curs istorie bisericeasca universala.pdf

1

TEOLOGIE ASISTENȚĂ SOCIALĂ ARTĂ SACRĂ Anul I, Sem. I

Anul univ. 2014/2015

CURS Istoria Bisericească Universală

Pr. Prof. Dr. Daniel Benga

ATENȚIE !!! -‐ Prezentul suport de curs conține 90% din materialul

predat

2

TEMATICA CURSULUI

1. Introducere în studiul Istoriei Bisericeşti Universale. Cronologie. Periodizare. 2. Istoricitatea Persoanei Mântuitorului Iisus Hristos: izvoarele antice iudaice şi profane. Întemeierea Bisericii și activitatea misionară a Sfinţilor Apostoli. 3. Persecuţiile împotriva creştinilor. Martiriul și cultul martirilor. 4. Constantin cel Mare. Sinoadele Ecumenice I și II. Simbolul Niceo-‐Constantinopolitan. 5. Sinoadele Ecumenice III-‐VI. Dogma Hristologică. 6. Iconoclasmul. Sinodul VII Ecumenic. Duminica Ortodoxiei. 7. Înfiinţarea Bisericilor Vechi Orientale și situația lor până azi. 8. Încreștinarea popoarelor Europei. 9. Schisma cea Mare. Cauze, desfășurare, consecințe. 10. Monahismul răsăritean şi apusean. 11. Creștinismul în Răsărit și Apus între 1054 -‐ 1453. 12. Cauzele, desfășurarea și urmările Reformei protestante. 13. Conciliul I Vatican. Apariţia Bisericii Vechi-‐Catolice. Conciliul II Vatican. Biserica Romano-‐Catolică azi. 14. Bisericile Ortodoxe între 1453-‐2013. Conferinţele panortodoxe (sec. XX). Sinodul panortodox. Diaspora ortodoxă.

3

1. Introducere în studiul Istoriei Bisericeşti Universale. Cronologie. Periodizare.

Termenul „istorie“ are două înţelesuri majore. Istoria desemnează evenimentele trecutului, dar și relatarea acestor evenimente. Etimologic cuvântul vine de la verbul grecesc istoreo – a întreba, a cerceta, a cunoaşte, dar şi a relata despre cele cercetate şi substantivul istoria (în limba latină historia) – cercetarea, cunoaşterea, relatarea, povestirea celor cunoscute. În limbile moderne înţelesul cuvântului se referă mai mult la istorisirea faptelor trecutului: history şi story, istorie şi istorisire. Cuvântul „istorie“ este folosit în practica zilnică într-‐un limbaj mult mai larg, de la istoria sistemului solar, a infernului sau a muzicii, până la istoria internetului, a unui om, a unei jucării sau a unei flori.

Istoria se ocupă cu cercetarea faptelor istorice, iar atunci trebuie definit faptul istoric, un lucru deosebit de complex şi nesfârşit. Tucidide a fost preocupat să lase generaţiilor de după el desfăşurarea războiul peloponesiac dintre Sparta şi Atena (sec. V. î. Hr.), perceput de contemporani ca fiind de însemnătate majoră (el însuşi era strateg al Atenei). Primele înscrisuri care şi-‐au propus să relateze fapte istorice au fost genealogiile faraonilor. Dar fapte istorice pot fi considerate orice vestigii lăsate de oamenii din trecut.

Din punct de vedere creştin pe lângă istoria profană a lumii se derulează însă istoria mântuirii. Istoria mântuirii este planul lui Dumnezeu cu privire la această lume şi la fiecare persoană în parte. Lumea şi istoria sunt creaţia lui Dumnezeu, iar ele au ca scop reîntoarcerea la Dumnezeu. Primul istoric al Bisericii, Eusebiu de Cezareea, în primul capitol al Istoriei Bisericeşti consideră că „oricine va vrea să redacteze istorie bisericească trebuie să se ducă înapoi până la începuturile Iconomiei lui Hristos“ (Mielul jertfit înainte de facerea lumii văzut de Sf. Ioan Evanghelistul în Apocalipsă). Pentru realizarea planului de mântuire Dumnezeu a întemeiat Biserica, iar IBU se ocupă cu prezentarea istoriei acestei instituţii, care are o preistorie în Vechiul Testament.

Lui Petre Ţuţea i s-‐a spus că Noica practica istoria ca o disciplină deschisă, la care gânditorul creştin i-‐a răspuns: „I-‐am spus odată lui Noica: istoria e într-‐adevăr deschisă spre cimitir! Ai intrat în cimitir şi bună ziua. Cum e istoria deschisă?“. Pentru ca istoria să nu fie „deschisă spre cimitir“ Dumnezeu a întemeiat biserica. Astfel, a face IBU înseamnă a prezenta istoria mântuirii de la Hristos până azi, de la comunitatea apostolică a începuturilor până la bisericile creştine de azi.

Denumirea disciplinei este IBU (bisericească şi universală sunt adjective), deoarece prezintă istoria privitoare la bisericile creştine de pretutindeni, nerezumându-‐se numai la Biserica Ortodoxă. În realitate, istoria bisericească prezentată de noi este una europocentrică, mişcându-‐se în pimul mileniu în special în spaţiul mediteranean.

Conţinutul IBU este dat de viaţa internă a bisericii (răspândirea, organizarea, cultul, viaţa, hotărârile doctrinaire, arta, arhitectura), cât şi de raportarea bisericii la exterior (stat, societate, culturi etc.).

Scopul studierii trecutului bisericii este înţelegerea prezentului în perspectiva viitorului. Astfel, se poate înţelege configuraţia actuală a creştinismului. Întâlnirea cu istoria bisericii este în acelaşi timp o întâlnire cu mine însumi, deoarece îmi pot verifica identitatea creştină raportându-‐mă la cei care au trăit viaţa în Hristos înaintea mea, deoarece Hristos ieri şi azi şi în veci este Acelaşi.

4

Cronologie. Marile perioade ale IBU. Timpul a fost măsurat, pornind de la mai multe evenimente majore din istoria umanității.

Există un timp al istoriei numit kronos și un timp sfânt și veșnic numit kairos. Era olimpiadelor -‐ de la prima olimpiadă -‐ 778 î. Hr. Era romană -‐ de la întemeierea Romei -‐ 753 î. Hr. Era bizantină de la facerea lumii -‐ 5509 î. Hr. Dionisie Exiguul -‐ a calculat pentru prima oară era creștină, ca începând în anul 753 de la

întemeierea Romei. Calendarul iulian a fost reformat de papa Grigorie al XIII-‐lea în 1582, iar în Bisericile

Ortodoxe s-‐a adoptat calendarul iulian în 1923 la Conferința Panortodoxă de la Constantinopol. Patriarhia de Ierusalim, Biserica Ortodoxă Rusă, Biserica Ortodoxă Sârbă și Muntele Athos nu au aplicat îndreptarea calendarului până azi. Celelalte biserici ortotodoxe serbează sărbătorile cu dată fixă pe stil nou, iar pe cele cu dată schimbătoare pe vechiul calendar. Excepție Biserica Ortodoxă a Finlandei.

Marile Perioade ale Istoriei Bisericești Universale

I. 1 -‐ 324 -‐ de la Hristos până la Constantin cel Mare -‐ dezvoltarea primelor comunități creștine în urma predicii apostolice -‐ răspândirea creștinismului în spațiul mediteranean -‐ o vreme a persecuțiilor din partea statului roman -‐ martiriul și cultul martirilor II. 325 -‐ 381 -‐ perioada Sinoadelor Ecumenice -‐ precizarea dogmei trinitare, concretizată în Simbolul Niceo-‐Constantinopolitan -‐ precizarea dogmei hristologice -‐ formularea teologiei icoanei -‐ întemeierea Bisericilor Vechi Orientale -‐ apariția islamului și cucerirea zonelor orientale creștine III. 787-‐1054 -‐ de la ultimul Sinod Ecumenic la Schisma cea Mare -‐ încreștinarea popoarelor slave și a Europei de Nord -‐ înaintarea ocupației islamului în Asia Mică -‐ întemeierea monahismului athonit IV. Răsărit -‐ 1054-‐1453 -‐ de la Schisma cea Mare la căderea Constantinopolului

5

-‐ încercările de unire dintre Roma și Constantinopol -‐ spațiul creștinismului grec cade total sub stăpânirea turcilor otomani -‐ creștinismul rus sub stăpânirea tătarilor -‐ mișcarea isihastă și formularea teologiei energiilor necreate -‐ confruntarea cu creștinismul latin în cadrul cruciadelor IV. Apus -‐ 1054 -‐ 1517 -‐ de la Schisma cea Mare la Reforma protestantă -‐ monahismul occidental se diversifică și se întemeiază noi ordine -‐ mișcări de reformă interioară a bisericii -‐ cearta pentru investitură -‐ apariția noilor erezii și dezvoltarea inchiziției -‐ activitatea prereformatorilor V. Răsărit -‐ 1453 -‐ 1821 -‐ creștinismul răsăritean sub stăpânirea musulmană -‐ creștinii din Imperiul Otoman organizați sub formă de millet -‐ sunt redactate Mărturisirile de credință ortodoxe -‐ Patriarhul de Constantinopol devine etnarh V. Apus -‐ 1517 -‐ 1789 -‐ de la Reformă la Revoluția franceză -‐ de acum începe laicizarea statelor europene -‐ se diversifică ramurile protestante -‐ evanghelici, reformați și anglicani -‐ încep misiunile pe alte continente, mai ales după cucerirea Americii -‐ Biserica Romano-‐catolică realizează unele reforme interne VI. Răsărit -‐ 1821 -‐ azi -‐ constituirea și afirmarea statelor moderne din Europa de Est -‐ proclamarea autorcefaliei sau a autonomiei Bisericilor naționale din Răsărit -‐ secularizarea societăților din statele ortodoxe -‐ persecuția comunistă împotriva Bisericilor Ortodoxe VI. Apus -‐ 1789 -‐ azi -‐ convocarea Conciliilor I (1869-‐1870) și II Vatican (1962-‐1965) -‐ aduc schimbări importante în viața catolicismului -‐ conflictul cu modernitatea în Apus -‐ nașterea mișcării ecumenice -‐ încercarea de refacere a unității pierdute

6

2. Istoricitatea Persoanei Mântuitorului Iisus Hristos: izvoarele antice iudaice şi profane. Întemeierea Bisericii și activitatea misionară a Sfinţilor Apostoli.

2.1 -‐ Istoricitatea Persoanei lui Iisus Hristos 2.1.1 Izvoare creştine Atunci când vorbim despre persoana istorică a lui Hristos trebuie să nu pierdem din vedere faptul că vorbim despre Fiul lui Dumnezeu Intrupat. Deoarece chipul evanghelic al lui Iisus Hristos este prezentat amănunţit de teologia biblică, ne vom opri în rândurile ce urmează asupra izvoarelor istorice privitoare la viaţa şi activitatea Sa.

În cazul Mântuitorului Iisus Hristos izvoarele istorice nu sunt sărace, în ciuda a ceea ce se crede adesea. Evangheliile canonice (poartă amprenta comunităţilor creştine timpurii care au depus mărturie despre moartea şi învierea Sa), unele texte apocrife posterioare acestora şi unele izvoare necreştine ne furnizează o documentaţie complexă asupra Intemeietorului bisericii creştine1.

Evangheliile canonice au fost redactate între anii 50-‐100, conţinând majoritatea tradiţiilor orale care circulau în creştinismul timpuriu. Cel mai vechi papirus păstrat cu un text evanghelic este P 52 (cuprinde versete din capitolul 18 al Evangheliei după Ioan), fiind datat spre 125 d.Hr. La ora actuală numărul manuscriselor greceşti ale NT depăşesc 3000 (98 papirusuri sec. II-‐VIII; 301 manuscrise cu litere unciale sec. IV-‐X şi 2800 manuscrise cu litere minuscule sec. IX-‐XVIII). Pe lângă Evanghelii amintim celelalte texte ale NT şi scrierile părinţilor apostolici.

Pe noi ne interesează să urmărim procesul întâmplat de la Iisus la cele patru Evanghelii, de la tradiţia orală la cea scrisă. Tradiţia orală, ca expresie vie a memoriei collective, este dominantă în Antichitatea creştină şi în Galileea epocii lui Iisus. Comunităţile primare rememorau în cadrul întâlnirilor cuvintele, faptele şi învăţătura lui Hristos. Transmiterea s-‐a făcut sub impactul evenimentului fundamental al istoriei creştine: Invierea din morţi a lui Hristos. Informaţiile provenite din tradiţia orală au luat o formă scrisă în următorii ani. După ce între anii 30 şi 60 domină tradiţia orală, spre anul 50 încep colecţiile de cuvinte scrise ale lui Iisus (culegerea cea mai importantă ar fi după cercetătorii apuseni colecţia Q – de la Quelle = izvor în limba germană – existenţa acestei colecţii fiind numai o ipoteză deductibilă din cercetările de până acum)2, urmând apoi redactarea Evangheliilor cândva între anii 50 şi 100 d. Hr. Evangheliile canonice sunt biografii, a căror intenţie este naşterea credinţei în Hristos la cititorii lor. Evangheliile necanonice sau apocrife (Protoevanghelia lui Iacob, Evanghelia lui Nicodim, Evanghelia lui Iuda etc.), redactate în secolele II-‐III d. Hr., nu narează viaţa, activitatea şi învăţăturile lui Hristos, ci se referă doar la unele aspecte ale itinerariului sau ale învăţăturii Sale.

1 The lost Tomb of Jesus – documentar al National Geographic (2007) care are pretenţia de a prezenta un mormant ce conţine rămăşiţele pământeşti ale lui Iisus Hristos este considerat un fals de cei mai importanţi savanţi ai lumii. Filmul constituie o încercare de a distruge esenţa creştinismului, adică Invierea din morţi a lui Hristos. 2 Chiar dacă ar fi existat Q nu este o biografie a lui Iisus la fel ca Evangheliile, deoarece nu prezintă viaţa şi faptele sale, ci numai învăţături de-‐ale lui Hristos.

7

Ele nu pot fi citite şi înţelese în afara Evangheliilor canonice. Astfel aceste texte nu contribuie cu nimic la cunoaşterea persoanei istorice a lui Hristos, dar sunt o dovadă în plus că aceasta a existat. 2.1.2 Izvoare iudaice Istoricul iudeu Iosif Flaviu, născut într-‐o familie de preoţi la Ierusalim în anul 37 d.Hr., a fost un lider al răscoalei împotriva romanilor, a căzut prizonier şi i-‐a promis generalului Vespasian că va ajunge împărat, lucru care s-‐a întâmplat. Astfel, noua familie imperială a flavienilor l-‐au protejat (Vespasian, Tit şi Domiţian 69-‐96), el activând la Roma şi luându-‐şi numele de Flavius. De la el s-‐au păstrat 3 relatări importante pentru creştinism: una vorbeşte pe larg despre Ioan Botezătorul (AI 18,5,2); a doua se referă la moartea violentă a lui Iacob, fratele Domnului (AI 20,9,1) şi al treilea cunoscut ca „Testimonium Flavianum“ vorbeşte direct de Iisus (AI 18,3,3). În cartea Sanhedrin din Talmudul Babilonian (redactat la sf. sec. V d.Hr.) sunt redate două tradiţii iudaice datând din secolul II, care fac referire la Iisus.

2.1.3 Izvoare romane

Istoricul roman Cornelius Tacitus (56-‐120 d.Hr.) a scris în anii 116-‐117 Annales, operă dedicată istoriei Romei de la Augustus la Nero. Vorbind despre incendierea Romei în anul 64 de către Nero, îi numeşte pe creştini răufăcători, explicând de unde le vine numele: „Hristos, căpetenia de la care îşi luaseră numele, pe vremea împăratului Tiberiu fusese osândit de către procuratorul Pontius Pilat“ (Annales 15, 44). Suetoniu (70-‐130), biograful celor 12 cezari ce s-‐au succedat de la Iulius Caesar la Domitian, relatează în Viaţa lui Claudius 25 că împăratul i-‐a alungat pe evrei din Roma „din cauza neîntreruptelor răzmeriţe la care erau aţâţaţi de Hristos“. Pliniu cel Tânăr – legat al împăratului Traian în Pont şi Bitinia – aminteşte în celebra scrisoare trimisă împăratului între 111 şi 113, în care descrie viaţa creştinilor din acele provincii, numele lui Hristos de mai multe ori. Aceste trei relatări ale autorilor latini sunt dovezi indubitabile ale existenţei istorice a lui Iisus Hristos. Pe lângă acestea există şi izvoare elenistice care vorbesc despre Iisus – filozoful stoic Mara bar Sarapion (sec. I) şi Lucian de Samosata (sec. II) îl amintesc ca înţelept şi sofist. Coranul însuşi, redactat în secolul al VII-‐lea, îl aminteşte ca fiu al Mariei, căruia Alah i-‐a dat puterea de a face minuni, fiind un profet sfânt (surele 2, 253 şi 21, 91).

8

2.2 Întemeierea Bisericii. Sfinții Apostoli și activitatea misionară a acestora 2.2.1 Întemeierea Bisericii

La Înălțarea Mântuitorului exista la Ierusalim un grup de 120 de frați care stăteau alături de

cei doisprezece apostoli (Matia a completat numărul lor -‐ Fapte 1, 15-‐26) direcți ai lui Hristos, așteptând împlinirea făgăduinței lui Hristos de a le trimite un alt Mângâietor (Fapte 1, 4-‐5). Învierea lui Hristos şi Cincizecimea petrecute la Ierusalim stau la începutul Bisericii creștine. Apostolii erau adunați în casa lui Ioan Marcu, după cum știm din Tradiție, când pe la ceasul 3 din zi un vuiet puternic a umplut casa, s-‐au arătat limbi ca de foc pe fiecare dintre ei și s-‐au umplut toți de Duhul Sfânt, începând să vorbească în alte limbi (Fapte 2, 1-‐4). Petru ține o predică, în care arată că toate profețiile Vechiului Testament s-‐au împlinit în Hristos, care a înviat din morți, iar în urma ei 3000 de suflete s-‐au botezat. Auzind cuvântul lui Petru aceștia „au fost pătrunși la inimă“ (Fapte 2, 37) și au întrebat de să facă? Petru le-‐a răspuns: „Pocăiți-‐vă și să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre și veți primi darul Duhului Sfânt“ (Fapte 2, 38). Așa se intră în Biserică de atunci și până azi.

Această umplere a oamenilor de Duhul Sfânt este evenimentul fundamental al nașterii Bisericii. Prima comunitate creștină se naşte din Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii şi îşi duce existenţa în umbra Duhului. Sfântul Luca relatează că "Biserica, în toată Iudeea şi Galileea şi Samaria, avea pace, zidindu-‐se şi umblând în frica de Domnul, şi sporea prin mângâierea Duhului Sfânt" (F.Ap. 9, 31). Această mângâiere a Duhului care se revarsă neîncetat zidind împreună cu apostolii şi ucenicii Biserica lui Hristos este experienţa trăită de primele comunităţi creştine. Diferenţa esenţială dintre comunitatea creştină şi orice alt tip de comunitate a fost şi trebuie să rămână "calitatea inspirată a propriei sale vieţi"3. Prin aceasta Biserica diferă de orice asociație sau confrerie umană, deoarece își trage viața din Iubirea nemărginită a Sfintei Treimi revelată în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție. Un mare teolog apusean spunea că „Biserica este cel mai frumos gând de iubire al lui Dumnezeu“ pentru această lume.

Comunitatea descrisă are un ethos propriu, născut din ethosul iudaic radicalizat şi transformat calitativ uneori până la limita puterilor umane de către Mântuitorul Hristos în cunoscuta Predică de pe Munte prin celebrele formulări: "Aţi auzit că s-‐a zis celor de demult... Eu însă vă spun vouă..." (Mt. 5, 21-‐22, 27-‐28, 31-‐34, 38-‐39, 43-‐44).

Creştinismul s-‐a prezentat încă la începuturile sale drept o cale, "calea mântuirii" sau citându-‐l pe un duhovnic român din secolul al XX-‐lea, drept Cărarea Împărăţiei. Cei care s-‐au convertit la Hristos dintre iudei au pornit de fapt pe o cale nouă de viaţă, urmându-‐l pe Hristos. FA relatează ca Saul a plecat la Damasc să-‐i aducă legaţi la Ierusalim pe cei care mergeau pe calea lui Hristos (FA 9, 2). Priscila şi Aquila i-‐au arătat lui Apollo "cu de-‐amănuntul calea lui Dumnezeu" (FA 18, 26). Iudeii din Efes, care nu au crezut mărturiei lui Pavel, nu credeau în Hristos, iar astfel bârfeau calea Domnului (FA 19, 9). Calea creştină a începuturilor are "rezonanţe ecleziale, fiindcă, îmbrăţişând "Calea" se adoptă modul de viaţă, radical înnoit, al comunităţii, are loc inserarea vieţii

3 James Vernon Bartelet, Church-‐life and Church-‐order during the first four centuries, Oxford, 1943, p. 10, nota 1.

9

personale în Legământul pe care Dumnezeu l-‐a încheiat cu această comunitate, ce fiinţează prin comuniunea în Duhul Sfânt"4.

Biserica s-‐a întemeiat pe credinţa în învierea lui Iisus Hristos, pe care Domnul Însuşi o mijloceşte ucenicilor Săi prin repetate arătări, care au culminat cu şederea la masă şi mâncarea împreună cu ei, urmate apoi de Înălţarea la ceruri. Apostolii şovăitori sunt întăriţi în credinţă de Mântuitorul Hristos, iar mai apoi de Duhul Sfânt pogorât asupra lor. Apostolii au devenit martori ai învierii Domnului. Mărturia primă nu se naşte din credinţă, ci din evidenţă, din manifestarea directă a lui Hristos în faţa ucenicilor Săi, care vor propovădui apoi ceea ce au văzut cu ochii lor şi au pipăit cu mâinile lor despre Cuvântul vieţii.

Credinţa este însă un dar al lui Dumnezeu şi se naşte în urma auzirii cuvântului lui Dumnezeu din mărturia oamenilor şi mângâierea Sfântului Duh. Faptele Apostolilor ne prezintă o lume în care Dumnezeu lucrează prin îngeri, oameni şi minuni ale acestora la aducerea oamenilor la credinţă. Dumnezeu îi cheamă pe oameni prin propovăduirea kerygmatică apostolică, iar aceştie răspund liber chemării divine. Sfântul Luca i-‐a denumit pe primii creştini cu expresiile "cei care cred" sau "cei care au crezut" (FA 2, 44; 4, 32)5.

Faptele Apostolilor (2, 42) ne relaează că primii creștini stăruiau „în învățătura apostolilor și în comuniune (koinonia), în frângerea pâinii și în rugăciuni“. Acestea sunt de atunci încoace elementele fundamentale ale vieții creștine.

Comunitatea creştină diferea de celelalte asociaţii sau colegii ale lumii antice nu numai prin faptul că era o grupare eterogenă, ci şi datorită celor două "cetăţenii", pământească şi cerească, obţinută în urma convertirii prin botez, pe care membrii săi le deţinea, asigurându-‐le drepturi şi datorii. Participarea la rugăciunea comună și la Liturghia euharistică reînnoia apoi neîncetat unitatea creştinului cu Hristos şi cu ceilalţi fraţi6, devenind sursă de putere pentru "Liturghia de după Liturghie", adică slujirea adusă lumii şi oamenilor de către creştin. Creștinismul nu s-‐a afirmat apoi ca o forță persuasivă prin vorbe, ci ca o măreție a iubirii.

Mărturia comunității apostolice despre Iisus Hristos cel Înviat are valoarea unei paradigme valabile în orice biserică creştină până la sfârşitul veacurilor, mijlocindu-‐ne elementele fundamentale ale ethosului creştin al începuturilor.

2.2.2 Sfinții Apostoli și activitatea misionară a acestora

Cercetătorii au distins trei cercuri de ucenici ai lui Hristos: grupuri de oameni din popor cuceriţi de mesajul şi Persoana Sa (mulţimile care îl urmează – de ex. la înmulţirea pâinilor Ioan 6), ucenicii sau discipolii sedentari şi itineranţi (Lazăr şi surorile sale, Marta şi Maria din Betania -‐ Luca 10, diferite case în care intră şi mănâncă) şi cei 12 apostoli.

4 Aurelian C. Marinescu, Semnificaţia convertirii la creştinism în teologia secolelor I-‐III, (Teză de doctorat), Bucureşti, 1999, p. 117-‐118, nota 291. 5 Cf. Constantin Preda, Credinţa şi viaţa bisericii primare. O analiză a Faptelor Apostolilor, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2002, p. 60 ş.u. 6 Euhariastia este întâi o taină a adunării. Adunarea în Biserică este prima lucrare liturgică, baza întregii Liturghii. Merg la Biserică pentru a alcătui Biserica împreună cu celelalte mădulare, pentru a fi ceea ce am devenit prin Botez, adică mădular în sensul deplin şi absolut al trupului lui Hristos. Cf. Alexander Schmemann, Euharistia Taina Impărăţiei, Trad. Boris Răduleanu, Editura Anastasia, Bucureşti, 1993, p. 28-‐29.

10

Apostol înseamnă trimis și prin acest concept sunt desemnați toți cei care au fost aleși de Hristos și trimiși ăn misiune cu împuterniciri și daruri deosebite. Cei doisprezece apostoli

Izvoarele evanghelice prezintă patru liste cu numele celor 12 ucenici (Marcu 3, 16-‐19; Matei 10, 2-‐4, Luca 6, 14-‐16 şi Fapte 1, 13), iar Evanghelia după Ioan cuprinde 9 nume. Cele douăsprezece nume sunt grupate în trei serii de câte patru, având în frunte constant pe Simon Petru, Filip şi Iacob, fiul lui Alfeu. Prima serie: Simon Petru, Andrei, Iacob şi Ioan

Este vorba de două perechi de fraţi, unde Petru şi Iacob sunt fraţii mai mari. Primii doi sunt originari din Betsaida, iar ceilalţi doi din apropiere de Capernaum, toţi patru pescari galileeni. Andrei este ucenicul prim al lui Hristos, numit protocletos (primul chemat).

Petru era căsătorit şi a venit la Hristos chemat de fratele său Andrei, care fusese ucenic al lui Ioan Botezătorul. Primeşte supranumele aramaic de Chefa, tradus în greceşte cu Petros, adică piatră.

Iacob şi Ioan, cunoscuţi ca „fiii lui Zevedeu“, numiţi de Iisus Boanerghes, adică „fiii tunetului“, datorită caracterului îndrăzneţ al celor doi. Ultimii trei, Petru, Iacob şi Ioan, sunt cei mai apropiaţi ucenici ai săi, pe care Iisus a dorit să-‐i aibă aproape în cele mai speciale momente ale activităţii sale: învierea fiicei lui Iair (Marcu 5, 37), Schimbarea la Faţă (Marcu 14) şi în timpul rugăciunii din Grădina Ghetsimani. Preeminenţa (Matei 26, 37). Preeminenţa acestor trei ucenici în comunitatea creştină timpurie de la Ierusalim este evidentă din faptul că Iacob este decapitat din porunca lui Agrippa (prăznuit pe 30 aprilie), iar Petru şi Ioan îşi asumă un rol determinant la începuturile Bisericii (Cf. FAp cap. 3-‐8). Din relatarea lui Eusebiu de Cezareea știm că Andrei a predicat în Sciția, Petru în Palestina, Asia Mică și Italia, iar Ioan în Asia. Ioan a participat la Sinodul de la Ierusalim din anul 50, când s-‐a stabilit ca creștinii să nu fie supuși circumciziei. Trăiește ultima parte a vieții la Efes, iar mai apoi în exil pe insula Patmos, unde are revelația Apocalipsei. Este prăznuit pe 8 mai.

Petru a participat la Sinodul de la Ierusalim (50), a predicat în Ierusalim, Iudeea, Asia Mică, Babilon, Roma. La Roma a murit răstignit pe o cruce cu capul în jos. Sfintele sale moaște se află în Basilica Sfântul Petru din Roma. A doua serie: Filip, Toma, Natanael Bartolomeu şi Matei

Filip este primul din al doilea grup. Era din Betsaida, fost ucenic al lui Ioan, care îl va chema şi pe Natanael la urmarea lui Hristos (Ioan 1). Eusebiu ne spune că ar fi murit la Ieropole în Frigia, unde au trăit și două fiice de-‐ale lui care aveau darul profeției.

Toma se bucură de o atenţie deosebită în Evanghelia după Ioan. Te’oma înseamnă în aramaică geamăn, lucru tradus în greacă prin dydimos, fiind ucenicul care reprezintă trecerea de la

11

îndoială la credinţă. El este cel care l-‐a pipăit pe Domnul Înviat, iar după Cincizecime se spune că a predicat în India și în Parția. Biserica îl serbează pe 6 octombrie.

Bartolomeu, care apare în trei din cele patru liste cu cei doisprezece a fost identificat cu Natanael. Natanael este prenumele patronimului Bartolomeu, adică fiul lui Tolomeu, derivate din aramaicul Tolmai. După tradiție ar fi predicat în Armenia.

Matei este chemat de Iisus în apropiere de Capernaum să îl urmeze, acesta fiind vameş. Matei este identificat cu Levi, fiul lui Alfeu, deşi este foarte greu de explicat de ce Marcu şi Luca nu îl identifică pe Matei cu Levi. El scrie Evanghelia care îi poartă numele pentru compatrioții săi iudei, în anul 43-‐44, în limba aramaică. Este prăznuit pe 16 noiembrie. A treia serie: Iacob al lui Alfeu, Simon Zelosul, Iuda Tadeu şi Iuda Iscarioteanul

Iacob al lui Alfeu este numit şi Iacob cel Mic, pentru a putea fi distins de Iacob al lui Zevedeu. Pe mama sa o chema Maria (femeie mironosiţă, numită la Matei 28, 1 „cealaltă Marie“) şi avea şi un frate Iosif. A participat la alegerea lui Matia, dar nu se știe unde a predicat. Este prăznuit la 9 octombrie.

Simon Zilotul sau Canaaneul, de la qan’ana sau zelotes, care înseamnă „zelos“, dar nu făcea parte din grupul zeloţilor, rezistenţii cu arma împotriva stăpânirii romane.

Iuda Tadeu apare în două liste cu numele Iuda (Luca 6 şi FAp. 1), iar în celelalte două cu numele Tadeu (Marcu 3 şi Matei 3). Cercetătorii au identificat cele două persoane, considerând că numele lui era Iuda şi supranumele Tadeu (de la grecescul Teodot – dăruit de Dumnezeu).

Ultimul este Iuda Iscarioteanul, diferit de celălalt Iuda, trădătorul lui Iisus Hristos. Explicaţia ultimă a trădării nu sunt banii, ci faptul că diavolul a intrat în el (Luca 22, 3).

Cei doisprezece ucenici îl părăsesc pe Mântuitorul în timpul patimilor şi al răstignirii, dar după arătările Celui Înviat vor mărturisi cu toată puterea ceea ce au văzut şi auzit despre Cuvântul Vieţii. Acest lucru reprezintă una din cele mai puternice dovezi pentru dumnezeirea şi Învierea Domnului.

Ucenicii, aleşi în număr de 12 pentru a sintetiza tendinţele mesianice existente în poporul Israel, devin o prelungire vie a Persoanei lui Iisus şi a activităţii Sale în prezent şi în viitor. Şederea apostolilor pe 12 tronuri la venirea împărăţiei Sale arată că rolul celor 12 nu va înceta până la sfârşitul veacurilor. Apostolii (trimişii) vor face tot ceea ce a făcut Învăţătorul lor, vestesc Împărăţia lui Dumnezeu cu putere. Trimişii au acelaşi rang ca Cel care i-‐a trimis: „Cine vă primeşte pe voi pe mine mă primeşte, şi cine mă primeşte pe mine primeşte pe cel care m-‐a trimis pe mine“ (Mt. 10, 40).

Sfinții Apostoli au fost cinstiți ca martiri, după cum atestă tradiția apostolică. Cea mai veche mărturie despre un martiriu al apostolilor în totalitatea lor o întâlnim la Policarp al Smirnei7, iar cinstirea acestora s-‐a realizat și printr-‐un cult la mormintele lor de la sfârșitul secolului al II-‐lea8. Cinstirea Sfinților Apostoli s-‐a generalizat definitiv în secolul al III-‐lea9. Cele mai vechi imagini ale 7 Cf. Sfântul Policarp al Smirnei, Epistola către Filipeni (9), în: Scrierile Părinților Apostolici, traducere de pr. dr. Dumitru Fecioru, București, 1995, p. 254. 8 Dovezile se găsesc în Istoria bisericească a lui Eusebiu de Cezareea. Pentru amănunte vezi Theofried Baumeister, „Heiligenverehrung I”, p. 105-‐106. 9 Cf. Karl Suso Frank, „Vita Apostolica. Ansätze zur apostolischen Lebensform in der alten Kirche”, în: Zeitschrift für Kirchengeschichte, Band 82 (1971), p. 153-‐159.

12

Sfinților Apostoli Petru, Pavel, Ioan și Andrei au fost descoperite în anul 2012 într-‐o catacombă din apropierea Romei cu ajutorul unor tehnici noi de restaurare care folosesc laserul. Imagile pictate pe plafonul unui mormânt au fost datate în a doua jumătate a secolului al IV-‐lea.

Eusebiu de Cezareea menționează următoarele teritorii de misiune ale unora dintre Sfinții Apostoli:

«Când Sfinţii Apostoli şi ucenici ai Mântuitorului nostru s-‐au împrăştiat peste întreg pământul, lui Toma, după spusele Tradiţiei, i-‐a căzut la sorţi Ţara parţilor, lui Andrei Scythia, lui Ioan, Asia, unde şi-‐a petrecut viaţa până ce a murit la Efes. Petru pare să fi predicat evreilor răspândiţi în Pont, Galatia, Bitinia, Cappadocia şi Asia, pentru ca la urmă ajuns la Roma să fie răstignit cu capul în jos, aşa cum singur dorise să pătimească. Ce să mai spun de Pavel, care, după ce vestise Evanghelia lui Hristos din Ierusalim până-‐n părţile Illyriei, a suferit martiriul la Roma sub Nero? Acestea sunt arătate tocmai de Origen în cartea a III-‐a a Comentariilor asupra Genezei » (Istoria Bisericească, III, 1, 1-‐3).

2.2.3 Sfântul Apostol Pavel Alături de cei doisprezece apostoli, un loc de frunte în răspândirea creștinismului l-‐a jucat

Sfântul Apostol Pavel. Deoarece viața, activitatea și misiunea sa sunt studiate în cadrul Noului Testament, vom schița doar succint importanța sa pentru misiunea creștină în primul secol.

Călătoriile misionare ale Sfântului Apostol Pavel, însoţit de colaboratorii săi, au avut drept consecinţă întemeierea mai multor centre creştine urbane în Cipru, Asia Mică şi Grecia. Mesajul creştin a ajuns însă în unele oraşe înainte de misiunea apostolului neamurilor, spre exemplu în Efes10. Din nefericire nu ştim decât foarte puţin sau deloc despre modul în care comunităţile pauline din aceste provincii s-‐au dezvoltat. După ce Pavel şi Barnaba au vestit Evanghelia în Cipru nu mai avem nici o ştire despre evoluţia creştinismului în această insulă până în secolul al IV-‐lea, când trei episcopi ciprioţi sunt prezenţi la lucrările Sinodului I Ecumenic. Nu ştim ce s-‐a întâmplat după propovăduirea paulină în Perga, Antiohia Pisidiei, Iconium, Listra, Derbe, pentru a numi doar cetăţile vizitate în prima călătorie misionară (45-‐48). În cea de-‐a doua și cea de-‐a treia călătorie misionară (51-‐54 și 54-‐58), Sfântul Apostol Pavel își mărește zona de misiune înspre Nordul și Vestul Asiei Mici, petrecând cea mai multă vreme în Efes, dar încreștinând și cele mai importante cetăți ale Greciei de azi, începând de la Filipi și până la Atena și Corint.

Și-‐a sfârșit viața martirizat la Roma prin tăierea capului în anul 67 d. Hr, în timpul persecuției împăratului Nero.

10 Cf. Simon Légasse, Les autres voies de la mission (de l'Orient jusqu'à Rome), în Histoire du christianisme: Tome I -‐ Le nouveau peuple (des origines à 250), Desclée, Paris, 2000, p. 155.

