la jumătate (se poate aplica o

sancţiune între 25-150 de ore);

activitatea în folosul comunităţii se prestează în domeniul serviciilor publice, pentru întreţinerea

92

locurilor de agrement, a parcurilor şi a drumurilor, păstrarea curaţeniei şi igienizarea localităţilor, desfăşurarea

de activităţi în folosul căminelor pentru copii şi bătrâni, al orfelinatelor, creşelor, grădiniţelor, şcolilor, spitalelor

şi al altor aşezăminte social-culturale;

3.3. Sancţiuni contravenţionale complementare:

Sancţiuni complementare reglementate în art. 5 alin.3 din O.G. nr. 2/2001:

confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii;

suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau a autorizaţiei de exercitare a unei

activităţi;

închiderea unităţii;

blocarea contului bancar;

suspendarea activităţii agentului economic;

retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni ori pentru activităţi de comerţ exterior, temporar

sau definitiv;

desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în starea iniţială.

Prin legi speciale (pentru diverse domenii de activitate) pot fi stabilite şi alte sancţiuni principale sau

complementare.

De exemplu, în art.96 al O.U.G. nr.195/2002, republicată, privind circulaţia pe drumurile publice, se arată

că sancţiunile complementare au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii

altor fapte interzise de lege; sacţiunile complementare prevăzute de acest act normativ sunt: aplicarea

punctelor de penalizare, suspendarea exercitării dreptului de a conduce, pe timp limitat, confiscarea bunurilor

destinate săvârşirii contravenţiilor prevăzute în această ordonanţă de urgenţă ori folosite în acest scop,

imobilizarea vehiculului, radierea din oficiu a înmatriculării sau înregistrării vehiculului.

Sancţiunile complementare se aplică în funcţie de natura şi de gravitatea faptei. Pot fi aplicate mai

multe sancţiuni complementare, de natură diferită.

4. Cauzele care înlătură răspunderea administrativ-contravenţională.

Sunt enumerate în art. 11 alin.1 şi 2 din O.G. nr. 2/2001:

„(1) Caracterul contravenţional al faptei este înlăturat în cazul legitimei apărări, stării de necesitate,

constrângerii fizice sau morale, cazului fortuit, iresponsabilităţii, beţiei involuntare complete, erorii de

fapt, precum şi infirmităţii, dacă are legatură cu fapta săvârşită.

(2) Minorul sub 14 ani nu răspunde contravenţional.”

Conţinutul acestor cauze de înlăturare a răspunderii contravenţ ionale este, prin analogie, cel

consacrat de Codul penal (a se vedea art. 44-51).

Cauzele care înlătură caracterul contravenţional al faptei se constată numai de instanţa de judecată,

nu şi de agentul constatator (acesta nici nu are, în cele mai multe cazuri, posibilitatea reală de a verifica la

momentul constatării săvârşirii faptei, dacă există un motiv de înlăturare a răspunderii contravenţionale).

Ca atare, agentul ar avea întotdeauna obligaţia de a aplica o sancţiune, atunci când constată săvârşirea

unei contravenţii, menţionând în procesul-verbal situaţia personală a făptuitorului şi obiecţiunile sale. Desigur,

ca urmare a plângerii formulate de către persoana care s-ar afla într-una din ipotezele prevăzute de art. 11,

instanţa poate să anuleze procesul-verbal contravenţional, sub condiţia dovedirii de către reclamant a stării

speciale pe care o invocă.

93

5. Procedura contravenţională consacrată de O.G. nr. 2/2001.

5.1. Constatarea contravenţiei.

Contravenţia se constată printr-un proces-verbal încheiat de persoanele anume prevăzute în actul

normativ care stabileşte şi sancţionează contravenţia, persoane denumite în mod generic „agenţi

constatatori”;

Pot fi agenţi constatatori: primarii, agenţii şi ofiţerii din cadrul Ministerului de Interne, special abilitaţi,

persoanele împuternicite în acest scop de miniştri şi de alţi conducători ai autorităţilor administraţiei publice

centrale, de prefecţi, preşedinţi ai consiliilor judeţene, primari, de primarul general al municipiului Bucureşti,

precum şi de alte persoane prevăzute în legi speciale.

Procesul-verbal de constatare a contravenţiei va cuprinde în mod obligatoriu:

o data şi locul unde este încheiat;

o numele, prenumele, calitatea şi instituţia din care face parte agentul constatator;

o datele personale din actul de identitate, inclusiv codul numeric personal, ocupaţia şi locul de muncă

ale contravenientului;

o descrierea faptei contravenţionale cu indicarea datei, orei şi locului în care a fost săvârşită, precum şi

arătarea tuturor împrejurărilor ce pot servi la aprecierea gravităţii faptei şi la evaluarea eventualelor pagube

pricinuite;

o indicarea actului normativ prin care se stabileşte şi se sancţionează contravenţia;

o indicarea societăţii de asigurări, în situaţia în care fapta a avut ca urmare producerea unui accident

de circulaţie;

o posibilitatea achitării în termen de 48 de ore a jumătate din minimul amenzii prevăzute de actul

normativ, dacă acesta prevede o asemenea posibilitate;

o termenul de exercitare a căii de atac şi organul la care se depune plângerea;

o obiecţiunile contravenientului cu privire la actul de constatare.

Procesul-verbal se semnează pe fiecare pagină de agentul constatator şi de contravenient. În cazul în care

contravenientul nu se află de faţă, refuză sau nu poate să semneze, agentul constatator va face menţiune despre

aceste împrejurări, care trebuie să fie confirmate de cel puţin un martor;

Dacă o persoană săvârşeşte mai multe contravenţii, constatate în acelaşi timp de acelaşi agent

constatator, se încheie un singur proces-verbal.

5.2. Aplicarea sancţiunilor contravenţionale.

Agentul constatator, prin procesul-verbal de constatare, aplică şi sancţiunea, dacă nu se

prevede altfel în actul normativ (de exemplu, nu poate aplica sancţiunea prestării unei activităţi în folosul

comunităţii);

Sancţiunea activităţii în folosul comunităţii se aplică de judecătoria în a cărei circumscripţie a

fost săvârşită fapta (art. 7 din O.G. nr. 55/2002);

Dacă, potrivit actului normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiei, agentul constatator nu are dreptul

să aplice şi sancţiunea, procesul-verbal de constatare se trimite de îndată organului sau persoanei competente să

aplice sancţiunea;

Sancţiunea se aplică în limitele prevăzute de actul normativ şi trebuie să fie proporţională cu gradul

de pericol social al faptei săvârşite, ţinându-se seama de:

o împrejurările în care a fost săvârşită fapta;

o modul şi mijloacele de săvârşire a acesteia;

o scopul urmărit;

o urmarea produsă;

o circumstanţele personale ale contravenientului;

o celelalte date înscrise în procesul-verbal.

Pentru una şi aceeaşi contravenţie se poate aplica numai o sancţiune contravenţională principală

şi una sau mai multe sancţiuni complementare;

Avertismentul şi amenda contravenţională se pot aplica oricărui contravenient, persoană fizică sau

94

juridică;

Dacă printr-un act normativ fapta nu mai este considerată contravenţie, ea nu se mai sancţionează,

chiar dacă a fost săvârşită înainte de data intrării în vigoare a noului act normativ ( în acest sens a se vedea

Decizia nr. 228/2007 a Curţii Constituţionale, prin care s-a constatat că această dispoziţie, cuprinsă în

art.12 alin.1 din O.G.nr. 2/2001, este neconstituţională în măsura în care prin sintagma „nu se mai

sancţionează” se înţelege doar aplicarea sancţiunii contravenţionale, nu şi executarea acesteia.)

Dacă sancţiunea prevăzută în noul act normativ este mai uşoară se va aplica aceasta. În cazul în

care noul act normativ prevede o sancţiune mai gravă, contravenţia săvârşită anterior va fi sancţionată

conform dispoziţiilor actului normativ în vigoare la data săvârşirii acesteia;

Hotărârea judecătorească prin care se aplică sancţiunea activităţii în folosul comunităţii este

irevocabilă (art. 9 din O.G. nr. 55/2002);

Aplicarea sancţiunii amenzii contravenţionale se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârşirii

faptei; în cazul contravenţiilor continue, termenul curge de la data constatării faptei.

Când fapta a fost urmărită ca infracţiune şi ulterior s-a stabilit că ea constituie contravenţie,

prescripţia aplicării sancţiunii nu curge pe tot timpul în care cauza s-a aflat în faţa organelor de

cercetare sau de urmărire penală ori în faţa instanţei de judecată, dacă sesizarea s-a făcut înăuntrul

termenului prevăzut la alin. (1) sau (2). Prescripţia operează totuşi dacă sancţiunea nu a fost aplicată în

termen de un an de la data săvârşirii, respectiv constatării faptei, dacă prin lege nu se dispune altfel. (art.

13 din OG nr. 2/2001, cu modificările şi completările ulterioare).

În cazul în care prin săvârşirea contravenţiei s-a cauzat o pagubă şi există tarife de evaluare a

acesteia, persoana împuternicită să aplice sancţiunea stabileşte şi despăgubirea, cu acordul expres al

persoanei vătămate, făcând menţiunea corespunzătoare în procesul-verbal.

5.3. Executarea sancţiunilor contravenţionale.

AVERTISMENTUL: se aplică în scris sau verbal.

AMENDA:

În situatia în care contravenientul a fost sancţionat cu amendă, precum şi dacă a fost obligat la

despăgubiri, o dată cu procesul-verbal acestuia i se va comunica şi înştiinţarea de plată, în care se va face

menţiunea cu privire la obligativitatea achitării amenzii şi, după caz, a despăgubirii, în termen de 15 zile de la

comunicare, în caz contrar urmând să se procedeze la executarea silită;

Contravenientul poate achita, pe loc sau în termen de cel mult 48 de ore de la data încheierii

procesului-verbal ori, după caz, de la data comunicării acestuia, jumătate din minimul amenzii prevăzute în

actul normativ (aşa-numitul sistem al „ablaţiunii”), agentul constatator făcând menţiune despre această

posibilitate în procesul-verbal; în actul normativ de stabilire a contravenţiilor această posibilitate trebuie

menţionată în mod expres;

Pentru contravenţiile unde sunt prevăzute alternativ sancţiunile amenzii şi a activităţii în folosul comunităţii, în

cazul în care s-a aplicat amenda, iar contravenientul nu a achitat-o în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive

a sancţiunii şi nu există posibilitatea executării silite, va fi sesizată instanţa în circumscripţia căreia s-a săvârşit

contravenţia, în vederea înlocuirii amenzii cu munca în folosul comunităţii, pe o durată maximă de 50 de ore, respectiv de

maxim 25 de ore pentru minorii de peste 16 ani;

Executarea sancţiunii amenzii contravenţionale se prescrie dacă procesul-verbal de constatare

a contravenţiei nu a fost comunicat contravenientului în termen de o lună de la data aplicării

sancţiunii.

