1919

DESPRE CONFERINŢA UN POPOR MARTIR1

Domnule Redactor,Deşi neputincios în ţară străină, aş vrea totuşi să fac

cîteva remarci asupra afirmaţiilor aduse la adunarea pa­triotică a românilor de vineri seara, la Plainpalais. N-o fac din plăcerea de a-i contrazice pe iniţiatorii acestei adunări, ci pentru a-i lămuri pe acei cîţiva muncitori genevezi, co­legii mei, care au ţinut să asiste la Conferinţă.

Simpatia pentru cauza transilvăneană, pe care emisarii guvernului Brătianu au venit s-o caute în Capitala Lumii, nu trebuie acordată de muncitorii elveţieni stăpînilor de mîi- ne ai „poporului martir". Căci nu trebuie să se lase înşelaţi de felul în care merg azi treburile. Cei care se ocupă de soar­ta ardelenilor nu fac altceva decît să schimbe stăpînii.

Nu cunosc numele membrilor care alcătuiesc în prezent guvernele, fie din Transilvania, fie de la Bucureşti, iar preo­tul Lucaciu2, ca şi dl Comnène3 nu ne-au spus în ce pro­porţie este reprezentată clasa ţărănimii şi cea a muncitorimii

1 „Sur la Conférence Un peuple martyr" a apărut în La Feuille (Ge­neva), 24 mai, la rubrica „La Parole à tous". Vezi Omul care..., 1996, pp. 60-63 (n. I.U.).

La Feuille, journal d'idées et d'avangarde, apărea sub direcţia lui Jean Debrit, pacifist ataşat grupului condus de Romain Rolland — vezi mai jos, p. 50 (n. red.).

2 Vasile Lucaciu (1852-1922), om politic român din Transilvania: în 1919, vicepreşedintele Consiliului Unităţii Naţionale, care activa la Paris (n. red.).

3 Cunoscut în mediile diplomatice sub numele Nicolas Comnène, Nicolae Petrescu-Comneanu era trimisul României la Adunare; ulte­rior, ambasadorul ţării în Elveţia şi, pînă în 1940, în Germania (n. red.).

7

între banchet şi ciom ăgeală

din aceste ţări în adunările naţionale care îşi făuresc în acest moment viaţa de mîine. în schimb, ştiu că tot ce avea mai valoros şi mai nobil mişcarea muncitorească din România a pierit în ultimele lupte de stradă de la Bucureşti din ordi­nul sinistrului om de stat care reprezintă astăzi România la Conferinţa de Pace de la Paris.

Mai ştiu că părintele Lucaciu, deşi sincer în convingerile sale, este unul dintre vinovaţii care, în mod inconştient, au dezlănţuit această catastrofă ireparabilă în ţara mea. El este cel care, însoţit de Filipescu1, Delavrancea2 şi de demagogul Take Ionescu3, a străbătut România de la un capăt la celălalt în anii 1915-1916, cerînd „intrarea în acţiune" şi afirmînd peste tot că o cucerire a Transilvaniei ar fi la fel de uşoară ca faimoasa „plimbare" de tristă amintire din Bulgaria, în 1913. Aşadar, el este unul dintre responsabilii pentru cei 750 000 de morţi, soldaţi şi civili, pentru cei 50 000 de schilodiţi şi pentru o ţară în întregime devastată.

Cît despre „martiriul" poporului transilvan sub jugul ma­ghiar, ne permitem să-i amintim adevăratul martiriu din ţara românească sub jugul satrapilor români, suferinţe necu­noscute în Europa modernă. Regimul oligarhic maghiar, in­clusiv persecuţiile şi exploatările, nu a egalat niciodată în duritate regimul teroarei româneşti, iar ţăranii din Transilvania nu şi-au dorit niciodată să treacă sub sceptrul administraţiei noastre. Cei care cunosc ambele regiuni ştiu că în Transilva­nia nu vezi colibele troglodiţilor, zdrenţăroşilor şi bolnavilor de pelagră, care se întîlnesc la tot pasul în România. în vastul său studiu, Neoiobăgia [1910], apărut chiar înainte de răz-

1 Referire la Grigore Filipescu (1886-1938), preşedintele Partidu­lui Conservator-Democrat (n. red.).

2 în postura de om politic, avocatul Barbu Şt. Delavrancea (1858-1918) a fost primarul Capitalei şi, în repetate rînduri, ministru; a susţinut intrarea ţării în război de partea Antantei (n. red.).