13

3. Persecuţiile împotriva creştinilor. Martiriul și cultul martirilor.

3.1 Persecuțiile împotriva creștinilor. A. Persecuții iudaice: Sf. Arhid. Ștefan; Iacob, fratele Domnului -‐ mor ca martiri le Ierusalim, fiind uciși de iudei, acuzați de blasemenie împotriva lui Dumnezeu, prin recunoașterea lui Iisus Hristos cel Înviat ca Fiu al lui Dumnezeu. Martiriul Sf. Ștefan. Sfântul Ștefan a făcut parte din cei șapte diaconi aleși de Sfinții Apostoli la Ierusalim pentru slujba diaconiei, adică ajutorarea văduvelor, săracilor și orfanilor. Sfântul Luca istorisește că era un „bărbat plin de credință și de Duh Sfânt” (F. Ap. 6, 5), excelând în înțelepciune și putere, făcând semne și minuni mari în popor (F.Ap. 6, 8-‐10). Mărturisind plin de curaj faptul că Iisus Hristos, cel răstignit de iudei, este Fiul lui Dumnezeu și a înviat din morți, este acuzat de hulă și judecat în sinedriu, instanța de judecată a evreilor. În ședința sinedriului Sfântul Ștefan ține o cuvântare extraordinară, în care interpretează toată istoria poporului Israel în cheie hristologică, iar urma acestei cuvântări este condamnat la lapidare. Finalul vieții lui este istorisit astfel de Sfântul Luca: „Iar Ștefan, fiind plin de Duh Sfânt și privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu și pe Iisus stând de-‐a dreapta lui Dumnezeu. Și a zis: Iată văd cerurile deschise și pe Fiul Omului stând de-‐a dreapta lui Dumnezeu! Iar ei, strigând cu glas mare, și-‐au astupat urechile și au năvălit asupra lui. Și scoțându-‐l afară din cetate, îl băteau cu pietre. Iar martorii și-‐au pus hainele la picioarele unui tânăr, numit Saul. Și îl băteau cu pietre pe Ștefan care se ruga și zicea: Doamne Iisuse, primește duhul meu! Și, îngenunchind, a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta! Și zicând aceasta a murit” (F. Ap. 7, 55-‐60). Aceasta este mărturia lăsată nouă de primul sfânt al bisericii, o mărturie a iubirii de Dumnezeu și a iertării dușmanilor. Martiriul este cel mai înalt gest de mărturie pe care îl poate de cineva înaintea lui Dumnezeu. Martiriul Sf. Iacob, fratele Domnului: Începând cu anul 30 d. H. în fruntea Bisericii Ierusalimului s-‐a aflat Iacov, "fratele Domnului". Hegesip, evreu convertit la creştinism, care a trăit în generaţia imediat următoare apostolilor, renumit datorită călătoriilor întreprinse prin marile centre creştine, a relatat în Memoriile sale despre Iacov fratele Domnului că a fost primul episcop al Ierusalimului, fiind aşezat la conducerea Bisericii de către apostolii înşişi.11 Mărturia dată de acesta pentru mesianitatea lui Hristos şi faptul că a desfăşurat o misiune deosebită convertindu-‐i pe mulţi conducători evrei la creştinism i-‐au atras ura iudeilor, care l-‐au ucis aruncând-‐l de pe aripa templului12. În timp ce tronul său episcopal putea fi văzut încă în vremea lui Eusebiu de

11 Acesta este diferit de "Iacov al lui Alfeu" şi de "Iacov, fratele lui Ioan", ambii fiind fiii lui Zevedei. Fericitul Ieronim şi după el teologii romano-‐catolici îl identifică pe Iacov al lui Alfeu cu Iacov fratele Domnului, afirmând prin aceasta că este numai văr cu Mântuitorul, în timp ce răsăritenii, urmând lui Clement, Origen şi Epifanie, susţin că el este deosebit de apostoli. O prezentare a persoanelor cu numele de Iacov care apar în Evanghelie prezintă André Benoit, Personajele din Evanghelie numite Iacov, în Originile creştinismului, trad. de Gabriela Ciubuc, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 208-‐210. 12 Cf. Eusebiu, Ist.bis., II, 23, 4-‐20. Iosif Flavius vorbeşte despre omorârea sa cu pietre Cf. Josephus Flavius, Antichităţi iudaice, II, p. 571.

14

Cezareea13, mormântul său se poate vedea până azi în valea Chidronului, alături de cel al profetului Zaharia şi al lui Abesalom. Între anii 34-‐37, atunci când Apostolul Pavel a făcut prima vizită la Ierusalim, nu a întâlnit aici decât pe Petru şi pe Iacov fratele Domnului (Gal. 1, 18-‐19), pe care l-‐a vizitat şi după sosirea la Ierusalim din cea de-‐a treia călătorie misionară în anul 58 (F. Ap. 21, 18)14. Prin urmare, ceilalţi apostoli nu se mai aflau în Cetatea Sfântă în vremea aceea, fiind împrăştiaţi deja printre neamuri spre a-‐L vesti pe Hristos. Moartea lui Iacov fratele Domnului s-‐a întâmplat cu puţin timp înaintea asediului lui Vespasian asupra Ierusalimului, aproximativ în anul 62, fiind iniţiată de către marele arhiereu Anania din partida saducheilor, care s-‐a folosit de dreptul de procurator în timpul vacanţei dintre procuratorii romani Porcius Festus şi Albinus, lucru care a dus la destituirea sa din funcţia sacerdotală15. Războiul iudeo-‐roman izbucnit în mai 66 din cauza jefuirii casei templului de către procuratorul roman Florus urmărea eliberarea iudeilor de sub jugul romanilor, fiind iniţiat de zeloţi. Vespasian şi Tit au condus armatele romane, cucerind în anul 70 Ierusalimul, iar în 73 ultima fortăreaţă a zeloţilor, Masada16. Templul din Ierusalim, despre care Mântuitorul Iisus Hristos a mărturisit că nu va rămâne piatră pe piatră (Mt. 24, 2) a fost distrus, iar astfel au încetat jertfele sângeroase, dar s-‐a realizat și separarea definitivă a creștinismului de iudaism. Conducerea spirituală a iudeilor a fost preluată de școlile iudaice din Babilon și Tiberias. Comunitatea creştină din Ierusalim, compusă din creştini dintre evrei, a părăsit cetatea înainte de izbucnirea războiului iudaic datorită unei "proorocii împărtăşite mai marilor acestei cetăţi"17, mutându-‐se la Pella, oraş păgân din Pereea. Nu se ştie mai nimic despre istoria posterioară mutării la Pella a comunităţii ierusalimitane. Intenţia împăratului Adrian de a construi în locul Ierusalimului oraşul păgân Aelia Capitolina, cât şi un decret care interzicea circumcizia au condus la o a doua revoltă condusă de Bar Cohbar (fiul stelei) între anii 132-‐135. După înăbuşirea revoltei şi dărâmarea Ierusalimului a fost construit pe locul templului un sanctuar în cinstea lui Jupiter, evreilor fiindu-‐le interzis accesul în oraş sub pedeapsa cu moartea. În secolul al 4-‐lea le era permis accesul în oraş numai în ziua de 8 august (ziua distrugerii oraşului de către Tit), pentru a plânge lângă vechiul zid al templului18. De atunci până azi evreii se roagă zi şi noapte la Zidul Plângerii pentru binele personal, al poporului lor, dar şi pentru reconstruirea templului distrus19. Împăratul a construit în acelaşi timp deasupra locului unde se aflase Golgota şi Mormântul Mântuitorului, locuri cunoscute de creştinii vremii prin tradiţie şi respectate ca atare, un terasament de piatră, pe care a fost ridicat un templu în cinstea zeiţei Afrodita. Ceea ce trebuia să

13 Cf. Eusebiu, Ist.bis., VII, 19. 14 Privitor la importanţa sa ca episcop al Ierusalimului cf. Iustin Moisescu, Ierarhia bisericească în epoca apostolică, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1955, p. 52-‐53. 15 Cf. Josephus Flavius, Antichităţi iudaice, II, p. 571. 16 O descriere amănunţită a războiului oferă Josephus Flavius, Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor, trad. de Gheneli Wolf şi Ion Acsan, Editura Hasefer, Bucureşti, 1999. 17 Cf. Eusebiu, Ist.bis., III, 5, 3. 18 Cf. Joachim Gnilka, op. cit., p. 31-‐32. 19 Valoarea spirituală pe care acest zid rămas din templu o are pentru evrei este arătată şi de faptul că cele mai scumpe locuiţe din lume sunt locuinţele aflate în imediata apropiere a acestui zid. Pe vechiul loc al templului se ridică azi moscheea El-‐aqsa, al treilea loc sfânt al musulmanilor după Meca şi Medina.

15

fie o victorie a păgânismului s-‐a arătat însă aproape 200 de ani mai târziu a fi fost providenţă divină, deoarece această platformă a protejat locurile sfinte ale creştinilor, astfel încât la începerea săpăturilor de către Constantin cel Mare în anul 326 stânca Golgotei şi peştera Învierii au fost găsite intacte. B. Persecuții ale autorităților romane păgâne: Nero (54-‐68) -‐ Dioclețian (285-‐305) Persecuțiile au cunoscut două etape: 1. până la Deciu (249-‐251) -‐ incidentale și locale, aplicate pe bază de rescript, creștinii fiind urmăriți mai mult din inițiativa guvernatorilor de provincii și a mulțimii păgâne. 2. de la Deciu la Dioclețian (285-‐305) -‐ sistematice și generale, aplicate pe bază de edict, fiind dezlănțuite de autoritățile romane cele mai înalte, îndeosebi de împărați. Cauzele persecuțiilor: Monoteismul creștin și exclusivismul său au intrat imediat în conflict cu lumea politeistă, care permitea în panteonul său nenumărați zei, care nu se excludeau unul pe altul. Strânsa legătură dintre religie și viața socială și politică au condus la prezența idolatriei în toate manifestările sociale și culturale ale lumii greco-‐romane. Nu exista nici o manifestare politică în care zeii să nu fie mai întâi cinstiți. Necinstirea acestora de către creștini a fost considerată de păgâni ca ofensă adusă statului și zeilor săi. Orice calamități venite asupra orașelor romane (molime, incendii, cutremure etc.) erau considerate răzbunări ale zeilor, pentru faptul că nu erau cinstiți de creștini. Cultul împăratului, considerat în rândul zeilor, era o obligație cetățenească de prim rang și el asigura unitatea politică a imperiului. Acesta se realiza prin jertfe de tămâie și libații aduse în fața statuii împăratului. Aceste acte erau însă considerate idolatrie de către creștini, fapt pentru care le refuzau, fiind ca urmare acuzați de ofensă adusă majestății imperiale. Persecuția lui Deciu (249-‐251) Edict de persecuție în toamna lui 249, nu se păstrează textul, dar se știe ce prevedea din modul de aplicare. Creștinii trebuiau să facă acte de adeziune la păgânism în întreg imperiul: sacrificii, libațiuni, jertfe de tămâie. Erau chemați după liste în toate orașele, iar după cinstirea zeilor se emiteau certificate. Au fost nenumărați apostați, dată fiind amploarea persecuției, reprimirea acestora în Biserică după încetarea persecuției constituindu-‐se într-‐o foarte mare dilemă. Au fost patru categorii de apostați: -‐ sacrificati -‐ cei ce au sacrificat zeilor. -‐ thurificati -‐ cei ce au adus ardere de tămâie -‐ libellatici -‐ cei care au adus un certificat obținut fără mărturisire creștină de la autorități (descurcăreții) -‐ acta facientes -‐ au declarat la interogatoriu că nu sunt creștini, dar nu au adus jertfă zeilor în nici un fel.

16

Au fost stabilite grade de penitență diferite pentru reprimirea în biserică, în funcție de gravitatea vinei lor. În timpul lui Dioclețian (285-‐305) a fost declanșată cea mai amplă ofensivă împotriva creștinilor, fiind emise patru Edicte de persecuție (303-‐304). S-‐a urmărit nimicirea totală a creștinismului, fiind prevăzută distrugerea locașurilor de cult, interzicerea adunării creștinilor, arderea cărților sfinte, arestarea clericilor etc. Au murit cei mai mulți martiri de până atunci. Martiri din timpul persecuțiilor: Sf. Ap. Petru și Pavel (Roma, 67); Sf. Ioan Evanghelistul (Efes, 100); Ignatie al Antiohiei (Roma, 107); Simeon al Ierusalimului (în timpul lui Traian 117-‐138); Sf. Policarp (Smirna, 155); Sf. Justin Martirul și Filozoful (Roma, 165); Cecilia (Roma, sub Marcu Aureliu 161-‐180); Potin și alți 48 de martiri din Lugdunum (sub Marcu Aureliu); 12 martiri în Scili (Africa), anul 180, sub Comod 180-‐192; Leonida (Alexandria, sub Septimiu Sever 193-‐211); Perpetua și Felicitas (Cartagina, 203); Ipolit și Ponțian ai Romei (Roma, 235); Fabian al Romei, Alexandru al Ierusalimului, Vavila al Antiohiei, preotul Pionius din Smirna (sub persecuția lui Deciu 249-‐251); Sixt II al Romei, Ciprian al Cartaginei, diaconul Laurențiu din Roma (sub persecuția lui Valerian 253-‐260); Martiri în timpul persecuțiilor lui Dioclețian (285-‐305): Antim al Nicomidiei; Sfânta Varvara (Eliopol, Egipt); Cosma și Damian (medici fără de arginți, Asia Mică, Roma); Gheorghe (Capadocia); Dimitrie, diacon din Sirmium; Dimitrie din Tesalonic; Ecaterina (307, sub Maximin Daia), Petru al Alexandriei, preotul Pamfil din Cezareea Palestinei; Cei 40 de martiri din Sevastia (320 sub Liciniu). Epoca persecuțiilor s-‐a încheiat în timpul împăratului Constantin cel Mare, care prin decretul de la Milano 313, iar mai apoi prin învingerea lui Liciniu (324) a asigurat libertatea totală de cult a creștinilor. Chiar și în această perioadă nu toți împărații au fost persecutori, existând printre ei și unii care au fost favorabili creștinilor: Filip Arabul (244-‐249) și Gallienus (260-‐268). 3.2 Martiriul și cultul martirilor Sfântul Apostol Pavel îi numește în adresele epistolelor sale pe primii creștini convertiți, ca fiind mădulare ale Trupului lui Hristos, adică ale Bisericii, „sfinți și aleși”. Prin aceasta el exprimă sfințenia colectivă a comunității creștine. Participarea acestora la sfințenia lui Dumnezeu prin urmarea lui Hristos (cf. Rom 1, 7; 1 Cor 1, 2) se realizează prin Sfântul Duh20. Dorința de sfințenie este urmarea lui Hristos în umbra Sfântului Duh21. În Noul Testament se întâlnește calificativul de „sfânt”, de asemenea, pentru profeți, apostoli și martiri. Sufletele martirilor care au fost uciși pentru cuvântul lui Dumnezeu se află la picioarele dumnezeiescului altar din ceruri22, conform Apocalipsei lui Ioan, și strigă cu voce tare: „Până când, Stăpâne sfinte și adevărate, nu vei judeca și nu vei răzbuna sângele nostru, față de cei ce locuiesc pe pământ?” (Apoc 6, 9-‐10)23. De aici, s-‐a născut concepția că martirii după moartea lor 20 Albrecht Dihle, „Heilig”, în: Reallexikon für Antike und Christentum, Band XIV (1988), col. 40. 21 Bernhard Kötting, „Entwicklung der Heiligenverehrung und Geschichte der Heiligsprechung”, în: Die Heiligen in ihrer Zeit, Band I, hrsg. von Peter Manns, Mainz, 1966, p. 27. 22 Cf. Arnold Angenendt, Heilige und Reliquien. Die Geschichte ihres Kultes von frühen Christentum bis zur Gegenwart, zweite, überarbeitete Auflage, Verlag C. H. Beck, München, 1997, p. 172. 23 Cf. Apocalipsa 7, 13-‐17.

17

petrec în rai la Dumnezeu și pot vorbi cu El24. Această înțelegere a ridicat ceata martirilor deasupra „creștinilor obișnuiți” și le-‐a creat un acces spre sfințenie într-‐o manieră ieșită din comun. Același proces s-‐a întâmplat și cu privire la mărturisitorii credinței, asceți, fecioare, episcopi și alte personalități ale Bisericii vechi, care au fost considerați sfinți în sens restrâns. Toți acești sfinți sunt invocați în rugăciune și cinstiți ca vase ale Sfântului Duh. Aceste două aspecte complementare ale sfințeniei -‐ cea a comunității și cea a sfinților -‐ sunt exprimate foarte clar și pot fi trăite în Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Ortodoxe. Înaintea împărtășirii, preotul ridică Sfântul Agneț și spune: Să luăm aminte! Sfintele sfinților. Comunitatea, ca trezită de această chemare25, cântă imediat, mărturisindu-‐și nevrednicia: Unul Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin26. Prin aceasta, membrii comunității sfințiți prin baia botezului primesc Sfânta Euharistie spre sfințirea vieții lor. La sfârșitul Sfintei Liturghii, Hristos este rugat, ca pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, ale Sfinților Apostoli și ale Sfinților Martiri să ne miluiască și să ne mântuiască pe noi27. Prin aceasta, comunitatea euharistică intră în communio sanctorum și primește prin mijlocirea sfinților harul mântuitor al lui Dumnezeu28. Primul sfânt cunoscut al creștinătății a fost Sfântul Arhidiacon Ștefan29, care și-‐a dăruit viața lui Iisus Hristos (FA 6 și 7) și prin aceasta a imitat dăruirea lui Hristos până la moarte și ascultarea Sa față de Tatăl30. Faptele Apostolilor relatează că el „plin de credință și de Duh Sfânt făcea minuni și semne mari în popor” (FA 6, 5 și 8). În timpul uciderii cu pietre a strigat către Dumnezeu și a zis: „Doamne Iisuse, primește Duhul meu!” (FA 7, 59). Această strigare și prezența sufletului său la altarul lui Dumnezeu, așa cum este descris acest lucru în Apocalipsă 6, au creat premisele teologice necesare pentru invocarea martirilor din ceruri. Cinstirea sfintelor sale moaște este atestată mai târziu, după ce au fost descoperite de un presbiter din Ierusalim în anul 41531. Pentru sufletul aflat în ceruri a fost creat un corespondent pentru trup pe pământ, mai întâi mormântul și apoi translarea Sfintelor Moaște la picioarele altarelor32. Pe aceasta s-‐a întemeiat practica de azi a Bisericii Ortodoxe de a construi bisericile deasupra moaștelor sfinților. Ceata Sfinților era formată în secolele I și II în mod special din martiri. Sfinții Apostoli, „martori ai învierii” (FA 1, 21), au fost cinstiți, de asemenea, ca martiri, lucru atestat în tradiția apostolică. Cea mai veche mărturie despre un martiriu al apostolilor în totalitatea lor o întâlnim la Policarp al Smirnei33, iar cinstirea acestora s-‐a realizat și printr-‐un cult la mormintele lor de la 24 Theofried Baumeister, „Heiligenverehrung I”, în: Reallexikon für Antike und Christentum, Band XIV (1988), col. 115-‐116. 25 Vgl. Paul Evdokimov, „Sfințenia în tradiția Bisericii Ortodoxe”, 572. 26 Cf. Die Göttliche Liturgie des Hl. Johannes Chrysostomus mit den besonderen Gebeten der Basilius-‐Liturgie im Anhang, hrsg. von Fairy von Lilienfeld, 2., verbesserte Auflage, (OIKONOMIA, Band 2, Heft A), Erlangen, 1986, p. 153. 27 Ibidem, p. 181. 28 Un loc foarte important referitor la cinstirea sfinților în Dumnezeiasca Liturghie se găsește în anafora după epicleză. Cf. Fairy von Lilienfeld, „Die Bedeutung der Heiligenverehrung in der orthodoxen Theologie und Volksfrömmigkeit”, în: Fairy von Lilienfeld, Sophia -‐ Die Weisheit Gottes. Gesammelte Aufsätze 1983-‐1995, hrsg. von Karl Christian Felmy, Heinz Ohme, Karin Wildt, (Oikonomia, Band 36), Erlangen, 1997, p. 102-‐103. 29 Cf. Paul Evdokimov, „Sfințenia în tradiția Bisericii Ortodoxe”, p. 576. 30 Cf. Arnold Angenendt, Heilige und Reliquien, p. 26. 31 Cf. Epistula Luciani, în: PL 41, col. 809-‐815. P. Peeters, Le tréfonds oriental de l’hagiographie byzantine, Bruxelles, 1950, p. 56. 32 Cf. Arnold Angenendt, Heilige und Reliquien, p. 173. 33 Cf. Sfântul Policarp al Smirnei, Epistola către Filipeni (9), în: Scrierile Părinților Apostolici, traducere de pr. dr. Dumitru Fecioru, București, 1995, p. 254.

18

sfârșitul secolului al II-‐lea34. Cinstirea Sfinților Apostoli s-‐a generalizat definitiv în secolul al III-‐lea35. Marea cinste de care se bucura martirul a condus la dezvoltarea unei teologii a martiriului, care s-‐a combinat cu o venerare a martirului. după cum reiese din Martyrium Polycarpi (jumătatea sec. al II-‐lea). În scrisoarea „Bisericii lui Dumnezeu din Smirna către Biserica lui Dumnezeu din Filomelium și către toate comunitățile Sfintei Biserici catholice de pretutindeni”, se spune privitor la martiriul său:

„Văzând deci centurionul supărarea iudeilor, punând trupul Sfântului Policarp în mijloc, cum e obiceiul lor, l-‐a ars. În acest chip, noi am dobândit mai în urmă osemintele lui, mai cinstite decât pietrele preţioase şi mai scumpe decât aurul, şi le-‐am aşezat la un loc cuviincios. Dea Domnul să ne adunăm şi noi acolo, după putinţă, cu bucurie şi veselie ca să sărbătorim ziua martiriului lui ca zi a naşterii, atât pentru amintirea celor ce au săvârşit lupta, cât şi pentru deprinderea şi pregătirea celor ce vor lupta în urmă”36.

Adunarea comunității la mormânt, în ziua morții Sfântului Policarp, era legată foarte probabil și cu o celebrare euharistică , în cadrul căreia era amintit numele martirului și era citită relatarea martiriului său. Aceasta este prima mărturie sigură despre cultul martirilor, aflat în formare în acea perioadă37. Ziua anuală a morții și locul unde erau așezate Sfintele Moaște au format primele date fundamentale ale cinstirii martirilor38. Toate actele martirice atestă prezența și puterea Sfântului Duh sau a Mântuitorului Iisus Hristos în desfășurarea pământeană a suferinței (Christus in martyre est)39. Martirii simțeau ajutorul și mângâierea Sfântului Duh nu doar duhovnicește, ci și în corporalitatea lor40. De aceea, nu trebuie să ne mire faptul că în cultul martirilor au fost incluse și rămășițele lor pământești, deoarece acestea au fost considerate a fi pline de Sfântul Duh41. Astfel, în mod corespunzător, atât mormântul, cât și Sfintele Moaște ale unui martor al lui Hristos ofereau celor rămași o posibilitate de contact direct cu el aici pe pământ. Istoricul bisericesc Ioan Rămureanu, plecând de la cele mai vechi relatări despre martiri, a stabilit faptul că atât cultul martirilor, cât și cel al rămășițelor pământești ale acestora s-‐au născut

34 Dovezile se găsesc în Istoria bisericească a lui Eusebiu de Cezareea. Pentru amănunte vezi Theofried Baumeister, „Heiligenverehrung I”, p. 105-‐106. 35 Cf. Karl Suso Frank, „Vita Apostolica. Ansätze zur apostolischen Lebensform in der alten Kirche”, în: Zeitschrift für Kirchengeschichte, Band 82 (1971), p. 153-‐159. 36 Martyrium des Hl. Polykarp (18), în: Frühchristliche Apologeten, Band II. Aus dem Griechischen oder Lateinischen übersetzt von Gerhard Rauschen, (Bibliothek der Kirchenväter, 1. Reihe, Band 14), München, 1913. 37 Theofried Baumeister, „Heiligenverehrung I”, p. 114. Referitor al relația din adorarea lui Hristos și cinstea arătată martirului, scrierea relatează: „[...] Căci lui Hristos ne închinăm pentru că este Fiul lui Dumnezeu, iar pe martiri îi iubim după vrednicie ca pe ucenicii şi imitatorii Domnului, pentru neîntrecuta lor iubire faţă de împăratul şi învăţătorul lor. Fie ca şi noi să devenim părtaşi şi împreună ucenici cu ei!”. Martyrium des Hl. Polykarp (17). 38 Cf. Hippolyte Delehaye, Cinq leçons sur la méthode hagiographique, (Subsidia Hagiographica 21), Bruxelles, 1934, p. 13-‐17. 39 Cf. Hippolyte Delehaye, Les origines du culte des martyrs, Bruxelles, 1933, p. 9-‐10. 40 Cf. Scrisoarea comunităților din Lyon și Vienne către Bisericile lui Dumnezeu din Asia Mică despre persecuția din timpul lui Marcu Aureliu (161-‐180). Eusebius, Ausgewählte Schriften Band II: Kirchengeschichte, Aus dem Griechischen übersetzt von Phil. Häuser, (Bibliothek der Kirchenväter, 2. Reihe, Band 1), München, 1932, p. 207-‐221. 41 Amănunte la Theofried Baumeister, „Heiligenverehrung I”, p. 113-‐114.

19

într-‐o strânsă relație unui față de altul42. Epoca martirilor era la sfârșitul secolului al IV-‐lea deja intrată în istorie. Aceasta nu a însemnat însă în interiorul comunității creștine că acei sfinți ai începuturilor și-‐ar fi pierdut influența asupra bisericii. Prin răspândirea Sfintelor Moaște, aceștia nu au rămas prezenți doar în comunitățile lor de baștină, ci au inflențat biserica într-‐o manieră mai mare decât în timpul existenței lor pământești43. Dacă au murit mai mulți martiri într-‐o sigură comunitate, aceștia nu erau cinstiți în mod egal. După ce Biserica a dobândit pacea în anul 313, comunitățile creștine care nu aveau martiri au început să-‐ți creeze propriile centre de cult al martirilor44 prin împărțirea sau translarea acestora45. Au existat însă două evoluții diferite: 1. în Roma au fost păstrate sfintele trupuri ale martirilor neatinse, iar ca înlocuitor pentru aceasta au fost acceptate relicvele de contact46; 2. în Răsărit era însă foarte răspândită împărțirea sau translarea Sfintelor Moaște47. Invocarea martirilor în rugăciune este atestată de la jumătatea secolului al 3-‐lea în catacombele din Roma de diferite inscripții păstrate până azi. Cu formule precum „pete pro nos” sau „roga pro nos” s-‐a dezvoltat un cult propriu-‐zis de invocare și rugăciuni adresate martirilor48. Sfântul Vasile i-‐a numit pe martiri „intercesori puternici”, iar familia sa păstra Sfinte Moaște de-‐ale celor 40 de martiri din Sevasta, care au fost uciși în anul 320 sub împăratul Liciniu49. Prin înmormântarea ad sanctos, ridicarea de capele martirice și relatările despre nenumăratele minuni făcute de martiri, aceste areae martyrum au devenit unele din cele mai importante centre de pelerinaj ale Antichității. Lectura actelor martirice (passio) aducea cu sine prezența sfântului (praesentia), în sensul în care acesta era cu adevărat în mijlocul comunității. Aceasta conducea la speranța și încrederea nestrămutată în puterea (potentia) lui. Este cunoscut faptul că sfinții ale căror acte martirice și vieți nu erau cunoscute, se bucurau de o mai mică venerare și invocare în rugăciune50. Praesentia înțeleasă ca prezență a sfântului în mijlocul unei comunități prin Sfintele Moaște, constituia cel mai mare dar și cea mai mare binecuvântare pentru un creștin al Antichității. Paulin de Nola descria în poemele sale dedicate Sfântului Felix, al cărui mormânt se afla în apropierea orașului, comuniunea sa cu acest „însoțitor și prieten nevăzut”51.

42 Cf. Actele martirice, studiu, introducere, traducere și note de pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997, p. 17. Dr. Petru Rezuș, Aghiologia Ortodoxă, Caransebeș, 1940, p. 280 ș.u. 43 Cf. E. D. Hunt, „The Traffic in Relics: some Late Roman Evidence”, în: Sergei Hackel (ed.), The Byzantine Saint, London, 1981, p. 171-‐172 și 179-‐180. 44 Cf. Karl Hausberger, „Heilige/Heiligenverehrung. III. Anfänge der christlichen Heiligenverehrung”, p. 649. 45 Prima traslare cunoscută a Sfintelor Moaște este cea a rămășițelor Sfântului Vavila din Antiohia la Daphne. Aceasta este însoțită de nenumărate minuni. Cf. Jean Chrysostome, Discours sur Babylas, (Sources Chrétienns, nr. 362), Paris, 1990, p. 179 ș.u. 46 Este vorba despre obiecte de tot felul (de. ex. batiste, amulete, filacterii etc.), care erau atinse de mormânt sau de moaștele propriu-‐zise. 47 Cf. Hippolyte Delehaye, Les origines du culte des martyrs, p. 52-‐53. 48 Pentru nenumăratele dovezi rămase până azi a se vedea Hippolyte Delehaye, Les origines du culte des martyrs, p. 102-‐105; Karl Hausberger, „Heilige/Heiligenverehrung. III. Anfänge der christlichen Heiligenverehrung”, p. 649; Damasus und die römischen Märtyrer, Città del Vaticano, 1986. 49 Cf. Christoph Markschies, Zwischen den Welten wandern. Strukturen des antiken Christentums, Fischer Verlag, Frankfurt am Main, 1997, p. 121. 50 Cf. Peter Brown, Cultul Sfinților. Apariția și rolul său în creștinismul latin, traducere de Doina Lică, Editura Amarcord, Timișoara, 1995, p. 89. 51 Cf. Peter Brown, Cultul Sfinților, 63. Referitor la tema prieteniei între sfinți vezi Daniel Benga, „Întâlnirea dintre istorie şi eshaton în teologia şi viaţa Sfinţilor Trei Ierarhi“, în: Studii Teologice, Seria a III-‐a, II (2006), nr. 1, p. 25-‐26.

20

Începând cu secolul al III-‐lea poate fi observată o extindere a cinstirii sfinților. Mărturisitorii se bucurau de o mare cinstire la creștini, deoarece s-‐au dovedit martori curajoși ai credinței în fața autorităților romane52. Viața ascetică și cea feciorelnică au fost fost înțelese după schimbarea din anul 313 ca martiriu nesângeros53, astfel că

„din reinterpretarea martiriului în forma mortificării exersată zilnic s-‐a născut un nou tip de sfințenie, cel al asceților și fecioarelor, care s-‐a păstrat de-‐a lungul secolelor până în ziua de azi și a dăruit bisericii cea mai mare grupă a sfinților recunoscuți”54.

Marii asceți ai lumii monahale, părinții duhovnicești și unii episcopi erau cinstiți ca sfinți încă din timpul vieții lor. Cete întregi de oameni mergeau la ei în pelerinaje, iar după moartea acestora la moaștele și mormintele lor55. Un singur exemplu este de ajuns. Sâmbătă, 11 decembrie 493, a trecut la cele veșnice Sfântul Daniel Stilitul, după ce trăise pe o coloană aflată în apropiere de Constantinopol, timp de 33 de ani. Era cunoscut pentru asceza sa severă, renumit exorcist, sfătuitorul a trei împărați bizantini, cea mai mare autoritate din imperiu de-‐a lungul vieții sale. Imediat după moartea sa, „trupul său sfânt” a fost venerat și sărutat mai întâi de arhiepiscopul Eufemiu, iar mai apoi de consilierii imperiali și de toți credincioșii56. Cultul sfinților a marcat într-‐un mod deosebit istoria creștinismului și a lumii. Prin venerarea Sfintelor Moaște și pătrunderea acestora intra muros s-‐a creat o nouă topografie a orașelor antice și s-‐a dezvoltat o evlavie vie. Granița dintre cei vii și cei morți, între cer și pământ, a fost anulată. Creștinismul a purtat cu el, oriunde s-‐a răspândit, „prezența” sfinților57.

52 Cf. Pr. dr. Vasile Muntean, „Sfântul bizantin”, în: Biserica Ortodoxă Română, XXXVII (1986), nr. 3-‐4, p. 104. 53 Referitor la asceză ca premisă pentru un om sfânt vezi Daniel Caner, Wandering, Begging, Monks. Spiritual Authority and the Promotion of Monasticism in Late Antiquity, University of California Press, 2002, p. 4-‐11. 54 Karl Hausberger, „Heilige/Heiligenverehrung. III. Anfänge der christlichen Heiligenverehrung”, p. 650. 55 Cf. Georgia Frank, The Memory of the Eyes. Pilgrims to Living Saints in Chiristian Late Antiquity, University of California Press, 2000, p. 79 ș.u. 56 Pr. Constantin Necula, Elena Tâmpănariu, Sfântul Daniil Stâlpnicul, Editura Agnos, Sibiu, 2007, p. 134. 57 Cf. Peter Brown, Cultul Sfinților, p. 15-‐23.

21

4. Constantin cel Mare. Sinoadele Ecumenice I și II. Simbolul Niceo-‐Constantinopolitan.

4.1 Sfântul Împărat Constantin cel Mare

Constantin s-‐a născut din părinţi păgâni, Constantius Chrlorus și Elena, la Naissus (Niș, Serbia de azi), în 272, dar atmosfera din familie a fost una prietenoasă vis-‐à-‐vis de creştini. La curtea lui Diocleţian în Nikomidia el a trăit perioada persecuţiilor împotriva creştinilor, observând arbitrarul acestora. Presupusul edict de toleranţă dat în favoarea creştinilor la urcarea pe tron în anul 306, despre care relatează Lactanţiu58, este până azi controversat, deşi nu este exclus ca în unele cazuri noul împărat să fi asigurat libertatea de cult creştinilor59.

Monezi datate în 310 dovedesc că cel târziu în acest an Constantin a abandonat teologia tetrarhică herculiană, alegându-‐l ca zeu pe Sol Invinctus, zeul soarelui, venerat în toate părţile imperiului, în Galia ca Apollo, iar în armată ca Mithra. Acum are loc mutaţia de la politeism la monoteismul solar. Împăratul protejat de acest zeu este chemat să domnească peste întreg imperiul, iar la vizitarea templului lui Apollo din Galia lui Constantin i-‐a fost revelat şi promis acest lucru60.

Marşul împotriva uzurpatorului Maxenţiu din toamna anului 312 este primul pas al lui Constantin în realizarea dorinţei sale de stăpânire universală. În preajma acestei bătălii a avut loc descoperirea Dumnezeului creştinilor care l-‐a ajutat să câştige lupta şi pe care Constantin va începe să îl venereze61, deşi într-‐o manieră foarte personală.

Eusebiu a redat pe larg acest eveniment în Vita Constantini, sursă fiind împăratul însuşi, care îi povestise înainte de moarte ce s-‐a întâmplat. Şi anume că, în ajunul luptei, în urma unei rugăciuni adresate Dumnezeului tatălui său, i s-‐a arătat pe cer, „pe la ceasurile amiezii”, semnul biruitor al crucii, alături de cuvintele: "Întru aceasta vei birui!”. După ce a reflectat îndelung asupra acestei apariţii miraculoase, fără să-‐i găsească sensul, împăratului i S-‐a arătat Hristos la ceas de noapte, poruncindu-‐i să folosească imaginea apărută pe cer ca semn de ocrotire împotriva duşmanului. După aceasta, Constantin a poruncit să se înscrie acel semn pe steagurile de luptă62.

Constantin fusese un protector al creştinilor din provinviile lui, mulţi preoţi frecventând anturajul acestuia. Cu siguranţă aceştia l-‐au informat despre semnul crucii, ca simbol al victoriei asupra morţii, ca semn apotropaic şi protector împotriva forţelor răului. Victoria purtată cu ajutorul acestui semn a fost decisivă pentru convertirea lui Constantin la creştinism. Revelaţia de dinaintea bătăliei de la Pons

58 Lactantius, De mortibus persecutorum, XXIV, 9. (trad. de Claudiu T. Arieşan, Editura Amarcord, Timişoara, 2000, p. 150-‐151). 59 Cf. Karl Baus, op. cit., p. 456. 60 A se vedea textul panegiricului din 310 în care este amintită venerarea lui Sol Invinctus sub chipul lui Apollo de către Constantin. Este important de reţinut că această comunicare a zeului a avut loc tot sub forma unei viziuni. Textul panegiricului la Volkmar Keil (Hrsg.), Quellensammlung zur Religionspolitik Konstantins des Grossen, (Texte zur Forschung, Band 54), Darmstadt, 1995, p. 68-‐69. 61 O prezentare a controverselor legate de viziunea şi convertirea lui Constantin înainte de bătălia de la Pons Milvius oferă prof. dr. Emilian Popescu în Studiul introductiv la Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare, traducere de Radu Alexandrescu, (PSB, vol. 14), Editura IBMBOR, Bucureşti, 1991, p. 29-‐32. 62 Relatarea cuprinde mult mai multe amănunte. Vezi Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare, traducere şi note de Alexandru Mironescu, (PSB, 14), Editura IBMBOR, Bucureşti, 1991, p. 76-‐77.