ACTIVITATEA ÎN FOLOSUL COMUNITĂŢII:

Sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii se pune în executare de către prima instanţă

de judecată, prin emiterea unui mandat de executare;

Sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii se execută în raza unităţii administrativ-

teritoriale în care contravenientul îşi are domiciliul sau reşedinţa;

Activitatea în folosul comunităţii se prestează în domeniul serviciilor publice, pentru întreţinerea

95

locurilor de agrement, a parcurilor şi a drumurilor, păstrarea curăţeniei şi igienizarea localităţilor,

desfăşurarea de activităţi în folosul căminelor pentru copii şi bătrâni, al orfelinatelor, creşelor,

grădiniţelor, şcolilor, spitalelor şi al altor aşezăminte social-culturale;

Contravenientul se prezintă de îndată, dar nu mai târziu de 3 zile de la primirea mandatului de

executare, la primarul unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază îşi are domiciliul sau reşedinţa, pentru

luarea în evidenţă şi executarea sancţiunii;

În executarea mandatului, primarul stabileşte de îndată conţinutul activităţii ce urmează să fie prestată

de contravenient, condiţiile în care acesta execută sancţiunea, precum şi programul de lucru;

Începerea executării sancţiunii constând în prestarea unei activităţi în folosul comunităţii se face în cel

mult 5 zile de la primirea mandatului de executare;

Sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii se execută după programul de muncă

ori, după caz, programul şcolar al contravenientului, pe o durată cuprinsă între 50 de ore şi 300 de ore;

în cazul minorilor, activitatea se prestează pe o durată cuprinsă între 25 de ore şi 150 de ore;

Programul activităţii este de maximum 3 ore/zi, iar în zilele nelucrătoare de 6-8 ore/zi;

Primarul are obligaţia să asigure evidenţa sancţiunilor aplicate contravenienţilor şi a executării

sancţiunilor, în condiţiile ordonanţei;

În cazul în care contravenientul, cu rea-voinţă, nu se prezintă la primar pentru luarea în evidenţă şi

executarea sancţiunii, se sustrage de la executarea sancţiunii după începerea activităţii sau nu îşi

îndeplineşte îndatoririle ce îi revin la locul de muncă, judecătoria, la sesizarea primarului, a unităţii de poliţie

sau a conducerii unităţii la care contravenientul avea obligaţia să se prezinte şi să presteze activitatea în

folosul comunităţii, poate înlocui această sancţiune cu sancţiunea amenzii (aceasta este şi explicaţia faptului

pentru care sancţiunea activităţii în folosul comunităţii este reglementată întotdeauna alternativ cu cea a

amenzii).

6. Căi de atac.

6.1. Formularea plângerii:

Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii se poate face plângere în

termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării acestuia;

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr.953/2006 s-a stabilit neconstituţionalitatea dispoziţiilor art.32

alin.1 din O.G.nr.2/2001, care prevedeau obligativitatea depunerii plângerii, însoţită de copia de pe procesul-

verbal de constatare a contravenţiei, la organul din care face parte agentul constatator, întrucât prin această

procedură se putea ajunge la blocarea accesului liber la justiţie;

Deşi textul ordonanţei-cadru nu a fost, încă, modificat în mod expres, rezultă că soluţia, după

publicarea deciziei menţionate, o reprezintă înregistrarea plângerii direct la instanţa de judecată (de

altfel, o asemenea dispoziţie a fost inserată în acte normative speciale în materie contravenţională, cum ar fi

O.U.G.nr.195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată), fără a fi exclusă, în opinia noastră,

şi depunerea plângerii la organul administrativ, dacă petentul preferă această variantă.

Plângerea suspendă executarea sancţiunilor contravenţionale.

6.2. Procedura de judecată:

Plângerile împotriva proceselor-verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiilor se soluţionează

cu precădere;

Judecătoria va fixa termen de judecată, care nu va depăşi 30 de zile;

Se va dispune citarea contravenientului sau, după caz, a persoanei care a făcut plângerea, a

organului care a aplicat sancţiunea, a martorilor indicaţi în procesul-verbal sau în plângere, precum şi a

oricăror alte persoane în măsură să contribuie la rezolvarea temeinică a cauzei;

Instanţa competentă să soluţioneze plângerea, după ce verifică dacă aceasta a fost introdusă în

termen, ascultă pe cel care a făcut-o şi pe celelalte persoane citate, dacă aceştia s-au prezentat,

96

administrează orice alte probe prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalităţii şi temeiniciei

procesului-verbal, şi hotărăşte asupra sancţiunii, despăgubirii stabilite, precum şi asupra măsurii confiscării;

Dacă prin legile speciale nu se stabileşte o altă soluţie, hotărârea judecătorească prin care s-a

soluţionat plângerea poate fi atacată cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare, la secţia

contencios administrativ a tribunalului;

Motivarea recursului nu este obligatorie; motivele de recurs pot fi susţinute şi oral în faţa instanţei;

Recursul suspendă executarea sentinţei judecătoriei;

Plângerea împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, recursul formulat

împotriva hotărârii judecătoreşti prin care s-a soluţionat plângerea, precum şi orice alte cereri incidente sunt

scutite de taxa judiciară de timbru.


APOSTOL TOFAN DANA, Drept administrativ, vol. II, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, 186-252;


APOSTOL TOFAN DANA, Regimul juridic actual aplicabil contravenţiilor. Aspecte de drept material, în

Curierul Judiciar nr. 6/2002, p. 1-22;

APOSTOL TOFAN DANA, Regimul juridic actual aplicabil contravenţiilor. Aspecte de drept material,

în Curierul Judiciar. Aspecte de drept procesual, în Curierul Judiciar nr. 7/2002, p. 1 -23;


374-440;


POPESCU CORNELIU LIVIU, Reglementarea constituţională a contravenţiilor, în Revista de drept public

nr. 1-2/1996;


Bucureşti, 2002, p. 593-621;


p. 162-182;

VEDINAŞ VERGINIA, Drept administrativ, Ediţia a III-a revăzută şi actualizată, Unversul Juridic,

Bucureşti, 2007, p.243-262;

VEDINAŞ VERGINIA, Drept administrativ, Ediţia a VII-a, Unversul Juridic, Bucureşti, 2012.


Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a

ordinii şi liniştii publice, republicată (M. Of. nr. 77/31.01.2011), cu modificările şi completările ulterioare;

O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată (M.Of. nr.670 din 03.08.2006),


O.U.G. nr.108/2003 pentru desfiinţarea închisorii contravenţionale (M. Of. nr. 747 din 26/10/2003),

aprobată prin Legea nr. 28/2004;



O.G. nr. 55/2002 privind regimul juridic al sancţiunii prestării unei activităţi în folosul comunităţii (M. Of.

nr. 642 din 30/08/2002), aprobată prin Legea nr. 641/2002, cu modificările şi completările ulterioare.

97

CAPITOLUL 10

RĂSPUNDEREA ADMINISTRATIV- PATRIMONIALĂ

1. Noţiune şi evoluţie.

2. Dispoziţii constituţionale incidente.

3. Forme ale răspunderii administrativ-patrimoniale.

4. Categorii de acte care pot fundamenta acţiunea în răspundere administrativ-

patrimonială.

5. Tipuri de acţiuni în angajarea răspunderii administrativ-patrimoniale.

6. Autorităţile publice competente să soluţioneze acţiunea în răspundere

administrativ-patrimonială.

7. Natura prejudiciului a cărui reparaţie poate fi solicitată prin acţiunea în răspundere


1. Noţiune şi evoluţie.

Răspunderea administrativ-patrimonială are în vedere posibilitatea persoanelor vătămate prin activitatea

autorităţilor publice, în special prin acte administrative ilegale, de a solicita şi obţine repararea prejudiciului

cauzat.

Iniţial, doctrina franceză din secolul al XIX-lea a consacrat principiul iresponsabilităţii puterii publice, teză

fundamentată în urma Revoluţiei franceze din 1789, care a marcat trecerea puterii de la rege la naţiune; se

admitea doar posibilitatea despăgubirii în caz de expropriere pentru cauză de utilitate publică.

Treptat, s-a impus şi regula răspunderii funcţionarilor publici.

Schimbarea de optică în privinţa răspunderii statului francez pentru daunele cauzate particularilor s-a

impus pe cale jurisprudenţială, prin Decizia „Blanco”, din 1873, a Tribunalului de Conflicte.

În această decizie s-a afirmat principiul competenţei instanţei administrative în soluţionarea cauzelor

având ca obiect angajarea răspunderii patrimoniale a statului. Competenţa instanţei administrative (de

contencios administrativ) a fost justificată pe teza autonomiei răspunderii administraţiei, care exclude posibilitatea

aplicării regulilor Codului civil referitoare la raporturile dintre particulari, aceasta urmând a fi supusă unor reguli

speciale, variabile în raport de nevoile serviciului public şi de necesitatea concilierii drepturilor puterii publice cu

drepturile particularilor.

Pornind de la această „breşă”, s-a admis răspunderea statului nu doar pentru fapta culpabilă a funcţionarului

sau proasta funcţionare a serviciului public, ci şi pentru „riscul” serviciului public, răspundere care se angajează

într-un regim de putere publică (A. Iorgovan, op.cit., 2005, p. 443 şi urm.; D. A. Tofan, op. cit., p. 253-254).

În România au fost formulate mai multe opinii cu privire la angajarea răspunderii patrimoniale a

autorităţilor publice pentru daunele cauzate.

S-a renunţat treptat la principiul iresponsabilităţii statului, preluat din doctrina franceză, şi a fost formulat, în

perioada interbelică, principiul egalităţii cetăţenilor în faţa sarcinilor publice şi cel al solidarităţii sociale, fapt care

presupunea ca pagubele pricinuite cetăţenilor prin acte de autoritate, menite să servească interesului public, să fie

„preluate” de către întreaga colectivitate (Paul Negulescu – Tratat de drept adminis-trativ. Principii generale,vol. I,

ediţia a IV-a, Institutul de Arte Grafice „E. Marvan”, Bucureşti, 1934, p. 267; D.A. Tofan, op. cit., p. 254-255).

Anterior, Consiliul de Stat, înfiinţat în 1864, avea competenţa de a soluţiona cererile particularilor care

vizau anularea anumitor acte de autoritate emise cu exces de putere şi acordarea de despăgubiri.

