Pedagogia românească, domnul Vucea şi domnul Trandafir

Nu cred că este o noutate pentru nimeni faptul că sistemul de învăţămînt românesc traversează o perioadă de criză identitară fără precedent. Cauzele acesteia trebuie căutate nu doar în ograda statului, ci şi în cea a beneficiarilor. Un sistem de învăţămînt viabil presupune o permanentă alternanţă a procesului educaţional între şcoală şi casă. Abandonarea de către părinţi a ceea ce aş numi în context „şcoala de acasă“ este din ce în ce mai evidentă. Cauzele sînt multiple (job-uri solicitante, lipsa timpului liber), justificările pe măsură, iar rezultatele se văd cu ochiul liber. Între şcoală şi „acasă“, în sensul evocat mai sus, trebuie să existe nu numai continuitate, dar şi o complementaritate firească. Lecturile obligatorii (am o reală adversitate faţă de această sintagmă consacrată, nu pot asocia ideea de lectură cu un imperativ) trebuie să devină, cu ajutorul „şcolii de acasă“, fermentul curiozităţii pentru lecturile de plăcere. Cu sprijinul esenţial al părinţilor, în numele continuităţii şi complementarităţii de care vorbeam mai sus. O întîmplare: am fost invitat să susţin o prelegere în faţa unor studenţi la o instituţie de învăţămînt superior (bine cotată, de altfel), prilej cu care, vorbind despre defăimare, am evocat persoana istoricului Nicolae Iorga cu celebra-i replică „Insulta este declaraţia înfrîngerii“. Am observat pe feţele lor o oarecare nedumerire. Iorga, am insistat, Nicolae Iorga. Nu ştiau nimic despre el (mi s-a răspuns, după îndelungi ezitări, c-ar fi vorba de un scriitor). Ca să înţeleg exact cît de adîncă e falia, am mai pus cîteva întrebări legate de lecturile din clasele primare. Nu citiseră mai nimic. Singurele lecturi fuseseră cele impuse de programa de bacalaureat, şi toate se limitau la rezumatele făcute pe diverse site-uri de profil şi bineînţeles uitate a doua zi după examen. Din această perspectivă, problema diminuării volumului de informaţii predate în şcoală, deşi necesară, mi se pare o falsă prioritate. Şi dacă acesta s-ar înjumătăţi, gradul de asimilare, dacă e să mă raportez la experienţa descrisă mai sus, ar fi, foarte probabil, acelaşi. Soluţia ar putea fi una de recuperare a raporturilor de colaborare dintre părinţi şi profesori, cantonate deocamdată în zona unor permanente nemulţumiri reciproce, de cele mai multe ori de natură administrativă. Viciul e dat şi de legislaţia în domeniu, una lipsită de coerenţă, cu „strategii“ a căror volatilitate (direct proporţională cu schimbările de putere) a făcut ca Legea învăţămîntului să fie modificată de nu mai puţin de 65 de ori între 1990 şi 2014.