22

Milvius din 28 octombrie 312 l-‐a convins că Dumnezeul creştinilor i-‐a răspuns la rugăciunile lui sincere şi că acele signa ale cultului lor îi îndeplinesc dorinţele63.

Panegiricul de la Trier din toamna anului 313 relatează că după intrarea în Roma împăratul n-‐a urmat drumul tradiţional de trimf spre Capitoliu şi nici nu a adus jertfă lui Jupiter, cum se obişnuia64. Lucrul acesta arată că împăratul nu a mai dedicat victoria sa lui Jupiter, ci altui Dumnezeu, ceea ce va conduce treptat la o îndepărtare a lui Constantin de cultul păgân. Analiza monedelor bătute între 313 şi 322 arată că pe lângă Sol Invictus apar treptat şi insemne creştine, în special monograma creştină chiar pe coiful împăratului. Unii cercetători au interpretat acest lucru ca fiind o dovadă a neutralităţii lui Constantin, care pe lângă păgânism are în vedere şi creştinismul. Dar, folosirea monogramei lui Hristos pe coiful imperial nu poate fi înţeleasă decât ca o mărturisire de credinţă personală a lui Constantin65.

Între octombrie 312 şi februarie 313 Constantin a redactat trei scrisori, două adresate proconsulului Africii Anullinus şi una episcopului Cecilian al Cartaginei contestat de către donatişti. Toate cele trei scrieri arată o cunoaştere exactă a problemelor practice legate de controversa donatistă, biserica oficială fiind minoritară şi fără mijloace materiale substanţiale. În timp ce aristocrata bogată Lucilla din Cartagina sprijinea mişcarea donatistă66 Constantin se aşază de partea bisericii catolice, intervenind în favoarea acesteia.

Din cele trei scrisori citate mai sus rezultă implicit întreaga libertate de cult a creștinilor, dar apar în plus următoarele măsuri luate de împăratul Constantin pentru Africa Proconsulară:

1. Retrocedarea bunurilor confiscate în timpul persecuţiilor anterioare (loca-‐șuri de cult, grădini, case). 2. Punerea la dispoziția clericilor bisericii catholice a unor consistente sume de bani și disponibilitatea de a ajuta mai departe. 3. Scutirea clerului de sarcinile publice (implicit impozite) pentru a practica fără tulburare cultul cuvenit Dumnezeului creștin67. În februarie 313 a fost emis un decret de libertate în favoarea creștinilor cunoscut sub

numele de Edictul de la Milano. Măsurile decise de Constantin și Liciniu s-‐au păstrat în două scrisori trimise de Liciniu după victoria asupra lui Maximin Daia în vara lui 313, către doi guvernatori aflaţi în provincii din nou cuceritul teritoriu, Bithynia şi Palestina. Textele transmise de Lactanţiu, respectiv Eusebiu 68 prevăd pe lângă libertatea practicării cultului şi retrocedarea bunurilor confiscate ale creştinilor. Împăratul Constantin cel Mare a sprijinit din 313 până la moartea sa credința creștină, devenită permisă (religio licita) în imperiu, dar nu recunoscută ca religie de stat, lucru întâmplat doar în timpul împăratului Teodosie cel Mare în 380. Măsurile în favoarea creștinismului sunt nenumărate în următorii ani: a convocat sinoadele împotriva donatiștilor de la Roma 313 și Arelate 314, a convocat Sinodul I Ecumenic (325), a luat o 63 Cf. Charles Matson Odahl, Constantin şi imperiul creştin, traducere de Mihaela Pop, Editura BIC ALL, Bucureşti, 2006, p. 107. 64 Ibidem, p. 31. 65 Cf. Karl Baus, op. cit., p. 461. 66 Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Milan Şesan, Pr. Prof. Teodor Bodogae, Istoria Bisericească Universală, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1987, p. 362. 67 Un nou comentariu asupra acestor scrisori oferă Klaus Martin Girardet, Der Kaiser und sein Gott, p. 125-‐128. Cf. Hermann Dörries, Das Selbstzeugnis Kaiser Konstantin, Vandenhoeck & Ruprecht, Göttingen, 1954, p. 16-‐19. 68 Pentru cele două texte în versiune originală cf. Volkmar Keil (Hrsg.), op. cit., p. 58-‐67.

23

serie de măsuri pentru a se respecta demnitatea umană: a interzis tortura, a dat dreptul episcopilor de a-‐i elibera pe sclavi, a pedepsit adulterul, a protejat văduvele și săracii, a generalizat duminica, ca zi de repaus în imperiu, a bătut monezi cu monogramul creștin, a ridicat biserici mărețe, iar la 11 mai 330 a inaugurat Constantinopol ca a doua Romă, unde a construit Biserica Sfinților Apostoli, în care a fost înmormântat alături de sarcofagele celor 12 apostoli, după botezul primit pe patul de moarte în 337. Sfânta Împărăteasă Elena Împărăteasa Elena era fiica unui hangiu din Bitinia, regiune de la Sud de Marea Marmara, în Turcia de astăzi. Ştim că s-‐a născut în localitatea Drepanum, unde tatăl său avea un han, în anul 249. Acolo a cunoscut-‐o şi viitorul împărat, Constanţiu Clor, care era ofiţer în armata imperială. Fiind ofiţer şi mergând din loc în loc, s-‐a oprit la acest han şi, uimit de frumuseţea ei, a cerut-‐o în căsătorie. Viaţa ei nu va fi uşoară alături de Constanţiu Clor, pentru că, în cariera sa militară, acesta va atinge diverse trepte care impuneau la vremea aceea unele restricţii. Se va ajunge chiar la un moment în care ea va fi abandonată ca soţie. După căsătorie, la vârsta de 20 de ani, îl urmează şi, în oraşul Naissus din Moesia – Nişul din Serbia de astăzi – îl naşte pe viitorul împărat Constantin cel Mare. După naşterea fiului, cariera lui Constanţiu Clor capătă o ascensiune fără precedent, fiind numit de către Diocleţian cezar al Apusului. Realitatea vremii nu-‐i permitea, pentru a deveni cezar, să aibă o soţie dintr-‐o clasă inferioară. Este nevoit să renunţe la Elena şi se căsătoreşte cu Teodora, o rudă a împăratului Diocleţian. Elena este nevoită să rămână în Orient, soţul ei plecând în Apus. Sistemul tetrarhiei pe care împăratul Diocleţian l-‐a iniţiat în anul 285 cerea unele sacrificii: el îşi asocia la domnie un cezar, dar lua garanţii pentru ca acela să fie fidel. Astfel, tânărul Constantin este nevoit să trăiască la curtea lui Diocleţian, ca un fel de garanţie. Elena este despărţită, aşadar, şi de fiul ei. După ce împăratul Constantin ajunge cezar în Apus, în locul tatălui său, în anul 306, o ia pe Elena la curtea sa de la Trier, din Germania. În 312, Constantin îl învinge pe Maxenţiu şi îi acordă mamei sale primul titlu, de „Nobilissima Femina”. Ascensiunea ei se va definitiva în anul 324, după învingerea împăratului Liciniu de către Constantin, când primeşte titlul de „Augusta”, co-‐împărăteasă. Abia după acest moment putem vorbi de Elena ca împărăteasă. Nu s-‐a bucurat de acest titlu foarte multă vreme, ci numai 5-‐6 ani, pentru că în anul 329 sau 330 a trecut la cele veşnice. Asociată la domnie cu împăratul Constantin cel Mare şi dată fiind convertirea acestuia la creştinism, începând cu anii 310-‐312, Sfânta Elena va avea marea şansă de a sprijini instaurarea creştinismului şi primele comunităţi creştine. Noi nu ştim despre împărăteasă până astăzi dacă ea a fost botezată încă de mică sau s-‐a botezat mai târziu, dacă ea l-‐a încreştinat pe Constantin cel Mare sau abia după acest moment a venit în contact cu elemente creştine. Este cert că în Bitinia, regiunea în care s-‐a născut, creştinii erau foarte prezenţi. Mărturiile despre activitatea ei sunt păstrate la diverşi istorici sau teologi din sec. IV-‐V şi ne relevă mai multe aspecte legate de atitudinea împărătesei faţă de creştini. În primul rând, activităţile de filantropie. Era o împărăteasă milostivă, avea grijă de săraci, încerca să-‐i ajute, de multe ori îl îndemna pe fiul său să fie milostiv şi să sprijine spitalele, să ajute oamenii bolnavi. Un al doilea aspect este dragostea pentru locurile creştine şi pentru ajutorarea creştinilor din Orient.

24

Aici libertatea a venit mai târziu. Fiind împărat Liciniu, el nu a protejat comunităţile creştine aşa cum a făcut-‐o împăratul Constantin în Apus. Abia după 324, când Constantin devine împărat al întregului imperiu, acest lucru este posibil. Mama sa, Elena, a făcut o călătorie după Sinodul I Ecumenic de la Niceea, în anul 326, la Locurile Sfinte. Sunt mai multe discuţii despre motivaţia pelerinajului. A existat şi o dramă în familia împăratului Constantin legată de fiul său şi de soţia Fausta, care au sfârşit într-‐un mod nefericit. Există o relatare relativ târzie, la un cronicar bizantin din sec. al XIII-‐lea, care ne spune că împărăteasa Elena a plecat la Locurile Sfinte la îndemnul lui Constantin cel Mare, care discutase deja cu Patriarhul Macarie al Ierusalimului, prezent la Sinodul I Ecumenic, să încerce descoperirea locului Sfintei Cruci şi al Sfântului Mormânt. Ajunsă în Ţara Sfântă, mai întâi s-‐a ocupat de ajutorarea şi eliberarea celor care din închisori, din mine şi din alte captivităţi datorate credinţei creştine. Urmează activitatea sa de edificare a locaşurilor sfinte din Orient, în special la Ierusalim. În primul rând a fost descoperirea Cinstitului Lemn al Sfintei Cruci, apoi construirea de biserici. S-‐a implicat direct în construirea a trei locaşuri: Biserica Învierii, deasupra Sfântului Mormânt şi a Golgotei; Biserica Naşterii de la Betleem şi Biserica Înălţării Domnului de pe Muntele Măslinilor. La locurile Sfinte găseşte templul închinat zeiţei Afrodita. Împăratul Adrian, în 136, după reprimarea răscoalei iudeilor, a distrus Ierusalimul, iar pe locul Sfântului Mormânt a fost construit acest templu. Acolo s-‐a făcut un paviment din marmură, pe care s-‐a ridicat statuia zeiţei. Împărăteasa a dat poruncă să se dărâme templul şi, după ridicarea plăcii de marmură, s-‐au descoperit Mormântul Mântuitorului şi stânca Golgotei. Acolo s-‐au găsit şi cele trei cruci, precum şi mai multe cuie. Aceste cuie vor face o tradiţie, considerate fiind obiecte sfinte în creştinism. Unul dintre istoricii sec. al V-‐lea spune că împărăteasa a dăruit două cuie sfântului Constantin, care le-‐a folosit într-‐un sens protector: pe unul l-‐a topit şi l-‐a pus în coiful său, iar pe celălalt l-‐a pus la căpăstrul calului, pentru a fi ocrotit de Dumnezeu. Evident că se punea problema identificării Sfintei Cruci a Mântuitorului, dintre cele trei. O tradiţie spune că s-‐ar fi găsit pe una dintre Cruci expresia „Iisus Hristos, regele iudeilor”, cunoscută din Evanghelii. Alte tradiţii vorbesc de minuni: fie vindecarea unei femei bolnave, fie învierea unui copil prin atingerea de Sfânta Cruce. Cert este că Cinstitul Lemn a fost identificat şi venerat ca obiect de mare valoare în istoria creştinismului. Pe locul acela se va construi Bazilica Învierii, aşa-‐numita Rotondă. Activitatea Sfintei Elena la Locurile Sfinte a dus la o dezvoltare a cultului şi a tradiţiei creştine într-‐o manieră cum nu s-‐a mai cunoscut, astfel că deja la finele sec. IV devenise o tradiţie pentru fiecare creştin să încerce să ajungă, o dată în viaţă, la locurile unde Dumnezeu S-‐a pogorât pe pământ. Împărăteasa Elena a murit la scurt timp după pelerinajul din Ţara Sfântă, în 329 sau 330, se pare că la Nicomidia. Eusebiu de Cezareea istoriseşte că a fost înmormântată într-‐o cetate împărăteasă, într-‐un mormânt împărătesc, dar nu numeşte locul. Împăratul Constantin cel Mare i-‐a făcut un sarcofag de marmură, artefact ce se păstrează până astăzi în Muzeul Vaticanului. Trupul Sfintei Elena se află într-‐o mănăstire de lângă Veneţia, pe o insulă ce-‐i poartă numele, păstrat într-‐un sicriu de sticlă, într-‐o biserică romano-‐catolică.

25

4.2 Sinoadele Ecumenice I și II. Simbolul Niceo-‐Constantinopolitan.

Fomula din prologul ioanin "Cuvântul S-‐a făcut trup" (In 1, 14) şi imnul hristologic din Epistola către Filipeni 2, 5-‐11, unde Sfântul Apostol Pavel descrie parcursul iconomiei lui Hristos începând cu coborârea de la Tatăl, trecând prin moarte și înviere, până la înălţarea la cer, au constituit în teologia Părinţilor jaloanele învăţăturii hristologice. Primii teologi creştini au analizat taina Sfintei Treimi din perspectiva trimiterii Fiului lui Dumnezeu în lume, adică a iconomiei mântuirii. Întrebările apărute se referă atât la raportarea Fiului faţă de Tatăl şi Duhul Sfânt, cât şi la posibila unire dintre dumnezeire şi umanitate în persoana Sa. Cu această problematică se deschide perioada Sinoadelor Ecumenice (325-‐787), în care s-‐au formulat dogma trinitară, cea hristologică şi teologia icoanei.

Atunci când Biserica a mărturisit şi a precizat ceea ce credea a făcut-‐o ca răspuns la atacurile venite dinăuntrul şi din afara creştinismului. Este paradoxal că primele erezii hristologice -‐ gnosticismul (considera materia și trupul a fi rele) şi dochetismul (considera că Hristos a avut doar un trup aparent) -‐ au vizat umanitatea, nu divinitatea lui Hristos. Astfel că strădania părinţilor apostolici şi a apologeţilor de la Sfântul Ignatie al Antiohiei la Sfântul Irineu al Lyonului şi Tertulian a constat în afirmarea realităţii "trupului" lui Hristos, înţeles ioaneic ca întreaga condiţie umană. În lucrarea "Contra ereziilor", Sfântul Irineu îi combate pe gnostici care respingeau umanitatea lui Hristos, dar şi pe ebioniţi, care susţineau că Iisus este un simplu om născut din Iosif şi Maria, anunţând temele majore ale hristologiei ulterioare lui: Hristos ca Dumnezeu adevărat şi om adevărat69.

Părinţii secolului al III-‐lea au teologhisit pe linia Iconomiei mântuirii, reflectând asupra Sfintei Treimi în relaţie cu creaţia şi în perspectiva mântuirii omului, trimiterea Fiului în trup fiind o temă centrală în această problematică. Provocarea în definitivarea Dogmei Trinitare a fost tot înţelegerea Tainei lui Hristos. El era înţeles ca Dumnezeu şi om, dar trebuia precizat modul raportării sale la Tatăl. Datorită supunerii Fiului faţă de Tatăl şi ascultării de El până la moartea pe Cruce pe parcursul vieţii sale pământeşti apare în teologia preniceeană eroarea subordinaţianistă70 (Justin Martirul, Irineu de Lyon, Origen şi Ipolit). Pe lângă această eroare existau şi două direcţii eretice. Una era constituită din antitrinitarii dinamici (Teodot Curelarul şi Pavel de Samosata) care considerau că Logosul nu este o persoană, ci o putere atunci când se refereau la Sfânta Treime, iar când vorbeau de întrupare considerau că asupra omului Iisus, născut din fecioară, s-‐a pogorât Hristos în chip de porumbel. Cealaltă constituită din antitrinitarii modalişti (Sabelie şi Praxeas), care plecând de la prejudecata unui Dumnezeu unic şi solitar considera pe Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh ca "modalităţi" de manifestare în lume sau nume ale persoanei unice a lui Dumnezeu. Astfel, teologia creştină era provocată să formuleze învăţătura despre Sfânta Treime (Dumnezeu Unul şi Trei în acelaşi timp), în faţa concepţiei filozofice antice, care nu putea accepta „împărţirea“ divinităţii unice şi solitare în trei. Această formulare s-‐a realizat mai întâi în cadrul a ceea ce s-‐a numit „disputa trinitară din secolul al IV-‐lea“ (Christoph Markschies), începută în anul 318 şi încheiată în 381, prin formularea definitivă a Crezului Niceno-‐Constantinopolitan. Deşi Sinodul I Ecumenic l-‐a condamnat definitv pe

69 O excelentă prezentare a hristologiei Sfântului Irineu al Lyonului oferă Bernard Sesboüé, Tout récapituler dans le Christ. Christologie et sotériologie d'Irénée de Lyon, Desclée, Paris, 2000. 70 Idem, Hristologia patristică..., p. 16.

26

Arie în 325, abia marii teologi capadocieni (Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul şi Sfântul Grigorie de Nyssa) au reuşit după 362 să împace subordinaţianismul tradiţional cu teologia antisubordinaţianistă de la Niceea, în faimoasa sinteză a „teologiei neoniceene“. A fost nevoie astfel de munca şi jertfa a trei generaţii de teologi care au realizat sinteza trinitară.

Sinodul I Ecumenic

(Niceea 325, 318 Sfinţi Părinţi, C-‐tin cel Mare, arianismul, Crezul – primele 7 articole, 20 canoane). „Primul Sfânt Sinod Ecumenic, de la Niceea, a fost cel alcătuit din 318 de Dumnezeu purtători Părinţi pe vremea împărăţiei marelui împărat cel întocmai cu Apostolii Constantin împotriva smintitului Arie, prezbiter al Bisericii Alexandriei. Au condus Sinodul Silvestru al Romei, Alexandru al Constantinopolului, Alexandru al Alexandriei, Eustatie al Antiohiei şi Macarie al Ierusalimului. A avut loc în anul 5833 de la zidirea lumii, iar de la Hristos 325. De la primul Sinod până la cel de-‐al doilea vor trece 55 de ani. De la el am primit şi credem că Domnul nostru Iisus Hristos nu e creatură, ci Cel ce este peste toate, Dumnezeu binecuvântat, potrivit expresiei lui Pavel [Rm 9, 5], şi de o fiinţă cu Dumnezeu şi Tatăl Lui şi cu Sfântul Duh potrivit dumnezeirii Lui, iar pe cel ce nu gândeşte aşa îl anatemizăm“71.

Arianismul a rezolvat paradoxul trinitar adoptând o direcţie opusă modalismului din secolul al III-‐lea, propunând pentru Fiul un statut ontologic inferior Tatălui, considerându-‐l făptură creată (chiar dacă prima dintre făpturi). S-‐a vorbit despre cearta pentru un iota, plecând de la faptul că două concepte fundamentale din cadrul disputelor ariene se diferenţiau prin litera jota (omoousioς şi omoiousioς). Dezbaterea s-‐a purtat pe trei paliere: prin tratate ştiinţifice şi scrisori teologice, prin predici în cadrul cultului şi prin rugăciuni şi cântări populare (vezi Thalia). Biserica egipteană era în schismă la începutul sec. IV, provocată de Melitie de Lycopolis, care nu mai recunoştea autoritatea ep. de Alexandria. Preocupările teologice ale presbiterului Arie de la Biserica Baukalis din Alexandria au provocat disputele în jurul modului în care trebuie înţeles subordinaţianismul. Arie susţinea, influenţat de neoplatonism, transcendenţa absolută a lui Dumnezeu, mărturisită în multe scrisori, dar şi unicitatea sa, înţelegându-‐l ca monadă. După excomunicarea lui Arie de către episcopul Alexandru al Alexandriei, într-‐un sinod alexandrin din anul 318, au izbucnit nelinişti şi certuri care au divizat episcopatul din imperiu, având loc o serie de sinoade care au afirmat învăţătura lui Arie. Victoria lui Constantin asupra lui Liciniu la 19 septembrie 324 a adus unitatea politică, acesteia trebuind să-‐i urmeze cea religioasă (adică rezolvarea problemelor legate de teologia trinitară, data Paştilor şi schismele melitienilor şi novaţienilor). Pentru aceasta împăratul a convocat Sinodul I Ecumenic72 la Niceea (azi Iznik în Turcia), reşedinţă imperială de vară, probabil în virtutea titlului de pontifex maximus, pe care l-‐a exercitat deja la convocarea sinoadelor de la Roma 312 şi Arelate 314 pentru lămurirea

71 Textul aparţine Mitropolitul Nil al Rodosului -‐ canonist bizantin din a doua jumătate a secolului XIV -‐, Relatare sinoptică despre Sfintele Sinoade Ecumenice, (preluat din Sinodiconul Ortodoxiei, în curs de apariţie la Editura Deisis, trad. de diac. Ioan I. Ică jr, prin bunăvoinţa căruia am primit textul pentru uz în cadrul cursurilor şi seminariilor). 72 Ecumenic în sensul participării episcopilor din întreg imperiul. Trei episcopi erau din afara imperiului, din Mesopotamia, Caucaz şi Goţia.

27

controversei donatiste din Nordul Africii. Cei 318 părinţi73 erau în mare parte din răsărit, din apus participând doar patru episcopi şi doi prezbiteri. În Vita Constantini III Eusebiu de Cezareea descrie în mare desfăşurarea lucrărilor din palatul imperial al Niceii. Şedinţa de deschidere a avut loc în prezenţa împăratului -‐ intrarea sa fiind prezentată sub forma unui adventus augusti, „asemeni unui înger trimis de Dumnezeu din cer. Constantin era îmbrăcat în veşminte atât de strălucitoare că aruncau în jur talazuri de fulgere înfocate, cărora li se adăuga orbitoarea sclipire a aurului şi a pietrelor nestemate“ (Eus., v.C., III, 10, 1) – în iunie 325, sinodul încheindu-‐se la 25 iulie 325, o dată cu vicennalia. Discuţiile s-‐au purtat în greacă şi latină, concretizându-‐se în simbolul niceean, alcătuit pe baza unei propuneri iniţiale, adăugită ulterior, lucru arătat de repetiţiile din prima parte, centrală fiind particula omoousios (deofiinţă). Pe lângă afirmarea dumnezeirii Fiului simbolul aminteşte la sfârşit: „Credem şi în Duhul Sfânt“, antematizând apoi învăţăturile ariene. Unii au refuzat semnarea textului datorită unui cuvânt neexistent în Sf. S. – omousios. La ameninţarea împăratului majoritatea episcopilor a semnat textul simbolului, Eusebiu de Nicomidia şi Teognis de Niceea refuzând să semneze şi anatematizmele au fost exilaţi împreună cu Arie.

Expunerea credinţei celor 318 de Părinţi

(Niceea, 325)

Credem într-‐Unul Dumnezeu, Tată, Atotţiitor, Făcător al tuturor celor văzute şi nevăzute.

Şi într-‐Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl, Unul-‐Născut, adică din fiinţa Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-‐au făcut, cele din cer şi cele de pe pământ; Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-‐a pogorât şi S-‐a întrupat şi S-‐a făcut om, a pătimit, a înviat a treia zi, S-‐a înălţat la ceruri şi va veni să judece viii şi morţii.

Şi întru Duhul Sfânt.

Iar pe cei ce spun „a fost cândva când nu era” şi „înainte de a se fi născut nu era” şi s-‐a făcut „din cele ce nu sunt” sau spun că Fiul lui Dumnezeu este „din altă ipostasă” sau „fiinţă” sau că e „creat”, „schimbător” sau „transformabil”, Biserica universală şi apostolică îi anatemizează.74

Sinodul I Ecumenic de la Nicea 325 a afirmat în limbajul filozofiei greceşti deofiinţimea

Fiului cu Tatăl. "Paradoxul niceean constă în faptul că elenizarea limbajului credinţei, operată de sinod, a fost pusă în slujba dezelenizării conţinutului credinţei75". Dintre cele 20 de canoane, c. 10, 11, 12, 13 şi 14 se ocupau de reprimirea lapsilor în Biserică, excluzând de la preoţie pe cei căzuţi în persecuţie şi punând termene de pocăinţă pentru

73 În listele din secolul al IV-‐lea numărul este de 220, 222 sau 218, ele fiind completate până la numărul de 318 pentru a avea o similitudine cu cele 318 slugi ale lui Avraam. 74 Text preluat din Sinodiconul Ortodoxiei, în curs de apariţie la Editura Deisis, trad. de diac. Ioan I. Ică jr, prin bunăvoinţa căruia am primit textul pentru uz în cadrul cursurilor şi seminariilor). 75 Bernard Sesboüé, Hristologia patristică..., p. 19.

28

reprimirea laicilor în biserică (3 ani cu catehumenii -‐ audientes, şapte ani plecaţi – genuflectentes şi doi ani fără împărtăşire -‐ consistentes), urmând să fie totuşi împărtăşiţi dacă ar fi pe moarte. Canonul 8 acceptă reprimirea novaţienilor (katharoi – nu acceptau reprimirea lapsilor, aveau în frunte pe Novaţian al Romei) în biserică prin punerea mâinilor şi acceptarea Simbolului niceean, iar c. 19 prevede rebotezarea ereticilor antitrinitari pavlinişti (adepţi ai lui Pavel de Samosata sec. III). O altă serie de canoane reglau raporturile dintre episcopi şi eparhii (c. 4, 5, 6), cât şi criteriile de alegere a clericilor (c. 1, 2, 9) şi ordinea ierarhică în parohii (c. 18 – diaconii nu pot da împărtăşania). Episcopului Ierusalimului îi este recunoscut un primat de onoare, dar sub jurisdicţia scaunului metropolitan al Cezareii Palestinei (c. 7). C. 20 prevede că nu se îngenunchează în biserici duminica şi în zilele Cincizecimii. Sinodalii au reprimit pe melitienii schismatici din Egipt în biserică sub ascultarea episcopului alexandrin şi au stabilit data Paştilor – prima duminică după lună plină, ce urmează echinocţiului de primăvară – anulând tradiţia quartodecimană. După Sinodul niceean nu s-‐a aşternut dorita pace, iar luptele teologice au continuat în anii următori nu numai prin tratate, ci prin implicarea împăraţilor şi exilarea episcopilor care se opuneau unei atenuări a formulei de credinţă niceene. Receptarea definitivă a avut loc abia la Sinodul II Ecumenic, după dispute teologice, mai multe sinoade locale şi chiar exiluri ale episcopilor (cf. Sf. Atanasie cel Mare).

Sinodul II Ecumenic

(Constantinopol 381, 150 părinţi, Teodosie cel Mare, pnevmatomahismul şi apolinarismul, ultimele 5 articole ale Crezului, 8 canoane). „Al II-‐lea Sfânt Sinod Ecumenic, de la Constantinopol, a fost pe vremea împărăţiei lui Teodosie cel Mare, fiind alcătuit de 150 de episcopi împotriva lui Macedonie pnevmatomahul, patriarhul Constantinopolului, a lui Sabelie din Libia şi lui Apolinarie al Laodiceii. Au condus Sinodul Damasus al Romei, Nectarie al Constantinopolului, Timotei al Alexandriei, Chiril al Ierusalimului, Meletie al Antiohiei, Grigorie Teologul, Grigorie al Nyssei şi Amfilohie al Iconiei. Era anul 5889 de la zidirea lumii, iar la Hristos 381. De la al II-‐lea Sinod până la al III-‐lea vor trece 41 de ani. De la el am primit şi credem că Preasfântul Duh este Dumnezeu adevărat, ca Unul de o fiinţă cu Dumnezeu şi Tatăl şi cu Fiul, pentru că Domnul Iisus a zis aşa: „Să se boteze şi să creadă în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” [Mt 28, 19], lucru pe care nu l-‐ar fi zis dacă ar fi fost creatură. Deci cel ce nu gândeşte aşa să fie anathema“76. Disputele pentru receptarea formulei de credinţă de la Niceea au continuat până la al II-‐lea Sinod Ecumenic, arienii fiind sprijiniţi în special de împăraţii arieni care i-‐au urmat lui Constantin.

Între timp arienii se grupaseră în trei direcţii: - anomei sau eunomieni – conduşi de Eunomie de Cizic – radicali ce negau orice

asemănare a Fiului cu Tatăl – anomios. - omiusienii sau semiarienii – în frunte cu Eusebiu de Nicomidia – similitudine

substanţială

76 Textul aparţine Mitropolitul Nil al Rodosului -‐ canonist bizantin din a doua jumătate a secolului XIV -‐, Relatare sinoptică despre Sfintele Sinoade Ecumenice, (preluat din Sinodiconul Ortodoxiei, în curs de apariţie la Editura Deisis, trad. de diac. Ioan I. Ică jr, prin bunăvoinţa căruia am primit textul pentru uz în cadrul cursurilor şi seminariilor).

29

- omienii – 358 – similitudine nesubstanţială – „asemănător cu Tatăl după Scripturi“.

La începutul anului 379, după moartea împăratului arian Valens petrecută în urmă cu câteva luni şi numirea lui Teodosie ca împărat al Imperiului, mica comunitate ortodoxă din Constantinopol şi-‐a chemat un episcop propriu pentru restaurarea ortodoxiei în oraşul lui Constantin, nimeni altul decât Sfântul Grigorie de Nazianz, personalitate crescută într-‐o familie de aristocraţi şi instruită la cele mai bune şcoli ale vremii. Toate bisericile se aflau în mâna arienilor, astfel că Grigorie a fost nevoit să slujească într-‐o biserică improvizată, pe care a numit-‐o Anastasia. Aici a rostit celebrele Cinci cuvântări teologice, în care a formulat în termeni fără echivoc teologia trinitară a deofiinţimii celor trei Persoane ale Sfintei Treimi77.

Între timp a apărut o grupă de episcopi, clerici şi teologi care negau dumnezeirea Sfântului Duh, numiţi macedonieni de la numele episcopului semiarian Macedoniu al Constantinopolului, dar şi pnevmatomahi – adică luptători împotriva Sfântului Duh.

La începutul anului 380, Teodosie care era grav bolnav a fost botezat de episcopul Ascholios al Tesalonicului, iar Crezul rostit de împărat a fost cel de la Niceea. Prin decretul Cunctos populos, promulgat la 28 februarie 380 la Tesalonic ortodoxia a devenit religie de stat, singura credinţă care avea dreptul să existe78. După ce episcopul arian Demofil al Constantinopolului a refuzat semnarea Crezului de la Niceea, Grigorie a fost instalat de Teodosie la 27 noiembrie 380 episcop al capitalei imperiului.

Deoarece macedonienii contestau dumnezeirea Sfântului Duh, Teodosie a convocat Sinodul II Ecumenic la Constantinopol în luna mai a anului 381. Grigorie este ales episcop al capitalei, dar este contestat de episcopii egipteni, care deja cu un an înainte hirotoniseră pe Maxim ca episcop al Constantinopolului. Văzând certurile dintre partide şi contestarea canonicităţii alegerii sale, reproşându-‐i-‐se că era deja episcop al Sasimei, Grigorie se va distanţa de sinod, retrăgându-‐se în palatul episcopal79. Sfântul Grigorie afirmase însă în Cuvântarea a 5-‐a teologică deofiinţimea Sfântului Duh cu Tatăl, iar formularea homotimiei – „închinat şi mărit împreună cu Tatăl şi cu Fiul“ – părea acestui teolog al Sfintei Treimi a fi o garanţie insuficientă a adeziunii la divinitatea deplină şi totală a Sfântului Duh.

Expunerea credinţei celor 150 de Părinţi

(Constantinopol, 381)

Credem într-‐Unul Dumnezeu, Tată, Atotţiitor, Făcător al cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute. Şi într-‐Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Unul-‐Născut, Care din Tatăl S-‐a născut mai înainte de toţi vecii, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate S-‐au făcut. Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-‐a coborât din ceruri şi S-‐a întrupat din Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-‐a făcut om,

77 Sfântul Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvântări teologice, trad. de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Anastasia, Bucureşti, 1993. 78 Cf. pr. Adrian Gabor, Biserică şi stat în timpul lui Teodosie cel Mare, Editura Bizantină, Bucureşti, 2004, p. 100-‐101. 79 Ibidem, p. 243-‐245.

30

Care S-‐a răstignit pentru noi sub Pontius Pilatus, a pătimit şi a fost îngropat, şi a înviat a treia zi după Scripturi, şi S-‐a înălţat la ceruri şi şade de-‐a dreapta Tatălui, şi iarăşi va veni cu slavă să judece viii şi morţii, şi a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit. Şi întru Duhul Sfânt, Domnul, de viaţă făcătorul, Care împreună cu Tatăl şi cu Fiul e închinat şi mărit, Care a grăit prin proroci. Şi întru una, sfântă, universală şi apostolică Biserică. Mărturisim un Botez spre iertarea păcatelor. Aşteptăm învierea morţilor. Şi viaţa veacului ce va să vină. Amin.80

Dogmei niceene care definise deofiinţimea sau consubstanţialitatea dintre Fiul şi Tatăl i-‐a

urmat hotărârea de la Constantinopol 381, care definitiva dogma trinitară, dar la acelaşi sinod Apolinarie de Laodiceea aduce atingere "omului adevărat" din Hristos, considerând că omul este format din trup material, suflet neraţional şi suflet raţional şi nemuritor. Plecând de la această concepţie antropologică trihotomică, Apolinarie a considerat că în Hristos locul sufletului raţional a fost luat de Logosul veşnic. Deşi această învăţătură a fost condamnată, ea va deschide în deceniile următoare întrebarea asupra relaţiei dintre divin şi uman în Hristos, asupra posibilităţii naşterii în timp a Logosului Unul-‐Născut din veşnicie81. Sinodul a redactat 8 canoane. Primul este de natură dogmatică şi anatematizează pe arieni şi semiarieni, pnevmatomahi, sabelieni, marcelieni şi fotinieni, dar şi pe apolinarişti. Canoanele 5, 7 şi 8 se ocupă de reprimirea ereticilor în biserică; cei care erau botezaţi în numele Sfintei Treimi erau primiţi după abjurarea ereziei prin mirungere (arienii moderaţi, pnevmatomahii, novaţienii, quartodecimanii şi apolinariştii), iar eunomienii, montaniştii şi sabelienii erau rebotezaţi. După ce canonul 2 a stabilit autonomia diocezană, canonul 3 a hotărât că „episcopul de Constantinopol să aibă întâietatea de onoare – primatum honoris – după episcopul Romei, deoarece este Roma cea nouă“.

80 Acest Simbol de credinţă se rosteşte în cadrul Sfintei Liturghii începând cu secolul al VI-‐lea, până atunci fiind rostit numai de catehumeni în Vinerea Mare. 81 Ibidem, p. 20-‐21.

31

5. Sinoadele Ecumenice III-‐VI. Dogma Hristologică.

Sinodul III Ecumenic

(Efes 431, 198 părinţi, Teodosie II, nestorianismul, 9 canoane). „Al III-‐lea mare Sfânt Sinod

Ecumenic, de la Efes, a fost ţinut pe vremea împărăţiei lui Teodosie cel Mic, fiind alcătuit din 200 de Sfinţi Părinţi împotriva lui Nestorie, patriarhul Constantinopolului. L-‐au condus Celestin al Romei, Chiril al Alexandriei, Iuvenalie al Ierusalimului, Memnon al Efesului. Era anul 5939 de la zidirea lumii şi 431 de la Hristos. De la al III-‐lea Sinod la al IV-‐lea vor trece 30 de ani. De la el am primit şi credem că Domnul nostru Iisus Hristos este Fiul Dumnezeului Celui Viu, căci aşa a zis Petru întrebat fiind de Domnul despre El, şi pentru aceasta a fost lăudat şi a fost mărturisit de Cel ce este Însuşi Adevărul că această ştiinţă i s-‐a descoperit de la Dumnezeu-‐Tatăl [Mt 16, 13–17]. Deci cel ce nu gândeşte aşa să fie anathema“82.

Dacă pentru realizarea sintezei trinitare a fost nevoie de munca teologică a trei generaţii,

formularea dogmei hristologice a necesitat aproape trei secole, deci jertfa a zeci de generaţii şi martiriul multora dintre părinţi (vezi Sfântul Maxim Mărturisitorul).