După desfiinţarea Consiliului de Stat, în 1866, s-a prevăzut la nivel legislativ soluţionarea „afacerilor de

98

natură contencioasă” de către instanţele judecătoreşti de drept comun, potrivit procedurii ordinare.

Constituţia din 1866 a prevăzut atât despăgubirea particularilor, în caz de expropriere, cât şi posibilitatea

promovării unei acţiuni civile în ipoteza responsabilităţii ministeriale, ambele soluţii fiind menţinute şi ulterior

adoptării Constituţiei din 1923 şi a Legii contenciosului administrativ din 1925.

În plus, sub imperiul noii Constituţii, s-a proclamat dreptul particularilor de a fi despăgubiţi, indiferent de

natura sau emitentul actului administrativ vătămător, sub rezerva anumitor excepţii („fine de neprimire”).

După 1925, s-a apreciat că acţiunea în despăgubiri reprezintă un accesoriu al acţiunii în anulare, de

competenţa instanţei de contencios administrativ, fiind însă admisă şi competenţa instanţei civile, în ipoteza

formulării unei acţiuni în despăgubiri distincte şi ulterioare celei principale.

Regimul juridic aplicabil răspunderii patrimoniale a administraţiei publice a format obiect de controversă,

fiind promovate, în sinteză, două mari teorii:

Teza naturii civile a răspunderii – calificată ca o răspundere civilă delictuală;

Teza naturii administrative a răspunderii – pornind de la premisa că ea intervine în câmpul relaţiilor

de subordonare a organelor administraţiei de stat.

2. Dispoziţii constituţionale incidente.

În materia răspunderii administrativ-patrimoniale regăsim în Constituţia României o serie de dispoziţii

relevante: art. 21, art. 44, art. 52, art. 53 şi art. 123 alin. (5).

Textul de bază îl constituie art. 52 din Constituţie, în conformitate cu care „Persoana vătamată într-un

drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin

nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau

a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei.

(2) Condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică.

(3) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului

este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-

credinţă sau gravă neglijenţă.”

3. Forme ale răspunderii administrativ-patrimoniale.

3.1. Criteriul prevederii în lege:

Forme consacrate de lege – a se vedea art. 52 din Constituţie, art. 1, art. 8, art. 9 şi art. 16, art. 18

din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare;

Forme deduse în mod implicit din principiile doctrinei, soluţiile jurisprudenţiale şi unele soluţii

legislative generale (de exemplu răspunderea pentru limitele serviciului public).

3.2. Criteriul laturii subiective:

Răspundere obiectivă - independentă de existenţa unei forme de vinovăţie:

o Răspunderea patrimonială exclusivă a statului pentru prejudiciile cauzat prin erori judiciare;

o Răspunderea patrimonială exclusivă a administraţiei publice pentru limitele serviciului public.

Răspundere subiectivă – intervine numai în ipoteza existenţei vinovăţiei:

o Răspunderea solidară a autorităţilor publice şi a „funcţionarului” (adică „persoana care a contribuit la

elaborarea, emiterea sau încheierea actului ori, după caz, se face vinovată de refuzul de a rezolva cererea”)

pentru prejudiciul cauzat prin acte administrative nelegale (art. 16 din Legea nr. 554/2004);

o Răspunderea patrimonială a autorităţilor administraţiei publice pentru prejudiciile cauzate prin

contracte administrative.

3.3. Caracteristicile formelor de răspundere obiectivă şi subiectivă:

99

a. Răspunderea patrimonială exclusivă a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare:

are o bază constituţională în art. 52 alin. (3) din Constituţie;

erorile judiciare nu sunt limitate la o anumită categorie de litigii;

angajarea răspunderii presupune existenţa a două hotărâri: una prin care se soluţionează în mod

irevocabil un litigiu, alta prin care se constată comiterea unei erori judiciare.

În dezvoltarea dispoziţiilor constituţionale, art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor

şi procurorilor prevede următoarele:

Răspunderea statului pentru erori judiciare este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea

judecătorilor şi procurorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare

săvârşite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală.

Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite

în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în

prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului

sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de

natură să determine o eroare judiciară.

Nu este îndreptăţită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice

mod la săvârşirea erorii judiciare de către judecător sau procuror.

Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune numai împotriva

statului, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.

După ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea

prevederilor alin. (6), statul se poate îndrepta cu o acţiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau

procurorului care, cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, a săvârşit eroarea judiciară cauzatoare de

prejudicii.

Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune în toate cazurile prevăzute de prezentul articol este de

un an.

b. Răspunderea patrimonială a administraţiei publice pentru limitele serviciului public:

este dedusă din principiile constituţionale prevăzute în art. 16 alin. 1 şi 2, art. 22 etc;

presupune existenţa unor carenţe de organizare şi funcţionare a serviciului public, de natură să aducă

prejudicii particularilor;

existenţa unor prejudicii materiale sau morale cauzate de carenţele (limitele) serviciului public;

existenţa unui raport de cauzalitate între „limitele” serviciului public şi prejudiciul cauzat;

angajarea răspunderii este condiţionată de formularea unei acţiuni în pretenţii de către partea

prejudiciată.

c. Răspunderea solidară a „funcţionarului” şi a autorităţilor publice pentru prejudiciile cauzate

prin actele administrative tipice sau asimilate („tăcerea” sau „tardivitatea” administraţiei):

cunoaşte o consacrare legală în art. 16 din Legea nr. 554/2004;

acţiunea în despăgubiri poate fi formulată şi personal împotriva persoanei care a contribuit la

elaborarea, emiterea sau încheierea actului ori, după caz, care se face vinovată de refuzul de a rezolva

cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim (art. 16 din Legea nr. 554/2004);

este condiţionată de existenţa unor acte administrative ilegale, tipice sau asimilate, şi de culpa

autorităţii publice;

acordarea despăgubirilor este condiţionată de admiterea acţiunii privind anularea unui act

administrativ sau obligarea autorităţii publice la emiterea unui act administrativ ori a unui alt înscris;

instanţele competente să se pronunţe asupra despăgubirilor sunt cele de contencios administrativ;

ca regulă, cererea de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciile cauzate prin acte administrative

100

ilegale se formulează în cadrul acţiunii având ca obiect anularea actului în cauză;

atunci când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi

despăgubiri, cererea de despăgubire poate fi formulată de la data la care s-a cunoscut sau trebuia să se

cunoască întinderea pagubei, dar în limitele unui termen de prescripţie de 1 an de zile, calculat de la data la

care s-a cunoscut sau trebuia să se cunoască întinderea pagubei;

legea instituie posibilitatea obligării funcţionarului şi a autorităţii publice „angajatoare” la plata în

solidar a despăgubirilor;

funcţionarul are posibilitatea chemării în garanţie a superiorului ierarhic de la care a primit ordin scris

să elaboreze sau să nu elaboreze actul.

d. Răspunderea autorităţii publice pentru prejudiciile cauzate prin contracte administrative:

obiectul contractului poate fi reprezentat de punerea în valoare a bunurilor proprietate publică,

executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, precum şi alte „domenii” stabilite prin legi

speciale (art. 2 alin. 1 lit. c din Legea nr. 554/2004); nu mai putem, la acest moment, include şi achiziţiile

publice, întrucât acestea sunt considerate contracte de drept privat, ca urmare a modificării O.U.G. nr.

34/2006;

litigiile privind contractele administrative sunt de competenţa instanţei de contencios administrativ;

angajarea răspunderii presupune existenţa unui contract administrativ nelegal, existenţa unui

prejudiciu, legătura de cauzalitate dintre caracterul nelegal al contractului şi producerea prejudiciului;

este necesară dovedirea culpei autorităţii contractante;

trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 8 alin. 3 din Legea contenciosului administrativ, potrivit

cărora, la soluţionarea litigiilor având ca obiect contracte administrative, instanţa trebuie să aibă în vedere

regula după care principiul libertăţii contractuale este subordonat principiului priorităţii interesului public;

cererea de despăgubire trebuie adresată instanţei de contencios administrativ în termenul de

prescripţie de un an, prevăzut pentru prejudiciile cauzate prin acte administrative unilaterale.

(a se vedea V. Vedinaş, op.cit., 2007, p.266-272.)

4. Categorii de acte care pot fundamenta acţiunea în răspundere administrativ-patrimonială.

Actele care pot fundamenta o cererea de despăgubiri sunt cele care pot forma obiectul unei acţiuni în


Este vorba despre:

actele administrative unilaterale – tipice sau asimilate (refuzul nejustificat, respectiv

tăcerea/tardivitatea administraţiei);

ordonanţele Guvernului sau dispoziţii din acestea, declarate neconstituţionale;

contractele administrative.

5. Tipuri de acţiuni în angajarea răspunderii administrativ-patrimoniale.

Articolul 16 din Legea nr. 554/2004 permite:

acţiuni împotriva autorităţii publice;

acţiuni împotriva funcţionarului vinovat;

acţiuni îndreptate concomitent împotriva autorităţii publice şi a funcţionarului vinovat.

6. Autorităţile publice competente să soluţioneze acţiunea în răspundere administrativ-

patrimonială.

Potrivit art. 19 din Legea contenciosului administrativ, cererile privind despăgubiri, formulate în mod

distinct de acţiunea principală, se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în

termenul de prescripţie de un an, calculat din momentul în care reclamantul a cunoscut sau trebuia să

cunoască întinderea pagubei.

101

7. Natura prejudiciului a cărui reparaţie poate fi solicitată prin acţiunea în răspundere


Potrivit art. 52 din Constituţie şi art. 1, art. 8, art. 18 din Legea nr. 554/2004, prejudiciul care urmează a fi

reparat poate fi unul material sau moral.

Astfel, potrivit art. 18 alin. (3) din lege - „În cazul soluţionării cererii, instanţa va hotărî şi asupra

despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.”

Bibliografie orientativă :



ALBU IOAN, URSA VICTOR, Răspunderea civilă pentru daune morale, Editura Dacia, Cluj-Napoca,

1979;


Constituţia României revizuită – Comentarii şi explicaţii, All Beck, Bucureşti, 2004, p. 107-108;

DRĂGANU TUDOR, Natura răspunderii patrimoniale a organelor administraţiei de stat, potrivit Legii nr.