3 Ca ministru de Externe, Take Ionescu — vezi Scăpare de condei, p. 86 şi n. 3 — a iniţiat Mica înţelegere; în 1919 era preşedintele Consi­liului Unităţii Naţionale (n. red.).

8

1919

boiul balcanic, criticul nostru de artă şi sociologul Dobrogea- nu-Gherea demonstrează cu cifre incontestabile că hrana me­die a ţăranului român nu se ridică nicidecum peste 33 de bani pe zi! Şi cînd, din disperare, aceşti nefericiţi au luat fur­cile şi ciomegele în primăvara lui 1907 şi au năvălit peste conacele boiereşti, represiunea condusă de acelaşi Brătianu1, care astăzi vrea să-şi schimbe pielea, a fost atît de sîngeroa- să, îndt a doborît 11 000 de ţărani şi trei sate, Stăneşti, Băileşti şi Hodivoaia, au fost rase de tunurile româneşti. Conducă­torii partidelor politice, în faţa aceluiaşi pericol, au uitat de orice urmă de ură şi s-au îmbrăţişat în Parlament. Nefi- ind siguri de fidelitatea soldatului român, ei erau pregătiţi să ceară ajutorul armatelor... austro-ungare! Cel care s-a gîndit la asta a fost dl Carp2. După represiune, cei care s-au făcut vinovaţi de revoltă au fost căutaţi printre socialişti şi evrei, care au umplut puşcăriile şi au fost expulzaţi în masă. Apoi, guvernul ne-a făcut cadou 6000 de jandarmi rurali, o brigadă de „siguranţă" a statului şi cîteva legi agrare schi- loade. Iată în ce catastrofă este antrenat poporul transilvă­nean!

Ba ni se mai spune la Conferinţă că 3 000 000 de români din Transilvania nu aveau decît cinci reprezentanţi în Parla­mentul maghiar. Nu îl cred în stare pe acest părinte Lucaciu să-mi poată cita numele unui ţăran român care-şi repre­zintă ţara în Parlamentul de la Bucureşti şi să-mi spună dacă legea electorală din Ungaria era mai nedreaptă decît legea cenzitară din România, unde 50 de ţărani obţineau cu greu un reprezentant. Cît despre modul poliţienesc şi tero­

1 Ion(el) I.C. Brătianu — vezi Scăpare de condei, pp. 44, n. 2, şi 75, n. 1 — fusese numit ministru de Interne în 12 martie 1907, cînd evenimentele atinseseră punctul culminant, în locul lui Gh. Cantacuzino (n. Z.B.).

în 1919, I.I.C. Brătianu era preşedintele P.N.L. şi, pentru a tre­ia oară, prim-ministru (n. red.).

2 De fapt, sprijin din afară solicitaseră proprietarii şi arendaşii din Oltenia (n. Z.B.).

9

între banchet şi ciom ăgeală

rist ca procedură la alegeri în Ungaria şi în ce priveşte eternii jandarmi unguri ai părintelui Lucaciu, n-aş compara toate acestea cu ce se întîmplă în România, căci la Geneva se poate vorbi despre aceste ţări cu aceeaşi îndrăzneală cu care se poate vorbi despre hotentoţi. Cine controlează? Nu ne mai oprim la frazele revoluţionare ale dlui Comnène. Ştim ce înseamnă cuvîntul politicianului român, mai ales cînd ne amintim conferinţele lui de la Bucureşti împotriva socialismului. Numai mătura uriaşă a ţăranului va putea să cureţe într-o zi „grajdurile lui Augias", despre care vorbea.

Toate discursurile patriotice pe seama Transilvaniei le putem rezuma la fraza care i-a scăpat altădată „marelui Ion Brătianu", tatăl celui actual, care a zis: „Vreau Transil­vania, dar fără transilvăneni!"

Panait Istrati Lucrător la redacţia ziarului Lupta1