Motivaţia hristologiei Părinţilor este una soteriologică. Toate ereziile hristologice apărute în antichitate lezau calitatea de Mântuitor a lui Iisus Hristos. Pentru ca să ne poată mântui El trebuia să fie Dumnezeu desăvârşit, altfel nu ne putea pune în legătură directă cu Dumnezeu şi om desăvârşit, altfel n-‐am fi fost noi cei mântuiţi de vreme ce nu şi-‐a asumat întreaga fire umană, deci o solidaritate adevărată cu noi83. Nestorie spre deosebire de Arie era convins de dumnezeirea transcendentă a Fiului lui Dumnezeu, dar nu putea să accepte întruparea Logosului, chenoza Întrupării şi alăptarea la sânul Fecioarei, o umilinţă de nesuportat. În urma predicii diaconului antiohian Anastasiu, care punea în discuţie termenul theotokos, Nestorie intervine şi propune christotokos. Se pare că adevăratul motiv al ereziei nestoriene a fost neputinţa lui Nestorie de a accepta un Dumnezeu care devine prunc84. Afirmând faptul că în Hristos există două persoane şi două firi, unite în chip moral, Nestorie a introdus o distanţă definitivă între Logos şi umanitatea Sa, periclitând mântuirea în Hristos. Şcoala alexandrină susţinea însă o unire reală a celor două firi în Hristos. Cele două poziţii diferite au condus la o puternică dispută teologică privitoare la hristologie între cele două şcoli, în prima jumătate a secolului al V-‐lea. Cel care a intervenit în dezbaterea teologică a fost Sfântul Chiril al Alexandriei, combătând viziunea hristologică nestoriană în mai multe tratate, în care a demonstrat că Maica Domnului nu a născut Dumnezeirea în Sine, ci Logosul unit cu firea umană, fiind astfel cu adevărat Născătoare de Dumnezeu – theotokos. În noiembrie 430 a convocat un Sinod la Alexandria, ale cărui hotărâri

82 Textul aparţine Mitropolitul Nil al Rodosului -‐ canonist bizantin din a doua jumătate a secolului XIV -‐, Relatare sinoptică despre Sfintele Sinoade Ecumenice, (preluat din Sinodiconul Ortodoxiei, în curs de apariţie la Editura Deisis, trad. de diac. Ioan I. Ică jr, prin bunăvoinţa căruia am primit textul pentru uz în cadrul cursurilor şi seminariilor). 83 Cf. Bernard Sesboüé, Hristologia patristică..., p. 28. 84 Un istoric constantinoplitan precizează că Nestorie "a fost înspăimântat de cuvântul Maica lui Dumnezeu ca de o fantomă şi această spaimă n-‐a provenit decât din ignoranţa sa". Socrate Scolasticul, Istoria bisericească, traducere de Iosif Gheorghian, Bucureşti, 1899, p. 344 (VII, 32).

32

dogmatice le-‐a cuprins într-‐o lungă Epistolă sinodală, care se încheia cu 12 anatematisme, pe care Nestorie trebuia să şi le asume, pentru a rămâne în comuniune cu celelalte biserici. La acestea Nestorie a răspuns cu 12 contraanatematisme.

Aceasta a dus la convocarea celui de-‐al III-‐lea Sinod Ecumenic la Efes, între 22 iunie şi 31 iulie 431. Sfântul Chiril a deschis Sinodul la 22 iunie 431, fără să aştepte episcopii din Asia în frunte cu Ioan al Antiohiei. Episcopii prezenţi au hotărât că Fecioara Maria poate fi numită theotokos, iar Nestorie a fost antematizat şi excomunicat.

Peste cinci zile au sosit în capitală Ioan al Antiohiei şi episcopii din Asia, care auzind de cele întâmplate s-‐au întrunit într-‐un sinod propriu şi au declarat nule şi fără valoare hotărârile luate de Sfântul Chiril şi episcopii întruniţi cu el, anatematizându-‐i pe chirilieni şi acuzându-‐i de arianism, eunomianism şi apolinarism. Între timp au sosit şi delegaţii papei Celestin al Romei, în prezenţa cărora Sfântul Chiril şi episcopii alăturaţi lui au mai ţinut încă 6 şedinţe, pe 11 iulie rostindu-‐se anatema asupra lui Nestorie şi Ioan al Antiohiei. În data de 16 iulie 431 s-‐a condamnat, de asemenea, pelagianismul (învăţătură eretică, care nega păcatul strămoşesc şi afirma putinţa mântuirii prin puterile proprii, susţinută de călugărul englez Pelagiu).

În cursul următoarelor dezbateri nu a reuşit să se impună nici una din cele două partide, discuţiile dogmatice nu au prea avut loc, iar o formulă de pace lipsea, astfel că sinodalii au plecat acasă, fără o rezolvare concretă a lucrurilor. Receptarea hotărârilor celor două partide de la Efes s-‐a realizat prin celebra Epistolă a lui Chiril către Ioan al Antiohiei şi mărturisirea de credinţă a împăcării cu răsăritenii (433), în care Sfântul Chiril acceptă mărturisirea de credinţă a antiohienilor, după ce Ioan semnase în prealabil condamnarea lui Nestorie:

„Mărturisim, prin urmare, pe Domnul nostru Iisus Hristos Fiul Unul-‐Născut

al lui Dumnezeu, Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit din suflet raţional şi trup; născut din Tatăl mai înainte de veci după divinitate, iar în zilele de pe urmă Acelaşi născut pentru noi şi a noastră mântuire din Fecioara Maria după umanitate; Acelaşi de o fiinţă cu Tatăl după Dumnezeire şi de o fiinţă cu noi după umanitate; căci s-‐a făcut o unire a două firi; drept pentru care mărturisim un Hristos, un Fiu, un Domn. Potrivit acestei noţiuni a unei uniri necontopite o mărturisim pe Sfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu, pentru faptul că Dumnezeu Cuvântul S-‐a întrupat şi S-‐a făcut om, iar din această zămislire Şi-‐a unit cu Sine templul luat din ea. Iar expresiile evanghelice şi apostolice despre Domnul ştim că bărbaţii teologi pe unele le fac comune ca referindu-‐se la o singură persoană, iar pe altele le despart ca referindu-‐se la două firi şi pe cele cuvenite lui Dumnezeu le predau ca potrivit divinităţii lui Hristos, iar pe cele umile ca potrivit umanităţii Lui”85. Sinodul de la Efes a afirmat naşterea în timp a Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria,

după ce Sinodul de la Niceea formulase naşterea din veşnicie a Fiului lui Dumnezeu. Încheierea acestui sinod este considerată împăcarea dintre Sfântul Chiril al Alexandriei şi Ioan al Antiohiei, în celebra scrisoare chiriliană care începe cu cuvintele: „Să se bucure cerurile şi să se veselească pământul” [Ps 95, 11] căci s-‐a desfiinţat peretele din mijloc al despărţiturii [Ef 2, 14], a încetat 85 Text preluat din Sinodiconul Ortodoxiei, în curs de apariţie la Editura Deisis, trad. de diac. Ioan I. Ică jr, prin bunăvoinţa căruia am primit textul pentru uz în cadrul cursurilor şi seminariilor).

33

întristarea şi s-‐a desfiinţat orice fel de dihonie, pentru că Mântuitorul nostru al tuturor a dat drept premiu Bisericilor Lui pacea…“86.

Această pace nu a fost însă durabilă, deoarece scrierile Sfântului Chiril, care acceptase în formula de unire faptul că în Hristos s-‐au unit două firi, dumnezeiască şi omenească, comportau o problemă de limbaj, căci Sfântul Chiril folosea, de asemenea, termenul fire cu sensul de ipostas, folosind formula "o singură fire a lui Dumnezeu Cuvântul întrupat". Exista în acelaşi timp şi o problemă de nuanţă, deoarece deosebirea firilor în Hristos era mai puţin clar formulată decât unitatea acestora87. Sinodul III Ecumenic a formulat şi 9 canoane. Primul canon depune din treapta arhierească pe toţi cei care acceptă comuniunea cu pelagienii. Canoanele 2-‐5 depun din treaptă clericii trecuţi la nestorianism şi iau măsuri de ocrotire a celor ameninţaţi sau depuşi de nestorieni. Canonul 8 confirmă autocefalia Bisericii din Cipru, care este azi cea mai veche Biserică ortodoxă autocefală din lume.

Sinodul IV Ecumenic

(Calcedon 451, Marcian, monofizitismul, 520-‐630 părinţi, 30 canoane). „Al IV-‐lea mare Sfânt Sinod Ecumenic, de la Chalcedon, s-‐a făcut pe vremea împărăţiei lui Marcian, fiind alcătuit din 630 de Sfinţi Părinţi împotriva lui Dioscor, patriarhul Alexandriei, şi a lui Eutihie, arhimandrit din Constantinopol. L-‐au condus Leon al Romei, Anatolie al Constantinopolului, Iuvenalie al Ierusalimului, Maxim al Antiohiei. Era anul 5959 de la zidirea lumii, iar de la Hristos 451. De la al IV-‐lea Sinod la al V-‐lea vor trece 102 ani. De la el am primit şi credem că cele două firi care converg în unica ipostasă a Domnului nostru fără contopire, rămân şi în sine, având fiecare lucrările proprii. Căci acestea le-‐a arătat limpede Domnul zicând odată: „Acum sufletul este tulburat. Părinte, izbăveşte-‐Mă de ceasul acesta” [In 12, 27] şi altă dată: „Nimeni nu ia sufletul Meu de la Mine, ci putere am să-‐l pun şi iarăşi să-‐l iau” [In 10, 17], întrucât faptul de a fi tulburat este propriu firii create, iar cel de a avea putere e propriu Dumnezeirii. Deci pe cei ce spun că acestea două s-‐au făcut o singură fire şi cinstesc în Hristos o singură fire, îi dăm anatemei“88.

În impreciziile terminologice ale Sfântului Chiril al Alexandriei s-‐a strecurat erezia lui

Eutihie, stareţul unei mânăstiri de lângă Constantinopol, care nu a înţeles sensul formulărilor acestuia. Formula "o singură fire a lui Dumnezeu Cuvântul întrupat" a Sfântului Chiril se referea la ipostasul Logosului. Eutihie a înţeles-‐o ca fire şi a susţinut că firea umană este înghiţită de cea divină, precum o picătură de apă în mare. Această erezie a fost numită monofizism sau nestorianism.

Denunţat patriarhului Flavian al Constantinopolului, Eutihie a fost chemat la 12 noiembrie 448 să se justifice în faţa unui sinod, care l-‐a anatematizat. Acesta a făcut apel la papa Leon I al

86 Ibidem. 87 Cf. Bernard Sesboüé, Hristologia patristică..., p. 22-‐24. 88 Textul aparţine Mitropolitul Nil al Rodosului -‐ canonist bizantin din a doua jumătate a secolului XIV -‐ Relatare sinoptică despre Sfintele Sinoade Ecumenice, (preluat din Sinodiconul Ortodoxiei, în curs de apariţie la Editura Deisis, trad. de diac. Ioan I. Ică jr, prin bunăvoinţa căruia am primit textul pentru uz în cadrul cursurilor şi seminariilor).

34

Romei (440-‐461) şi la patriarhul Dioscor al Alexandriei (444-‐451). În timp ce primul l-‐a condamnat în celebrul Tomus ad Flavianum, cel de-‐al doilea s-‐a arătat a fi un apărător înfocat al acestuia, considerându-‐l un interpret fidel al teologiei Sfântului Chiril.

Eunucul Hrisafie, finul lui Eutihie şi apropiat al lui Dioscur, a convocat din însărcinarea împăratului Teodosie II un sinod la Efes în 449, spre a rediscuta teologie lui Eutihie. Prin presiuni militare şi influenţe puternice s-‐a condamnat învăţătura despre două firi în Hristos susţinută de Tomus Leonis şi patriarhul Flavian, care a fost brutalizat în timpul şedinţelor, murind chiar în timpul sinodului. Vestea hotărârilor ajunse până la papa Leon l-‐a făcut pe acesta să dea acestui sinod apelativul de tâlhăresc. Teodoret de Cir şi Ibas de Edesa au fost condamnaţi ca nestorieni.

Aceste tensiuni au dus la convocarea Sinodului IV Ecumenic, de către generalul Marcian, devenit soţul Pulheriei, sora lui Teodosie II, ale cărui şedinţe s-‐au ţinut între 8 şi 25 octombrie 451 în biserica Sfânta Eufimia din Constantinopol. În timp ce i-‐a condamnat pe Nestorie, Eutihie şi Dioscor, sinodalii au formulat credinţa ortodoxă în următorii termini:

„Urmând deci Sfinţilor Părinţi, învăţăm pe toţi să mărturisească într-‐un singur glas pe Unul şi Acelaşi Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, pe Acelaşi desăvârşit în divinitate şi Acelaşi desăvârşit în umanitate, pe Acelaşi Dumnezeu adevărat şi om adevărat din suflet raţional şi trup, pe acelaşi de o fiinţă cu Tatăl după divinitate şi de o fiinţă cu noi după umanitate, întru toate asemenea nouă afară de păcat [Evr 4, 15], pe Acelaşi născut mai înainte de veci din Tatăl după divinitate, iar în zilele cele mai de pe urmă [Evr 1, 2] pentru noi şi pentru a noastră mântuire din Fecioara Maria, de Dumnezeu Născătoarea, după umanitate, pe Unul şi Acelaşi Hristos, Fiu, Domn, Unul-‐Născut în două firi cunoscut în mod necontopit, neschimbat, neîmpărţit, nedespărţit, diferenţa firilor nefiind nicidecum suprimată din cauza unirii ci mai degrabă salvgardându-‐se proprietatea fiecărei firi care converge într-‐o unică persoană şi o unică ipostasă, nu împărţit sau divizat în două persoane, ci pe Unul şi Acelaşi Fiu, Unul-‐Născut, Dumnezeu, Cuvânt, Domn, Iisus Hristos, precum ne-‐au învăţat mai înainte despre El prorocii cum ne-‐a povăţuit Însuşi Iisus Hristos şi ne-‐a predat Simbolul Părinţilor. Acestea fiind, aşadar, formulate de noi cu toată exactitatea şi atenţia din toate părţile, Sfântul Sinod Ecumenic a hotărât ca nimeni să nu mai poată rosti, scrie sau compune altă credinţă, sau să gândească ori să înveţe altfel. Iar pe cei ce îndrăznesc fie să compună o altă credinţă, fie să avanseze, să înveţe sau să predea alt Simbol celor ce vor să se întoarcă la cunoaşterea adevărului de la păgânism sau iudaism ori de la oricare altă erezie, dacă sunt episcopi sau clerici, să fie străini de episcopie şi de cler, iar dacă sunt monahi sau laici, să fie anatemizaţi“89.

Hotărârea acestui Sinod a fost promulgată de un edict imperial dat la 27 ianuarie 452 de către împăraţii Valentinian şi Marcian. Cu toate acestea, Sinodul de la Calcedon nu a reuşit să rezolve toate aspectele legate de unirea ipostatică a celor două firi în Persoana lui Hristos. Sinodul V Ecumenic de la Constantinopol 553 a subliniat acordul între Efes şi Calcedon, iar Sinodul VI Ecumenic a afirmat, potrivit logicii deplinătăţii celor două firi în Hristos, existenţa a două voinţe. Teologia icoanei este în cele din urmă tot o expresie a receptării hristologiei ecumenice. 89 Text preluat din Sinodiconul Ortodoxiei, în curs de apariţie la Editura Deisis, trad. de diac. Ioan I. Ică jr, prin bunăvoinţa căruia am primit textul pentru uz în cadrul cursurilor şi seminariilor).

35

Sinodul a elaborat şi 30 de canoane. Acestea stabilesc supunerea monahilor sub episcopul locului (c.4), ordinea monahală, condamnă simonia (c.2), rânduiesc condiţiile hirotoniei şi transferului clerului (c. 5-‐8, 10, 13, 14, 20, 22, 23, 25), fixează vârsta hirotesiei diaconiţei la 40 de ani (c. 15), hotărăsc ţinerea sinoadelor mitropolitane de două ori pe an (c. 19), iar canonul 28 stabileşte jurisdicţia scaunului de Constantinopol asupra diecezelor Pontului, Asiei, Traciei şi asupra ţinuturilor barbare, în sensul canonului 3 de la Sinodul II Ecumenic.

Sinodul V Ecumenic (Constantinopol 553, 165 părinţi, Justinian, Cele trei capitole, fragmente din operele lui

Origen, Didim cel Orb şi Evagrie Ponticul). „Al V-‐lea Sfânt Sinod Ecumenic a fost în Constantinopol pe vremea împărăţiei lui Iustinian alcătuit fiind din 160 de Sfinţi Părinţi împotriva lui Origen cel smintit. Sinodul l-‐au condus Vigilius papa Romei, Eutihie al Constantinopolului, Apolinarie al Alexandriei şi Damian al Ierusalimului. Era anul 6061 de la zidirea lumii, iar de la Hristos 553, iar de la al V-‐lea Sinod la al VI-‐lea 128 de ani“90. Punctele centrale ale domniei împăratului Justinian (527-‐565) au fost două: restabilirea vechilor graniţe ale imperiului micşorate în urma invaziilor barbare şi unitatea statului şi a Bisericii, care trebuia să se manifeste în aşa-‐numita symphonie a celor două puteri care îşi aveau autoritatea de la Dumnezeu şi aveau ca ţel să-‐i conducă pe oameni către Împărăţia lui Dumnezeu. Mare legislator şi teolog în acelaşi timp, autor al mai multor tratate teologice, împăratul Justinian a căutat rezolvarea problemei monofizite, care afecta unitatea religioasă a imperiului aproape un secol. Împăratul Justinian promova ca bază a unirii dintre monofiziţi şi ortodocşi teologia neocalcedoniană, care încerca să înlăture suspiciunile de nestorianism care planau asupra Calcedonului datorită folosirii formulei „în două firi“ (en duo ϕusesi). Prima încercare de unire s-‐a făcut cu ajutorul teologiei teopashite promovată de călugării sciţi în frunte cu teologul Leonţiu de Bizanţ, care au propus formula „Unul din Sfânta Treime a pătimit în trup“. Această formulă se apropia de cea a Sfântului Chiril – o singură fire a lui Dumnezeu-‐Cuvântul întrupat – şi exprima comunicarea însuşirilor celor două firi ale lui Hristos datorită unirii într-‐o singură persoană. Astfel se arăta lămurit unnirea celor două firi în Hristos. Deşi această formulă a fost publicată sub formă de decret în 527 şi 533 de către împărat, nu a fost acceptată nici de ortodocşi, nici de monofiziţi. Prezenţa multor monofiziţi în Constantinopol a impus condamnarea monofizismului într-‐un sinod ţinut la Constantinopol în 536, fiind anatematizaţi Antim de Constantinopol, Sever de Antiohia şi Petru de Apameia, care erau sprijiniţi de împărăteasa Teodora, recunoscută ca apropiată a monofiziţilor. Această condamnare a fost promulgată de Justinian sub forma unui edict imperial. În această vreme atenţia împăratului a fost atrasă de o nouă controversă apărută în rândul monahilor palestinieni privitoare la scrierile lui Origen. Deja la începutul secolului al cincelea a avut

90 Textul aparţine Mitropolitul Nil al Rodosului -‐ canonist bizantin din a doua jumătate a secolului XIV -‐ Relatare sinoptică despre Sfintele Sinoade Ecumenice, (preluat din Sinodiconul Ortodoxiei, în curs de apariţie la Editura Deisis, trad. de diac. Ioan I. Ică jr, prin bunăvoinţa căruia am primit textul pentru uz în cadrul cursurilor şi seminariilor).

36

loc o primă dispută privitoare la ortodoxia lui Origen, în cadrul ei înfruntându-‐se admiratori ca Evagrie Ponticul şi Ioan al Ierusalimului, cât şi antiorigenişti ca Epifanie de Salamina şi Ieronim. Rufin tradusese în latină în 398 opera Peri arhon îndreptând toate locurile care puteau arunca îndoială asupra ortodoxiei lui Origen. În pustiul Nitriei începuse o mare luptă între călugării antropomorfiţi şi intelectualiştii influenţaţi de spiritualitatea lui Origen reintrodusă în Egipt de Evagrie Ponticul. Antropomorfiţii egipteni au incendiat chiliile "intelectualilor", care au fugit în Palestina şi Capadocia. Prezenţa „celor patru fraţi lungi“ (călugări egipteni origenişti) în Constantinopol a constituit în 403 mobilul condamnării la exil a Sfântului Ioan Gură de Aur. Lavra lui Sava (†532), care era originar din Capadocia, întemeiată în 483 număra şi călugări origenişti. Aceştia au fost expulzaţi din mânăstire şi au întemeiat Noua Lavră, născându-‐se astfel o nouă dispută în jurul teologiei lui Origen în care au intervenit teologi şi ierarhi. Origeniştii considerau ca autoritate pe Origen şi-‐l condamnau pe Teodor de Mopsuestia, în timp ce antiorigeniştii îl condamnau pe Origen şi-‐l considerau autoritate pe Teodor de Mospuestia. Sfântul Sava a respins aceste păreri, considerând că nici unul din cei doi nu este autoritate pentru credinţă. Printr-‐un decret publicat în 543 împăratul Justinian a condamnat învăţăturile lui Origen privitoare la preexistenţa sufletelor şi apocatastază, iar prin alte două decrete publicate în 551 şi 553 a condamnat „Cele Trei Capitole“. Prin „Cele Trei Capitole“ se înţelege persoana şi opera a trei teologi care au jucat un oarecare rol între Efes şi Calcedon, devenind un fel de măr al discordiei între ortodocşi şi monofiziţi: 1. Scrisoarea lui Ibas de Edesa către episcopul Maris din Ardaşir (Persia), în care acesta nu-‐l apăra pe Nestorie, dar nici prea prietenos faţă de Chiril al Alexandriei nu se arăta; 2. Scrierile lui Teodoret de Cyr împotriva lui Chiril şi a Sinodului din Efes 449; 3. Persoana şi opera lui Teodor de Mopsuestia, considerat a fi nestorian. Primii doi au fost condamnaţi de Sinodul din Efes 449, dar reabilitaţi la Calcedon. Ultimul nu fusese condamnat nici de Efes, nici de Calcedon. Condamnarea acestora ar fi însemnat în ochii monofiziţilor detaşarea definitivă a ortodocşilor de orice tendinţă nestoriană a Calcedonului. Deşi primit cu ostilitate în Orient acest decret a fost semnat în cele din urmă de patriarhii răsăriteni datorită presiunii exercitate de Justinian.

Apusul s-‐a opus însă vehement de la început. Papa Vigiliu (537-‐555) a fost chemat în 547 la Constantinopol, unde a condamnat prin faimosul Iudicatum cele trei capitole. Episcopii occidentali nu au acceptat însă decizia lui Vigiliu, cei din Africa excomunicându-‐l în 550, ţinuând cu străşnicie la deciziile Calcedonului. Neliniştile provocate au condus la convocarea celui de-‐al V-‐lea Sinod Ecumenic la Constantinopol în 553, sub preşedenţia noului patriarh Eutihie al Constantinopolului. Lucrările Sinodului s-‐au ţinut în Secretarium-‐ul Bisericii Sfânta Sofia, fără participarea papei aflat în Constantinopol şi au participat peste 150 de episcopi, majoritatea răsăriteni. Deşi Justinian nu a participat personal, el a trimis un „Cuvânt“ către Sinod în care explica întreaga sa politică bisericească şi motivele pentru care a condamnat „Cele Trei Capitole“, considerând că era necesar ca sinodalii să le condamne în mod canonic pentru a stopa orice tendinţă nestoriană în Biserică. În urma discuţiilor purtate de-‐a lungul lunii mai a anului 553 sinodalii au dezbătut asupra temelor enunţate şi au decis condamnarea „Celor Trei Capitole“, cât şi învăţăturile greşite ale lui Origen, Didim cel Orb şi Evagrie Ponticul referitoare la apocatastază. La redactarea hotărârilor sale dogmatice sinodalii au luat ca fundament decretul lui Justinian din 551, formulând 14 anateme.

37

Papa Vigiliu a alcătuit separat un memoriu numit Constitutum, redactat împreună cu alţi 13 episcopi, adresat la 24 mai împăratului Justinian, în care erau condamante unele învăţături eretice ale lui Teodor de Mopsuestia, neacceptând să condamne celelalte două capitole, cu excepţia unor idei suspecte de nestorianism de la Teodoret al Cyrului. Papa Vigiliu a revenit însă în decembrie 553 printr-‐un al doilea Constitutum, solidarizându-‐se cu Sindul V Ecumenic. Cu toate acestea populaţiile monofizite din Răsărit au rămas mai departe străine faţă de Bizanţ, devenind evident faptul că motivele separării populaţiilor răsăritene nevorbitoare de limbă greacă nu erau numai teologice, ci şi politice, naţionale, sociale şi culturale.

Sinodul VI Ecumenic

„Al VI-‐lea Sfânt Sinod a fost pe vremea împărăţiei lui Constantin Pogonatul, alcătuit fiind din

170 de Sfinţi Părinţi. L-‐au condus Agaton al Romei, Gheorghe al Constantinopolului. Pentru monahul locţiitorul Alexandriei şi Teofan al Antiohiei, împotriva lui Honorius papa Romei, Chiril al Alexandriei, şi Serghie, Pyrrhus, Pavel şi Petru episcopii Constantinopolului. Era anul 6189 de la zidirea lumii, de la Hristos 680. De la al şaselea Sinod la al şaptelea vor trece 106 ani“91.

Bibliografie selectivă Asterios Gerostergios, Iustinian cel Mare. Sfânt şi Împărat, traducere din limba engleză de

Ovidiu Ioan, Editura Sophia, Bucureşti, 2004. Hans-‐Georg Beck, „Die frühbyzantinische Kirche“, în Handbuch der Kirchengeschichte, Band

II,1 – Die Kirche in Ost und West von Chalkedon bis zum frühmittelalter (451-‐700), Herder, Freiburg, Basel, Wien, 1999.

Friedhelm Winkelmann, Die östlichen Kirchen in der Epoche der christologischen Auseinandersetzungen, (KiED I / 6), Berlin, 1980.

Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Dr. Milan Şesan, Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Istoria Bisericească Universală, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987.

91 Textul aparţine Mitropolitul Nil al Rodosului -‐ canonist bizantin din a doua jumătate a secolului XIV -‐ Relatare sinoptică despre Sfintele Sinoade Ecumenice, (preluat din Sinodiconul Ortodoxiei, în curs de apariţie la Editura Deisis, trad. de diac. Ioan I. Ică jr, prin bunăvoinţa căruia am primit textul pentru uz în cadrul cursurilor şi seminariilor).

38

6. Iconoclasmul. Sinodul VII Ecumenic. Duminica Ortodoxiei.

Au fost predate la curs din Manualul de IBU.

39

7. Înfiinţarea Bisericilor Vechi Orientale și situația lor până azi

În urma disputelor hristologice din secolul al V-‐lea, o mare parte a episcopilor răsăriteni din Siria și Egipt nu au receptat hotărârile Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon (451). În ciuda mai multor încercări de ajungere la un conses teologic, totuși bisericile din ținuturile amintite s-‐au desprins de comuniunea cu Biserica bizantină (melkită), constituindu-‐se în Biserici de sine stătătoare, fără comuniune euharistică cu cele calcedoniene. Pe lângă așa-‐numiții necalcedonieni, trebuie amintite și Biserica nestoriană și cea maronită, detașate de creștinismul ortodox bizantin în urma Sinoadelor III și VI Ecumenice. Pe lângă conotația religioasă a separării acestor biserici de Bizanț, un rol important l-‐a jucat dimensiunea națională, precum și cea culturală, aceste biserici fiind situate în regiuni bine definite la granița răsăriteană a Imperiului Bizantin. Aria geografică în care se află astăzi aceste biserici este cea a Orientului Apropiat și Mijlociu, unele fiind situate chiar în interiorul Asiei (Biserica Indiei) sau al Africii (Biserica Etiopiei).

O caracteristică comună a lor este faptul că s-‐au aflat începând din secolul al VII-‐lea sub dominația arabă islamică, mai apoi mongolă și turcă, într-‐un regim de minoritate religioasă, cu drepturi restrânse și obligații fiscale mărite. Încă din perioada cruciadelor au intrat în contact cu creștinismul latin, ajungându-‐se la uniri cu acestea sau la influențe evidente (cazul armenilor).

În spațiul siriac, care, comparat cu Egiptul, nu a fost unul omogen pe plan geografic, etnic și cultural, există atât Biserica nestoriană (siriacă orientală), cât și cea siro-‐iacobită (siriacă occidentală). Granița mereu modificată dintre imperiile roman și persan, cât și elenizarea Antiohiei au condus la influențe și interferențe între elementul grecesc și cel semitic (aramaic și iudaic).

Biserica Apostolică Asiriană de Răsărit (Nestoriană) La şcoala teologică din Edessa era reprezentat dioprosopismul mai departe chiar după

condamanrea lui Nestorie în anul 431. Teologii pe care se întemeia această şcoală erau Diodor de Tars şi Teodor de Mopsuestia. După moartea lui Ibas de Edessa în 457 s-‐a ajuns la atacuri puternice ale monofiziţilor împotriva acestei şcoli. Reprezentanţii nestorianismului au emigrat la Nisibi, în spaţiul persan, unde s-‐a dezvoltat adevăratul centru al bisericilor nestoriene. Centrul nestorienilor s-‐a mutat către sfârşitul secolului al V-‐lea la Seleucia – Ctesifon, întemeindu-‐se un catolicosat propriu. Într-‐un sinod ținut la Beth Lapath (484) această biserică a aderat oficial la hristologia nestoriană. Din secolul al VII-‐lea au ajuns sub dominaţia arabilor islamici, mutându-‐şi centrul în 762 la Bagdad, iar în 782 la Mosul, în nordul Mesopotamiei.

Între secolele VIII-‐XIII au desfăşurat nenumărate misiuni, ajungând chiar până în India şi China, dar și în sud-‐vest, în Peninsula Arabică. Expansiunea nestoriană în zona centrală a Asiei s-‐a remarcat prin puterea de inculturare a Evangheliei în spații foarte diferite din punct de vedere cultural și politic. Pluralitatea de limbi și literaturi utilizate în misiune alături de siriacă, din care s-‐au păstrat până azi fragmente sunt o dovadă pentru această misiune unică în istoria creștinismului oriental. Creștinsmul a fost răspândit în Afghanistan, Uzbekistan, Siberia Meridională, Tibet, Mongolia, China, Manciuria. La sfârșitul secolului al XIII-‐lea a fost ales chiar un catholicos turco-‐mogol, dată fiind favoarea împăraților mongoli care cuceriseră o mare parte a Asiei. La sfârșitul secolului al XIII-‐lea biserica nestoriană număra 25 de mitropolii cu 200 de episcopii sufragane,

40

întinzându-‐se din Orientul Apropiat până în China. Cu toate acestea, nestorianismul a fost mereu minoritate tolerată, fără a fi vreodată religie de stat. Astfel, în fața invaziei lui Timurlenk nu au fost protejați de nimeni. Distanțele uriașe dintre eparhii au dus la imposibilitatea unei organizări temeinice. Nestorienii s-‐au adaptat foarte mult la culturile pe care le-‐au încreștinat, încât granița dintre inculturare și sincretism a fost adesea incertă. Au suferit influențe din partea șamanismului și budismului, ceea ce a dus la scindări înlăuntrul lor.

O dată cu întoarcerea în direcție filoislamică a dominției mongole (sec. XIV), nestorienii au fost supuși la persecuții de către turci, curzi sau persani, ceea ce a dus la distrugerea aproape totală a acestor comunități. Între secolele XV-‐XX s-‐au aflat sub stăpânirea turcilor otomani.

Datorită misiunilor latine în Orient, în anul 1552, o parte a Bisericii Asiriene s-‐a unit cu Roma și este cunoscută sub numele de Biserica caldeică. Aceasta numără azi în jur de o jumătate de milion de credincioși.

La începutul veacului al XX-‐lea au fost deportați și persecutați de turci și curzi, care i-‐au acuzat de colaboraționism cu britanicii. Peste o treime de populația creștină și-‐a găsit moartea, iar ceilalți am emigrat. După ce un catholicos al acestei biserici a fost ucis în 1918, iar urmașul său a murit în 1920 într-‐un lagăr de refugiați, capul Bisericii Asiriene a fost exilat, mutându-‐și reședința la San Francisco, iar mai apoi la Chicago.

Azi, mai există mici comunități de creștini asirieni în Iran, Irak, Siria,Liban, India, America de Nord și Australia, numărul acestora ridicându-‐se la aproximativ 400.000. Din 1976 este condusă de catholicosul Mar Dinkha IV.

Biserica Siriană (siro – iacobită) Biserica siro-‐iacobită are doi întemeitori principali: Sever al Antiohiei (512-‐518) a pus

bazele teologiei monofizite siriene, iar Jacob Baradaeus (490-‐578), episcop monofizit cu reședința în Edessa, a hirotonit peste 30 de episcopi în oraşele aflate în mâna calcedonenilor, creând astfel o ierarhie paralelă cu cea a bisericii melkite. În 557-‐558 a hirotonit pe Sergiu de Tella ca patriarh cu sediul în Antiohia, seria patriarhilor iacobiţi neîntrerupându-‐se până azi. La început episcopii nu rezidau în oraşele pentru care au fost hirotoniţi, acestea aflându-‐se sub jurisdicţie imperială bizantină, ci în mânăstiri. Aria teritorială a acestei biserici s-‐a situat între Marea Mediterană și Mesopotamia, de la vest la est, și între Armenia și Palestina, de la nord la sud. După reunificarea politică a acestei arii sub stăpânirea arabă, centrul geografic s-‐a mutat către partea orientală, având centrele cele mai importante în Edessa (Urfa) și Amida (Diyarbakir), în sud-‐estul Turciei de azi, și Mosul în Irakul de azi. În această regiune au conviețuit și melkiții, aflați preponderant în fâșia urbană mai elenizată de la Mediterana, cât și nestorienii aflați preponderant în aria mesopotamiană.

În fața deselor cuceriri musulmane, bastionul cel mai sigur pentru supraviețuirea bisericii siro-‐iacobite a fost oferit de monahism. Alături de Mânăstirea Mar Mattai (Sfântul Matei) de lângă Mosul, „Muntele Athos“ al iacobiților a fost regiunea Tur Abdin (muntele slujitorilor lui Dumnezeu), situată în zona muntoasă a Turciei de Sud-‐Est.

Aflată la începutul mileniului al II-‐lea sub stăpânire musulmană, biserica de aici urma regulile comunităților religioase minoritare, respectând dreptul islamic și plătind taxele necesare unei libertăți de credință limitate. Cu toate acestea, între secolele al XI-‐lea și al XIII-‐lea biserica

41

iacobită a cunoscut o renaștere extraordinară datorită patriarhului Mihail (†1199) și mitropolitului Mesopotamiei, Grigorie Bar Hebraeus (1226-‐1286), capabil să articuleze o teologie iacobită ca răspuns la solicitările islamului. Această înflorire coincide cu epoca stăpânirii mongole, dar aderarea mongolilor la islam (1295) marchează începutul unei decadențe, care răvășește această biserică începând cu prigoana lui Timurlenk din secolul al XIV-‐lea. Dacă în secolul al XIII-‐lea biserica aceasta avea 20 de mitropolii, cu 120 episcopii sufragane, în secolul al XVII-‐lea structura ecleziastică mai cuprindea numai 5 mitropoliți, cu 20 de episcopii sufragane.

Deși în 1882 le-‐a fost recunoscut dreptul unui millet, totuși nu au fost scutiți de persecuțiile turcești din primul război mondial când aproximativ 186.000 de iacobiți din zona Tur-‐Abdin (Sud-‐Estul Turciei de azi) și-‐au găsit moartea.

Reședința patriarhală a fost mutată din Amida la Mardin, iar apoi la Dair az-‐Zafran, pentru ca în 1959 să ajungă la Damasc, unde se află și azi. Numărul credincioșilor iacobiți, răspândiți în Siria, Liban, Turcia, Israel, Europa și America este de 250.000. Sub jurisdicția patriarhului Mar Ignatius Zakka I, din 1980 patriarh siariaco-‐ortodox al Antiohiei și al întregului Răsărit, se află azi și 1.000.000 de creștini din India.

Biserica Coptă Monofiziţii din Egipt şi-‐au luat numele de copţi, probabil o corupere a cuvântului

„Aegyptos“. Aceştia erau descendenţi ai vechilor egipteni, numindu-‐i pe ortodocşii din Egipt melkiţi (cuvânt derivat din aramaicul melek = rege). Politica lui Justinian a contribuit la formarea şi distanţarea definitivă a confesiunii copte din Egipt, în urma refuzului patriarhului Teodosie al Alexandriei de a semna actele Sinodului din Constantinopol 536, când s-‐a încercat împăcarea celor două facțiuni.