1/1967;

ELIESCU MIRCEA, Răspunderea civilă pentru daune morale, Editura Academiei, Bucureşti, 1972;


Legea contenciosului administrativ (Legea nr. 554/2004) – cu modificările şi completările la zi. Comentariu şi

jurisprudenţă, Universul Juridic, Bucureşti, 2008;


443-476;

LEPĂDĂTESCU MIRCEA, Natura juridică a răspunderii patrimoniale a organelor administraţiei de stat

pentru pagubele pricinuite prin actele lor ilegale, în Analele Universităţii Bucureşti, seria Ştiinţe Sociale, Ştiinţe

Juridice, 1968, p. 9-14;

NEGULESCU PAUL, Tratat de drept administrativ. Principii generale,vol. 1, ediţia a IV-a, Institutul de

Arte Grafice „E. Marvan”, Bucureşti, 1934, p. 258-288;


PĂTULEA VASILE, Răspunderea patrimonială a statului pentru pagubele rezultate ca urmare a aplicării

legilor, în Dreptul nr. 7/2000, p. 19-23;

PĂTULEA VASILE, Răspunderea autorităţilor publice pentru vătămările produse cetăţenilor prin actele

lor, în Dreptul nr. 4/1997, p. 19-21;

POP LIVIU, Unele aspecte în legătură cu răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin acte administrative

ilegale, în Dreptul nr. 9/1994;

RARINCESCU CONSTANTIN, Contenciosul administrativ român, ediţia a II-a, Editura Universala Alcalay

Co., Bucureşti, 1937, p. 83-86, p. 179-182;

TARHON V.G., Răspunderea patrimonială a organelor administraţiei de stat şi controlul jurisdicţional indirect

al legalităţii actelor administrative, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967;

TEODORESCU ANIBAL, Teoria răspunderii administraţiei publice pentru daune, Bucureşti, 1942;

TEODORESCU ANIBAL, Le fondement juridique de la responsabilité dans le droit administratif, în

Mélanges Negulesco, 1935, p. 751-769;


Bucureşti, 2002, p. 622-636;


p. 183-188;


Bucureşti, 2007, p.266-272;


102


Constituţia României, republicată (M. Of. nr. 767/31.10.2003) – art. 21, 52, 53, 126 ş.a.;

Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată (M. Of. nr. 826 din




103

CAPITOLUL 11

CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV:

TRĂSĂTURI. CONDIŢIILE ACŢIUNII DIRECTE. FINELE DE

NEPRIMIRE

1. Noţiune.

2. Fundamente constituţionale.

3. Trăsăturile contenciosului administrativ, în baza art. 52 din Constituţie şi a Legii

nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

4. Condiţiile acţiunii directe, în baza Legii nr. 554/2004.

5. Excepţii de la controlul de legalitate exercitat de instanţele de contencios

administrativ.

1. Noţiune.

Noţiunea de „contencios administrativ” cunoaşte, în esenţă, două mari accepţiuni:

Stricto-sensu: Contenciosul administrativ reprezintă totalitatea litigiilor dintre autorităţile publice şi

persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime prin acte administrative nelegale, tipice sau

asimilate, litigii care sunt de competenţa instanţelor de contencios administrativ şi sunt soluţionate în baza

unui regim de putere publică guvernat de legea-cadru în materie (actualmente este vorba despre Legea

contenciosului administrativ nr. 554/2004).

Lato–sensu: contenciosul administrativ reprezintă totalitatea litigiilor dintre autorităţile publice şi cei

vătămaţi prin acte administrative nelegale ale acestora, indiferent de instanţa competentă sau procedura de

soluţionare a acestora.

(a se vedea A. Iorgovan, op.cit., 2005, p. 488-490; D. A. Tofan, op.cit., 2004, p. 281 şi urm.; V. Vedinaş,

op.cit., 2007, p.135-136,144.)

O abordare similară regăsim încă din perioada interbelică, când termenul de „contencios administrativ”

a primit două accepţiuni:

în sens larg – evoca toate litigiile din sfera administraţiei publice, indiferent de autoritatea care le

soluţiona;

în sens restrâns – evoca exclusiv litigiile care intrau în competenţa de soluţionare a instanţelor

judecătoreşti.

Doctrina franceză actuală defineşte contenciosul administrativ ca „ansamblul de reguli aplicabile

soluţionării jurisdicţionale a litigiilor ridicate de activitatea administrativă” (Charles Debbasch, Jean Claude

Ricci – Contentieux administratif, 7-e edition, Dalloz, Paris, 1999, p. 1).

Sisteme juridice de soluţionare a litigiilor dintre administraţie (autorităţi publice) şi administraţi:

sistemul administratorului judecător – organele din cadrul administraţiei sunt învestite cu

soluţionarea litigiilor rezultate din propria activitate (a operat în Franţa până la Revoluţia din 1789);

sistemul instanţelor speciale şi specializate de contencios administrativ, separate de instanţele

judiciare obişnuite - existent actualmente în Franţa, în forma tribunalelor administrative în fruntea cărora se

află, ca „instanţă” supremă, Consiliul de Stat;

sistemul anglo-saxon – litigiile de acest gen sunt soluţionate de instanţele de drept comun.

În România există un sistem hibrid, în sensul în care Legea nr. 554/2004 prevede soluţionarea litigiilor

104

de contencios administrativ, în funcţie de competenţa lor materială, de către tribunalele administrativ-fiscale,

respectiv de secţiile specializate de contencios administrativ din cadrul curţilor de apel şi a Înaltei Curţi de

Casaţie şi Justiţie (instanţa supremă).

Până la înfiinţarea tribunalelor administrativ-fiscale, soluţionarea litigiilor de competenţa acestora este

dată secţiilor de contencios administrativ şi fiscal din cadrul tribunalelor obişnuite. În plus, o serie de litigii

având ca obiect anularea unor acte administrative (procesele-verbale contravenţionale, titlurile de proprietate

emise în baza Legii fondului funciar etc) sunt date în competenţa instanţelor de drept comun, cel puţin în

primă instanţă, prin legi speciale ( de exemplu Legea fondului funciar nr.18/1991, O.G.nr.2/2001 privind

regimul juridic al contravenţiilor etc.).

În doctrină se mai face distincţia între:

contenciosul subiectiv - când reclamantul solicită instanţei de judecată să soluţioneze o problemă

referitoare la un drept subiectiv sau interes legitim personal;

contenciosul obiectiv – când reclamantul urmăreşte să apere un drept obiectiv sau un interes

public, în sensul de a se verifica dacă a fost adusă vreo atingere unor drepturi care reprezintă conţinutul unei

situaţii juridice cu caracter general şi impersonal şi dacă s-a adus atingere unei stări de legalitate generală.

(V. Vedinaş, op. cit., 2007, p. 150-152.)

2. Fundamente constituţionale.

2.1. Norme constituţionale de bază:

art. 52 - „Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică” reprezintă principalul text constituţional

cu incidenţă în materia contenciosului administrativ; alături de dreptul la petiţionare intră în categoria

„drepturilor garanţii”;

art. 21 – „Liberul acces la justiţie” - reglementează cadrul general al valorilor care pot fi ocrotite pe

calea justiţiei, precizând caracterul gratuit şi facultativ al jurisdicţiilor administrative speciale;

art. 53 – reglementează principiile care pot duce la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi,

inclusiv dreptul fundamental prevăzut de art. 52;

art. 123 alin. 5 – „Prefectul poate ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ, un act al

consiliului judeţean, al celui local sau al primarului, în cazul în care consideră actul ilegal. Actul atacat

este suspendat de drept.” - consacră o formă a contenciosului obiectiv, declanşat de exercitarea

prerogativelor de tutelă administrativă de către prefect;

art. 126 alin. 6 – „Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe

calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu

Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter militar. Instanţele de contencios

administrativ sunt competente să soluţioneze cererile persoanelor vătamate prin ordonanţe sau, după

caz, prin dispoziţii din ordonanţe declarate neconstituţionale.” – este sediul „finelor de neprimire” absolute

în materia contenciosului administrativ;

art. 126 alin. 5 – „Este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare. Prin lege organică pot fi înfiinţate

instanţe specializate în anumite materii, cu posibilitatea participării, după caz, a unor persoane din afara

magistraturii.” – legitimează, din punct de vedere constituţional, posibilitatea constituirii de instanţe

specializate de contencios administrativ (tribunalele administrativ-fiscale);

art. 73 alin. 3 lit. k) – reţine contenciosul administrativ în sfera reglementărilor de natură organică;

art. 115 alin. 6 – „Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot

afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de

Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică.” -

este incident în situaţia reglementării prin ordonanţă de urgenţă a unor instituţii/proceduri ce ţin de

contenciosul administrativ şi de exercitarea dreptului fundamental prevăzut de art. 52;

2.2. Fundamente implicite (indirecte):

105

art. 1 alin. 3 – „România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile

şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă

valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie

1989, şi sunt garantate.”;

art. 4 – „Unitatea poporului şi egalitatea între cetăţeni”;

art. 15 alin. 2 - „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai

favorabile.”;

Art. 16 alin.1 şi 2 („Egalitatea în drepturi”): „1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără

privilegii şi fără discriminări. (2) Nimeni nu este mai presus de lege.”

(a se vedea V. Vedinaş, op. cit., 2007, p. 137-139; Dana Apostol Tofan, op.cit., 2004, p. 281 şi urm.;

Antonie Iorgovan, op.cit., 2005, p. 516 şi urm.)

3 . Trăsăturile contenciosului administrativ în România.

Obiectul acţiunii în contencios administrativ îl poate reprezenta atât actul administrativ tipic cât şi cel

asimilat (tăcerea administraţiei, refuzul nejustificat, contractele administrative); de asemenea, în urma

modificărilor aduse prin Legea nr.262/2007, poate fi cenzurat de instanţă şi refuzul de efectuare a unei

operaţiuni administrative, refuz care poate fi asimilat, de asemenea, unui act administrativ.

Calitatea părţilor în litigiu :

o Calitatea de pârât o au autorităţile publice sau structurile private ce exercită, potrivit legii, unele

prerogative de putere publică;

o Calitatea de reclamant o au persoanele fizice sau juridice vătămate prin actele administrative

nelegale ale autorităţilor publice şi, uneori, o altă autoritate publică (subiectele „speciale” de sesizare:

Avocatul Poporului, Ministerul Public, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, prefectul, alte subiecte de

drept public)

Este reglementat un contencios de plină jurisdicţie – în sensul că puterile acordate judecătorului

sunt mai largi şi nu se limitează la simpla anulare a actului administrativ nelegal;

În contenciosul subiectiv, procedura administrativă prealabilă este obligatorie, ca regulă, înainte de

introducerea acţiunii în contencios administrativ – ea constă în cerinţa ca persoana vătămată să se adreseze

în primă fază emitentului actului administrativ ( „recurs graţios” ) şi/sau superiorului ierarhic al acestuia (

„recurs ierarhic”), solicitând revocarea sau modificarea actului în cauză;

Dublul grad de jurisdicţie – sunt reglementate două etape procesuale – fondul (prima-instanţă) şi

recursul, soluţionate de instanţele de contencios administrativ;

Posibilitatea atacării în instanţă a actelor administrativ-jurisdicţionale (art.6 din lege);

Consacrarea unor garanţii procesuale pentru judecarea cererilor în contencios administrativ şi

pentru punerea în executare a deciziilor pronunţate ( aplicarea de amenzi judiciare, incriminarea ca infracţiune

a neexcutării culpabile a hotărârilor irevocabile, celeritatea procedurii de judecată, complete în primă-instanţă

formate din 2 judecători etc.);

Posibilitatea formulării cererii de despăgubire pentru prejudiciile cauzate şi împotriva „funcţionarului”

(persoanei fizice) care a elaborat, a emis sau a încheiat actul ori, după caz, care se face vinovat de refuzul de

a rezolva cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim ş.a..

