Anularea si inexistenta actului administrativ

Anularea actului administrativ reprezinta o operatiune juridica prin intermediul careia sunt desfiintate cu efecte, de regula, pentru trecut. Este analizata ca o sanctiune, regasindu-se atat in dreptul public, cat si in cel privat care este atrasa de incalcarea unor reguli de fond sau de forma care sunt necesare pentru validitatea actului.

In perioada interbelica, a fost fundamentata o teorie a nulitatii actului administrativ care includea cele doua tipuri de nulitate, relativa si absoluta, precum si inexistenta actului administrativ. In contextul actual, anularea actului administrativ reprezinta o institutie de rang constitutional reglementata de art 52 privind dreptul persoanei vatamate de o autoritate publica, din continutul caruia rezulta ca persoana vatamata intr-un drept sau interes legitim poate sa obtina, pe langa recunoasterea dreptului sau a interesului legitim, repararea pagubei, si anularea actului vatamator. Regimul juridic al acestui drept este dezvoltat, potrivit normei de trimitere de la alin 2, printr-o lege organica – 554/2004.

Ca si in dreptul privat, si in dreptul public, anularea este de mai multe feluri, dpdv al cauzelor care o determina si al conditiilor:

1. nulitatea absoluta – este atrasa de incalcarea unor conditii esentiale de fond pentru validitatea actului, prin care sunt aparate interese cu caracter general

2. nulitatea relativa sau anulablitatea – intervine in cazul incalcarii unor conditii de forma prin care se protejeaza interese cu caracter privat.

Spre deosebire de dreptul privat, exista situatii in care, in dreptul public, nulitatea absoluta este atrasa de incalcarea unor conditii de forma, pe care legiuitorul le apreciaza, insa, ca esentiale, pentru validitatea actului (in materia raspunderii contraventionale, OG 2/2001 prevede ca lipsa din continutul procesului verbal contraventional a unor elemente, cum ar fi datele de identificare ale contravenientului, agentul constatator, atrage NA a actului contraventional, chiar daca sub aspectul naturii lor, este vb despre elemente de forma).

Sub aspectul efectelor pe care le produce nulitatea, ele pot viza intregul act administrativ, nulitate totala, sau anumite parti ale actului –nulitate partiala.

Efectele, de regula, se produc pentru trecut, ex tunc, insa se admite ca exista situatii in care efectele nulitatii sunt pentru vitor, ex nunc, atunci cand aceasta sanctiune intervine pentru motive de neoportunitate a actului. Anularea se dispune de catre un subiect de drept care este in afara, altul de la care emana actul, fiind vorba, in principal, despre:

1. instanta de judecata – isi intemeiaza acest drept pe dispozitiile art. 52, 126 (6) + Legea contenciosului administrativ;

2. organul ierarhic superior – isi fundamenteaza dreptul de anulare pe acele prerogative care rezulta din raportul de subordonare ierarhica, pentru cel care are calitatea de sef ierarhic, intre care si prerogativa de a anula actele nelegale ale organului subordonat.

3. Ministerul Public – anularea unor acte in procesul de executare a sentintelor penale

De esenta regimului juridic al anularii si de actele administrative este legat principiul “ceea ce este nul, produce efecte nule”.

Inexistenta actului administrativ reprezinta o forma speciala de exprimare a nulitatii care intervine in situatia in care actul este afectat de vicii de legalitate atat de grave incat se poate constata in mod vadit nelegalitatea lui de oricine.

Inexistenta este si ea o institutie de rang constitutional – art. 100 si 108 – nepublicarea in Mo al Romaniei a unui decret al presedintelui, a unei hotarari sau ordonante a Guvernului atrage inexistenta acestora. Ea este prevazuta ca sanctiune juridical in diferite acte normative, cum ar fi legea 90/2001 –organizarea si functionarea Guvernului, unde este reglementata ca si sanctiune care intervine in cazul nepublicarii in Mo, pe langa hotarari si ordonante, si a deciziilor pe care le emite primul ministru.

Specificul regimului juridic al inexistentei actului administrativ este ca actele afectate de inexistenta nu se mai bucura de prezumtia de legalitate, iar subiectele care cad sub incidenta actului nu mai pot fi obligate la executare sau respectare, inclusiv prin interventia fortei de constrangere a statului. Nemaifiind prezumate a fi legale – actele nu se mai bucura nici de caracterul lor executoriu din oficiu.

Contractul administrativ:

Este o creatie a jurisprudentei consiliului de stat francez care a a fost receptata si in alte state, in Romania intr-un mod timid. Specialistii de drept public au teoretizat-o in aceasta perioada in categoria actelor de gestiune, in care includeau actele bi sau multilaterale, spre deosebire de actele de autoritate, care erau actele unilaterale ale acesteia. Doctrina de drept administrativ din perioada postbelica a continuat sa o promoveze, in ciuda faptului ca ea nu se bucura de o recunoastere legala expresa. Constitutia din 199, fara sa o califice prin sintagma “contract”, o recunoaste de o maniera implicita in art 136 (4) – modalitatile de punere in valoare a bunurilor-proprietate publica, respectiv:

1. darea in administrare catre o institutie publica2. concesionarea 3. inchirierea 4. darea in folosinta gratuita institutiilor de utilitate publica.