În timpul patriarhului Veniamin a început cucerirea arabă (639), lucru care a condus la izolarea bisericii egiptene de Bizanţ şi la introducerea limbii arabe ca limbă oficială la începutul secolului al VIII-‐lea. În urma mai multor răscoale împotriva arabilor înăbuşite în secolele al VIII-‐lea şi al IX-‐lea au avut loc multe convertiri la islam, astfel că musulmanii deţineau deja în secolul al IX-‐lea majoritatea. În timpul califatului fatimid de la Cairo (969-‐1171), al mamelucilor și al Imperiului Otoman (1517), copţii au trăit în toleranţă, deşi au existat şi epoci de persecuţii şi distrugeri de biserici.

În 1798 au invadat Egiptul armatele lui Napoleon, iar copții au luptat de partea francezilor, în ciuda avertismentelor patriarhului Marcu de atunci, fapt ce a condus după eșecul atacului francez la represalii asupra acestora. După decăderea ce a urmat, sub patriarhul Chiril al IV-‐lea (1854-‐1861) biserica copților a cunoscut o adevărată renaștere, intensificându-‐se cateheza și formarea preoților, înființându-‐se școli publice etc. Cel care a continuat și aprofundat acest reviriment a fost patriarhul Chiril al VI-‐lea (1959-‐1971), când relațiile dintre stat și biserică s-‐au îmbunătățit, iar mânăstirile, viața spirituală și activitatea pastorală au cunoscut o mare înflorire. Această tendință s-‐a continuat și în timpul patriarhului Shenuda al III-‐lea (1971-‐2012). Actualul papă și patriarh al copților din Egipt este Teodor al II-‐lea, înscăunat la 18 noiembrie 2012. Biserica Coptă s-‐a confruntat în ultimii ani cu persecuții din partea unor musulmani fanatici. Din timpul

42

patriarhatului lui Hristodulos (1047-‐1077) sediul patriarhiei copte a fost mutat la Cairo, unde se află până azi92. Numărul creștinilor copți este estimat între 10 și 18 milioane.

Biserica Etiopiană În secolele 6 şi 7 copţii au realizat misiuni însemnate în Nubia şi Etiopia, făcând astfel ca

teologia de nuanţă monofizită să se răspândească şi în acele ţinuturi. Tot în acest timp, Etiopia a fost înconjurată de islam și izolată de restul bisericilor creștine, dezvoltând un creștinism inconfundabil și cu multe caracteristici proprii. Biserica Etiopiană a rămas legată ce cea coptă de-‐a lungul veacurilor, patriarhul copt fiind cel care alegea și introniza Mitropolitul Etiopiei, care se numea Abuna. Biserica Etiopiei era o biserică de stat, relațiile dintre suzeran și biserică fiind foarte strânse.

Pe lângă islam, etiopienii au avut de luptat împotriva propagandei uniate catolice, susținută de portughezi. Iezuiții au desfășurat misiuni în Etiopia între 1557-‐1632, reușind să convertească la catolicism chiar pe regele Susenyos (1632-‐1667). Cu toate acestea și în ciuda unei uniunii cu Roma din 1662, totuși Biserica și-‐a păstrat vechea credință.

După o luptă îndelungată, patriarhul copt a numit în 1951 pentru prima oară un etiopian pe tronul mitropolitan, pe Abuna Basileios. În 1959 Biserica Etiopiei a obținut autonomie deplină față de Biserica Coptă, ridicându-‐l pe Basileios la rangul de patriarh.

Această bucurie avea să fie urmată în 1974 de revolta militară care a desființat monarhia și a condus Etiopia la instaurarea comunismului, prin apropierea de Uniunea Sovietică. Acest regim marxist a început în 1977 cu ample persecuții și demolări de biserici, care au durat până în 1991. În 1992 a fost ales patriarh Pavlos, care se străduie să intensifice misiunea bisericii în societate prin cateheză și formarea preoților.

Reședința Abunei Pavlos al Etiopiei se află la Addis Abeba, el fiind păstorul a peste 16 milioane de creștini etiopieni. Biserica Etiopiană este astfel cea mai mare biserică veche orientală din lume.

După ce la 24 mai 1993 s-‐a proclamat independența Eritreei, o fostă provincie etiopiană, patriarhul Shenuda al Egiptului a hirotonit episcopi în Eritreea în 1994, consfințind autocefalia Bisericii din Eritreea sub primatul onorific al papei din Alexandria. În 1998, întâistătătorul acestei biserici, Abuna Philipos, a fost ridicat la rangul de patriarh, păstorind în jur de 1.700.000 credincioși.

Biserica Armeană Tot sub influenţa iacobiţilor a rămas în tabăra bisericilor monofizite şi Biserica Armeană,

care a respins hotărârile Sinodului IV Ecumenic ca fiind nestoriene, apropiindu-‐se de sirienii chirilieni. Aceştia nu au participat la sinod din cauza stăpânirii persane, dar după dobândirea libertăţii au acceptat mai întâi Henotikonul la Sinodul de la Valarschapat 491, iar mai apoi la Sinoadele din Dvin 505 şi 552 au trecut de partea anticalcedonenilor.

92 Cf. Otto F. A. Meinardus, Two Thousand Years of Coptic Christianity, The American University in Cairo Press, Cairo – New York, 2002.

43

Începând cu anul 654 Biserica Armeană s-‐a aflat sub stăpânirea arabă musulmană. Armenii au emigrat în masă din teritoriul lor și s-‐au așezat în veacul al XII-‐lea în Cilicia (Sudul Turciei), întemeind un regat armean în 1198, care a fost mai apoi distrus de mameluci în 1375. Chiar catolicosul armean și-‐a avut reședința aici, în Sis, până în veacul al XV-‐lea. Datorită contactului pe care l-‐au avut cu latinii, armenii din Cilicia au suferit numeroase influențe apusene, care au culminat cu semnarea actelor sinodului unionist de la Ferrara-‐Florența în 1439 de către catholicosul Constantin VI, care a murit chiar la scurt timp după aceea în Florența. Adversarii unirii s-‐au impus însă în Armenia și au ales un nou catholicos, pe Kirakos (1441-‐1443), care va purta numele de catholicos al tuturor armenilor cu sediul în Ecimiadzin, creându-‐se astfel o schismă. Catholicosul din Cilicia va purta numele de Catholicos al Marii Case de Cilicia, fiind deportat din Turcia în urma genocidului asupra armenilor de la începutul veacului XX. Azi își are sediul în Antelias, lângă Beirut. Așa se face că Biserica Armeană are până azi doi catholicoși și doi patriarhi, unul de Ierusalim (1311) și unul de Constantinopol (1461).

Datorită acestor cuceriri consecutive mulți armeni au ales calea exilului în India și Persia, dar și în Rusia, Polonia și România. În timpul lui Alexandru cel Bun, aceștia posedau în Moldova însemnate privilegii comericale. În veacul al XIV-‐lea, orașul Liov din regatul Poloniei devenise deja un renumit centru al culturii și comerțului armean. Această răspândire a armenilor în întreaga lume este similară cu cea a poporului Israel. Aceștia au devenit, de asemenea, comercianți renumiți. Creștinismul a fost liantul care a păstrat identitatea poporului armean de-‐a lungul multelor secole de exil, în care majoritatea armenilor au trăit.

În secolul al XIX-‐lea, Rusia reușește să cucerească mari teritorii în Caucaz, între care și pe cel armean, supunând biserica și poporul armean la un proces intens de rusificare, prin închiderea școlilor armenești și confiscarea averilor bisericești (1903). Biserica Armeană nu a putut fi subordonată Bisericii Ortodoxe Ruse datorită diferențelor doctrinare existente între acestea.

Cu toate acestea, mulți armeni trăiau încă pe teritoriul Imperiului Otoman. La sfârșitul veacului XIX și începutul veacului XX, minoritatea armeană din spațiul turc, care era superioară din punct de vedere economic, cultural și spiritual, a căzut victimă fanatismului naționalist turc. Numeroase masacre asupra armenilor au condus între 1884 și 1915 la uciderea a peste un milion de armeni, un adevărat genocid fără egal la acea vreme.

În anul 1920 Armenia a fost anexată Uniunii Sovietice, intrând în sfera de influență a bolșevicilor. Catholicoșii Kevork V (1912-‐1930) și Choren (1932-‐1938) au reușit printr-‐o strategie de adaptare la noua realitate să păstreze vie viața eclezială, în ciuda naționalizării școlilor și averilor bisericești. Datorită sprijinului dat rușilor în timpul celui de-‐al doilea război modial Biserica Armeană și-‐a obținut unele libertăți, printre care alegerea unui nou catholicos în persoana lui Kevork VI. (1945-‐1952). Atât sub el, cât și sub urmașul său Vasken I (1955-‐1994), care era originar din România, Biserica Armeniei a reușit să se reorganizeze, prin numirea a zeci de noi ierarhi, întemeierea unui seminar în Ecimiadzin și noi publicații. Exista, de asemenea, o viață religioasă ascunsă, mulți armeni botezându-‐se și cununându-‐se departe de ochii lumii. Diaspora armeană a jucat un rol esențial în această perioadă, fiind alături financiar de cei rămași acasă.

La 21 septembrie 1991, Republica Armenia și-‐a obținut independența. Biserica se bucură de atunci de libertate deplină, la fel ca în România, dar are de restaurant locașuri de cult și de reorganizat eparhiile. După catholicosul Karekin I (1995-‐1999), astăzi conduce Biserica Armeană

44

catholicosul Karekin II. Reședința sa se află la Ecimiadzin, iar Biserica Armeană numără în jur de 3 milioane de credincioși.

Biserica Indiană Creștinii indieni, numiți și creștinii Sfântului Toma, își revendică originea de la apostolul

care l-‐a pipăit pe Mântuitorul Iisus Hristos după Înviere și trăiesc până azi în statul Kerala, slujind în limba malayalam. Creștinii de aici au stat de-‐a lungul veacurilor în legătură cu cei din imperiul persan, în special cu nestorienii. După misiunile franciscanilor și dominicanilor din veacurile al XIII-‐lea și al XIV-‐lea, iar în special după sosirea portughezilor în 1498, au avut loc mai multe convertiri ale acestora la catolicism. În 1599 a luat ființă o biserică unită cu Roma, dar în 1665 multe comunități simțind înstrăinarea de propria tradiție s-‐au adresat patriarhului iacobit al Antiohiei. Schismele au continuat, astfel că azi există în India cinci biserici deosebite, aflate sub influențe catolice, protestante sau iacobite.

Cele două mari ramuri sunt Biserica Ortodoxă Siriacă Iacobită Malankara, care aparține patriarhiei antiohiene și Biserica Ortodoxă Malankara a Răsăritului, care este autocefală. Ultima are sediul în Kottayam și este condusă de Mar Basileios Thoma din 1991, având în jurisdicție 1,5 milioane credincioși.

Biserica Maronită Îşi trage numele de la stareţul sirian Maron (†423), care a strâns în jurul său mulţi asceţi

care au întemeiat mai apoi Mânăstirea Sfântului Maron în Liban. După ce au opus rezistenţă monofiziţilor acceptând Calcedonul, mai apoi au respins, se pare, hotărârile Sinodului VI Ecumenic. La sfârşitul secolului VI şi începutul secolului VII s-‐au transformat dintr-‐o mişcare ascetică într-‐o biserică autocefală, alegându-‐şi un patriarh propriu. Persecutată ca biserică atât de iacobiţi, cât şi de melchiţi şi califi arabi, în 1182 a acceptat unirea cu Biserica Romei. Azi maroniţii sunt în comuniune totală cu Biserica Romano-‐Catolică. La sfârşitul secolului trecut existau între 1.800.000 și 3.000.000 de maroniţi în întreaga lume.

Bibliografie Friedhelm Winkelmann, Die östlichen Kirchen in der Epoche der christologischen

Auseinandersetzungen, (KiED I / 6), Berlin, 1980. Otto F. A. Meinardus, Two Thousand Years of Coptic Christianity, The American University

in Cairo Press, Cairo – New York, 2002. Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Dr. Milan Şesan, Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae,

Istoria Bisericească Universală, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987.

Erich Bryner, Die Ostkirchen vom 18. bis zum 20. Jahrhundert, (KGEi), Leipzig, 1996. Idem, Die orthodoxen Kirchen von 1274 bis 1700, (KGEi), Leipzig, 2004. Dietmar W. Winkler/Klaus Augustin, Bisericile din Răsărit. O scurtă prezentare, Editura

Arhiepiscopiei Romano-‐catolice de București, București, 2003.

45

8. Încreștinarea popoarelor Europei. În urma Învierii Mântuitorului Iisus Hristos şi a Pogorârii Sf. Duh, Sfinții Apostoli împreună cu mulți alți misionari necunoscuți au plecat în lume să vestească Evanghelia mântuirii. Trimiterea la misiune a fost realizată de Mântuitorul Însuși după înviere, când le-‐a spus: „Mergând, învățați toate neamurile, botezându-‐le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh...” (Mt. 28,19). Chiar înainte de înălțarea Sa la cer, Mântuitorul le-‐a cerut, de asemenea, să-‐i fie martori în Ierusalim, în Iudeea, în Samaria și până la marginile pământului (F.Ap. 1, 8). În urma predicii lui Petru din ziua Cincizecimii peste 3000 de oameni „au fost pătrunși la inimă“ (Fapte 2, 37) și au întrebat de să facă? Petru le-‐a răspuns: „Pocăiți-‐vă și să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre și veți primi darul Duhului Sfânt“ (Fapte 2, 38).

Astfel Sfinții Apostoli au pronit în misiunea în întreaga lume. În Europa au predicat următorii apostoli: Petru, Andrei și Iacob. Dacă integrăm și Asia Mică în continentul european, acestora li se adaugă apostolii Ioan și Filip.

Etapele încreștinării Europei Istoria încreștinării Europei a durat din secolul I d. Hr. până în secolul al XIV-‐lea, când au

primit Evanghelia popoarele baltice. Tot atât a durat și formarea Sfintel Liturghii până la rânduiala de azi prezentă în Diataxies-‐ul lui Filotei Kokinos în sec. al XIV-‐lea. Astfel, încercăm să prezentăm o istorie ce se întinde din anul 47 (botezul Lidiei) până în 1386 (botezul marelui principe Jagiello al Lituaniei).

O primă etapă este formată din misiunile Sfinților Apostoli în secolul I, în frunte cu Sf. Ap. Pavel. O altă etapă este formată din încreștinarea parțială a Imperiului Roman în primele patru secole, în ciuda persecuțiilor și a caracterului ilegitim al creștinismului. Următoarea etapă este formată de încreștinarea popoarelor migratoare germanice și slave, așezate în Vestul, respectiv Estul Europei (sec. IV-‐XII). Încreștinarea popoarelor nordice și baltice încheie acest proces abia în secolul al XIV-‐lea (sec. IX-‐XIV).

Răspândirea creștinismului a fost constitutivă pentru Europa, care a fost inițial un conglomerat de etnii, culturi și religii foarte diverse. Creștinismul a fost legătura interioară care a condus la realizarea Europei moderne, întemeiată pe valori comune creștine, în ciuda diversității etnice și a diferitelor războaie religioase purtate de-‐a lungul veacurilor. Sărăcia izvoarelor păstrate până azi nu permite înțelegerea deplină a procesului de încreștinare. Multe întrebări rămân în mare parte neelucidate până azi: motivația misionarilor, strategiile misionare ale acestora, reacția lor la cultele politeiste, preluarea obiceiurilor locale, mijlocirea conceptelor de credință centrale creștinismului etc. Mulți locuitori ai Europei s-‐au convertit, pentru că așa le-‐a fost poruncit, alții au primit liberi Evanghelia.

Biserica creștină nu a dezvoltat niciodată un plan de misiune elaborat, nu a creat o slujire specială a misionarilor, ci elanul misionar a aparținut până în Evul Mediu personal creștinilor care s-‐au simțit chemați să vestească vestea cea bună altor oameni. Disputele dintre Roma și Constantinopol privitoare la jurisdicție, dublate de cereri venite din partea unor principi păgâni ai Europei, au condus la trasarea unei linii de demarcație între creștinismul bizantin și cel apusean,

46

care merge de la Marea Baltică până la Marea Adriatică, traversând Polonia, Ucraina, Transilvania și Serbia.

I. Sfântul Apostol Pavel Cel mai important misionar al Europei rămâne însă Sfântul Apostol Pavel, care în timpul

călătoriilor sale misionare a vestit Evanghelia în centrele creştine urbane din Cipru, Asia Mică, Malta, Grecia, Italia și Spania. Primul creștin cunoscut al Europei este Lidia, vânzătoarea de porfiră din Tiatiara, botezată de Sf. Pavel la Filipi, urmată de temnicerul din Filipi, înspăimântat de cutremurul care a zguduit temnița unde erau închiși Pavel și Sila. Nu doar cei doi ci și toată casa lor au primit botezul creștin (Cf. F.Ap. 16).

Mesajul creştin a ajuns însă în unele oraşe înainte de misiunea apostolului neamurilor, spre exemplu în Efes93. Din nefericire nu ştim decât foarte puţin sau deloc despre modul în care comunităţile pauline din aceste provincii s-‐au dezvoltat. După ce Pavel şi Barnaba au vestit Evanghelia în Cipru nu mai avem nici o ştire despre evoluţia creştinismului în această insulă până în secolul al IV-‐lea, când trei episcopi ciprioţi sunt prezenţi la lucrările Sinodului I Ecumenic. Nu ştim ce s-‐a întâmplat după propovăduirea paulină în Perga, Antiohia Pisidiei, Iconium, Listra, Derbe, pentru a numi doar cetăţile vizitate în prima călătorie misionară (45-‐48). În cea de-‐a doua și cea de-‐a treia călătorie misionară (51-‐54 și 54-‐58), Sfântul Apostol Pavel își mărește zona de misiune înspre Nordul și Vestul Asiei Mici, petrecând cea mai multă vreme în Efes, dar încreștinând și cele mai importante cetăți ale Greciei de azi, începând de la Filipi și până la Atena și Corint.

Și-‐a sfârșit viața martirizat la Roma prin tăierea capului în anul 67 d. Hr, în timpul persecuției împăratului Nero. II. Răspândirea creștinismului în Imperiul Roman (sec. I-‐IV) Primele spații încreștinate au fost cetățile, astfel că creștinismul s-‐a răspândit mai întâi în spațiul urban, iar abia mai târziu orașele au realizat misiuni în spațiul rural. Încreștinarea Europei a avut loc de asemenea, de la Sud la Nord. Deplasarea misionarilor s-‐a realizat în special pe apă, pe mări și pe fluvii sau râuri. De aceea, încreștinarea s-‐a realizat de la țărmul continentului către interiorul acestuia. Principalii misionari au fost creștinii cu profesii ce implicau deplasarea: negustori și soldați, dar și călătorii și sclavii. Celebra pax romana, cu drumurile imperiale și limba de legătură, a constituit premisa răspândirii creștinismului. Forța care a permis răspândirea creștinismului a fost marea ofertă de har a iertării păcatelor și a Învierii, dublată de iubirea creștină, grija de săraci etc., cărora cultele păgâne nu le puteau opune nimic similar. La sfârșitul secolului al IV-‐lea existau comunități creștine numeroase și puternic dezvoltate în Grecia, Italia, Galia și Spania. În același timp, creștinismul s-‐a răspândit și în Germania superior, Belgica prima și Britania. Există evident o diferență fundamentală între primele trei secole și cel de-‐al patrulea, când creștinismul a trecut în 313 de la religio illicita, la starea de religio licita, pentru ca în 380 să ajungă

93 Cf. Simon Légasse, „Les autres voies de la mission (de l'Orient jusqu'à Rome)”, în: Histoire du christianisme: Tome I -‐ Le nouveau peuple (des origines à 250), Desclée, Paris, 2000, p. 155.

47

religie de stat în Imperiul Roman. Nu misiunea în sine, ci schimbarea politicii imperiale în 313 sub Constantin cel Mare a condus la o epocă a triumfului creștin în misiune fără precedent. Asia Mică şi Grecia

Asia Mică este teritoriul unde creștinismul prezintă în primele două veacuri cea mai mare vitalitate. În listele episcopale de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325) sunt atestați peste 100 de episcopi din Asia Mică.

Din Apocalipsă, din scrisorile Sfântului Ignatie al Antiohiei şi din alte surse primare este evidentă prezenţa creştinismului în foarte multe urbe ale Asiei Mici, dar informaţiile despre viaţa creştină din ele sunt foarte fragmentare. Asia Mică pare împărțită în zone de influență. Deși în Licaonia și Cilicia este atestată misiunea Sfântului Apostol Pavel, totuși despre aceste zone posedăm cele mai puține informații din primele veacuri creștine.

Frigia este locul de misiune al Sfântului Apostol Filip, care a murit ca martir la Hierapolis, unde au trăit ca profetese două dintre fiicele sale, care au murit tot în această cetate. Papias a fost de asemenea episcop de Hierapolis înainte de anul 150, iar informațiile păstrate de la el în Istoria Bisericească a lui Eusebiu confirmă datele de mai sus. Frigia a fost patria unde tradițiile milenariste cu caracter apocaliptic erau foarte prezente, aici născându-‐se și montanismul. Papias însuși se pare că era milenarist.

Frigia apuseană și litoralul apusean al Asiei Mici par să fi constituit în timpul împăraților Domițian (81-‐96), Nerva (96-‐98) și Traian (98-‐117) teritoriul misionar al Sfântului Apostol Ioan, al cărui mormânt poate fi văzut până azi în Efes. La sfârșitul domniei lui Domițian, Sfântul Ioan a fost exilat în insula Patmos, unde a redactat sub inspirație divină Apocalipsa, acea carte dumnezeiască care vorbește despre sensul lumii și al istoriei, cerul nou și pământul nou, în care o să locuiască dreptatea. Creștinismul ioanin va păstra adânc înrădăcinat etosul iudaic, astfel că toate comunitățile din această regiune vor serba Paștile o dată cu cel iudaic, la data de 14 nissan, întemeind tradiția pascală quartodecimană. Tendințele iudaizante puternice din Asia Mică sunt atestate de epistolele Sfântului Ignatie al Antiohiei, care caută reducerea influențelor acestora, cerând adunarea comunităților creștine în jurul episcopului94.

La sfârşitul secolului I Apocalipsa ne relatează despre comunităţile din Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodiceea (Apoc. 2-‐3). Viaţa creştină din aceste comunităţi era perturbată de persecuţii, erezii şi raporturi dificile cu iudeii95. Din Epistolele Sfântului Ignatie Teoforul adresate câtorva comunităţi creştine din Asia Mică, între care remarcăm Magnesia și Tralles, putem remarca o organizare foarte precisă a acestora şi existenţa unei vieţi creştine dusă în conformitate cu tradiţia apostolică96.

Printre marile personalităţi trăitoare în secolul al II-‐lea în Asia Mică trebuie amintiţi Policarp al Smirnei şi Meliton de Sardes.

Sfântul Policarp al Smirnei a stat în contact cu Sfântul Ioan Evanghelistul şi cu alţi ucenici care L-‐au văzut pe Domnul. S-‐a deplasat la Roma unde a discutat cu episcopul Anicet despre

94 Cf. Jean Daniélou, Biserica începuturilor. De la origini până la începutul secolului al III-‐lea, trad. de Wilhelm Tauwinkl, Editura Universității din București, București, 2006, p. 51-‐58. 95 Cf. Ibidem, p. 160-‐165. 96 Cf. Scrierile Părinţilor Apostolici, traducere de pr. dr. Dumitru Fecioru, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1995, p. 173 ş. u.

48

tradiția quartodecimană pascală pe care o respecta, ce era diferită de cea romană duminicală. Atunci când Sfântul Ignatie al Antiohiei a poposit în Smirna, în drum spre martiriul din Roma, în jurul anului 105, Policarp era episcop al cetății. A murit ca martir în timpul unei persecuții locale, desfășurate conform Cronicii lui Eusebiu de Cezareea în al șaptelea an al domniei lui Marcu Aureliu (161-‐180). Ni s-‐a păstrat actul martiric al Sfântului Policarp, unde e atestată celebra sa afirmație adresată proconsulului, care îl îndemna să se lepede de Hristos pentru a scăpa cu viață: „De optzeci și șase de ani Îi slujesc și nu m-‐a nedreptățit cu nimic“. În acest act se păstrează, de asemenea, o rugăciune rostită de Sfântul Policarp în clipa morții, care se pare că era anaforaua euharistică a Bisericii din Smirna97. Ni s-‐a păstrat scrisoarea trimisă de el Bisericii din Filipi, în jurul anului 135, în care atacă iubirea de argint a unui presbiter Valens de acolo, referindu-‐se la viața practică și morala comunității.

De la guvernatorul provinciei Bitinia, Plinius Secundus sau Plinius cel Tânăr, ni s-‐a păstrat cea mai veche mărturie păgână despre Hristos şi creştini. În scrisoarea trimisă de acesta împăratului Traian la începutul secolului al II-‐lea este atestată răspândirea creştinismului în această provincie de nord a Asiei Mici:

"...sunt oameni mulţi, de toate vârstele, de toate categoriile, bărbaţi şi femei, care sunt şi vor fi cuprinşi de acest pericol. Şi molima acestei superstiţii s-‐a răspândit nu numai în oraşe, dar şi în sate şi pe ogoare..."98. În primul secol creștin este atestată misiunea din orașe, dar această corespondență este o

mărturie foarte importantă despre existența comunităților creștine în sate. Prezenţa creştinismului la țară în această parte a Asiei Mici despre care până la Plinius nu prea avem ştiri, ne face să presupunem că în celelalte provincii credinţa în Hristos era şi mai răspândită.

Cetățile Nicomidia (capitala Bitiniei și reședință imperială în sec. III-‐IV) și Niceea s-‐au impus ca centre creștine de seamă. Distrugerea bisericii din Nicomidia de către Dioclețian și numărul mare de martiri care au plătit cu viața mărturisirea lui Hristos în 303 vorbesc de măreția acestei cetăți creștine. Eusebiu de Nicomidia, episcop semiarian, a jucat un rol foarte important în cadrul disputelor ariene de după 328, el botezându-‐l pe patul de moarte și pe împăratul Constantin. În Calcedon este atestată credința creștină din veacul al II-‐lea, iar în 303 comunitatea devine renumită datorită Sfintei Martire Eufimia (16 septembrie), ale cărei sfinte moaște se păstrează până azi în Catedrala Sfântul Gheorghe a Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol. O minune săvârșită de ea în timpul Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon a arătat care era dreapta credință.

Monahismul răsăritean a fost caracterizat de tradiția munților sfinți (Sinai, Athos). În Bitinia, la sud de Marea Marmara și în apropiere de Prusa se afla Muntele Olimp. Monahismul este atestat aici din veacul al III-‐lea, când un neofit necunoscut fuge din cauza persecuțiilor. Între veacul al V-‐lea și al IX-‐lea (existau pe munte și în jurul lui peste 40 de mânăstriri) trăiesc aici o serie de monahi reunmiți, între care amintim pe Teoctist, Ilarion cel Tânăr, Marcu, Macarie, Platon, Ioanichie cel Mare, Luca Stilitul. Totul a fost distrus în 1326 de otomani99.

97 Cf. Scrisoarea Bisericii din Smyrna despre martiriul episcopului Policarp, în: diacon Ioan I. Ică jr, Canonul Ortodoxiei,Vol. I: Canonul apostolic al primelor veacuri, Deisis/Stavropoleos, Sibiu, 2008, p. 369-‐375. 98 Plinius cel Tânăr, Epistolae, X, 96 în Remus Mihai Feraru / Constantin Jinga, Merele de Aur. Antologie de documente scrise din epoca Noului Testament, Editura Marineasa, Timişoara, 2001, p. 191. 99 Cf. Maciej Bielawski, Monahismul bizantin, trad. din italiană de Andrei Mărcuș, Galaxia Gutenberg, Târgu-‐Lăpuș, 2007, p. 19-‐21.

49

Asia Mică a jucat un rol fundamental în definitivarea dogmelor trinitară şi hristologică între secolele al 4-‐lea şi al 7-‐lea. Niceea, Efesul şi Calcedonul sunt cele trei cetăţi ale Asiei Mici, alături de Constantinopol unde au avut loc patru din cele şapte Sinoade Ecumenice. Marii părinți capadocieni, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nyssa și Sfântul Grigorie Teologul, au contribuit în mod definitiv la formularea învățăturii trinitare, realizând ca episcopi și păstori încreștinarea Capadociei și a provinciilor vecine. Instituțiile filantropice inaugurate de Sfântul Vasile cel Mare au condus la dezvoltarea diaconiei în întreg Răsăritul orthodox. Din corespondența acestor părinți poate fi reconstituită viața comunităților creștine din Capadocia veacului al IV-‐lea.

După invaziile arabe din secolul al VII-‐lea și cele selgiucide din veacul al XI-‐lea, viața creștină a Asiei Mici a fost aproate în întregime distrusă, minunatele ruine din vechile cetăți antice și bisericile rupestre păstrate până azi în Capadocia dând mărturie despre măreția acestui spațiu creștin în primul mileniu, în special la începuturile lui.

Referitor la Grecia europeană (marile cetăți din Vestul Asiei Mici era grecești) putem remarca existenţa unor informaţii răsfirate cu privire la dezvoltarea comunităţilor creştine. Prima comunitate creștină despre care avem știri precise este cea din Filipi, Lidia cea botezată de Sfântul Apostol Pavel în cursul celei de-‐a doua călătorii misionare fiind prima creștină cunoscută a Europei. Din Epistola către Filipeni a Sfântului Apostol Pavel și din cea a lui Policarp al Smirnei de la jumătatea veacului al II-‐lea avem știri interesante cu privire la viața creștină a acestei cetăți antice grecești, ale cărei ruine pot fi vizitate până azi.

De la Meliton de Sardes cunoaştem existenţa unui rescript al împăratului Antonin Piul (138-‐161), în care intervine în favoarea creştinilor din Tesalonic, Larisa şi Atena100. La Atena a activat apologistul Quadratus, care a prezentat împăratului Adrian (117-‐138) o scriere în favoarea creştinilor. Filozoful atenian Aristide şi Atenagora Atenianul au intervenit de asemenea din Atena prin apologii în favoarea creştinilor în a doua jumătate a secolului al II-‐lea. Comunitatea din Tesalonic era bine consolidată la sfârşitul secolului I, după cum reiese din Scrisoarea I către Corinteni a lui Clement Romanul. Hegesip confirmă ortodoxia comunităţii în secolul al II-‐lea, iar episcopul Dionisie al Corintului o face cunoscută prin epistolele sale în întreaga lume creştină101.

Întemeierea Constantinopolului în imediata vecinătate a Asiei Mici şi a Greciei şi inaugurarea oraşului la 11 mai 330 de către împăratul Constantin cel Mare au condus în secolul al 5-‐lea la incorporarea acestor teritorii în arealul jurisdicţional al celei de-‐a doua Rome. De la sfârşitul secolului al 4-‐lea viaţa Constantinopolului a fost marcată de spiritualitatea monahală. Dreptul bisericesc bizantin, liturghia şi spiritualitatea bizantine şi calendarul bizantin au devenit în decursul vremii normative pentru toate Bisericile Ortodoxe102. Roma și Italia

Începuturile încreştinării oraşelor din apusul Europei, inclusiv Roma, au rămas în mare parte în întuneric. Misionari creştini necunoscuţi până astăzi, călători în spaţiul mediteranean, purtaţi fiind de Duhul lui Dumnezeu au întemeiat primele comuniţăţi creştine în această parte a lumii.

100 Cf. Eusebiu, Ist.bis., IV, 26, 10. 101 Pentru mai multe amănunte cf. Simon Légasse, op. cit., p. 156-‐157. 102 Cf. H.-‐G. Beck, Konstantinopel, în RGG3, Band 3, col. 1788.

50

Informaţia istoricului roman Suetoniu despre alungarea iudeilor din Roma de către împăratul Claudiu în anul 49 din cauza neînţelegerilor iscate de "Crestus" trebuie interpretată în sensul că mesajul despre Învierea lui Hristos şi identificarea lui cu Mesia cel aşteptat a iscat astfel de controverse între iudei, încât împăratul a fost nevoit să-‐i alunge din cetate. În orice caz, comunitatea din Roma număra deja atunci când Apostolul Pavel îi scrie din Corint, în iarna dintre anii 57-‐58, mai multe "biserici", credinţa romanilor fiind cunoscută în întreaga lume (Rom. 1, 8; 16). Bisericile din casele creştinilor se refereau la adunările liturgice ale comunităţii, care în lipsa unui locaş propriu de cult se strângea pentru exercitarea acestuia în casele creştinilor mai înstăriţi. Venirea Apostolului Neamurilor la Roma în anul 60 sau 61 ne lasă să întrevedem faptul că creştinii proveneau dintre păgâni, deoarece iudeii au venit mai târziu la el să îl asculte vorbind (cf. F. Ap. 28). După ce Petru şi Pavel ajung la Roma şi mor ca martiri în timpul persecuţiei neroniene, comunitatea reuşeşte să-‐şi păstreze vigoarea şi conştiinţa de sine, deoarece o întâlnim la sfârşitul secolului I intervenind printr-‐o scrisoare în Corint, încercând să aducă în acea comunitate frământată ordinea, disciplina şi ascultarea. Aceste trei elemente au fost preluate de comunitatea creştină însăşi de la Roma păgână103. Martiriul Sfinților Apostoli Petru și Pavel la Roma este atestat de tradiția veche a Bisericii, preluată de Eusebiu de Cezareea în Istoria Bisericească II, 25, 6-‐8. Preotul Gaius atesta pe la 210 că mormintele celor doi se află în Vatican și pe Via Ostia. Fericitul Ieronim amintește în De viris illustribus I și V aceeași tradiție. Săpăturile arheologice de sub altarul Bisericii Sfântul Petru de la Roma au arătat că pe la 120 amintirea apostolului era venerată în acel loc. La început majoritatea creştinilor din Roma au fost câştigaţi din rândul populaţiei greceşti, lucru documentat de limba creştinismului roman de până la sfârşitul secolului al 2-‐lea: limba greacă. Cu toate acestea au existat încă de la început şi romani băştinaşi. Chiar dacă episcopul Victor I (190-‐199) a folosit pentru prima oară limba latină, Ipolit scria încă greceşte la începutul secolului al 3-‐lea. Deja la jumătatea secolului al 2-‐lea s-‐a introdus alături de greacă şi limba latină în cult104. Pe la jumătatea secolului al 2-‐lea Biserica Romei a devenit predominant latină. Aflată în capitala Imperiului Roman, comunitatea se dezvoltă repede, devenind datorită păstrării tradiţiei apostolice reprezentată de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel punct de reper pentru întreaga creştinătate apuseană şi sprijin pentru toate comunităţile creştine din spaţiul mediteranean. În jurul anului 170 episcopul Dionisie al Corintului, un fel de "episcop al Bisericii universale" ce trimitea epistole multor comunităţi creştine aflate în spaţiul vechii Elade, scria comunităţii creştine din Roma următoarele: "Aţi avut într-‐adevăr încă de la început obiceiul de a face bine în diferite chipuri tuturor fraţilor şi de a trimite ajutoare Bisericilor din fiecare cetate. [...] Sotir, episcopul vostru, nu numai că a păstrat acest obicei, ci l-‐a întărit, trimiţând din belşug ajutoare sfinţilor şi mângâind prin cuvinte calde pe cei ce vin la el ca un tată iubitor care-‐şi mângâie astfel copiii"105. Comunitatea din Roma a devenit în secolul al II-‐lea cea mai căutată comunitate creştină a imperiului. Justin Martirul, Hegesip, Iuliu Africanul, Origen, Valentin, gnosticul egiptean, Policarp al

103 Cf. Adolf von Harnack, op.cit., p. 801. 104 Karl-‐Wolfgang Tröger, Das Christentum im zweiten Jahrhundert, (KGEi I/2), Berlin, 1988, p. 48. 105 Eusebiu, Ist.bis., IV, 23, 10.

51

Smirnei, Marcion, Tertulian şi celebrul episcop Abercius de Hierapolis în Frigia sunt cei mai renumiţi teologi şi eretici ai vremii care au trecut prin Cetatea eternă. Dezvoltarea ulterioară a comunităţii din Roma ne este cunoscută dintr-‐o altă scrisoare a episcopului Corneliu de la jumătatea secolului al 3-‐lea, în care acesta prezintă biserica din Roma aflată în ascultarea sa, ca având şase preoţi, şapte diaconi, şapte ipodiaconi, patruzeci şi doi de acoluţi, cincizeci şi doi de exorcişti, citeţi şi uşieri, mai mult de o mie cinci sute de văduve şi nevoiaşi, hrăniţi de comunitate din iubire şi filantropie creştină106. Adolf von Harnack consideră că aceasta este cea mai importantă informaţie statistică despre o comunitate creştină în primele trei veacuri, considerând conform acestor date numărul creştinilor din Roma la peste 30.000107.