4. Condiţiile acţiunii directe în baza Legii nr. 554/2004, cu modificările şi completările

ulterioare.

Obiectul acţiunii trebuie să îl reprezinte un act administrativ tipic sau asimilat;

Actul trebuie să emane de la o autoritate publică;

Actul vatămă un drept subiectiv sau un interes legitim;

Parcurgerea procedurii administrative prealabile;

Respectarea termenelor de introducere a acţiunii în contencios administrativ.

106

4.1. Actul atacat trebuie să fie un act administrativ.

În conformitate cu dispoziţiile art.1 din Legea nr. 554/2004, „orice persoană care se consideră

vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act

administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de

contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a

interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată”

Articolul 2 alin.1 lit.c din lege furnizează şi o definiţie a actului administrativ– „actul unilateral cu

caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea

organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi

juridice; Sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, şi contractele încheiate de autorităţile

publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes

public, prestarea serviciilor publice,achiziţiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte categorii de

contracte administrative supuse competenţei instanţelor de contencios administrativ”. (cu menţiunea că în

forma sa actuală, O.U.G. nr. 34/2006 califică achiziţiile publice drept contracte de drept privat).

Potrivit art.8 alin.1 teza a 2-a din lege, „(…)se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel

care se consideră vătămat într-un drept ori interes legitim al său (…) prin refuzul de efectuare a unei anumite

operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.”

Din coroborarea celor două articole rezultă că actul administrativ poate îmbrăca o formă tipică sau una

asimilată.

Actele administrative „asimilate” sunt reprezentate de :

refuzul nejustificat expres al unei autorităţi publice de a rezolva cererea referitoare la un drept sau

interes legitim;

refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative;

faptul de a nu răspunde la cererea în cauză în termenul prevăzut de lege, de regulă – 30 de zile (

tardivitatea) sau, după caz, ignorarea totală a cererii ( tăcerea administraţiei);

contractele administrative enunţate la art.2 lit.c) sau reglementate prin legi speciale.

Actele administrative tipice pot fi atacate indiferent de caracterul lor normativ sau individual.

Nu poate forma obiectul exclusiv al unei acţiuni în contencios administrativ legalitatea operaţiunilor

administrative deja efectuate ( avize, rapoarte, propuneri etc), aceasta putând fi analizată numai în cadrul acţiunii

vizând anularea actului administrativ pe care îl fundamentează; în schimb, poate fi analizat, sub aspectul legalităţii

şi temeiniciei, refuzul autorităţii publice de efectuare a unei asemenea operaţiuni, instanţa având posibilitatea să

oblige autoritatea la realizarea acesteia.

Astfel, conform art.18 alin.2 din lege „Instanţa este competentă să se pronunţe, în afara situaţiilor prevăzute la

art. 1 alin. (8), şi asupra legalităţii actelor sau operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus

judecăţii.

4.2. Actul trebuie să emane de la o autoritate publică.

Această cerinţă rezultă chiar din cuprinsul art. 52 din Constituţie, intitulat „Dreptul persoanei vătămate de

o autoritate publică”. Nu este obligatoriu ca actul administrativ să provină de la o autoritate administrativă,

după cum cerea, în formula iniţială, vechea Lege a contenciosului administrativ nr.29/1990, ci emitentul poate

fi orice autoritate publică, inclusiv „persoanele juridice dedrept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de

utilitate publică sau sunt autorizate să presteze servicii publice în regim de putere publică” (conform art. 2 alin.

1 lot. c) din Legea nr. 554/2004).

Aceste persoane de drept privat emit aşa-numitele acte administrative „prin delegaţie”, adică în baza

„împuternicirii” primite din partea puterii publice (în perioada interbelică, erau denumite „stabilimente de

107

utilitate publică”).

Autorităţile administrative avute în vedere de lege pot fi autorităţi ale administraţiei de stat ( centrale

sau locale), autorităţi autonome locale, precum şi instituţiile publice/regiile autonome din subordinea

acestora.

4.3. Actul vatămă un drept subiectiv sau un interes legitim.

Această condiţie este enunţată expres în art. 52 din Constituţie, respectiv în art. 1 din Legea nr.

554/2004.

În absenţa unei vătămări, adică a unui prejudiciu, acţiunea în contencios administrativ nu va fi admisă,

simpla nelegalitate a unui act administrativ nefiind suficientă pentru acţiunile caracteristice „contenciosului

subiectiv” reglementat de art. 52 din Constituţie.

Pentru ca un drept subiectiv să poată fi protejat pe calea contenciosului administrativ, este necesar ca

acesta să existe efectiv şi să fie recunoscut de dreptul pozitiv.

În ceea ce priveşte problema „interesului legitim”, doctrina şi jurisprudenţa au apreciat în mod constant că

trebuie avute în vedere interesele directe, personale, născute şi actuale.

Noua lege a contenciosului administrativ nuanţează această soluţie, arătând că poate fi invocat atât

interesul legitim privat, cât şi interesul legitim public.

De asemenea, în doctrina franceză se face precizarea că „reclamantul poate să ocrotească prin acţiunile

în contencios administrativ atât un interes material, cât şi unul moral.” ( Ch.Debbasch, op.cit., p.638).

În conformitate cu art.1 alin.1 teza finală din Legea nr.554/2004, cu modificările şi completările ulterioare,

„Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public.”

Conform art.2 alin.1 lit. p), interesul legitim privat = „posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în

considerarea realizării unui drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat;” ( lit.p).

Legea defineşte în mod distint în art.2 alin.1 lit.r) şi interesul legitim public = „interesul care vizează

ordinea de drept şi democraţia constituţională, garantarea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale

ale cetăţenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenţei autorităţilor publice”; interesul public

poate legitima formularea unor acţiuni în contencios administrativ de către o serie de subiecte „speciale” de

sesizare, cum ar fi Ministerul Public, Avocatul Poporului, prefectul, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici,

dar şi „organismele sociale” avute în vedere de art.2 alin.1 lit.s) şi art.1 alin.2 lit.a) din lege ( „structuri

neguvernamentale, sindicate, asociaţii, fundaţii şi altele asemenea, care au ca obiect de activitate protecţia

drepturilor diferitelor categorii de cetăţeni sau, după caz, buna funcţionare a serviciilor publice

administrative”).

De asemenea, în condiţiile în care art. 1 alin. 8 se referă şi la calitatea de reclamant a altor „subiecte de

drept public”, rezultă că şi alte organe publice decât cele expres indicate în art. 1 din lege pot promova

acţiuni în contencios administrativ.

În mod logic, astfel de acţiuni nu ar putea viza decât eventuale acte administrative care le-ar „vătăma”

propria competenţă, le-ar împiedica să îşi exercite atribuţiile, cu alte cuvinte ar fi vorba despre acţiuni

întemeiate pe „interesul legitim public”.

4.4. Parcurgerea procedurii administrative prealabile.

Potrivit art.7 din Legea nr. 554/2004, „înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ

competente, persoana care se consideră vătamată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act

administrativ individual trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare,

dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte,

a acestuia.”

Pentru motive temeinice, plângerea prealabilă, în cazul actelor administrative individuale, poate fi

introdusă de către destinatarul actului (cel căruia i s-a comunicat actul în discuţie) şi peste acest termen,

dar fără a se depăşi 6 luni de zile de la data emiterii.

Terţele persoane vătămate prin actul individual adresat altei persoane pot depune plângerea prelabilă în

termen de 6 luni de la momentul la care au luat cunoştinţă de existenţa actului.

108

Prin lege specială, pot fi stabilite excepţii de la regula parcurgerii procedurii administrative

prealabile pentru actele administrative individuale (de exemplu, atunci când se contestă sancţiunile

disciplinare aplicate aleşilor locali, conform art.70 din Legea nr. 393/2004).

În plus, în cazul actului administrativ normativ, plângerea prealabilă poate fi formulată oricând

(art.7 alin.11

). Din interpretarea textelor legale rezultă că şi în cazul actelor administrative cu caracter

normativ este obligatorie parcurgerea procedurii prealabile, urmând ca după epuizarea acestei etape să

devină incident textul legal care prevede posibilitatea introducerii, tot fără limită de timp, a acţiunii în anulare.

Reclamaţia administrativă poate fi adresată organului emitent sau organului ierarhic superior, în

primul caz fiind vorba de un „recurs graţios”, iar în al doilea caz de un „recurs ierarhic”, cu aceeaşi

semnificaţie procedurală.

Evident, în unele cazuri, cum ar fi cel al autorităţilor administraţiei publice locale autonome, nu se poate

identifica un organ superior ierarhic (situaţia Preşedintelui României, a Guvernului, primarului etc), astfel încât

va fi posibil numai recursul graţios.

La plângerea prealabilă trebuie formulat răspunsul oficial în termenul-regulă de 30 de zile de la

înregistrare, sau într-un alt termen stabilit prin lege specială.

În cazul litigiilor având ca obiect contracte administrative, plângerea prealabilă „are semnificaţia

concilierii în cazul litigiilor comerciale, dispoziţiile din Codul de procedură civilă fiind aplicabile în mod

corespunzător”.

Conform Legii nr. 554/204, anumite subiecte de drept pot formula acţiuni în contencios administrativ fără

a formula plângerea prealabilă administrative. Astfel, conform art.7 alin.5 din Legea nr.554/2004, „în cazul

acţiunilor introduse de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici

sau al celor care privesc cererile celor vătămaţi prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe, precum şi în cazul

prevăzut la art. 2 alin. (2)- (refuzul nejustificat sau nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri – subl.ns.) şi

la art.4 (excepţia de nelegalitate – subl.ns.), nu este obligatorie procedura prealabilă.”.

Subliniem faptul că de la momentul intrării în vigoare a Legii nr.262/2007, dispoziţiile din Legea

nr.340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului referitoare la obligativitatea formulării cererii de

reexaminare, înainte cu 10 zile de introducerea acţiunii la instanţă, au fost abrogate.