Legea 554/2004, prin art 2 (1), lit c), asimileaza actelor administrative contractele incheiate de autoritatile publice, care au ca obiect punerea in valoare a bunurilor proprietate publica, executarea lucrarilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizitiile publice, precum si alte categorii de contracte administrative care, potrivit legilor speciale, genereaza litigii care sunt solutionate de instantele de contencios administrativ. Legea contine si dispoztii procedurale care concretozeaza particularitatile pe care le imbraca litigiile care au ca obiect contracte administrative.

Definitie: Contractul reprezinta un acord de vointa care se incheie intre o autoritate publica, pe de o parte, si un alt subiect de drept, pe de alta parte, in care autoritatea publica se afla pe o pozitie de superioritate juridica fata de cealalta parte, care are ca obiect punerea in valoare a unui bun proprietate publica, realizarea unei lucrari publice sau serviciu public, ori o achizitie publica, in continutul caruia se regasesc, pe langa clauzele de natura conventionala, si anumite clauze reglementare, prestabilite de legiuitor.

Regimul juridic – trasaturi:

1. existenta unui subiect calificat care este reprezentat de o autoritate publica, in sensul larg al termenului, sens care include, pe langa organele statului sau ale UAT, si alte subiecte de drept care actioneaza pentru realizarea unui interes public, utilizand prerogative de putere publica.

2. are un obiect determinat care vizeaza ca finalitate satisfacerea unei nevoi de interes general.3. subiectul determinat se afla pe o pozitie de superioritate juridica fata de celalalt subiect de

drept 4. pozitia supraordonata a subiectului calificat il indrituieste pe acesta sa modifice sau sa

rezilieze unilateral contractul, atunci cand interesul public o cere. 5. in continutul contractului administrativ regasim doua categorii de clauze – clauzele de natura

contractuala, prestabilite de legiuitor, care sunt aprobate prin diferite acte juridice, cum ar fi hotarari ale Guvernului, inclusiv legi si ordonante, atunci cand este vorba despre administrarea bunurilor de interes national sau diferite forme de punere in valoare a acestora si a doua categorie – cele de natura conventioanala care pot fi negociate de partile contractante si care vizeaza alte elemente decat cele care sunt cuprinse in partea contractuala.

6. competenta de solutionare a litigiilor care sunt rezultate din incheierea, executarea sau incetarea contractului care apartine instantelor de contencios adminsitrativ.

Domeniul public si proprietatea publica

Inca din Antichitate, a fost recunoscuta existenta a doua categorii de bunuri dpdv al aptitudinii lor de a face obiectul proprietatii cuiva:

a. Res in patrimonium care includeau majoritatea bunurilor care puteau fi detinute in proprietate

b. res extra patrimonium care includeau bunurile care, prin specificul lor, erau destinate sa slujeasca tuturor, ceea ce excludea posibilitatea de a fi detinute de cineva in proprietate. Regimul acestor bunuri a evoluat de la o etapa istorica la alta.

In perioada absolutismului monarh, ele erau considerate proprietatea monarhului, care le utiliza pentru vistieria regala sau ca modalitate de rasplatire a loialitatii unor supusi. Modalitatea traditionala prin care erau puse in valoare era concesiunea, care insemna darea in folosinta pe o perioada indelungata de timp in schimbul unui beneficiu – redeventa. S-au adoptat chiar pravile care, pentru a protea asemenea bunuri, le declarau inalienabile.

In timpul revolutiei franceze, este adoptat Codul Dominial prin care proprietatea trece de la rege la natiune, care dobandeste inclusiv dreptul de a instraina bunul.

Codul civil francez il reglementeaza intr-un mod care genereaza controverse sub aspectul titularului acestor bunuri, statul sau natiunea, care a influenta si Codul civil roman din 1864.

Doctrina a formulat mai multe teorii cu privire la bunurile care compun domeniul public:

1. teoria inexistentei dreptului de proprietate – se nega posibilitatea ca asemenea bunuri sa se afle in proprietatea unui subiect de drept

2. teoria existentei dreptului de proprietate prin care se sustinea posibilitatea ca bunurile respective sa se poata afla in prorietatea unei persoane

3. teoria seviciului public. precum si cea a interesului public, prin care se identifica drept criteriu de apartenenta la domeniul public, aptitudinea bunului de a satisface o nevoie generala.

In perioada postbelica, institutia a fost desfiintata si inlocuita cu altele specifice acelui regim, iar dupa 1990 ea a reintrat in sistemul de normativitate juridica fiind consacrata inclusiv de acte normative preconstitutionale – fondului funciar. Constituia, desi nu consacra notiunea de domeniu public, ci doar pe cea de proprietate publica si privata, contine dispozitii care reprezinta o recunoastere implicita a institutiei domeniului public, in sesnul larg.