La Sinoadele de la Roma 313 și Arles 314, ce s-‐au ocupat de problema donatistă, au participat 15, respectiv 9 episcopi italieni. Din aceste date și din alte surse se pare că în Italia existau la sfârșitul perioadei persecuțiilor 25 de sedii episcopale, fără a se putea preciza exact data întemeierii lor. Un număr însemnat de sedii episcopale (Ostia, Portus, Albanum, Forum Clodii etc.) s-‐au întemeiat în jurul anului 250 prin misiunea directă a Romei, în regiunea vechiului Latium. O altă zonă unde existau sedii episcopale era Campania – Neapel, Benevent, Capua. Nola, un alt oraș al Campaniei și sediu episcopal, a devenit renumit datorită Sfântului Paulin de Nola (354-‐431), care în renumitele sale scrisori și poeme ne mijlocește detalii importante despre viața creștină a Italiei antice, dar și prin martirii cunoscuți.

În Nordul Italiei trebuie remarcate sediile episcopale din jurul Florenței, dar în mod special Aquileia și Mediolanum. Biserica din Aquileia a dat numeroși martiri (Felix, Fortunatus, Cantus, Protus, Chrysogonus etc.) și se bucura de cele mai importante monumente de arhitectură creștină primară din Nordul Italiei, fiind principalul centru de iradiere a creștinismului la Nordul Mării Adriatice108. Aici s-‐a născut Rufin din Aquileia, presbiter și prieten cu Fericitul Ieronim, care și-‐a petrecut cea mai mare parte a vieții în Orient. A fost traducătorul lui Origen, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigorie Teologul, Eusebiu de Cezareea în limba latină. Scaunul episcopal al Mediolanului, oraș reședință imperială, s-‐a bucurat de o mare însemnătate în timpul Sfântului Ambrozie, episcop al cetății între 373-‐397. Acesta a reușit să-‐i învingă definitiv pe arieni, lăsându-‐ne importante opere exegetice, morale și liturgice. În scrierea De Sacramentis, Sf. Ambrozie apără tradiția baptismală a Milanului în fața celei romane. Tradiția milaneză prevedea după botez și spălarea picioarelor catehumenilor, întemeiată pe Ioan 13, 8 – „Dacă nu te voi spăla, nu ai parte de Mine“. Episcopul de Milano spune: „Aș dori să urmez Biserica Romei în toate, totuși posedăm și noi rațiune umană sănătoasă. De aceea, respectăm și noi din bune motive, ceea ce în alt loc este ținut, de asemenea, din motive bune“ (sacr. 3, 5)109.

După mutarea capitalei imperiale la Constantinopol la 11 mai 330, episcopul Romei a devenit persoana cea mai importantă din partea apuseană a imperiului, lucru ce a condus la o creştere continuă a puterii papale sub papii Damasus I (366-‐384), Inocenţiu I (402-‐417) şi Leon cel

106 Ibidem, VI, 43, 11. 107 Cf. Adolf von Harnack, op.cit., p. 806. 108 Cf. Yvette Duval, „Eine neue Geographie. B. Der Westen und die Balkan-‐Donau-‐Randgebiete“, în: Die Geschichte des Christentums. Vol. 2: Das Entstehen der einen Christenheit (250-‐430), Herder, Freiburg/Basel/Wien, 2005, p. 131-‐135. 109 Cf. Christian LANGE, „Gestalt und Deutung der christlichen Initiation in der Alten Kirche“, în: Christian LANGE/Clemens LEONHARD/Ralph OLBRICH (Hrsg.), Die Taufe. Einführung in Geschichte und Praxis, Wissenschaftliche Buchgesellschaft, Darmstadt, 2008, p. 20-‐21.

52

Mare (440-‐461)110. La mijlocul secolului al 5-‐lea, în Roma exista conştiinţa că "sedes Petri caput mundi est"111. Galia şi Spania Primii misionari ajunşi în Galia nu au venit de la Roma, ci tocmai din Orient. Nu ucenici care l-‐au cunoscut direct pe Hristos, ci creştini plini de zel au pornit să transmită acestei părţi a lumii credinţa pe care au primit-‐o. Sudul Galiei a fost mai întâi elenizat, iar mai apoi romanizat după încorporarea provinciei în Imperiul Roman. Lugdunum (Lyon), oraş fondat la confluenţa dintre Rhone şi Saone în anul 43 î. Hr. de către un consul roman a devenit un centru comercial prosper, unde se amestecau populaţii variate, este primul centru creştin cunoscut al Galiei. În acest centru cosmopolit se întâlneau religii provenite din Orient sau Roma, un rol important jucându-‐l cultul împăratului112. Înfiinţarea primei comunităţi creştine în jurul anului 150 la Lyon prin misionari intineranţi necunoscuţi, probabil originari din Asia Mică, poate fi dedusă din actul martiric al comunităţilor din Lyon şi Vienne, trimis Bisericilor din Phrigia în Asia Mică, în care ni se relatează despre moartea primului episcop al comunităţii, Fotin113. Din cuprinsul acestui act martiric se poate deduce faptul că creştinismul era deja răspândit în toate păturile sociale, ierarhia bisericească cuprindea toate treptele cunoscute, iar numărul creştinilor şi al martirilor era foarte numeros. Deja la sfârşitul secolului al 2-‐lea în sudul Galiei erau cunoscute următoarele erezii: gnosticismul, dochetismul, marcionismul şi montanismul, deoarece urmaşul lui Fotin pe scaunul episcopal al Lyonului, Sfântul Irineu, s-‐a văzut nevoit să ia atitudine împotriva acestor mişcări în celebra lucrare Adversus Haeresis114. Celebra inscripţie a lui Pectorios de Autun, localitate din centrul Galiei, datată la sfârşitul secolului al 2-‐lea şi începutul secolului al 3-‐lea demonstrează prezenţa creştinilor în aceste ţinuturi115. Sfântul Irineu menţionează faptul că uneori trebuia să predice în limba celtică şi că printre celţi existau creştini care aveau dreapta credinţă fără "hârtie şi cerneală"116. Cu siguranţă creştinismul s-‐a răspândit rapid în secolul al 3-‐lea deoarece la sinodul de la Arelate din 314, convocat de Constantin cel Mare pentru a-‐i combate pe donatiști, au fost reprezentate 43 de biserici, dintre care marea majoritate din Galia. Cele mai multe centre episcopale se aflau în Sudul Galiei. În secolele 4-‐5 biserica Galiei s-‐a bucurat de mari personalităţi ca Sfinţii Hilarie de Poitiers, Martin de Tours sau Ioan Casian, venit din Sciţia după un lung pelerinaj prin Palestina, Egipt, Constantinopol şi Roma. Toţi trei au fost mari misionari contribuind la răspândirea credinţei creştine printre franci. Sfântul Martin de Tours a jucat un rol fundamental în înfrângerea păgânismului celtic din centrul Galiei, fiind şi primul întemeietor al unei mânăstiri în apropiere de

110 O scurtă istorie a papalităţii oferă Paul Poupard, Papa, traducere şi note Cătălina Cărăbaş-‐Olaru, Editura Corint, Bucureşti, 2001. 111 Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, pr. prof. dr. Milan Şesan, pr. prof. dr. Teodor Bodogae, Istoria Bisericească Universală, Vol. I (1-‐1054), Ediţia a III-‐a, revăzută şi completată, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 306-‐307. 112 Cf. Les Pères de la Gaule chrétienne, textes choisis et présentés par soeur Agnès Égron, Cerf, Paris, 1996, p. 9-‐10. 113 Cf. Eusebiu, Ist.bis., V, 1, 1-‐63. 114 Cf. Les Pères de la Gaule chrétienne, p. 11-‐12. 115 Cf. Inscripţia lui Pectorios din Autun, în Actele martirice, traducere de pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1997, p. 264-‐268. 116 Cf. Adolf von Harnack, op.cit., p. 875.

53

Poitiers în anul 380. După ce Honoratus de Arles a întemeiat o a doua mânăstire în Lerinum, Sfântul Ioan Casian a fundat în Marseille una de bărbaţi şi una de femei. Aceste mânăstiri au jucat un rol fundamental în secolul al 5-‐lea, contribuind la păstrarea creştinismului în Galia în ciuda invaziilor şi suferinţelor provocate de invaziile barbarilor. Episcopii Galiei au condamnat arianismul în sinodul de la Arles din 353, devenind pionieri în lupta împotriva acestei erezii răspândite de ostrogoţi şi vizigoţi în spaţiul apusean117. Activitatea publică a mai multor sfinţi franci, între care s-‐a remarcat Cuvioasa Genevieva ca o importantă figură ce a contribuit la crearea Europei creştine118, şi botezul regelui Clovis în noaptea de Crăciun a anului 498 în Reims119 au constituit paşi decisivi în creştinarea Galiei şi a teritoriilor învecinate120. SPANIA Spre deosebire de Galia, despre creştinismul antic spaniol posedăm foarte puţine informaţii. Sfântul Irineu de Lyon şi Tertullian ne dau primele amănunte referitoare la existenţa unor comunităţi creştine pe actualul teritoriu al peninsulei iberice. În jurul anului 200 creştinismul era destul de mult răspândit în Spania, mai ales în regiunile puternic romanizate. La mijlocul secolului al 3-‐lea într-‐o scrisoare a Sfântului Ciprian al Cartaginei sunt menţionate comunităţile creştine din Astorga, Merida şi Zaragoza. Aceste informaţii şi alte câteva legate de unii martiri spanioli sunt tot ceea ce ştim despre creştinismul din această peninsulă până la începutul secolului al 4-‐lea121. Sinodul de la Elvira (ţinut cândva între 300 şi 312), la care au participat 19 episcopi spanioli, arată prin canoanele adoptate că bisericile din Spania se aflau în mijlocul unui mediu păgân care le influenţa destul de puternic. Toate hotărârile luate vizau depărtarea creştinilor de practici şi superstiţii păgâne, cât şi moralitatea vieţii creştine122. Cel mai important episcop spaniol cunoscut a fost Osius de Cordoba (257-‐358), care a fost prezent la Sinodul de la Elvira, devenind în anul 313 consilier personal al împăratului Constantin cel Mare. Datorită faptului că în anul 357 ar fi semnat în Sirmium o mărturisire de credinţă ariană, a fost condamnat de un sinod al episcopilor spanioli, numele său nefiind trecut în dipticele bisericii din Cordoba123. Vizigoţii arieni conduşi de regele Euric (468-‐477) au întemeiat un regat independent în Spania, dar s-‐au arătat toleranţi faţă de biserica autohtonă de confesiune niceeană124. În secolele al 4-‐lea şi al 5-‐lea Spania a fost zguduită de ereziile prisciliană şi ariană. Un sinod ţinut în 380 a condamnat priscilianismul, un sistem gnostico-‐maniheic, iar în 383 Priscilian, episcop de Avila, a fost condamnat la moarte la curtea imperială de la Trier. Lupta împotriva acestei erezii a fost continuată de mai multe sinoade ulterioare acestuia125.

117 Cf. † E. Lachenmann (H. I. Marrou), Gallien, RGG3, Bd. 2, col. 1193. 118 Cf. Janine Hourcade, Sfânta Cuvioasă Genevieva, ocrotitoarea Parisului, traducere de Vasile Manea, Editura Patmos, Cluj-‐Napoca, 2001, p. 31. 119 Cf. Les Pères de la Gaule chrétienne, p. 287 ş.u. 120 Privitor la urmările politico-‐religioase ale creştinării regelui Clovis a se vedea Lutz E. von Padberg, Die Christianisierung Europas im Mittelalter, Stuttgart, 1998, p. 54 ş.u. 121 Cf. Adolf von Harnack, op.cit., p. 920-‐924. 122 O prezentare a conţinutului acestor canoane la ibidem, p. 925-‐926. 123 Cf. R. Konetzke, Spanien, în RGG3 Bd. 6, col. 229. 124 Cf. ibidem. 125 Gert Haendler, Von Tertullian bis zu Ambrosius. Die Kirche im Abedland vom Ende des 2. Bis zum Ende des 4. Jahrhunderts, (KGEi, I/3), Leipzig, 1992, p. 128-‐129.

54

III. Încreștinarea popoarelor germanice (sec. IV-‐XI) Etnogeneza popoarelor germane este până azi obiect al controverselor între cercetători. Din punctul de vedere al limbii, popoarele germane pot fi împărțite în: germanii de răsărit (vandali, goți, burgunzi, longobarzi) și germanii de apus (suebi, franci, saxoni, bajuvari, alamani), cărora li se adaugă germanii nordici din Scandinavia. Migrația acestor popoare în spațiul Imperiului Roman a condus la crearea unei noi Europe, aflată într-‐o construcție ce a durat secole. Ușa misiunii a fost deschisă prin însăși pătrunderea acestora în spațiul imperiului. Politeismul acestora este foarte diferit, astfel că nu se poate vorbi de o religie a germanilor, ci trebuie diferențiat între diferite triburi și timpuri. Zeul Odin și zeul Thor erau principalii zei ai acestora. Primii germani convertiți au fost goții, care au primit creștinismul în forma semiariană de la Constantinopol, în 341 Ulfila fiind sfințit episcop de Eusebiu de Nicomidia pentru creștinii din țara goților. Goții au emigrat înspre Apusul Europei și au format două imperii în Spania (al vizigoților 568-‐711 -‐ până la cucerirea arabilor) și Italia (al ostrogoților 493-‐553), răspândind credința semiariană în Vestul Europei. Burgunzii au întemeiat un imperiu în Sudul Galiei (406-‐534), acceptând tot creștinismul arian, fiind mai apoi cuceriți de franci. Longobarzii au pătruns în Italia în 568, întemeind un imperiu care a durat până în 774, când au fost cuceriți de franci. Regele Liutprand (712-‐744) al longobarzilor a acceptat creștinismul catolic, renunțând cu totul la arianism. Convertirea lui Clovis (481-‐511), regele francilor care a acceptat credința niceeană, prin botezul primit în 498 din partea episcopului Remigius de Reims, în noaptea de Nașterea Domnului, a condus la victoria creștinismului catolic în întregul imperiu al francilor. Creșterea imperiului francilor sub merovingieni (481-‐751) a contribuit fundamental la reprimarea politeismului în Europa apuseană, precum și la impunerea treptată a credinței niceene la popoarele germanice din jur. Astfel, au primit evanghelia alamanii, turingienii și bavarezii. În Irlanda creștinismul era prezent deja în secolul al IV-‐lea. În 431 este atestat episcopul Paladius, trimis de papa Celestin al Romei, iar în anii următori Sfântul Patric, apostolul Irlandei, a continuat misiunea. Creștinismul irlandez s-‐a caracterizat prin trei dimensiuni speciale: autoritarea abaților înaintea celei episcopale datorită harismelor de care se bucurau; pocăința înțeleasă ca o compensare pentru păcate, pe care o putea realiza și un reprezentant sau se putea cumpăra prin indulgențe; peregrinatio -‐ o plecare de bunăvoie a unor monahi de pe insulă pentru a vesti evanghelia, deoarece printre măsurile de pedeapsă pentru păcate aparținea și alungarea de pe insulă. Începând din 590, călugări irlandezi pleacă în misiune în afara insulei: Columban cel Bătrân (520-‐597) a plecat în 563 la tribul picților din Scoția. Columban cel Tânăr (543-‐615) începe împreună cu 12 confrați în 590 misiunea pe continent, contribuind la convertirea nobililor franci. Columban a întemeiat mânăstiri din Nordul Galiei până în Sudul Italiei. Influența misionarilor irlandezi a încetat la sfârșitul secolului al VII-‐lea, când locul lor a fost luat de misionari anglo-‐saxoni. Britania cunoscuse credința creștină deja în secolul al IV-‐lea, dar după ce trupele romane au părăsit insula în 410, teritoriul a fost cucerit de triburile germane ale anglilor și saxonilor, care

55

erau păgâni. Aceștia au fost chemați să lupte împotriva picților și scoților păgâni, care au atacat din nord, dar nu am mai părăsit insula. Papa Grigorie cel Mare (590-‐604) a trimis în anul 597 un număr de 40 de misionari în Anglia, sub conducerea egumenului benedictin Augustin. Convertirea regelui Aethelbert de Kent (560-‐616) și a multor nobili din anturajul său au fost primele succese misionare. Până în anul 627 au fost încreștinate și celelalte regate anglo-‐saxone, în frunte cu Essex și Northumbria. În nordul Angliei a rămas dominantă viziunea irlandeză a episcopilor abați, în timp ce în sud s-‐a impus structura romană episcopală. Mișcarea de încreștinare sud-‐nord a fost urmată de o alta nord-‐sud, în care misionari anglo-‐saxoni au misionat continentul european. În comparație cu misiunea irlandeză, misiunea aceasta avea caracteristică cooperarea cu domnitorii politici și legătura cu Roma. Misionari precum Willibrord (658-‐739) și Winfrid -‐ Bonifaciu (672-‐754) au plecat în misiune la frizi, turingieni și la alte neamuri germanice de pe actualul teritoriu al Germaniei. În 722 a fost hirotonit episcop al germanilor, iar în 732 a fost ridicat la rangul de arhiepiscop de papă, astfel întemeind episcopiile de Erfurt, Buraburg, Würzburg și reorganizând pe cele de Freising, Regensburg, Passau și Salzburg. Bonifaciu a doborât faimosul stejar de la Geismar, închinat zeului Thor, un puternic centru de cult păgân, și a ridicat din lemnul său o biserică închinată Sf. Petru. A întemeiat mânăstirea Fulda, centru de iradiere a creștinismului în zona Hessei inferioare și a Thuringiei. Aici a fost înmormântat după moartea sa martirică în țara frizilor, la 5 iunie 754. Poartă până azi numele de „Apostolul Germanilor”. Misiunea printre saxoni și frizi a fost continuată de Carol cel Mare (768-‐814), după incorporarea acestora în Imperiul Carolingian între 772-‐804. Atacurile avarilor și ale slavilor în centrul Europei au condus la învecinarea Imperiului Carolingian cu aceștia și la primele încercări de misiune. IV. Încreștinarea popoarelor Scandinaviei -‐ danezi, norvegieni, suedezi (sec. IX-‐XII) Încreștinarea Scandinaviei a fost un proces ce a durat între secolele IX-‐XI, așadar vreme de peste 250 de ani. Primele misiuni îi sunt datorate lui Ludovic cel Pios (814-‐840), urmașul la tron al lui Carol cel Mare. Botezul regelui danez Harald Klak în 826 a fost primul succes, iar mai apoi au urmat misiunile lui Ansgar în Suedia începând din 829 și până în 865, urmate de întemeierea arhiepiscopiei de Hamburg și a centrului de misiune din Birka. Acesta a și primit numele de „Apostolul Nordului”. Caracteristic pentru Scandinavia este faptul că populația prefera convertirile individuale, cele în masă lăsându-‐se mai multe decenii așteptate. O influneță majoră asupra misiunii au exercitat-‐o laicii aflați în centrele de comerț. În Danemarca primele progrese majore în misiune s-‐au înregistrat în secolul al X-‐lea, când au fost întemeiate episcopiile de Schleswig, Ribe și Aarhus. Misiunea a continuat cu mai mult succes în secolul al XI-‐lea sub regii Sven Gabelbart (988-‐1014) și Knut cel Mare (1014-‐1035). În 1104 s-‐a întemeiat arhiepiscopia de Lund, care a garantat autonomia bisericii din Danemarca. În Norvegia, procesul de încreștinare s-‐a întins din secolul al X-‐lea până în al XII-‐lea. Voința regilor a fost definitorie în aceste ținuturi, între aceștia remarcându-‐se Olaf Tryggvason (995-‐1000) și Olaf Haraldsson cel Sfânt (1015-‐1030). Nepotul său, Olaf Kyrre (1066-‐1093) l-‐a declarat sfânt și i-‐a așezat moaștele sub masa altarului Domului din Trondheim. Proceul de încreștinare a durat până în 1154, când s-‐a întemeiat arhiepiscopia de Trondheim.

56

Suedia a cunoscut creștinismul în secolul al IX-‐lea datorită misiunilor lui Ansgar. Creștinismul s-‐a răspândit treptat, primul rege creștin activ fiind Olaf Erikson (980-‐1022). Confruntarea între păgânism și creștinism s-‐a dat în Vechea Uppsala până în sec. al XII-‐lea, când a fost întemeiată arhiepiscopia de Uppsala în 1164. Regele Erik al IX-‐lea (1150-‐1160), inițiatorul misiunii printre finlandezi, a suferit moarte de martir aici, devenind sfânt național al Suediei. Regiunea Baltică. Ultimele bastioane păgâne în Europa au fost cele din regiunea baltică. Estonii, letonii, prusacii și lituanienii au fost ultimele popoare creștinate, în urma intersectării intereselor rușilor, scandinavilor, germanilor și polonezilor. Primele comunități creștine din Estonia au fost întemeiate de negustori germani și danezi în secolul al XI-‐lea. În 1228 s-‐a întemeiat episcopia de Reval, în 1255 episcopia de Riga, iar în 1386 a fost botezat principele lituanian Jagiello, pentru ca în 1386 să se întemeieze episcopia de Riga. V. Încreștinarea popoarelor slave (sec. VII-‐XI) Marea familie a slavilor, un grup de popoare a căror etnogeneză și origine sunt controversate până azi, au migrat către Sud-‐Estul și Centrul Europei în secolele V-‐VI, aceștia împărțindu-‐se în trei regiuni: 1. Slavii de Est: rușii, ucrainenii și bielorușii etc. 2. Slavii de Vest: polonezi, cehi, slovaci etc. 3. Slavii de Sud: sârbi, bulgari, croați, sloveni, macedoneni etc. În urma încreștinării acestor popoare sub influența Romei sau a Bizanțului a avut loc o regrupare confesională și religioasă a lor: catolici, ortodocși, protestanți, musulmani. Azi trăiesc în Europa aproximativ 290 de milioane de slavi. Încreștinarea slavilor a durat secole de-‐a rândul. Izvoarele care documentează acest proces sunt sărace și interpretate diferit de cercetători. Constituirea statului și încreștinarea au mers adesea mână în mână, iar rivalitățile dintre state și biserici particulare au condus la peisajul confesional european de azi. Recunoașterea internațională de către alte state creștine, dorința de a se desprinde dintr-‐o anumită sferă de influență și multe alte motive lumești au determinat orientări și reorientări diverse în sânul popoarelor slave. Să nu uităm că puterea vizibilă a Dumnezeului creștin asupra altor zei era fundamentală pentru omul medieval. Principele și pătura conducătoare a statului au jucat un rol mult mai mare la încreștinarea acestor popoare decât strădaniile misionarilor veniți din afară. Misiunile în lumea slavă au pornit din două sfere de influență: din Vest și din Bizanț. A. Misiunile din Vest pentru încreștinarea slavilor de sud au fost inițiate de patriarhatul de Aquileea, în Dalmația, și Arhiepiscopia de Salzburg, cu episcopiile sale sufragane Passau și Regensburg. Aceștia au încreștinat slovenii, croații, moravii, cehii și polonezii între secolele 7-‐9. Slovenii au fost încreștinați în secolul al 8-‐lea, iar în secolul al 9-‐lea moravii, care aveau în acest secol cel mai important stat slav din centrul Europei. Aici au desfășurat misiune Chiril și Metodie, apostolii slavilor, la cererea prințului Rostislav, care, pentru a se emancipa de sub influența germană și latină, s-‐a adresat în 862 împăratului Mihail al III-‐lea al Bizanțului și patriarhului Fotie. Invazia ungurilor în secolul al 10-‐lea a condus la distrugerea regatului Moraviei, iar noile state întemeiate în același secol -‐ Croația, Boemia, Polonia și Ungaria -‐ au primit creștinimul latin. Primul rege al Croației unite a fost Tomislav (910-‐

57

928), încoronat de legații papali la Sinodul din Split în 925. Croația este singurul stat catolic din lume cu liturghie romană în limbă slavă și scriere glagolitică, moștenire a Sfântului Metodie, diferită de cea chirilică impusă în Bulgaria în sec. al 10-‐lea. Botezul principelui Mieszko în 966 marchează începutul creștinismului catolic în Polonia, fiind precedat de căsătoria acestuia cu prințesa Dobrawa, fica regelui boem Boleslaw I de Praga, un sufragan al împăratului german Otto I. Mieszko s-‐a aliat astfel cu germanii împotriva triburilor slave păgâne din Răsărit. Ajutorul a fost condiționat de botezul acestuia. B. Misiunile bizantine în lumea slavă au început sistematic o dată cu trimiterea Sfinților Chiril și Metodie în Moravia în 863. Apostolii slavilor s-‐au născut în apropiere de Tesalonic, o regiune unde diferite slavonii coexistau împreună cu populația romanică și cea greacă. Constantin-‐Chiril (826-‐869) și Metodie (815-‐885) au fost formați ca misionari la curtea imperială din Constantinopol sub patriarhul Fotie. Crearea unui alfabet slav a permis transmiterea culturii creștine bizantine în haină slavă pentru toate popoarele slave. G. Florovschi a vorbit de un „bizantinism rusesc”. Limba slavă vorbită era lipsită complet de terminologia abstractă, așa că acești termeni au fost împrumutați din limba greacă. Creștinismul bizantin s-‐a răspândit mai întâi în Bulgaria și Serbia. În ambele state balcanice încreștinarea s-‐a desfășurat în mai multe etape și s-‐a concretizat prin întemeierea unor biserici naționale. Sârbii: Primul principe sârb botezat cunoscut a fost Mutimir (867-‐874). Presiunile papale pentru a intra sub jurisdicția sferei romane de influență au rămas fără succes, deoarece împăratul Vasile I Macedoneanul (867-‐886) a reușit să-‐i atragă pe sârbi în zona de influență a Bizanțului. Încreștinarea a fost continuată de ucenicii lui Chiril și Metodie, iar biserica sârbă a rămas sub jursidicția arhiepiscopiei bulgare de Ohrida, sufragană a Patriarhiei de Constantinopol. Abia în 1219, Patriarhul de Constantinopol Gherman al II-‐lea (1222-‐1240), aflat în exil la Niceea, l-‐a hirotonit pe Sfântul Sava arhiepiscop și a declarat Biserica Sârbă autocefală față de Arhiepiscopia de Ohrida. Mânăstirea Žiča, întemeiată în 1208, a devenit reședință arhiepiscopală și centru cultural și spiritual al statului nemaniazilor. Ca arhiepiscop, Sf. Sava a întemeiat 8 eparhii în care a hirotonit episcopi ucenici de-‐ai săi, a întemeiat mânăstiri și regulamente bisericești. Imediat după moartea sa în 1237 a fost venerat ca întemeietor al Bisericii Ortodoxe Sârbe și sfânt național. Bulgarii: La începutul veacului VII, slavii, care erau organizați în triburi, s-‐au așezat în toate regiunile Peninsulei Balcanice. Hanul Asparuh, conducătorul protobulgarilor, a fost cel care a pătruns în veacul al VII-‐lea în Peninsula Balcanică, i-‐a învins pe bizantini în 680 în apropiere de Balcic și a mutat întregul trib (250.000) înspre vest. Aici protobulgarii s-‐au unit cu slavii și au obținut din partea bizantinilor recunoașterea noului stat slavo-‐bulgar în 681, guvernat de o pătură conducătoare protobulgară. Statul lor s-‐a dezvoltat ajungând în timpul hanului Krum (802-‐814) până la Carpați și la Tisa, pentru a deveni în timpul hanului Presjam (836-‐852) un mare imperiu ce incorpora și părți ale Albaniei și Macedoniei, situate între Imperiul Bizantin și cel Carolingian.

Sub hanul Boris (852-‐889) a avut loc încreștinarea bulgarilor în anul 865, regele Boris fiind botezat în Constantinopol și primind numele de Mihail. Capitala Pliska a devenit curând o cetate creștină, vechile temple păgâne fiind transformate în Biserici. Bulgaria a oscilat o vreme între Roma și Constantinopol, pentru ca la sfârșitul secolului al IX-‐lea să rămână sub jurisdicția Bizanțului. Un prim centru spiritual al Bulgariei alături de Pliska a fost Ohrida (azi în Macedonia), vechi centru episcopal atestat în sec. IV, locul în care s-‐au stabilit ucenicii Sfinților Chiril și Metodie

58

– Clement, Naum, Angelarie – alungați din Moravia după moartea părintelui lor duhovnicesc în 885. Aici au întemeiat școala de la Ohrida, un centru spiritual de traduceri în limba slavă și de formare a preoților bulgari. Aceasta este faza a două de încreștinare a bulgarilor.

Țarul Simeon cel Mare (893-‐927) a extins teritoriul imperiului bulgar înspre Epir și Serbia, dar și în Nordul Greciei și Sudul Traciei (Adrianopol), mutând capitala la Preslav, după o revoltă a nobililor slavi păgâni din Pliska. În 917 Simeon s-‐a proclamat „țar al bulgarilor și al romeilor“, iar un sinod bulgar din 918 a proclamat autocefalia Bisericii Bulgare, ridicând-‐o la rangul de Patriarhie, lucru recunoscut de bizantini în 927. Aceasta este așa-‐numita „epocă de aur“ din istoria Bulgariei. În Preslav s-‐a dezvoltat scrierea chirilică, arta și literatura bulgare.

În timpul țarului Petru (927-‐969) Bulgaria a trăit un timp al păcii. În acest timp a trăit și Sfântul Ioan de Rila († 946), întemeietorul celei mai celebre mânăstiri bulgare ce îi poartă numele până azi. Pe lângă acest mare ascet și monah, pentru bulgari la loc de mare cinstire se afltă cei „Șapte Sfinți“ (Chiril, Metodie, Clement, Naum, Sava, Gorazd și Angelarie), prăznuiți la 27 iulie.

În 970, principele kievean Sviatoslav a cucerit capitala Preslav. A reacționat împăratul bizantin Ioan Tzimiskes, care în 971 a cucerit Estul Bulgariei, inclusiv Preslavul, pe care l-‐a numit Ioanopolis și l-‐a transformat în garnizoană bizantină, desființând și patriarhatul bulgar. Împăratul Vasile II Bulgaroctonul (976-‐1025) a desființat Primul Imperiu Bulgar în 1018. Acesta ar fi orbit confom cronicilor vremii peste 15.000 de bulgari luați ostateci, lăsând fiecărui al 100-‐lea un ochi.

A urmat o perioadă de aproape 2 secole în care bulgarii s-‐au aflat sub stăpânire bizantină. Arhiepiscopia de Ohrida și-‐a păstrat o oarecare autonomie, dar scaunele episcopale au fost ocupate cu ierarhi greci, încercându-‐se o grecizare a Bisericii Bulgare. În această perioadă a activat arhiepiscopul grec Teofilact al Ohridei (1084-‐1108), unul dintre cei mai importanți teologi ai timpului său. Acesta a lăsat comentarii la Sfânta Scriptură, o importantă corepondență și date istorice importante despre creștinismul bulgar. Sub această influență greacă s-‐au construit începând cu veacul al XI-‐lea celebrele biserici bizantine din Mesembria (Nessebar).

În primele două veacuri creștine ale rușilor, textele bizantine erau traduse în slavă în Bulgaria și Serbia, iar de aici ajungeau în Rusia. Rușii: Termenul rus, în izvoarele grecești rhos, denumea mai întâi pătura conducătoare varegă din imperiul kievean, iar mai târziu a fost aplicat imperiului nou creat și populației slave. Unirea politică a mai multor triburi slave (polani, drevliani, polotschani, volinieni etc.) în secolul al 9-‐lea a creat premisele pentru întemeierea unui imperiu slav. Conform Cronicii lui Nestor, slavii din jurul Novgorodului au trimis soli la varegii din Scandinavia (numiți și vikingi sau normanzi)126 în anul 862 cu următorul mesaj: „Ţara noastră este mare şi bogată, dar nu este ordine în ea. Veniţi deci să fiţi principi ai noştri şi să ne porunciţi“. Normanzii scandinavi -‐ tribul numit rus, în frunte cu Rurik -‐ au urmat cererii slavilor, întemeind la Novgorod un principat vareg. Doi vasali de-‐ai lui Rurik au descoperit pe drumul de întoarcere dintr-‐o expediţie nereuşită la Constantinopol o colonie numită Kiev, după numele unui oarecare Kij care a întemeiat-‐o. Au cucerit-‐o şi au întemeiat un nou principat vareg în anul 879 sau 882, Oleg preluând conducerea şi

126 Marinari scandinavi temuți, aceștia au înfricoșat Europa de Nord vreme de aproape trei secole, între anii 793-‐1066, prin raidurile de pradă ce mergeau până în Bizanț și Maroc. A megre pe viking înseamnă a porni într-‐un raid de pradă. Au fost mari comercianți și au întemeiat regate în Anglia, Suedia, Norvegia, Danemarca, Islanda, Kiev, Sicilia (1130) și Antiohia. Puterea politică a acestora a încetat în 1066, când o hoardă slavă a ars capitala lor de la Haithabu (în Nordul Germaniei de azi).

59

numind Kievul „mama oraşelor ruseşti“. Pătura scandinavă varegă s-‐a slavizat apoi în câteva generații. În această perioadă, Patriarhul Fotie al Constantinopolului, vorbește în Enciclica sa către patriarhii orientali din 867 de o misiune bizantină în rândul rușilor, care ar fi primit și un episcop. Acest lucru îi producea bucurie, în comparație cu tristețea provocată de misionarii latini din Bulgaria. Este foarte probabil vorba de un episcop, trimis din Bizanț prin Crimeea către Kiev, unde este atestat un stat slav în anii 854/855 în izvoare arabe, precum geograful al-‐Yaqubi. Printre principii din sec. 9-‐10 ai rușilor se numără Ascold și Dir, Oleg (†912), Igor și Olga (945-‐957). Aceștia au avut relații politice și comerciale cu Constantinopolul, care au facilitat și răspândirea ideilor creștine. Cronica lui Nestor atestă prezența creștinilor ruși în Kiev cu ocazia unui contract comercial între Igor și împăratul Roman Lecapenul al Bizanțului, pecetluit cu jurământ de păgânii ruși în numele zeului Perun, iar de creștinii ruși în Biserica Sfântului Ilie. Această biserică trebuie să fi fost un fel de filie a Bisericii Sfântul Ilie din Constantinopol, vizitată în special de varegi. Principesa Olga a primit botezul la Constantinopol în 954-‐955, fiind botezată chiar de patriarhul Theofilact, în prezența împăratului Constantin VII Porfirogenetul, care i-‐a fost și naș. Ea este primul creștin rus cunoscut cu numele, așa cum Lidia din Filipi este prima creștină cunoscută a Europei. La reîntoarcerea în Kiev a fost însoțită de clerici și misionari bizantini, dar nici aceștia, nici alți misionari veniți din Trier nu au reușit să-‐i convertească pe kieveni, cu atât mai puțin pe Sviatoslav (957-‐972) fiul Olgăi, un anticreștin înrăit. Abia Vladimir (980-‐1015) a reușit să încreștineze poporul rus. Acesta a avut nenumărate soții, între care se pare și o bulgăroaică creștină. Diferitele contacte cu religii vecine l-‐a făcut să trimită soli pentru a cerceta religiile iudaică, musulmană și creștină. Relatarea despre cultul din Aghia Sophia l-‐a cucerit și pe el. Până azi, rușii au o dragoste deosebită pentru Sfânta Liturghie și casa lui Dumnezeu, care este înțeleasă ca cer pe pământ. Decizia finală este luată după descoperirea miraculoasă a izvoarelor de apă ale cetății Chersones, pe care Vladimir a cucerit-‐o în 988 și în urma unei boli de ochi. După cucerirea Chersonesului a cerut-‐o de soție pe sora împăratului Vasile II. El s-‐a botezat în Cherson, iar după întoarcerea la Kiev a poruncit ca tot poporul să se boteze în fluviul Nipru127. S-‐a căsătorit apoi cu prinţesa Ana, promiţând împăratului bizantin ajutor împotriva uzurpatorului Bardas. Astfel, Vladimir a devenit cumnat al împăratului german Otto II, care se căsătorise în 972 cu Teofano, sora Anei. Este evident că două aspecte fundamentale au contribuit alături de relatarea despre frumusețea Aghiei Sophia la decizia lui Vladimir: 1. Bizanțul se afla prin cultura și influența sa în Blacani și regiunea Mării Negre „la ușa Kievului”. 2. Botezul bunicii lui Vladimir, Olga, la Constantinopol în 954. În timpul domniei lui Vladimir sunt menționați și primii martiri ruși, care ar fi fost după Cronică jertfiți zeului Perun. Săpăturile arheologice nu confirmă însă existența unor astfel de jertfe umane. Boris și Gleb, doi fii ai lui Vladimir, uciși de un alt fiu pe nume Sviatopolk, de teama ca aceștia să nu ocupe tronul tatălui lor, după întoarcerea dintr-‐o campanie victorioasă împotriva pecenegilor, sunt primii martiri cunoscuți ai Rusiei kievene. Actul lor martiric s-‐a păstrat într-‐un codex de la sfârșitul secolului al 12-‐lea.