4.5. Respectarea termenelor de introducere a acţiunii în contencios administrativ.

Acţiunea trebuie formulată după primirea răspunsului la plângerea prealabilă sau, după caz, după

expirarea termenului de 30 de zile (sau, eventual, a termenului prevăzut de legea specială), respectiv după

încheierea procesului-verbal de finalizare a concilierii (pentru litigiile vizând contracte administrative).

Conform art.11 alin.1 din Legea nr. 554/2004, „Cererile prin care se solicită anularea unui act

administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei

cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la:

a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă ;

b) data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii;

b) data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal

de soluţionare a cererii;

c) data expirării termenului prevăzut la art.2 alin.1 lit.h, calculat de la comunicarea actului administrativ

emis în soluţionarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile;

d) data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor

administrative.

(2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste

termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la

cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz.”

109

Termenul-regulă de 6 luni de zile este definit de lege ca fiind de prescripţie, iar termenul maxim de 1 an

ca termen de decădere.

De asemenea, „Ordonanţele sau dispoziţiile din ordonanţe care se consideră a fi neconstituţionale,

precum şi actele administrative cu caracter normativ care se consideră a fi nelegale pot fi atacate

oricând.”

5. Excepţii de la controlul de legalitate exercitat de instanţele de contencios administrativ.

Constituţia României, în art.126 alin.6 statuează: „Controlul judecătoresc al actelor administrative ale

autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor care

privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter militar. Instanţele

de contencios administrativ sunt competente să soluţioneze cererile persoanelor vătamate prin ordonanţe

sau, după caz, prin dispoziţii din ordonanţe declarate neconstituţionale.”

Din acest articol rezultă două mari categorii de acte ale autorităţilor publice care nu pot forma obiectul

controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ, fiind vorba despre :

actele administrative autorităţilor publice în relaţia acestora cu Parlamentul;

actele administrative de comandament cu caracter militar.

Aceste „fine de neprimire” de rang constituţional au fost apreciate ca insuficiente în doctrină, fapt care a

dus la nuanţarea şi dezvoltarea lor în legea organică a contenciosului administrativ, inclusiv sub titulatura de

„limite ale controlului”. De aici derivă şi calificarea „finelor de neprimire” ca fiind de rang constituţional,

respectiv de rang legal (a se vedea A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, volumul II, Ediţia 2, All Beck,

Bucureşti, 2005).

În ceea ce priveşte actele de comandament cu caracter militar, Legea nr.554/2004 formulează o

definiţie în art.2 alin.1 lit.l) – „actul administrativ referitor la problemele strict militare ale activitaţii din cadrul

forţelor armate, specifice organizării militare, care presupun dreptul comandanţilor de a da ordine

subordonaţilor în aspecte privitoare la conducerea trupei, în timp de pace sau război, sau, după caz, la

îndeplinirea serviciului militar”.

Actele autorităţilor publice în relaţia lor cu Parlamentul beneficiază, mai nou, de o definiţie legală, în

art.2 alin.1 lit.k) din lege – „actele emise de o autoritate publică, în realizarea atribuţiilor sale, prevăzute de

Constituţie sau de o lege organică, în raporturile de natură politică cu Parlamentul”.

Conform art.5 alin.1 din Legea nr. 554/2004, „nu pot fi atacate în contenciosul administrativ: a) actele

administrative ale autorităţilor publice care privesc raporturile acestora cu Parlamentul; b) actele de

comandament cu caracter militar.”

Dincolo de aceste excepţii care reiterează textele constituţionale, legea stipulează că „Nu pot fi atacate

pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se

prevede, prin lege organică, o alta procedură judiciară.”(art. 5 alin. 2).

Aici este vorba despre teoria „recursului paralel”, în baza căreia actele administrative pentru care se

prevede o procedură judiciară specială de contestare nu vor urma procedura generală prevăzută de Legea


În această situaţie, discutăm despre un „fine de neprimire” relativ, adică numai din perspectiva instanţei

de contencios administrativ, întrucât actele în discuţie pot fi atacate, dar în faţa instanţei de drept comun.

Acelaşi articol 5 prevede, în alin. 3, că o serie de acte administrative pot fi contestate în faţa instanţei

de contencios administrativ, dar în mod limitat, adică sub condiţia probării unui exces de putere

(depăşirea abuzivă a dreptului de apreciere) din partea autorităţii publice.

110

Conform textului indicat, „ Actele administrative emise pentru aplicarea regimului stării de război, al stării

de asediu sau al celei de urgenţă, cele care privesc apărarea şi securitatea naţională ori cele emise pentru

restabilirea ordinii publice, precum şi pentru înlăturarea consecinţelor calamităţilor naturale, epidemiilor şi

epizootiilor pot fi atacate numai pentru exces de putere.”

Trebuie să amintim faptul că o parte din acest alineat, în speţă sintagma „cele care privesc apărarea şi

securitatea naţională”, a fost declarat neconstituţional prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 302/2011

(publicată în Monitorul Oficial nr. 316 din 09.05.2011).

(A.Iorgovan, Noua lege a contenciosului administrativ. Geneză, explicaţii şi jurisprudenţă, ediţia a II-a,

Editura Kullusys, Bucureşti, 2006, p.166-171; V.Vedinaş, op.cit., 2007, p.165-173; D.A.Tofan, op.cit., 2004,

p.319-341.)

Bibliografie orientativă :

APOSTOL TOFAN DANA, Drept administrativ, vol. II, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 281- 329;


APOSTOL TOFAN DANA, Legea contenciosului administrativ, în Studii de drept românesc nr. 3-4/1991, p. 210-

213;

APOSTOL TOFAN DANA, Excesul de putere în jurisprudenţa străină franceză, în Studii de drept românesc

nr. 1-2/1998, p. 135-180;

BOGASIU GABRIELA, Legea contenciosului administrativ – comentată şi adnotată, Universul Juridic,

Bucureşti, 2008;

CHARLES DEBBASCH, JEAN CLAUDE RICCI – Contentieux administratif, 7-e edition, Dalloz, Paris,

1999;


Constituţia României revizuită – Comentarii şi explicaţii, All Beck, Bucureşti, 2004, p. 151;

DACIAN DRAGOŞ COSMIN, Procedura contenciosului administrativ, All Beck, Bucureşti, 2002;

DRĂGANU TUDOR, IOVĂNAŞ ILIE, Capacitatea procesuală în cauzele privind atacarea actelor

administrative ilegale, în Revista română de drept nr. 8/1972, p. 52-59;





517-636;


ediţia a II-a, Editura Kullusys, Bucureşti, 2006, p. 113 şi urm.;

IORGOVAN ANTONIE, IOAN VIDA, Constituţionalizarea contenciosului administrativ român, în Dreptul

nr. 5-6/1994;

IORGOVAN ANTONIE, ION MORARU, DOREL MUSTĂŢEA, Legalitatea actelor administrative, Editura


IORGOVAN ANTONIE, ŞERBAN FLOAREA, Despre actele de comandament cu caracter militar, în

Revista de drept public, nr. 1-2/1997, p. 41-54;

NEGULESCU PAUL, Tratat de drept administrativ. Principii generale, vol. 1, ediţia a IV-a, Institutul de Arte

Grafice „E. Marvan”, Bucureşti, 1934, p. 427-456;

POPESCU CORNELIU LIVIU, Contenciosul administrativ potrivit dispoziţiilor constituţionale revizuite, în Dreptul

nr. 3/2004;

POPESCU CORNELIU LIVIU, Exceptarea actelor de comandament cu caracter militar de la contenciosul

administrativ, potrivit revizuirii constituţionale, în lumina dreptului de acces la o instanţă judecătorească, în

Curierul judiciar nr. 11/2003, p. 100-119;


PETRESCU RODICA NARCISA, Criterii de distingere între actele administrative de autoritate şi actele

de gestiune ale statului – implicaţii pe planul contenciosului administrativ, în Dreptul nr. 10/1992, p. 39-45;

PETRESCU RODICA NARCISA, Actele administrative referitoare la siguranţa internă şi externă a

111

statului şi cele cuprinzând măsuri urgente luate pentru înlăturarea unui pericol public, în Dreptul nr. 12/1993,

p. 50-53;

RARINCESCU CONSTANTIN, Contenciosul administrativ român, ediţia a II-a, Editura Universala Alcalay Co.,

Bucureşti, 1937;

SANTAI IOAN, Implicaţii vizând unele prevederi revizuite ale Constituţiei în materia contenciosului

administrativ, în Revista de drept public nr. 1/2004, p. 35-41;

TEODORESCU ANIBAL, O nouă accepţiune a actelor de guvernământ.Teoria legalităţii, Tipografia

„Anuarul general”, Bucureşti, 1910;


„Eminescu” SA, Bucureşti, 1929, p. 405-434.


Bucureşti, 2002, p. 156-221;


p. 88-114;

VEDINAŞ VERGINIA, Mutaţii aduse contenciosului administrativ prin Legea de revizuire a

Constituţiei. Privire de ansamblu, în Curierul judiciar nr. 4/2004, p. 108 -118;


Bucureşti, 2007, p.135-173;




Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată (M. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005),




O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată (M.Of. nr. 513 din 31.07.2007), cu

modificările şi completările ulterioare.

112

CAPITOLUL 12

ASPECTE PROCEDURALE ÎN MATERIA CONTENCIOSULUI

ADMINISTRATIV

SOLUŢIILE INSTANŢEI ŞI EXECUTAREA HOTĂRÂRILOR

1. Norme de procedură aplicabile în litigiile de contencios administrativ.

2. Trăsăturile şi etapele procedurii administrative contencioase.

3. Părţile în procesul de contencios administrativ.

4. Tipuri de acţiuni în contencios administrativ.

5. Instanţele competente.

6. Căi de atac.

7. Soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de contencios administrativ.

8. Executarea hotărârilor judecătoreşti în materie de contencios administrativ.

9. Excepţia de nelegalitate.

1. Norme de procedură aplicabile în litigiile de contencios administrativ.

Procedura de soluţionare a acţiunilor în contencios administrativ este reglementată în cuprinsul Legii

cadru - Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

În completarea normelor speciale instituite de Legea contenciosului administrativ se regăsesc normele

procedurale comune, conform art. 28 alin.1 din Legea nr.554/2004 : „Dispoziţiile prezentei legi se

completează cu prevederile Codului de procedură civilă, în măsura în care nu sunt incompatibile cu

specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătamate în drepturile

sau interesele lor legitime, pe de altă parte. Compatibilitatea aplicării unor norme ale Codului de procedură

civilă se stabileşte de instanţă, cu prilejul soluţionării cauzei.”

(Pentru aspecte legate de compatibilitatea unor dispoziţii de procedură civilă în procedura de contencios

administrativ, a se vedea A.Iorgovan, Noua lege a contenciosului administrativ. Geneză, explicaţii şi

jurisprudenţă, ediţia a II-a, Editura Kullusys, Bucureşti, 2006, p. 242-248.)

2. Trăsăturile şi etapele procedurii administrative contencioase.

2.1. Sub aspectul conţinutului, procedura administrativă contencioasă reprezintă ansamblul normelor

procedurale consacrate de Legea contenciosului administrativ şi Codul de procedură civilă, în conformitate cu

care se formulează şi se soluţionează acţiunile declanşate de cei vătămaţi în drepturile şi interesele lor

legitime prin actele administrative tipice sau asimilate ale unei autorităţi publice şi se pun în executare

hotărârile pronunţate (V.Vedinaş, op.cit., 2007, p.173-174).

2.2. Normele de procedură în materia contenciosului administrativ sunt considerate tot norme de drept

administrativ (procedural).

2.3. Presupune, de regulă, două etape succesive:

Etapa anterioară sesizării instanţei de contencios administrativ ( plângerea administrativă prealabilă);

Etapa judiciară.

113

2.4. Este supusă dublului grad de jurisdicţie - primă instanţă (fond) şi recurs, nefiind reglementată calea

de atac a apelului;

2.5. Cererile adresate instanţei se judecă de urgenţă şi cu precădere, în sedinţă publică, în completul

stabilit de lege ( 1 judecător pentru prima instanţă, 3 judecători în recurs ).

2.6. Caracterul accesibil al taxelor de timbru pentru acţiunile vizând acte unilaterale:

Potrivit art.17 alin.2 din Legea nr.554/2004, „Pentru cererile formulate în baza prezentei legi se percep

taxele de timbru prevăzute de Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările şi

completările ulterioare, pentru cauzele neevaluabile în bani, cu excepţia celor care au ca obiect

contractele administrative, care se vor taxa la valoare.”

După cum se observă, taxele de timbru în cazul litigiilor privind contracte administrative vor fi mult

mai consistente decât cele aplicabile pentru litigiile având ca obiect acte administrative unilaterale.

Conform Legii nr.146/1997, cu modificările şi completările ulterioare:

cererea pentru anularea actului, suspendarea executării sale sau, după caz, recunoaşterea dreptului

pretins, precum şi pentru eliberarea unui certificat, a unei adeverinţe sau a oricărui alt înscris trebuie timbrată

cu o taxă judiciară de 4 RON;

pentru cererea cu caracter patrimonial, prin care se solicită şi repararea pagubei suferite, taxa de

timbru este de 10% din valoarea pretinsă, dar nu mai mult de 39 de lei;

3. Părţile în litigiile de contencios administrativ.

Calitatea de reclamant (art.1 din lege) :

Ca regulă, „orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim,

de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei

cereri”.

Persoana vătămată prin refuzul autorităţii publice de efectuare a unei anumite operaţiuni

administrative necesare pentru exercitare sau protejarea dreptului sau interesului legitim;

Terţul vătămat în drepturile sau interesele sale legitime printr-un act administrativ individual adresat

altui subiect de drept;

Avocatul Poporului – „ca urmare a controlului realizat, potrivit legii sale organice, în baza unei sesizări

a unei persoane fizice”

Ministerul Public – „când, în urma exercitării atribuţiilor prevăzute de legea sa organică, apreciază că

încălcările drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor se datorează existenţei unor acte

administrative unilaterale individuale ale autorităţilor publice emise cu exces de putere”, sau când „prin emiterea

unui act administrativ normativ, se vatămă un interes public”;

Autoritatea publică emitentă - poate cere instanţei anularea actului administrativ unilateral nelegal „în situaţia

în care actul nu mai poate fi revocat, întrucât a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice”.

Persoana vătămată în drepturile sau interesele sale legitime prin ordonanţe sau dispoziţii din

ordonanţe ale Guvernului;

Persoanele vătămate prin contractele administrative prevăzute de lege;

Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici – împotriva actelor administrative nelegale din materia

funcţiei publice;

Prefectul – conform art.123 alin.5 din Constituţie, art.1 alin.8 şi art.3 alin.1. din lege;

Orice alt subiect de drept public – conform art. 1 alin. 8 din lege.

114

Calitatea de pârât:

Autorităţile publice sau persoanele de drept privat care au obţinut statut de utilitate publică sau au

fost autorizate să presteze anumite servicii publice, în regim de putere publică;

Persoana fizică („funcţionarul”) „care a contribuit la elaborarea, emiterea sau încheierea actului ori,

după caz, care se face vinovată de refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un

interes legitim, dacă se solicită plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ori pentru întârziere.”

4. Tipuri de acţiuni în contencios administrativ.

Criterii de delimitare:

1. Existenţa unei proceduri administrative prealabile:

Acţiuni precedate obligatoriu de plângerea administrativă prealabilă prevăzută de Legea nr.554/2004

(regula);

Acţiuni precedate obligatoriu de o procedură administrativă prealabilă reglementată prin legi speciale

(de exemplu, cazul acţiunilor împotriva actelor administrativ-fiscale, conform Codului de procedură fiscală);

Acţiuni pentru care nu se impune o procedură prealabilă administrativă (de exemplu, în situaţia

acţiunilor promovate de prefect sau de aleşii locali sancţionaţi disciplinar).

2. Obiectul cererii de chemare în judecată :

Acţiuni privind anularea totală sau parţială a actului administrativ şi acordarea unor despăgubiri

materiale şi/sau morale;

Acţiuni privind obligarea autorităţii pârâte la emiterea unui act administrativ sau a altui înscris şi

acordarea unor despăgubiri materiale şi/sau morale;

Acţiuni privind obligarea autorităţii pârâte la efectuarea unei anumite operaţiuni administrative şi

acordarea unor despăgubiri materiale şi/sau morale;

Acţiuni având ca obiect repararea prejudiciului cauzat prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe

declarate neconstituţionale şi/ sau anularea actelor emise în baza ordonanţei;

Acţiuni în suspendarea executării actului administrativ până la soluţionarea pe fond sau, după caz,

irevocabilă, a acţiunii în anulare;

Acţiuni având ca obiect încheierea, interpretarea, executarea, modificarea sau încetarea contractele

administrative;

Acţiuni privind obligarea autorităţii pârâte/persoanei la plata unei amenzi pentru fiecare zi de întârziere

în executarea unei decizii irevocabile de contencios administrativ, însoţită, eventual, de cererea de

despăgubiri pentru întârziere.

5. Instanţele competente (art.10 din Legea nr. 554/ 2004).

5.1. Competenţa teritorială :

Legea nr.554/2004 consacră o competenţă teritorială alternativă: „Reclamantul se poate adresa instanţei

de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului”.(art.10 alin.3).

În cazul acţiunii introduse de Avocatul Poporului, aceasta va fi înregistrată la instanţa de contencios

administrativ de la domiciliul petentului care a formulat sesizarea.

În cazul acţiunii introduse de Ministerul Public, competenţa teritorială revine :

instanţei de la domiciliul/sediul persoanei vătămate, când acţiunea are ca obiect acte administrative

individuale;

instanţei de la sediul emitentului actului administrativ normativ ce lezează un interes legitim public.

115

Acţiunile introduse de prefect sunt de competenţa tribunalului administrativ-fiscal (secţiei de contencios

administrativ-fiscal a tribunalului) din judeţul în cauză.

5.2. Competenţa materială şi compunerea instanţei:

În primă instanţă - „litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale

şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora,

de până la 500.000 lei, se soluţionează, în fond, de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele

administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi

impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora, mai mari de 500.000 lei, se soluţionează, în fond,

de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege specială nu se prevede

altfel.”

În recurs – „Recursul împotriva sentinţelor pronunţate de tribunalele administrativ-fiscale se judecă de

secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, iar recursul împotriva sentinţelor pronunţate

de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel se judecă de Secţia de contencios

administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dacă prin lege specială nu se prevede altfel.”

6. Soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de contencios administrativ.

În conformitate cu art.18 din Legea nr.554/2004, instanţa de contencios administrativ poate pronunţa,

după caz, următoarele soluţii cu privire la acţiunea vizând actul administrativ unilateral (normativ sau

individual):

va anula, în tot sau în parte, actul administrativ;

se va pronunţa asupra legalităţii actelor sau operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii

actului supus judecăţii;

va obliga autoritatea publică sa emită un act administrativ ori să elibereze un certificat, o adeverinţă

sau orice alt înscris, ori să efectueze o anumită operaţiune administrativă;

va hotărî şi asupra despăgubirilor pentru daunele materiale si morale cauzate.

Dacă acţiunea are ca obiect un contract administrativ, instanţa de contencios poate :

dispune anularea acestuia, în tot sau în parte;

obliga autoritatea publică sa încheie contractul la care reclamantul este îndrituit;

impune uneia dintre părţi îndeplinirea unei anumite obligaţii;

suplini consimţământul unei părţi, când interesul public o cere;

obliga partea în culpă la plata unor despăgubiri pentru daunele materiale şi morale provocate.

7. Căi de atac.

Potrivit art. 20 din lege, sentinţele pronunţate în fond de instanţele de contencios administrativ pot fi

atacate pe calea recursului, în termen de 15 zile de la comunicare.

Efectul recursului este suspensiv de executare, în sensul că este suspendată executarea sentinţei

pronunţate de instanţa de fond, cu excepţia hotărârii de primă instanţă privind suspendarea executării actului

administrativ, conform art.14 şi art.15 din Legea nr.554/2004.

Se consacră şi principiul celerităţii soluţionării căii de atac, prin precizarea că recursul se judecă de

urgenţă.

Soluţii date în recurs : potrivit art.20 alin.3 din lege, „în cazul admiterii recursului, instanţa de recurs,

casând sentinţa, va rejudeca litigiul in fond, daca nu sunt motive de casare cu trimitere. Când hotărârea primei

instanţe a fost pronunţată fără a se judeca fondul, cauza se va trimite, o singură dată, la această instanţă”.

116

Alte căile extraordinare de atac sunt cele prevăzute de Codul de procedură civilă – revizuirea şi

contestaţia în anulare.

8. Executarea şi publicarea hotărârilor judecătoreşti în materie de contencios administrativ.

Potrivit art. 22 din Legea contenciosului administrativ, „Hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile,

prin care s-au respins acţiunile formulate potrivit dispoziţiilor prezentei legi şi s-au acordat cheltuieli de

judecată se învestesc cu formulă executorie şi se execută silit, potrivit dreptului comun.”