127 „Cât de exterioară a fost această convertire, atât de importantă era. Ce s-‐ar fi întâmplat cu Europa creştină, dacă ruşii nu s-‐ar fi convertit la creştinism şi ar fi devenit aliaţi ai arabilor sau ai turcilor ?“ (Johannes Herzog). Este vorba aşadar de un moment fundamental pentru istoria creştinismului.

60

Monahismul rus stă de asemenea în strânsă legătură cu Bizanţul. În sec. 8-‐9 mulţi călugări au emigrat din Bizanţ în Crimeea şi Sudul Rusiei, din cauza iconoclasmului. De aici au ajuns până la Kiev, unde Sfântul Antonie, un monah rus trăitor în Muntele Athos, a întemeiat Lavra Peșterilor de la Kiev. Ucenicul său Teodosie a introdus regulile lui Teodor Studitul la Kiev. În timpul principelui Iaroslav cel Înţelept (1015-‐1054) statul rus kievean a cunoscut o mare înflorire, acum construindu-‐se măreața catedrală a Sfintei Sofii din Kiev. Tot el numește pe Ilarion ca primul mitropolit de origine rusă. Închinarea marilor catedrale ruse Înțelepciunii divine și Maicii Domnului sunt moșteniri ale Bizanțului. Maica Domnului este ocrotitoarea cetății, căreia i se cântă „mântuiește-‐ne (slavează-‐ne) pe noi”.

61

9. Schisma cea Mare. Cauze, desfășurare, consecințe.

Sintagma „Marea Schismă“ din 1054 este de fapt o invenţie a istoricilor catolici din secolele al XVI-‐lea şi al XVII-‐lea. Evenimentele din 1054 au fost marcate vreme de secole de polemica confesionalistă şi subordonate efortului de a demonstra că responsabilitatea „marii schisme“ aparţine în exclusivitate părţii celeilalte. În timp ce istoriografia ortodoxă acuză orgoliul sfidător al cardinalului Humbert şi dezvoltarea monarhiei absolutiste papale, considerându-‐le cauzele schismei, cea romano-‐catolică (Anton Michel, E. Amman şi M. Jugie) deplânge ambiţiile autocefaliste excesive ale patriarhului Mihail Cerularie, înţelegând schisma ca o ruptură de Roma, urmată de consecinţe nefaste pentru întreaga viaţă eclezială a Bisericilor Răsăritului. Unica soluţie de ieşire din acest impas ar fi în viziunea catolică reîntoarcerea la „staulul Romei“. Cauzele În atmosfera pregătitoare a Conciliului II Vatican au apărut 2 volume de studii dedicate fondatorului congregaţiei Unităţii, Dom Lambert Beauduin, în care se observă o cotitură fundamentală în evaluarea „schismei răsăritene“128. Studiul dominicanului Yves Congar, Nouă sute de ani după. Note asupra „schismei răsăritene“, pune între ghilimele conceptul de „schismă răsăriteană“, prezentând trei serii de factori care au condus la schismă: politici, culturali şi ecleziologici. Pornind de la aceeaşi ecleziologie apostolică s-‐au dezvoltat două tipuri de ecleziologie diferite în Răsărit şi Apus, peste care s-‐au suprapus două regimuri canonice diferite – sinodal răsăritean şi monarhic apusean. Schisma este rezultatul acestei înstrăinări îndelungate a celor două jumătăţi ale creştinătăţii care au început să se comporte ca una singură. Y. Congar consideră că schisma nu este această înstrăinare însăşi, ci „acceptarea“ acestei înstrăinări. Cauzele au fost politice, religioase şi culturale Cauzele politice:

- 286 – Diocleţian a împărţit imperiul în două – cel de Răsărit şi cel de Apus - 330 – C-‐tin cel Mare întemeiază CO Noua Romă - 395 – Teodosie cel Mare împarte imperiul între fiii săi Arcadiu primeşte Orientul şi Honoriu

Occidentul - 476 – căderea Romei sub loviturile regelui herulilor Odoacru - 754 – Întemeierea Statulu papal în 754 prin donaţia teritoriului cucerit de regele francilor

Pepin cel Scurt de la longobarzi – Patrimonium Sancti Petri - 800 – încoronarea lui Carol cel Mare ca împărat al Apusului. - 962 – încoronarea lui Oto I ca împărat al Imperiului roman de naţiune germană

Cauze religioase - mentalităţi religioase diferite încă din primele secole creştine, răsăritul fiind orientat spre

mistică şi contemplaţie, apusul spre drept şi legislaţie. Tertulian, primul scriitor de limbă latină era avocet.

- 588 – patriarhul Ioan IV POstitorul al CO – îşi ia titlul de „patriarh ecumenic“

128 1054-‐1954 L’Église et les Églises. Neuf siècles de douloureuse séparation entre l’Orient et l’Occident, Chevetogne, 1954, 2 vol., 480 + 480 p. În acelaşi an au apărut în revista Ortodoxia, nr 2-‐3/1954 o serie de studii ale celor mai importanţi teologi români dedicate aceluiaşi eveniment.

62

- 691-‐692 – sinodul quinisext condamnă multe practici apusene - 867 – Encilica lui Fotie către patriarhii orientali – unde combate filioque şi azima - 1009 are loc „schisma celor doi Serghie“, respectiv între papa Sergiu IV (1009-‐1012) şi

patriarhul ecumenic Serghie II (1001-‐1019), iar apoi papa Benedict VIII (1012-‐1024) introduce adaosul germanic filioque în simbol în timpul missei celebrate cu ocazia încoronării la Roma a lui Henric II cel Sfânt (1002-‐1024).

Schisma dintre patriarhul Fotie (858-‐867 şi 877-‐886) şi papa Nicolae I (858-‐867), declanşată de amestecul papei în treburile interne ale CO şi declanşată şi datorită pretenţiei de jurisdicţie asupra Bulgariei a ambelor scaune, a sfârşit în cele din urmă prin împăcarea celor doi. Persoanele implicate „Reconquistele“ militare bizantine în Italia, Bulgaria şi Orient au perturbat echilibrul religios intern al societăţii bizantine, confruntată cu reintegrarea unor întregi populaţii heterodoxe (bogomili, necalcedonieni, latini şi iudei). Urmaşii lui Vasile II Macedoneanul vor susţine o politică forţată de reprimare şi asimilare forţată a tuturor heterodocşilor, unul din promotorii acesteia fiind patriarhul Mihail Cerularie. „Heterodoxia“ acestor comunităţi nu era una dogmatică, ci rituală, fiind perceptibilă sub forma folosirii azimelor de către latini şi armeni129. Cerularie începe un adevărat război împotriva azimelor interzicând riturile armean şi latin la Constantinopol şi chiar în tot imperiul, angajându-‐l polemic împotriva azimelor pe Nichita Stethatul, ucenic al Sf. Simeon Noul Teolog, care îi atacă întâi pe armeni, iar abia apoi pe latini. Argyros era un longobard latin, care trecuse de partea bizantinilor, salvând chiar viaţa împăratului Constantin IX Monomahul, care în 1051 l-‐a numit catepan al Italiei (Catepanatul Italiei avea capitala la Bari şi cuprindea toate teritoriile bizantine unificate în 975), o incompatibilitate pentru un demnitar ortodox ce trebuia să participle la toate serviciile divine. Patriarhul Mihail îi refuza însă împărtăşania deoarece era latin. Roma: Papa Leon IX (1048-‐1054) era ajutat în programul de reformă de benedictinul Humbert (1006-‐1061) de la abaţia alsaciană Mayenmoutier, devenit apoi cardinal episcope de Silva Candida, de învăţatul benedictin italian Petrus Damianus şi de monahul benedictin Hildebrand, viitorul Benedict VII, cel care va declanşa în 1075 cearta pentru investitură cu Henric al IV-‐lea. Humbert a fost teoreticianul unui papalism riguros şi infailibil şi al unei mistici petrine conform căreia papa este Petru în persoană. Derularea Schismei la 16 iulie 1054 În vara lui 1053 Arhiepiscopul de Trani (Apulia), primeşte o scrisoare deschisă de la Arhiepiscopul Leon al Ohridei, adresată episcopilor latini, rugaţi să o trimită papei, care să cerceteze această practică vechi-‐testamentară abrogată de Hristos. Papa deleagă pe Humbert să răspundă, care în

129 Această distanţare faţă de practicile rituale ale latinilor şi armenilor privitoare la post este vizibilă deja în canoanele 55 şi 56 ale sinodului Quinisext, când biserica răsăriteană încearcă o uniformizare a modului postirii.

63

două tratate face o lungă apologie a azimelor şi afirmă primatul Bisericii Romei şi autoritatea acesteia. Datorită normanzilor Argyros şi papa Leon IX sunt nevoiţi să trateze cu împăratul bizantin şi au loc schimburi de scrisori, în care fiecare parte îşi apără punctual de vedere cu privire la azime şi la autoritatea din biserică. Pentru a putea colabora era nevoie de reconcilierea religioasă, exprimată de papă ca supunere faţă de Roma. Are loc un schimb epistolar şi între patriarhul Petru III al Antiohiei (1052-‐1056), papa Leon IX şi patriarhul Dominic al Veneţiei, cel care a iniţiat în 1063 reconstrucţia monumentală a Catedralei San Marco încheiată în 1093. Scrisorile către patriarh şi împărat au fost redactate în ianuarie 1054, fiind trimise la Constantinopol printr-‐o delegaţie compusă din Humbert, diaconul Frederic de Lorena şi Arhiepiscopul Petru de Amalfi. Ei trec pe la Bari, unde Argyros se pare că le-‐a desfăcut scrisorile şi ajung la Constantinopol cu câteva zile înaintea morţii papei (19 aprilie 1054), care abia revenise din captivitatea normanzilor de la Benevento. Prin decesul papei legaţii nu mai aveau un statut oficial, noul papă Victor II fiind numit abia în septembrie în Germania, venind la Roma în 3 aprilie 1055, neştiind probabil nimic despre legaţia trimisă de Leon IX la Constantinopol. La Constantinopol Humbert s-‐a dus direct la împărat, sfidându-‐l pe patriarhul Mihail Cerularie, căruia i-‐a lăsat scrisoarea papei, pe care însă patriarhul a considerat-‐o o flasificare a lui Argyros. În cursul negocierilor cu împăratul şi a disputelor din capitală Humbert a hotărât să trnaşeze situaţia printr-‐un act de autoritate, excomunicând în numele papei Leon IX pe patriarh, pe Leon al Ohridei şi pe sachelarul Nichifor, printr-‐un act aşezat pe masa Sfintei Sofia la 16 iulie 1054. Astfel, anathema nu a fost aruncată asupra întregii biserici ortodoxe, ci numai asupra unui grup restrâns. În actul de anatematizare grecii erau acuzaţi că sunt simonieni, că rebotează pe latinii botezaţi în numele Sfintei Treimi, că admit căsătoria preoţilor, că la fel ca pnevmatomahii au scos din Crez adaosul filioque etc. Patriarhul a convocat un sinod, care a anatematizat actul de excomunicare, legaţii papali şi pe Argyros. Putem spune astfel că schisma a fost una între Humbert şi Cerularie, iar nu între cele două Biserici. În scrisoarea trimisă de Patriarhul Petru III al Antiohiei în august 1054 lui Mihail Cerularie acesta consideră că motivele invocate atât de latini, cât şi de greci în anatemele de excomunicare sunt neîntemeiate, singura problemă reală fiind adaosul „filioque“ în textul Crezului, rezumând astfel foarte realist întreaga dispută a lui Humbert şi Cerularie. Spre deosebire de Fotie şi Nicolae I, când conflictul dintre două persoane a fost supus conştiinţei întregii biserici într-‐un sinod ecumenic, acest lucru nu s-‐a întâmplat la 1054, când persoanele liderilor s-‐au ridicat deasupra bisericilor, pronunţand sentinţe ultime, impuse „de facto“ bisericilor Consecinţele „Marea Schismă“ nu a fost receptată ca atare imediat după derularea ei. Legăturile dintre cele două biserici au continuat până în vremea cruciadelor, care au marcat adevărata despărţire a Bisericilor, culminând cu fratricidul din 1204 când Co a fost cucerit de latini, în timpul Cruciadei a IV-‐a. Astfel, încercările unioniste, sinoadele de la Lyon 1274 şi Ferrara – Florenţa 1438-‐1439 pot fi numărate printre consecinţele schismei de la 1054. Chiar Refoma este indirect o consecinţă a

64

schismei, deoarece Roma s-‐a dezvoltat unilateral introducând indulgenţele, purgatoriul şi alte practici care au constituit critica reformatorilor. În cele din urmă noile dogme stabilite în biserica Romano-‐catolică în secolul al XIX-‐lea (Infailibilitatea papală şi Imaculata concepţie) sunt o consecinţă a despărţirii bicericilor. La 7 decembrie 1965 Papa Paul al VI-‐lea şi Patriarhul Ecumenic Athenagora I au ridicat din memoria şi conştiinţa bisericilor Romano-‐catolică şi Ortodoxă anatemele aruncate în 1054 deschizând drumul către un dialog eliberat de actele regretabile din vremea aceea. Ridicarea anatemelor a anulat doar acuzaţiile neîntemiate, nu şi divergenţele separatoare care au rămas. Schisma trebuie înţeleasă astfel ca un proces îndelungat, iar nu ca un eveniment petrecut în urmă cu aproape 1000 de ani.

65

10. Monahismul răsăritean şi apusean. Monahismul răsăritean. Originile căii monahale creştine Nici una din teoriile raţionaliste cu privire la originea monahismului creştin şi nici o influenţă din partea budismului, iudaismului sau a ascetismului grec nu explică satisfăcător originile monahismului creştin130, deoarece nu ţin cont de următorul fapt fundamental petrecut în istoria lumii. Învierea lui Hristos şi întemeierea Bisericii prin pogorârea Sfântului Duh au însemnat o cotitură atât de radicală în destinul religios al omenirii, încât întrebarea dacă monahismul creştin îşi poate avea originile în alte forme de trăire analoage este de prisos. Primii anahoreţi şi monahi sunt legaţi direct de apostoli prin lanţul martirilor, al fecioarelor, al văduvelor şi al altor categorii de persoane consacrate, care au menţinut vie în sânul Bisericii mărturia despre Învierea lui Hristos, trăită ca lepădare totală de lume pentru a trăi în Împărăţia făgăduită de Domnul Însuşi. Eshatologia prezenteistă a primilor creştini, împărăţia în cadrul căreia se poate trăi deja aici şi acum, a născut acea anticipare vie a parusiei, manifestată atât în viaţa martirilor, cât şi mai târziu în cea a monahilor. Trecerea de la epoca martiriului la epoca imperiului (313) rodeşte prin apariţia monahismului, care îşi asumă mai departe sarcina "martiriului alb", adică mărturia despre împărăţia lui Hristos, anticipată şi trăită la limitele extreme ale firii omeneşti în această lume. Astfel, sensul ultim al ivirii monahismului în sânul Bisericii este cel pascal131. Motivul pascal mijloceşte însă o altă dimensiune a monahismului, anume cea profetică. Monahismul este "profeţia vizibilă" a împărăţiei divine, încercarea de a arăta profetic încă din lumea aceasta acea lume în care Dumnezeu va fi totul în toate. Plecarea monahilor în pustie nu reprezintă nicidecum "ieşirea din sânul Bisericii, ci dimpotrivă înaintarea tot mai adâncă în Biserică, până la atingerea inimii ei"132. Prin ajungerea în "inima Bisericii", lucru ce presupune cea mai deplină pregustare a Împărăţiei încă în această lume, monahismul va deveni însăşi inima Bisericii, "garda de corp" şi "laboratorul" experimentării învăţăturii Bisericii. Origen poate fi privit ca un adevărat precursor al monahilor creştini. Exemplul vieţii sale, petrecută în rugăciune, asceză şi lectio divina alături de cei mai apropiaţi ucenici ai săi, importanţa acordată luptei duhovniceşti împotriva gândurilor rele în scrierile sale, aprofundarea sensului fecioriei ca prefigurare a vieţii viitoare au reprezentat o solidă bază exemplară şi doctrinară pentru monahismul ulterior lui133. Astfel, Origen a exprimat în scrierile sale "ceea ce monahii vor încerca să realizeze mai apoi în mânăstirile lor"134. Experinţa pustiei Egiptului Plinătatea vieţii monahale se întinde de la anhoretismul absolut şi până la monahismul chinovitic. 130 Cu privire la aceste teorii raţionaliste şi alte influenţe posibile cf. Tomás Spidlík, Spiritualitatea Răsăritului creştin; III. Monahismul, traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2000, p. 11-‐18. 131 Cf. André Scrima, Monahismul ortodox: istorie, tradiţie, spiritualitate, p. 26 şi 37. 132 Ibidem, p. 27. 133 Cf. Tomás Spidlík, op. cit., p. 18-‐19. 134 Ibidem, p. 19.

66

Viaţa anahoretică: Viaţa Sfântului Antonie cel Mare (251-‐356) scrisă de Sfântul Atanasie cel Mare arată cum "patriarhul monahilor" se retrage în pustie şi se închide într-‐un mormânt, experiind profund moartea-‐înviere, retrăgându-‐se apoi în adâncul pustiului peste 20 de ani, unde se iniţiază în misterul Duhului. Aceastei faze îi urmează însă o a doua, întoarcerea în lume, spre a fi de folos fraţilor săi, căci viaţa monahală îşi are împlinirea în apostolat. În Antonie monahismul răsăritean îşi află prototipul, icoana vie135. Viaţa idioritmică: Prin ucenicii adunaţi în jurul său, Antonie, iar după modelul său Amun şi Macarie au întemeiat o formă de viaţă monastică intermediară între sihăstrie şi chinovie, idioritmia, călugării locuind în chilii destul de îndepărtate unele de altele, sub îndrumarea spirituală a unuia sau mai mulţi "avva". Excurs: Întemeierea comunităţilor monahale din Nitria, Chilii şi Sketis În secolele 4 şi 5 monahismul ia amploare în Egipt în celebrele centre: Nitria, Chilii şi Sketis136. Ammun, un adolescent rămas orfan de ambii părinţi, se desparte de soţia sa după 18 ani de căsnicie, la sfatul acesteia pentru a se putea dedica vieţii ascetice şi a fi de ajutor celor din jur. Se retrage 15 km sud de Damanhur, centrul diocezan, construindu-‐şi două chilii în jurul anului 330. Spre sfârşitul secolului al 4-‐lea centrul monahal de la Nitria număra peste trei mii de călugări (după Palladius 5000). Apoftegma 34 a Sfântului Antonie ne lasă să întrevedem că sfântul a jucat un rol important în atragerea monahilor pe muntele Nitriei, chiar dacă locuia la câteva săptămâni de mers pe jos, aproape de Marea Roşie. Avva Ammun îi cere sfatul cu privire la întemeierea unei noi comunităţi monahale, căci, spune el, prin rugăciunile Sfântului Antonie s-‐au înmulţit fraţii şi unii dintre ei vor să-‐şi ridice chilii mai departe spre a practica isihia. Ambii părinţi iau gustarea de la ceasul al 9-‐lea şi merg prin pustiu către sud până la apusul soarelui, unde pun o cruce întemeind astfel locul numit Kelia sau Chilii. Locul este ales astfel încât monahii din ambele centre să poată ajunge unii la alţii după ce au luat gustarea de la ceasul al 9-‐lea137. Noul centru de la Chilii a fost identificat de A. Guillaumont la 18 km sud de Nitria. Acesta depindea de Nitria în ce priveşte aprovizionarea cu pâine, dar avea biserică proprie. Aici a trăit vestitul Evagrie Ponticul, cel care a reintrodus spiritualitatea lui Origen în Egipt. Teologia lui Origen revine în Egipt şi primeşte "botezul deşertului"138. Evagrie împreună cu alţi călugări "intelectuali" intră în conflict cu antropomorfiţii egipteni, care în cele din urmă au incendiat chiliile "intelectualilor", care au fugit în Palestina şi Capadocia. După sfârşitul secolului al 4-‐lea nu mai ştim nimic despre comunitatea de la Chilii. În această dispută trebuie remarcată grija monahilor pentru ca "teologia să nu devină intelecţie abstractă, când ea înseamnă acces al întregii fiinţe, prin puritatea inimii, la viaţa lui Dumnezeu"139. Cel de-‐al treilea centru monahal egiptean a fost cel din Sketis, aflat la 50 km sud de cel de la Chilii, la o zi şi o noapte de mers de la Nitria. Întemeietorul comunităţii de aici este Macarie Egipteanul, care povesteşte modul în care ajuns monah în prima sa apoftegmă. Sketis-‐ul se află situat într-‐o

135 André Scrima, Monahismul ortodox: istorie, tradiţie, spiritualitate, p. 29-‐30. 136 Expunerea va urma în mare prezentarea făcută de Cristian Bădiliţă, O carte despre oameni cu aripi de foc, în Patericul sau apoftegmele părinţilor din pustiu. Colecţia alfabetică. Text integral, traducere, introducere şi prezentări de Cristian Bădiliţă, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 7-‐24. 137 Cf. Patericul sau apoftegmele părinţilor din pustiu. Colecţia alfabetică.Text integral, traducere, introducere şi prezentări de Cristian Bădiliţă, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 51-‐52. 138 André Scrima, Monahismul ortodox: istorie, tradiţie, spiritualitate, p. 31. 139 Ibidem, p. 31.

67

depresiune lungă de 30 km şi lată de 6 km plină cu lacuri de salpetru (produs utilizat în tehnica mumificării). La început comunitatea nu a avut biserică proprie, călugării mergând săptămânal la Nitria pentru a participa la Sfânta Liturghie. Cele mai multe apoftegme ale părinţilor vin din această zonă, printre cei mai celebrii părinţi numărându-‐se Macarie Egipteanul -‐ fost cămilar, Macarie Orăşanul -‐ fost cofetar, Arsenie -‐ fost dregător imperial, Moise -‐ fost tâlhar la drumul mare etc. În urma unor invazii ale mazicilor din anii 407 şi 434 situl se pustieşte, iar monahii se îndreaptă spre Palestina, Muntele Sinai şi Siria, făcând ca secolele 5-‐6 să devină "secolele monahismului palestinian prin excelenţă. Exilaţii de la Sketis, înainte de a dispărea din istorie, vor dărui însă creştinismului cea mai adevărată, cea mai umană şi mai substanţială carte după Biblie: Patericul"140. Viaţa chinovitică: Tot în pustia Egiptului secolului al IV-‐lea se naşte şi a treia formă de viaţă monahală, cea de obşte sau chinovială. Regula Sfântului Pahomie (+347) cuprinde trăsăturile unei mânăstiri, aşa cum o cunoaştem azi. Palestina, Siria şi Constantinopolul Urmând drumul vechiului Israel din Egipt prin Sinai către Ţara Sfântă vom face un popas pe muntele Sinaiului, unde sunt atestaţi monahi la începutul secolului al IV-‐lea. Mânăstirea Sfânta Ecaterina, ctitorie a împăratului Justinian, este astăzi cea mai veche mânăstire din lume în care viaţa monahală nu s-‐a întrerupt niciodată. În pustiul Gazei şi al Ierihonului s-‐au dezvoltat primele centre ale monahismului palestinian. La sfârşitul secolului al IV-‐lea şi începutul celui de-‐al V-‐lea mari personalităţi ale creştinismului veniseră din Occident şi întemeiaseră mânăstiri în jurul Ierusalimului. Melania cea Bătrână şi Melania cea Tânără sunt două exemple binecunoscute. Aici s-‐a constituit în secolele următoare marea sinteză liturgică valabilă până azi în Biserica Răsăritului, născută din simţul deosebit pentru măsură al monahismului palestinian. Monahismul sirian se caracterizează printr-‐un instinct aprig al ascezei -‐ Siria a fost patria "stiliţilor" şi a "nebunilor pentru Hristos" -‐ dar şi printr-‐un mare lirism al sufletului, impregnat în impresionantele imne liturgice şi poetice lăsate de Iacob de Edesa, Iacob de Nisibe, Iacob de Sarug şi mai ales de Sfântul Efrem Sirul (306-‐373)141. Monahismul sirian este unul de tip itinerant, spre deosebire de cel egiptean, organizat în centre monahale ca cele din Nitria, Chilii sau Sketis. Didahia apostolilor, redactată în jurul anului 100 în Siria sau Palestina, evocă o serie de didascali, profeţi şi apostoli ce practicau o asceză radicală, renunţând la orice posesiune lumească pentru o urmare deplină a lui Hristos. Sfântul Vasile cel Mare trasează axul principal în jurul căruia Biserica bizantină îşi va organiza întreaga viaţă monastică. În sinteza sa monastică Sfântul Vasile cel Mare a accentuat omogenitatea dintre monahism şi vasta realitate a Bisericii şi a pus în valoare viaţa comunitară şi munca drept trăsături constitutive ale monahului. Sinodul ecumenic de la Calcedon 451 a aprofundat convergenţa dintre întruparea lui Dumnezeu şi îndumnezeirea omului, intergând prin această viziune viaţa monastică în chip definitiv în structura Bisericii bizantine. Canoanele date la Calcedon supun monahismul autorităţii episcopale. Corpusul 140 Cristian Bădiliţă, op. cit., p. 22. 141 Cf. André Scrima, Monahismul ortodox: istorie, tradiţie, spiritualitate, p. 35.

68

de legi al împăratului Justinian (527-‐565) şi Canoanele Sinodului Quinisext 692 stau de asemenea la temelia statutului canonic al monahismului răsăritean. De atunci înainte episcopii Bisericii provin din rândul clerului, îmbinând în persoana lor slujirea Bisericii în lumea acesta şi încordarea înspre lumea viitoare142. Disputele monofizite, invaziile persană şi arabă (sec. V-‐VII) duce la pustiirea primelor centre monastice şi constituirea a trei centre de rezistenţă până în veacul al X-‐lea: Muntele Sinai, Palestina şi Constantinopolul. Sinaiul, Muntele Domnului, va avea la poalele sale Mânăstirea-‐fortăreaţă a Sfintei Ecaterina, care s-‐a bucurat din secolul al IX-‐lea de autonomie ecleziastică, egmenul ei având rangul de arhiepiscop. Sfântul Ioan Scărarul (580-‐650), autorul Scării (Climax) urcuşului spiritual, "adevărată sumă mistică şi sinteză a epocilor monastice anterioare"143. Spiritul sinaitic a rămas un izvor viu al monahismului răsăritean vreme de mai multe veacuri, Grigorie Sinaitul ducându-‐l în secolul al XIV-‐lea la Athos. Sinteza realizată de Ioan Climax poate fi sintetizată în următoarele cuvinte: "Cine este monah credincios şi înţelept? Acela care şi-‐a păstrat inima înflăcărată până la capăt, acela care, până la sfârşitul vieţii, nu conteneşte să adauge foc peste foc, flacără peste flacără, râvnă peste râvnă, dorinţă peste dorinţă"144. Sinaiul a existat de-‐a lungul veacurilor ca o insulă monahală în mijlocul lumii musulmane. În Palestina trebuie amintite mânăstirile Seridos de lângă Gaza, unde au trăit Varsanufie Zăvorâtul, Ioan şi Dorotei, discipolul lor, lavra Sfântului Teodosie la est de Betleem şi a Sfântului Sava pe valea Chedronului. Aici s-‐a definitivat Tipicon-‐ul şi s-‐a dezvoltat imnografia bizantină prin Cosma Melodul, Andrei Cretanul şi Ioan Dmaschinul. Totul se va pustii în secolul al X-‐lea. În jurul Constantinopolului s-‐au înmulţit mânăstirile începând cu secolul al IV-‐lea. La începutul veacului al V-‐lea s-‐a întemeiat pe malul asiatic vestita mânăstire a achimiţilor, sub conducerea egumenului Alexandru. În 463 aceştia s-‐au strămutat în oraş în Mânăstirea Sfântul Ioan Botezătorul, danie a consului Stoudios, fiind cunoscuţi sub numele de "studiţi", jucând un rol de seamă în realizarea sintezei liturgice şi în disputele teologice ale vremii. Monahismul constantinopolitan era chinovitic şi basilian ca structură, activ şi social ca orientare145. Monahii mânăstirilor constantinopolitane, situate între Calcedon şi Chrysopolis, au jucat un rol activ la formularea dogmelor sinoadelor ecumenice, participând la marea creaţie liturgică a acestor veacuri: Maxim Mărturisitorul, Gherman al Constantinopolului şi Teodor Studitul, Sfântul Simeon Noul Teolog etc. Monahismul Athonit După ce Nicodim Aghioritul (+1809) popularizează ideea că Maicii Domnului i-‐a revenit după înviere ca spaţiu de misiune Muntele Athos, această versiune este preluată de mulţi istoriografi ulteriori lui, astfel născându-‐se imaginea despre "Grădina Maicii Domnului"146. Poate că simpla maternitate spirituală a Maicii Domnului este de ajuns spre a justifica numele ales pentru Muntele Sfânt.

142 Cf. André Scrima, Monahismul ortodox: istorie, tradiţie, spiritualitate, p. 41-‐42. 143 Ibidem, p. 44. 144 Ibidem, p. 45. 145 Cf. ibidem, p. 46-‐47. 146 Cf. Teodor Bodogae, Ajutoarele româneşti la Mănăstirile din Sfântul Munte Athos, Editura Paralela 45, Piteşti, 2003, p. 21

69

Viaţa creştină în aceste locuri este atestată de o piatră funerară familiară datată în secolul al IV-‐lea. Abia în secolul al IX-‐lea este atestată prezenţa monahilor în Athos, Sf. Petru Athonitul şi Ioan Colovul fiind primii cunoscuţi cu numele. Sfântul Atanasie (prăznuit pe 5 iulie) este adevăratul întemeietor al monahismului athonit. Născut în Trebizonda, vine la jumătatea secolului al X-‐lea la Constantinpol, unde îl cunoaşte pe Sfântul Mihail Maleinos şi pe nepoţii acestuia Nichifor Focas (împărat 963-‐969) şi Leon, mare demnitar imperial. Este tuns în monahism şi devine duhovnicul generalului Nichifor Focas. Atanasie pleacă la Athos, unde se aşează ca monah, dar în 960-‐961 merge în tabăra de luptă a lui Focas în Creta, unde acesta lupta împotriva arabilor. Pentru ajutorul dat cu rugăciunea Atanasie primeşte din partea lui Focas ajutoare substanţiale, astfel că la 1 mai 963 chiliile erau gata, zidind mai apoi Katholiconul Marii Lavre şi pe cel din Karies. Astfel sunt puse bazele vieţii chinoviale în detrimentul anahoretismului practicat până atunci la Athos. Atanasie atrage trei nobili georgieni, Ioan, Eftimie şi Ion Tornikios, care datorită înmulţirii monahilor în Marea Lavră se vor retrage mai la nord punând în 972 bazele actualei mânăstirii Iviron. Eftimie traduce aici Sfânta Scriptură în limba georgiană147. Opera legislativă: Anahoreţii vedeau în opera Sf. Atanasie un fel de burghezism monahal, izbucnind astfel un conflict. Atanasie alcătuieşte un Tipicon, bazat pe rânduielile monahale ale studiţilor, scris în 970 pe piele de ţap. Regulile de viaţă erau adresate călugărilor cu viaţă de obşte şi pustnicilor. Toate mânăstirile existente se conduceau de către adunarea egumenilor în Karies, unde exista un protos al Sfântului Munte numit de regulă de împărat şi hirotonit de patriarh, având dreptul de a hirotoni citeţi şi ipodiaconi. Tipiconul prevedea ca cei ce doreau să se poată retrage într-‐o chilie separată. Cea de-‐a treia mânăstire înfiinţată înainte de anul 1000 este Vatoped, întemeiată de trei fraţi din Adrianopol. Un document din 992 aminteşte de mânăstirea Filoteu. În secolul al XI-‐lea sunt înfiinţate următoarele mânăstiri: Esfigmen, Dochiariu, Xenofon, Xiropotam, Caracalu şi Constamonitu. Acestora le-‐au urmat mânăstirile slave: Zografu (1000), Sf. Pantelimon (1143) şi Hilandar (1197). În secolul al XIV-‐lea au fost înfiinţate: Cutlumuş, Pantocrator, Sf. Pavel, Grigoriu, Simonopetra şi Dionisiu, iar în sec. XVI Stavronichita148. Lavra din Karies s-‐a dezvoltat datorită faptului că aici aveau loc reuniunile egumenilor, care şi-‐au construit chilii proprii, dezvoltându-‐se un fel de lavră, azi o mică piaţă a Athosului. În jurul Protatonului sunt vestite chiliile Sf. Sava, Cuvine-‐se cu adevărat, Nicodim Aghioritul. Protatonului i-‐au fost închinate Sfinţii Trei Ierarhi şi Cotrocenii. Marea Lavră a avut afiliată şi mănăstirea amalfitanilor, iar în sec. XIV -‐ Calist, Gherasim, Atanasie, Macarie, Isidor şi Calist au ajuns patriarhi ecumenici, iar o serie din cei mai însemnaţi isihaşti au trăit în chiliile din jurul ei. De Marea Lavră depind schitul Prodromul, Cavsocalivia, Sf. Ana. Monahismul răsăritean din mileniul al II-‐lea se întemeiază pe Monahismul Athonit, de unde s-‐a răspândit în toate țările ortodoxe. Sprijinit pe contrafortul athonit şi silit de invazia musulmană monahimul bizantin îşi scroieşte drumuri noi către Europa centrală şi răsăriteană. În veacurile X-‐XI monahismul sârb şi bulgar cunoaşte o dezvoltare deosebită prin iradierile venite de la Mânăstirea Rila şi de la cele sârbeşti din jurul lacului Ohrida. Studenica (locul unde odihneşte

147 Cf. ibidem, p. 26-‐29. 148 Cf. ibidem, p. 39-‐45.

70

Sfântul Simeon, pe numele de mirean Ştefan Nemanja, întemeietorul dinastiei sârbe), Zica, Decani, Vechea Ravanica sunt numai câteva din capodoperele artei sârbeşti de influenţă bizantină. Din Athos, prin intermediul Sfântului Antonie, tuns monah în Sfântul Munte, monahismul bizantin întemeiază uimitoarea aventură a monahismului rus. Acesta întemeiază în Kiev vestita "Pecerskaia Lavra" şi îl are ca ucenic pe Teodosie, rânduitor al vieţii monahale de tradiţie stoudită şi palestiniană. După marea invazie tătară din secolul al XIII-‐lea monahii ajung în nord, pe malurile Mării Albe, întemeind pe insulele acesteia, mai ales la (Solovki) "o Tebaidă arctică, pustiu îngheţat ce comunică totuşi cu pustiul arzător al Egiptului"149. Insulele Solovki au ajuns între anii 1920-‐1939 locul unde peste un milion de creştini din toate confesiunile au fost maltrataţi, persecutaţi sau ucişi, făcând din ele un sanctuar al martirilor creştini ai secolului al XX-‐lea150. Întemeietorul Lavrei Sfânta Treime din Zagorsk (lângă Moscova), Sfântul Serghie de Radonej (1314-‐1394) îmbină armonios viaţa anahoretică şi chinovială. În jurul mişcării iniţiate de el s-‐a cristalizat noul centru de unitate naţională a ruşilor, Moscova. La sfârşitul secolului al XV-‐lea are loc o celebră dispută între doi reprezentanţi ai monahismului rus: Sfântul Iosif din mânăstirea Volok, lângă Moscova, reprezentant al monahismului chinovitic orăşenesc, având în proprietate bunuri materiale, cu implicare în viaţa culturală, socială şi politică şi Sfântul Nil din Sora, călugăr nordic, reprezentant al monahismului evanghelic şi isihast, propunând o viaţă de sărăcie şi iradiere a Duhului. Iosefinienii au câştigat, dar spiritul Sfântului Nil s-‐a păstrat în evlavia rusă.

Renaşterea neoisihastă paisiană a impregnat şi monahismul rus prin mijlocirea filocaliei în limba slavonă -‐ Dobrotoliubie -‐ Sankt Petersburg 1793. Aceasta a iradiat duhul isihast în Rusia secolului XIX, având influenţe puternice până la începutul secolului al XX-‐lea. Mânăştirea Optina din Rusia Centrală a dat sfinţi precum Macarie, Ambrozie. Celebru a rămas însă Sfântul Serafim de Sarov, canonizat în 1903, care primea pe oricine cu urarea: "Hristos a înviat, bucuria mea!"151.