În mod special, hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile, prin care s-au anulat acte administrative

cu caracter normativ:

sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor;

se publică obligatoriu în Monitorul Oficial al României, Partea I, sau, după caz, în monitoarele oficiale

ale judeţelor ori al municipiului Bucureşti, la solicitarea instanţelor.

În cazul în care autoritatea publică pârâtă este obligată sa încheie, sa înlocuiască sau să modifice

actul administrativ, să elibereze un certificat, o adeverinţă sau orice alt înscris, ori să efectueze o anumită

operaţiune administrativă, executarea hotărârii definitive şi irevocabile se va face în termenul prevăzut în

cuprinsul ei, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.

Dacă termenul nu este respectat, se va aplica conducătorului autorităţii publice sau, după caz, persoanei

obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, iar reclamantul are dreptul

la despăgubiri pentru întârziere.

Neexecutarea din motive imputabile sau nerespectarea hotărârilor judecătoreşti definitive si

irevocabile pronunţate de instanţa de contencios administrativ, în termen de 30 de zile de la data aplicării

amenzii prevăzute la alin. (2) constituie infracţiune şi se sancţionează cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau

cu amendă de la 2.500 la 10.000 RON (art. 24 alin. 3).

10. Excepţia de nelegalitate.

10.1. Precizări generale:

Potrivit art. 4 alin.(1) din Legea contenciosului administrativ, astfel cum a fost modificat prin Legea

nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, „Legalitatea unui act administrativ

unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui

proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate.”

În versiunea iniţială (din 2004) a legii, nu se optase pentru imitarea excepţiei la actele individuale, fiind

folosită formula generală „acte administrative unilaterale”. Această precizare a operat ulterior, prin Legea de

modificare nr. 262/2007.

După cum se observă, excepţia de nelegalitate reprezintă o modalitate indirectă de “paralizare” a efectelor

produse de un act administrativ individual, un mijloc de apărare, astfel încât, ca orice altă „excepţie”, prezintă

relevanţă doar „inter partes litigantes”.

Din simpla lectură a dispoziţiilor legale rezultă că obiectul excepţiei de nelegalitate îl reprezintă doar

actele administrative cu caracter individual, nu şi actele administrative cu caracter normativ.

Pentru acestea din urmă, legea prevede posibilitatea nelimitată în timp de introducere a acţiunii în anulare,

motiv pentru care s-a apreciat că nu mai este oportună şi admiterea excepţiei de nelegalitate, întrucât ar fi dificil

de stabilit gradul de opozabilitate a efectelor unei eventuale hotărâri judecătoreşti de admitere; în acest sens,

amintim faptul că decizia irevocabilă de anulare a unui act administrativ normativ se publică în Monitorul Oficial

al României şi produce efecte erga omnes.

117

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a promovat, însă, o practică contrară soluţiei impuse de lege, odată cu

modificarea din 2007.

Jurisprudenţa constantă a Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a instanţei supreme este

în sensul admisibilităţii excepţiei de nelegalitate şi în privinţa actelor administrative normative, fiind

invocate în acest sens procedurile similare de contestare a legalităţii actelor administrative emise de autorităţile

Uniunii Europene, respectiv tradiţia dreptului român în materie.

De asemenea, tot instanţa supremă refuză sistematic să admită excepţii invocate cu privire la

actela administrative emise înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 554/2004, argumentând că aceasta nu

se poate aplica retroactiv, deşi, pe de o parte, Curtea Constituţională a respins o sesizare de

neconstituţionalitate pe acest aspect, în cadrul controlului a priori, iar, pe de altă parte, dispoziţiile art. 4 alin. 1

şi ale art. II alin. 2 din Legea nr. 262/2007 („Excepţia de nelegalitate poate fi invocată şi pentru actele

administrative unilaterale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, în forma sa iniţială, cauzele de

nelegalitate urmând a fi analizate prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la momentul emiterii actului

administrativ.”) sunt extrem de clare.

8.2. Condiţiile de admisibilitate:

excepţia de nelegalitate a unui act administrativ poate fi invocată în cadrul oricărui proces şi în orice

fază a acestuia (primă-instanţă, apel, recurs), indiferent de natura litigiului (civil, comercial, penal, contencios

administrativ etc.);

poate fi invocată atât de părţi, cât şi de instanţă, din oficiu;

instanţa competentă să soluţioneze această excepţie este instanţa de contencios administrativ,

care va fi sesizată prin încheiere motivată de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia;

excepţia de nelegalitate va fi remisă spre soluţionare instanţei de contencios administrativ numai

dacă de actul administrativ în cauză depinde soluţionarea pe fond a cauzei principale; în caz contrar, excepţia

va fi respinsă ca inadmisibilă;

instanţa în faţa căreia se invocă excepţia se va pronunţa asupra admisibilităţii acesteia, prin

încheiere;

încheierea de sesizare a instanţei de contencios administrativ nu este supusă niciunei căi de atac,

iar încheierea de respingere a solicitării de sesizare poate fi atacată odată cu fondul;

din momentul sesizării instanţei de contencios administrativ, instanţa în faţa căreia s-a ridicat

excepţia va suspenda soluţionarea cauzei, până la pronunţarea unei decizii irevocabile cu privire la aceasta;

suspendarea cauzei nu se va dispune în ipoteza în care instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia

de nelegalitate este instanţa de contencios administrativ competentă să o soluţioneze şi nici atunci când

excepţia de nelegalitate a fost invocată în cauze penale.

8.3. Procedura de soluţionare:

stabilirea instanţei competente să soluţioneze excepţia, din punct de vedere material şi teritorial, se

stabileşte, ca şi în cazul acţiunii directe, în baza criteriilor stabilite de art.10 din Legea nr.554/2004, cu


instanţa de contencios administrativ se pronunţă după procedura de urgenţă, cu citarea părţilor din

cauza iniţială precum şi a emitentului actului administrativ;

în procesul de analizare a legalităţii actului administrativ, cauzele de nelegalitate vor fi raportate la

dispoziţiile legale în vigoare la data emiterii actului administrativ, inclusiv în ipoteza actelor emise anterior intrării

în vigoare a Legii nr. 554/2004 (5 ianuarie 2005);

soluţia primei-instanţe este supusă recursului, care poate fi declarat în termen de 5 zile de la

comunicare;

recursul se va judecă de urgenţă şi cu precădere;

dacă instanţa va constata nelegalitatea actului administrativ, va pronunţa o hotărâre în acest sens,

fără a putea să anuleze actul dedus judecăţii;

118

ca efect al admiterii excepţiei de nelegalitate, instanţa în faţa căreia s-a ridicat aceasta va soluţiona

cauza fără a ţine seama de actul administrativ în discuţie.


APOSTOL TOFAN DANA, Drept administrativ, vol. II, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 281- 329;


APOSTOL TOFAN DANA, Legea contenciosului administrativ, în Studii de drept românesc nr. 3-4/1991, p. 210-213;

APOSTOL TOFAN DANA, Excesul de putere în jurisprudenţa străină franceză, în Studii de drept românesc nr. 1-2/1998,

p. 135-180;

CIOBANU ALEXANDRU-SORIN, Termenul de introducere a acţiunii în anulare în baza art. 1 alin. 6 din

Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în Curierul Judiciar nr. 6/2006;


Constituţia României revizuită – Comentarii şi explicaţii, All Beck, Bucureşti, 2004, p. 151;

DEBBASCH CHARLES, RICCI JEAN CLAUDE – Contentieux administratif, 7-e edition, Dalloz, Paris,

1999;

DRĂGANU TUDOR, IOVĂNAŞ ILIE, Capacitatea procesuală în cauzele privind atacarea actelor

administrative ilegale, în Revista română de drept nr. 8/1972, p. 52-59;

DACIAN DRAGOŞ COSMIN, Procedura contenciosului administrativ, All Beck, Bucureşti, 2002;





517-636;


ediţia a II-a, Editura Kullusys, Bucureşti, 2006, p. 113-251;

IORGOVAN ANTONIE, ION MORARU, DOREL MUSTĂŢEA, Legalitatea actelor administrative, Editura


IORGOVAN ANTONIE, ŞERBAN FLOAREA, Despre actele de comandament cu caracter militar, în

Revista de drept public, nr. 1-2/1997, p. 41.54;

IORGOVAN ANTONIE, VIDA IOAN, Constituţionalizarea contenciosului administrativ român, în Dreptul

nr. 5-6/1994;

NEGULESCU PAUL, Tratat de drept administrativ. Principii generale,vol. 1, ediţia a IV-a, Institutul de

Arte Grafice „E. Marvan”, Bucureşti, 1934, p. 427- 456;

POPESCU CORNELIU LIVIU, Contenciosul administrativ potrivit dispoziţiilor constituţionale revizuite, în

Dreptul nr. 3/2004;

POPESCU CORNELIU LIVIU, Exceptarea actelor de comandament cu caracter militar de la contenciosul

administrativ, potrivit revizuirii constituţionale, în lumina dreptului de acces la o instanţă judecătorească, în

Curierul judiciar nr. 11/2003, p. 100-119;


PETRESCU RODICA NARCISA, Criterii de distingere între actele administrative de autoritate şi actele

de gestiune ale statului – implicaţii pe planul contenciosului administrativ, în Dreptul nr. 10/1992, p. 39-45;

PETRESCU RODICA NARCISA, Actele administrative referitoare la siguranţa internă şi externă a statului

şi cele cuprinzând măsuri urgente luate pentru înlăturarea unui pericol public, în Dreptul nr. 12/1993, p. 50-53;

RARINCESCU CONSTANTIN, Contenciosul administrativ român, ediţia a II-a, Editura Universala Alcalay

Co., Bucureşti, 1937;

SANTAI IOAN, Implicaţii vizând unele prevederi revizuite ale Constituţiei în materia contenciosului

administrativ, în Revista de drept public nr. 1/2004, p. 35-41;

TEODORESCU ANIBAL, O nouă accepţiune a actelor de guvernământ. Teoria legalităţii, Tipografia

„Anuarul general”, Bucureşti, 1910;


119

„Eminescu” SA, Bucureşti, 1929, p. 405-434;

VEDINAŞ VERGINIA, Mutaţii aduse contenciosului administrativ prin Legea de revizuire a

Constituţiei.Privire de ansamblu, în Curierul judiciar nr. 4/2004, p. 108-118;


Bucureşti, 2002, p. 156-221;


p. 88-114;

VEDINAŞ VERGINIA, Drept administrativ, Ediţia a III-a, revăzută şi actualizată, Universul Juridic,

Bucureşti, 2007, p.173-191;






Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată (M. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005),


O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată (M.Of. nr. 513 din 31.07.2007), cu

modificările şi completările ulterioare.

drept administrativ ii alexandru ciobanu

Documents