Prin intermediul Sfântului Grigorie Sinaitul şi al Sfântului Nicodim de la Tismana, monahismul isihast a pătruns şi în Tările Române, primind noi impulsuri organizatorice. Prin intermediul stareţilor Vasile de la Poiana Mărului şi Paisie de la Neamţ monahismul românesc a cunoscut în secolul al XVIII-‐lea o mare înflorire isihastă, iradiind acest duh prin intermediul traducerilor filocalice în întregul cuprins al monahismului românesc şi chiar în spaţiul rus. Stareţul Gheorghe de la Cernica şi Sfântul Calinic sunt doi dintre cei mai de seamă exponenţi ai acestui tip de monahism în Muntenia. Traducerea integrală a Filocaliei de către Părintele Dumitru Stăniloae va aduce cu siguranţă noi roade duhovniceşti în cadrul monahismului românesc. Monahismul apusean

Deja în secolul al IV-‐lea, idealurile ascetice monahale ale Răsăritului au devenit cunoscute

în Apus datorită exilului Sfântului Atanasie al Alexandriei în această regiune, autorul faimoasei vieți a Sfântului Antonie cel Mare. Pe lângă episcopi ce sprijineau viața ascetică comunitară de tip monahal în jurul lor -‐ Augustin de Hippo Regius, Ambrozie de Milano, Martin de Tours, Paulin de Nola, imediat după anul 400 s-‐au dezvoltat comunități monahale, pe insula Lerin, în fața orașului

149 Ibidem, p. 51. 150 Cf. Andrea Riccardi, Secolul Martiriului. Creştinii în veacul XX, trad. de dr. Veronica Turcuş, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p. 40-‐46. 151 Cf. André Scrima, Monahismul ortodox: istorie, tradiţie, spiritualitate, p. 55.

71

Cannes, sub îndrumarea lui Honoratus de Arles, și la Marsilia, prin Sfântul Ioan Casian, monah dobrogean, pelerin pe la locurile monahale ale Răsăritului și stabilit aici în jurul anului 415. Ioan Casian a fost primul care a dezvoltat în vest o teorie a monahismului și a spiritualității monahale, influențând decisiv slujbele laudelor.

Sfântul Benedict de Nursia (~ 480-‐547), întemeietorul comunității monahale din Monte Casino, a redactat o regulă monahală întemeiată pe prescripțiile ascetice ale lui Augustin și pe așa-‐numita Regula Magistri, născută în jurul Romei între 500 și 530 sub forma de întrebare și răspuns între ucenic și magistru. Faima Sfântului Benedict și cea de-‐a doua carte a Dialogurilor redactate de Papa Grigorie cel Mare (590-‐604), în care acesta îi descrie viața și regula sa, condiderându-‐o plină de înțelepciune și măsură în prescripții, iar în prezentare plină de lumină a condus la impunerea regulii benedictine în tot imperiul carolingian începând cu Carol cel Mare (768-‐814). Un rol decisiv l-‐a jucat uniformizarea regulii benedictine de către Benedict de Aniane, un fost aristocrat vizigot retras din viața seculară și devenit monah în apropiere de Montpelier. Ludovic cel Pios l-‐a chemat datorită faimei dobândite la curtea de la Aachen și i-‐a încredințat realizarea unor norme de aplicare concretă a regulii Sfântului Benedict, al cărui nume și-‐l luase, pentru a elimina discrepanțele existente între mânăstiri. În cadrul Conciliului din Aachen 816, la care au participat toți abații din Imperiul Carolingian s-‐a hotărât adoptarea regulii benedictine și implementarea ei după normele Sfântului Benedict de Aniane în întreg imperiul. Tot la acest conciliu s-‐a făcut pentru prima oară distincția clară între monahi și canonici (capitulari) – clerici fără voturi monahale. Până la impunerea acestei reguli, în monahismul apusean s-‐au dezvoltat între anii 400 și 700, aproximativ 30 de reguli.

O caracteristică a regulii benedictine în comparație cu cele răsăritene centrate pe ora et labora a fost lectio divina. Prin aceasta studiul, biblioteca și școala au căpătat un loc fundamental în spiritualitatea monahală apuseană. Marile dinastii apusene – carolingiană, ottoniană și saliană – au sprijinit enorm cultura mânăstirească, astfel că deja în veacul al IX-‐lea multe mânăstiri benedictine au ajuns la o înflorire cultural-‐duhovnicească de renume – Reichenau și St. Gallen, Fulda, Corvey, Niederaltaich, Tegernsee.

Mânăstirile benedictine au fost originar comunități de laici. În veacul al IX-‐lea a intervenit o schimbare radicală, conform căreia hirotonia întru preot era împlinirea vieții duhovnicești. Astfe, mânăstirea a devenit dintr-‐o comunitate laică o comunitate clericală. Aceasta a influențat decisiv liturghia, mulțimea preoților monahi conducând la nașterea misselor private pentru vii, dar în special pentru răposați, dar și arhitectura bisericilor mânăstirești, cărora le-‐au fost construite mai multe altare.

Pe lângă regula Sfântului Benedict era respectat și așa-‐numitul consuetudo (obiceiul local), astfel că nu se poate vorbi de o unitate absolută a regulii. Secolele al X-‐lea și al XI-‐lea au fost marcate în întregul Apus de o mișcare de reformă și înnoire a vieții în duh apostolic. Reforma pornită de la Mânăstirea Cluny din Burgundia, întemeiată de Ducele Wilhelm de Aquitania în 910, care i-‐a dat și privilegiul exempțiunii152, a fost cea mai influentă și puternică mișcare de schimbare și înnoire din întregul Ev Mediu. Centralitatea Sfintei Liturghii și a rugăciunii ceasurilor, dublată de o observare foarte strictă și radicală a regulii benedictine, datorită eliberării monahilor de muncile agricole și înlocuirii lor cu laici, alături de reforme administrative și economice în interiorul 152 De la eximere – a scoate, se referă la scoaterea unei mânăstiri, teritoriu sau ordin monahal de sub ascultarea episcopului locului și supunerea directă papei.

72

mânăstirii, au condus la nașterea unui lanț de 1300 de mânăstiri de observanță clunisiană pe parcursul a trei mari abați de la Cluny: Majolus (954-‐993), Odilo (993-‐1048) și Hugo (1049-‐1109). De la Cluny reforma s-‐a răspândit la Mânăstirea Hirsau din Pădurea Neagră, renumită prin basilica sa cu trei nave în stil romanic, care a influențat la rându-‐i sute de mânăstiri. Trebuie amintit că atât benedictinii, cât și celelalte ordine monahale despre care vom vorbi au avut și ramuri feminine.

După o decădere a ordinului în timpul Reformei protestante, când au fost confiscate și desființate multe mânăstiri, continuată și în timpul Revoluției franceze, s-‐a instaurat începând cu veacul al XIX-‐lea o mișcare de reînnoire a vieții monahale. În Germania s-‐au întemeiat, de exemplu, două mânăstiri benidictine noi foarte importante: Beuron și St. Ottilien. Beuron a devenit punct central al unei puternice mișcări liturgice și științifice, întemeind alte mânăstiri renumite ca Maria Laach în Germania și Dormitio la Ierusalim, având un institut pentru editarea vechii biblii latine (Vetus Latina). Mânăstirea St. Ottilien de lângă Augsburg are azi misiuni în întreaga lume. Astăzi există în lume peste 40.000 de călugări și călugărițe ce aparțin ordinului benedictin. Ordinele monahale militare

De-‐a lungul Evului Mediu s-‐au născut multe comunități laice de bărbați și femei, care s-‐au dedicat faptelor milei trupești, din ele născându-‐se mai multe ordine monahale. Ordinele monahale militare marchează o legătură între monahism și ideile cavalerești, ele născându-‐se în contextul reformei generale a vieții ecleziale apusene în strânsă legătură cu cruciadele. Idealul cavalerului creștin a fost influențat decisiv de ideea de cruciadă. Începuturile acestor ordine este situat în Palestina, unde aveau sarcini ca: însoțirea și protecția pelerinilor la locurile sfinte, dar și îngrijirea bolnavilor și sprijinirea săracilor. Mai târziu în sarcinile lor a intrat și apărarea Locurilor Sfinte de atacurile saracinilor, dar și a unor state creștine. Cele mai importante ordine monahale călugărești au fost cele ale ioaniților, templierilor și teutonilor. Ordinul Ioaniților (mai târziu numiți ospitalieri și maltezi) a fost întemeiat de câțiva negustori din Amalfi într-‐un spital din Ierusalim (Sancta Maria Latina) în 1048, având ca protector pe Sfântul Ioan Botezătorul, cu scopul de a asigura găzduire pelerinilor și a-‐i îngriji pe bolnavi. După prima cruciadă s-‐au militarizat, iar din 1154 a fost recunoscut de papă ca ordin militar propriu-‐zis. Regula adoptată a fost cea a Sfântului Augustin, fiind conduși de un Mare Maestru și împărțiți pe priorate, inclusiv în Europa, unde au dobândit unele domenii. La mijlocul veacului al XIII-‐lea, în urma pierderii posesiunilor la Locurile Sfinte au intenționat să se așeze în Banatul Severinului, după cum atestă Diploma Cavalerilor Ioaniți din 1247, redactată de regele Bela IV al Ungariei în urma unor negocieri cu marele preceptor Rembald al caselor ospitalierilor din Ierusalim. Acest document redă pentru prima oară date prețioase cu privire la viața românilor dintre Dunăre și Carpați, stabilind posesiunile și drepturile materiale ale ioaniților în aceste teritorii. Se pare că nu au dat urmare acestei înțelegeri, conform căreia ar fi urmat să apere Regatul Ungariei creștine de atacurile tătarilor. Ioaniții au ajuns însă în Rodos și Malta, de unde și denumirea de maltezi. Azi au revenit la origini, dedicându-‐se îngrijirii bolnavilor. Ordinul Templierilor a fost întemeiat de cavaleri francezi în frunte cu Hugues de Payens la Ierusalim în 1120, fiind recunoscut ca ordin monahal la Conciliul din Troyes 1129, iar ca ordin militar în 1139. Numele le vine de la reședința așezată pe fostul loc al templului, pe care o

73

primiseră de la regele Balduin al II-‐lea al Ierusalimului (1118-‐1131). Sarcina era aceea de a-‐i proteja pe pelerinii veniți la Ierusalim. Susținuți de Bernard de Clairvaux prin predică și prin scrierea De laude novae militiae, în care acesta justifică teologic legătura dintre viața ascetică și lupta pentru creștinătate în vederea iertării păcatelor și a mântuirii, templierii devin renumiți în Europa, primind ca donații posesiuni nenumărate și adoptând o regulă asemănătoare celei cisterciene. Deoarece au transformat Domul Stâncii în biserică, arhitectura templierilor a fost influențată de această construcție rotundă, multe din Bisericile ridicate de ei în Europa având formă de cerc. Necesitatea de a transporta bani din Occident în Orient și invers i-‐a transformat pe templieri în primii bancheri ai Europei, ei fiind creatorii cecului. După întoarcerea în Europa (1291), templierii au fost deființați ca ordin prin Sinodul de la Vienne (1312), fiind acuzați de erezie de papa Clement al V-‐lea (1305-‐1314) și arși pe rug de regele Filip al IV-‐lea al Franței (1285-‐1314), bucuros să le preia averile și posesiunile. În afara Franței, posesiunile templierilor au fost preluate de cavalerii ioaniți.

Cavalerii teutoni, cunoscuți și sub numele de Ordinul German, s-‐au constituit în ordin în anul 1190. Câțiva cavaleri din Bremen și Lübeck au constituit mai întâi o frăție care îi îngrijea pe bolnavi de limbă germană, iar în 1199 au fost recunoscuți de papă ca ordin militar. Cu sediul la Montfort, o fortăreață în apropiere de Acra, aceștia aveau puține posesiuni în Palestina. Ca urmare au fost implicați în multe acțiuni de apărare a altor teritorii creștine. Între 1211-‐1226 au primit posesiuni în Țara Bârsei de la regele Andrei al II-‐lea al Ungariei (1205-‐1235), cu scopul de a o apăra de cumani și de a-‐i misiona pe aceștia. Din 1230 s-‐au implicat în lupte împotriva prusacilor păgâni, invitați de ducele Masoviei (Polonia), reușind să formeze din teritoriul capturat un stat al ordinului, pe care l-‐au întărit cu noi posesiuni până în veacul al XV-‐lea. Învinși de Polonia în luptele de la Grünwald (1410) și Marienburg (1422), ajutată și de domnitorul Moldovei Alexandru cel Bun (1400-‐1432), teutonii au cedat Poloniei o mare parte a teritoriului lor în 1466. Ordinul a fost dizolvat unilateral de marele maestru Albrecht de Hohenzollern în 1525, care s-‐a autodeclarat stăpân ereditar al posesiunilor Ordinului cu titlul de duce al Prusiei, trecând în același timp la luteranism. Acesta a fost primul stat luteran din lume!

Teutonii au dezvoltat în Prusia o formă de așezare specifică, anume mânăstirea fortificată sau castelul convent, un complex pătrat cu o curte interioară din care se realiza accesul în toate laturile (capelă, camere de locuit, dormit, bolnavi). Cel mai faimos monument al Ordinului German este castelul de la Marienburg (azi Malbork). Ordinul există până azi, în formă religioasă, având sediul la Viena, în apropiere de Domul Sfântul Ștefan.

În Evul Mediu au existat pe lângă cele trei mari ordine militare amintite mai mult de 20 de mici ordine militare regionale, unele cu ramuri feminine. Amintim Ordinele Calatrava și Alcántara din Spania, Ordinul de Avis din Portugalia care au luptat în cadrul Reconquistei.

Noi ordine apărute din reforma regulii benedictine Noua mișcare de înnoire a adus cu ea și o dorință după viața eremitică. O renumită

comunitate cu viață eremitică, care combină viața comunitară cu cea strict idioritmică, a întemeiat Sfântul Bruno de Köln (†1101) -‐ Ordinul Cartusienilor. Fost canonic în Köln, apoi director al Școlii Domului din Reims, acesta a început în urma unei convertiri profunde o viață de asceză severă în sălbăticia de la Chartreuse (Cartusia), la poalele Alpilor francezi, fără intenția de întemeia un ordin.

74

Aici a întemeiat două case de asceză, iar mai apoi în Italia. La 100 de ani de la moartea sa existau 37 de case cartusiene, care urmăreau următoarele reguli: nu mâncau carne, se rugau și mâncau împreună, dar trăiau izolați în chilii, votul tăcerii totale în afara câtorva momente din săptămână era strict, se tundeau zero. Se înmormântau fără coșciug și fără a se trece numele pe crucea de lemn de la mormânt. Arhitectura acestor case cartusiene, construite în văii împădurite, făcea ca toate chiliile să aibă o mică grădină și ieșire în galeria boltită a mânăstirii (Kreuzgang). Azi numărul monahilor cartusieni se ridică la 400 în întreaga lume. Regizorul german Philip Gröning a realizat în anul 2005 un film documentar despre Marea Chartreuse de lângă Grenoble, intitulat Le grand silence, foarte apreciat în întreaga lume.

Din aceeași dorință de reformă s-‐ai născut noi ordine monahale, care au cuprins întreaga Europă. Un prim ordin în acest sens este cel al benedictinilor cistercieni. Ordinul Cistercienilor a pornit de la Mânăstirea Cîteaux (Cistercium), din Burgundia, întemeiată de Robert de Molesme în anul 1098, care alături de alți 21 de monahi au dorit respectarea regulii benedictine în singurătate. Cu singurătatea s-‐a sfârșit atunci când Bernard de Clairvaux (1090-‐1153), un nobil burgund, a intrat în mânăstirea de la Cîteaux, după care a întemeiat o mânăstire soră la Clairvaux. În timpul vieții Sfântului Bernard s-‐au întemeiat încă 68 de noi mânăstiri cisterciene. Prin scrisori și predici, Bernard de Clairvaux a devenit unul din cei mai mari profesori de asceză și mistică, întemeind o spiritualitate profundă, care a lăsat urme în Apus și în secolele de după moartea sa. Cistercienii s-‐au răspândit în întreaga Europă, cele mai estice mânăstiri ale lor fiind cele de la Igriș (Timiș) și Cârța (Sibiu), ale cărei ruine pot fi văzute până azi.

Din ordinul cistercienilor s-‐a desprins în secolul al XVII-‐lea ca ramură reformatoare ordinul trappiștilor, întemeiat de abatele Mânăstirii cisterciene franceze La Trappe din Normandia. Reforma a constat în asceză severă, smerenie, votul tăcerii și muncă manuală asiduă. Ordinul numără azi 4000 de călugări și călugărițe în întreaga lume, fiind renumit pentru celebra bere trappistă.

Ordinele monahale cerșetoare Dorința de viață apostolică s-‐a exprimat plecând de la Evanghelie într-‐o multitudine de

variante. Un tip deosebit l-‐a marcat acele ordine născute din mișcarea ce urmărea realizarea sărăciei ca ideal creștin. Pe lângă catari și valdensi chiar, care s-‐au despărțit de Biserică deraind în erezii, a existat o astfel de mișcare și înlăuntrul Bisericii, care urmărea realizarea urmării lui Hristos printr-‐o viață în sărăcie, pocăință, predică și iubire de aproapele. Din acesre dorințe s-‐au născut ordinele mendicante (mendicare – a cerși) sau cerșetoare ale Evului Mediu – franciscani, dominicani, carmeliți, augustinienii-‐eremiți. Aceste ordine diferă de celelalte prin faptul că monahul nu este legat de o mânăstire tot timpul vieții, ci de ordinul în care intra. Nu numai monahii, ci și mânăstirea trebuia să fie săracă. Activitatea acestor ordine diferă de cea a celor amintite până acum datorită concentrării lor în orașe, unde au activat ca predicatori, duhovnici sau lucrători sociali, primind mici pomeni pentru activitatea depusă. Ordinele erau organizate pe provincii și din ele făceau parte mulți nobili și persoane din păturile înalte ale societății, unii fiind profesori universitari în vremea aceea. De amintit sunt Albertus Magnus și Toma de Aquino din ordinul dominican, dar și Bonaventura și Duns Scotus din ordinul franciscan.

75

Ordinul Franciscanilor a fost întemeiat de Sfântul Francisc din Assisi (1182-‐1226), fiul unui negustor italian, care tânăr fiind a auzit glasul lui Dumnezeu în fața icoanei răstignirii Mântuitorului, care i-‐a spus: „Restaurează Biserica Mea din nou!“. Mai întâi a început să repare capele dărâmate, dar apoi a înțeles că această chemare este mai profundă. Cu ucenici adunați în jurul său, Sfântul Francisc a început să cutreiere satele și orașele Umbriei, fără casă și masă, ajutându-‐i pe săraci și predicând, numai în sandale și cu o haină neagră legată cu o funie. Ordinul a fost aprobat în 1209, cu oregulă foarte simplă din Evanghelie. Sfântului Francisc i-‐au apărut stigmatele sau rănile Domnului pe corp, fiind unul din cei mai populari întemeietori de ordine monahale, datorită iubirii pe care o arăta tuturor, inclusiv soarelui și păsărilor. Ucenicul Sfântului Francisc, Antonie de Padova (1195-‐1231) este de asemenea un franciscan renumit.

În anul 1282, Ordinul Franciscanilor număra 1583 de mânăstiri înființate. Din cauza disputelor cu privire la proprietate ordinul s-‐a scindat în franciscani, minoriți și capucini (sec. 16). Pe lângă ordinul masculin există și unul feminin al clariselor, după Clara din Assisi, o prietenă a Sfântului Francisc. Până azi franciscanii au rămas cel mai mare ordin al Bisericii Romano-‐Catolice. Semnul distinctiv este crucea în formă de T, numită și Crucea Sfântului Antonie sau Crucea egipteană, iar reverenda purtată are culoare maronie.

Ordinul Dominicanilor a fost întemeiat de Dominic Guzman (1170-‐1221), canonic spaniol născut în Castilia și mort în Bologna, care a incorporat în reforma râvnită de el întregul zel spaniol al reconquistei, de a recuceri de la maurii musulmani întreg teritoriul Spaniei. Acest dor se va transforma în dorința de a-‐i readuce în biserică pe eretici. După ce a trăit o vreme ca augustinian-‐canonic a reușit să primească confirmarea papei Inocențiu al III-‐lea în 1206 pentru un nou ordin monahal, cu scopul predicii apostolice în sărăcie apostolică. În cadrul luptelor pentru distrugerea albigenzilor prin măsuri inchizitoriale, Dominic a dorit să-‐i câștige pe eretici pentru Biserică în mod liber, prin exemplul unei vieți simple și prin predică apostolică. Ordinul a fost aprobat în 1216 de către papa Honoriu III sub numele de Fratres Praedicatores și s-‐a răspândit mai întâi în Franța și Italia, iar mai apoi în întreaga Europă. Studiul asiduu i-‐a confirmat pe dominicani ca teologi de renume, cu o înaltă cultură filosofică, ordinul lor aflându-‐se la temelia universităților Apusului medieval.

Ordinul Augustinienilor -‐ Eremiți s-‐a născut între 1244 și 1256 prin unirea mai multor comunități eremitice conform Regulii Sfântului Augustin. În 1968 s-‐a șters denumirea de eremiți din titlul ordinului, care de atunci se numește oficial Ordo Fratrum Sancti Augustini (OSA). Organizați după modelul comunității de tip monahal dezvoltată de Augustin de Hippo Regius împreună cu clerul său, augustinienii se dedică până azi celor două elemente fundamentale ale spiritualității episcopului de Hippo Regius – vita activa (slujirea pentru Biserică) și vita contemplativa (meditație duhovnicească). În acest ordin monahal a intrat Martin Luther în 1505, când a devenit monah în Erfurt.

Ordinul Carmeliților își trage numele de la Muntele Carmel, unde a trăit Proorocul Ilie în secolul IX î. Hr. El a fost considerat prin viața lui de rugăciune și asceză un prototip al monahilor. Deși viața monahală eremitică pe Carmel este atestată din Antichitatea creștină, abia în veacul al XII-‐lea, după cucerirea Palestinei de către cruciați, s-‐a așezat aici o grupă de eremiți apuseni, trăind în sărăcie, tăcere, asceză și solitudine. O primă regulă a ordinului a fost confirmată de papa Honoriu al III-‐lea în 1226. După plecarea din Țara Sfântă la sfârșitul veacului al XIII-‐lea, s-‐au stabilit în Europa, transformându-‐se într-‐un ordin implicat prin pastorație duhovnicească în viața orașelor,

76

devenind al patrulea mare ordin cerșetor. Ca întemeietor propriu-‐zis este considerat Proorocul Ilie, iar marea evlavie arătată Maicii Domnului i-‐a atras ordinului o mare apreciere în popor.

În veacul al XVI-‐lea a avut loc o reformare a ordinului prin activitatea Sfintei Tereza de Avila și a Sfântului Ioan al Crucii, a căror mistică a marcat profund spiritualitatea ordinului. Există și un ordin al carmelitelor și terțiarii carmelitani. Astăzi sunt înrădăcinate în spiritualitatea Carmelului peste 23.000 de monahi, monahii, frați și surori în întreaga lume.

Ordine și comunități de tip monahal în anglicanism și protestantism Deși reforma a avut o dimensiune antimonahală pronunțată, totuși după mai multe sute de

ani, atunci când reflecția asupra monahismului a fost liberă de prejudecățile veacului al XVI-‐lea, s-‐au reîntemeiat ordine și comunități de tip monahal.

În Anglia, Scoția și Irlanda au fost desființate mânăstirile în timpul regelui Henric al VIII-‐lea, fiind secularizate toate averile mânăstirești. Cu toate acestea, începând cu înnoirea adusă în veacul al XIX-‐lea de Mișcarea de la Oxford, s-‐a trecut la întemeierea de mânăstiri, astfel că la jumătatea veacului al XX-‐lea existau în Biserica Anglicană 8 ordine monahale masculine și 47 feminine.

Începând cu pietismul veacului al XVII-‐lea s-‐au dezvoltat și în Bisericile protestante frății și comunități de tip monahal, asemănătoare ordinelor monahale, dedicate diaconiei, acestea dezvoltându-‐se în special din veacul al XIX-‐lea. În acestea, la fel ca în institutele seculare ale Bisericii Romano-‐Catolice, s-‐a ajuns la trăirea unei vieți în comuniune, în celibat sau familie, cu o mare prețuire a Sfintei Liturghii, a ceasurilor și a iubirii practice și active față de aproapele. Comunitatea ecumenică de la Taizé a fost fondată în 1949 de teologul protestant Roger Schutz (1915-‐2005) alături de alți șapte frați, dedicându-‐se după cel de-‐al doilea Război Mondial îngrijirii celor în nevoi. Prin rugăciune și contemplație au ca scop reconcilierea dintre creștinii lumi, cu o atenție deosebită acordată tinerilor din toate țările lumii, invitați să locuiască și se roage pe perioade determinate în cadrul comunității din Taizé.

Chiar și în Biserica Romano-‐Catolică s-‐au dezvoltat în ultimele decenii noi congregații și institute seculare ca o nouă formă de viață religioasă, ca societăți de clerici și laici angajați în slujirea aproapelui și sfințirea lumii. Misionarele carității, congregație întemeiată de Maica Tereza (1910-‐1997), originară din Macedonia și distinsă cu Premiul Nobel pentru pace și beatificată în 2003, se dedică slujirii nedreptățiților social, bolnavilor și muribunzilor în întreaga lume, dar în special în Calcutta (India), numărând peste 3000 de surori în întreaga lume. Bibliografie Georg Schweiger/Manfred Heim, Orden und Klöster. Das christliche Mönchtum in der Geschichte, C. H. Beck, München, 2008. Kristina Krüger, Monasteries and Monastic Orders. 2000 Years of Christian Art and Culture, h.f. ullmann, 2008.

77

11. Creștinismul în Răsărit și Apus între 1054 -‐ 1453

Primele două veacuri de după schismă sunt marcate de perioada cruciadelor. După constuirea Bisericii Sfântului Mormânt de la Ierusalim la începutul veacului al IV-‐lea s-‐au dezvoltat pelerinajele religioase. Dacă până la sfârșitul Antichității târzii pelerinajul avea motive de evlavie personală, în Evul Mediu, o dată cu dezvoltarea disciplinei penitențiale apusene, pelerinajul era efectuat pentru iertarea păcatelor sau obținerea unei indulgențe.

Această mutație majoră, alături de așa-‐numitul miraj al Orientului, cât și de desele apeluri ale împăratului Alexios Comnenul adresate în 1095 papei Urban al II-‐lea să salveze Imperiul Bizantin ale cărui teritorii se aflau în mâna selgiucizilor până la Marea Marmara a condus la declanșarea cruciadelor. Cuvântarea ținută de papă la Conciliul de la Clermont din 26 noiembrie 1095 muțimilor adunate a fost considerată cea mai eficientă cuvântare a istoriei (Philip Hitti). Nobilii doreau noi posesiuni în Răsărit, negustorii italieni aveau interese comerciale, penitenții iertarea păcatelor, iar marile mase scăparea din condițiile economice și sociale apăsătoare.

Cele 7 cruciade clasice pot fi grupate în trei perioade: una a cuceririlor, de la 1096 până în 1144, când Edesa este recucerită de musulmani; a doua a recuceririlor musulmane din 1144 până la recucerirea Ierusalimului în 1187 de către sultanul Saladin; a treia de războaie locale încheiată în 1291 cu pierderea Aconului, când cruciații sunt definitiv învinși în interiorul Siriei.

Prereformatorii

Prin prereformatori îi înțelegem pe acei teologi care prin opera și activitarea lor au pregătit

marea reformă din secolul al XVI-‐lea. John Wicliff (1320-‐1384), profesor de teologie și filosofie la Universitatea din Oxford și paroh la Lutterworth, Jan Hus (1369-‐1415), profesor de filosofie la Universitatea din Praga și predicator la capela imperială și Girolamo Savonarola (1452-‐1498), călugăr dominican și predicator la Florența, sunt cei trei prereformatori ce au pregătit terenul pentru ideile reformatoare de mai târziu. Ultimul dintre ei, Girolamo Savonarola, nu a fost un prereformator în adevăratul sens al cuvântului, ci un fel de predicator ce condamna luxul papalității și al ierarhiei bisericești, ajuns la apogeu în timpul papei Alexandru VI Borgia (1492-‐1503). Girolamo îndemna clerul și poporul la viață morală în acord cu Evanghelia lui Hristos. Oprit de la predică de papă și orașul Florența, nu se supune, fiind arestat, spânzurat și ars în cele din urmă pe rug, la 23 mai 1498, alături de alți doi colaboratori. John Wicliff atacă privilegiile Bisericii din vremea sa, susținând politica engleză de emancipare de sub tutela papei promovată de regele Eduard al III-‐lea (1327-‐1377). Sprijinit și de Ducele de Lancaster, acesta traduce Sfânta Scriptură în limba engleză, atacă luxul clerical și cere slujitorilor altarelor să se mulțumească cu donații și zeciuieli, urmând ca restul averilor (domenii, robi, castele) să fie date săracilor după modelul apostolic. Susține că omul nu se mântuie prin ceremonii, indulgențe și acte de falsă pocăință, ci prin vrednicia faptelor lui. Papalitatea nu este așezământ dumnezeiesc pentru că nu are temei în Biblie. Chemat de mai multe ori în fața tribunalului ecleziastic de către Arhiepiscopul Londrei, i-‐au fost condamnate ca eretice 24 de teze, fiind înlăturat de la catedră în 1382. La 28 decembrie 1384 a suferit un atac cerebral în timpul Sfintei Liturghii săvârșită de prietenul său John Percy, iar după

78

trei zile a murit. Predicile sale și-‐au găsit ecoul în popor până în veacul al XVI-‐lea, în mișcarea „lolarzilor“, oameni simpli ce tăgăduiau ierarhia și Sfintele Taine, întrunindu-‐se pentru a citi Sfânta Scriptură, fiind persecutați de autoritățile civile și bisericești. Mișcarea husită din Cehia a jucat însă un rol mult mai important în istoria Europei. În Cehia lui Jan Hus, în secolul al XIV-‐lea se mai păstra împărtăşania sub ambele forme, cât şi tendinţa de traducere a Bibliei în limba cehă, ca urmare a misiunii Sfinților Chiril și Metodie din veacul al IX-‐ea. Biserica era cel mai mare feudal, deţinând o treime din totalitatea pământurilor Cehiei şi ducând o politică fiscală excesivă. Social, se adaugă inegalităţile dintre păturile sociale conducătoare şi cele asuprite, iar la toate acestea "se adaugă contradicţiile naţionale dintre cehi şi germani"153. Din această cauză mulţi istorici au privit mişcarea husită ca o mişcare pur naţionalistă. La Universitatea din Praga înfiinţată în 1348 germanii deţineau trei voturi, iar cehii unul singur, dominând astfel viaţa universitară. Cu câţiva ani înaintea apariţiei lui Jan Hus, activau în Cehia: predicatorul austriac Konrad Waldhauser, care predică împotriva simoniei, ipocriziei şi a goanei după bani; Jan Milic, preot ce renunţă la veniturile funcţiunii sale eclesiastice şi -‐ simplu preot -‐predică împotriva lăcomiei şi desfrâului clerului catolic, de aceea va muri la Avignon în temniţele inchiziţiei; Toma din Stitne, ucenic de-‐al lui Milic ce căuta adevărul şi Matei din Janov, canonic latin care practica împărtăşania sub ambele forme. Jan Hus s-‐a născut în 1369 la Husineţ, iar după studii de filosofie şi teologie, în anul 1401 ajunge preot în Praga, iar în 1402 predicator în capela Betleem din palatul regal şi confesor al reginei Sofia. În acelaşi timp era şi profesor de filosofie la Universitatea din Praga. Datorită legăturilor dintre Cehia şi Anglia, la Praga se fac cunoscute ideile lui Wicliff, idei pe care Hus le cunoaşte "fără însă a împărtăşi concepţia teologică wiclifiană, ci numai opoziţia acestuia contra papalităţii în schismă"154. El nu atacă instituţia sacramentală a Bisericii, nici Tainele ei, ci doar abuzurile papalităţii. Teologii catolici vor trata însă husitismul, "a priori", ca pe o erezie, iar pe Jan Hus ca pe, un eretic care şi-‐a meritat soarta, aceea de a fi ars pe rug. Concepţia sa teologică reiese din tratatul "Despre Biserică". Principalele învăţături ale lui erau următoarele: Biserica Mântuitorului Hristos se sprijină pe Sfânta Scriptură şi tradiţiile apostolice, capul ei fiind Hristos şi nu papa; la Sfânta Euharistie are loc prefacerea darurilor şi de aceea ea trebuie oferită sub ambele forme; sfintele icoane, sfintele moaşte şi sfinţii sunt vrednici de cinstire şi pot să se aprindă lumânări în faţa lor; trebuie pedepsite păcatele de moarte şi înlăturate marile averi bisericeşti şi limba cultului să fie cea a poporului. Astfel ceea ce îl interesa pe Hus era "obţinerea mântuirii sufletului în Biserica lui Hristos şi ducerea unei Vieţi conformă cu spiritul Evangheliilor"155, lucru care îl va obseda şi pe Luther şi-‐l va determina să purceadă la începerea Reformei. Nu ura şovină şi naţionalistă faţă de germani l-‐a determinat să acţioneze astfel. Hus îşi considera opera ca o contribuţie la tratarea maladiilor a toată creştinătatea şi voia ca opera de reformare a Bisericii să se facă la scară internaţională.

153 Mihail Dan, Sub flamura Taborului, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1959, p. 20. Germanii au fost colonizaţi în Cehia în secolele XII-‐XIII, dar ajung să deţină posturi foarte importante, de aceea mişcarea husită pe lângă faptul că este o mişcare anticatolică apare şi ca una antigermană. 154 Pr. Prof. Milan Şesan, Din căile reformaţiei cehe, în Rev. "Mitropolia Banatului" -‐ 1963, nr. 9-‐10, p. 437. 155 Joseph Macek, Jean Hus et les traditions hussites, Ed. Plon, Paris, 1973, p. 70.

79

Papa Alexandru al V-‐lea (1409-‐1410) va trimite pe cardinalul Colonna să se ocupe de "cazul Hus". Hus a fost chemat la anchetă, dar a refuzat să vină, iar bulele papale au fost arse. Se aruncă "interdictul" asupra oraşului Praga. Între timp conciliul din Pisa alege un nou papă, Ioan XXIII (1410-‐1415). Pentru a se lămuri lucrurile se convoacă sinodul de la Konstanz-‐Elveţia, care va dura între anii 1414-‐1418. Împăratul Sigismund de Luxemburg (1410-‐1437) îl asigură pe Hus că nu va păţi nimic. La 11 octombrie 1414 Hus pleacă spre Elveţia. Prin această plecare arată faptul că voia o cooperare a tuturor pentru realizarea Reformei. El credea că prin puterea cuvântului şi cu ajutorul Mântuitorului Hristos va convinge conciliul. Dar din nefericire se va trezi în faţa unui tribunal care îl va judeca. Este cazat la o bucătăreasă, apare zvonul că ar vrea să fugă şi este dus la închisoarea mănăstirii dominicane din Konstanz. Judecata durează până pe 6 iulie 1415 când în catedrala oraşului i se citeşte sentinţa156. Nu vrea să retracteze nimic. Iar în timp ce era pe rug ar fi spus: "Pentru adevărul pe care l-‐am scris, l-‐am învăţat şi l-‐am predicat... azi vreau să mor!"157. După moartea sa, poporul a fost trezit la realitate, iar un uriaş val revoluţionar a frământat Cehia între anii 1414-‐1434158. Va fi o perioadă în care "glorioasele armii husite" vor dobândi victorii după victorii. Din păcate, în cele din urmă vor fi învinşi datorită fărâmiţării în multe partide. Încă de la început husiţii se împart în două tabere: husiţii radicali sau taboriţii, care vor trece dincolo de programul reformatoric al lui Hus voind răsturnarea orânduirii existente şi husiţii moderaţi sau calixtinii, care voiau doar reformarea vieţii Bisericii şi a societăţii. Împotriva tuturor husiţilor se aflau catolicii sprijiniţi de împărat. După mai multe victorii ale husiților, la 30 mai 1434, în bătălia de la Lipany, oștile taborito-‐orfeline159 ale radicalilor au fost învinse, iar în 1437 vor fi cucerite ultimele lor puncte de rezistenţă: Tabor, Hradec Kralove şi Sion. În ceea ce-‐i priveşte pe calixtini, aceştia au încheiat la 30 noiembrie 1433 cu catolicii Compactatele de la Praga, prin care li se recunoştea dreptul de a primi sfânta împărtăşanie sub ambele forme şi predica liberă. Regentul George de Podiebrady va limpezi lucrurile în sensul că statul se declara stat husit, iar Rokyţana era recunoscut ca arhiepiscop al utraquiştilor calixtini. În 1457 Rokyţana va căuta unificarea fracţiunilor husite în "Uniunea Fraţilor cehi şi moravi", care va avea o "doctrină protestantă curată"160. Se vor menţine sub această formă până în 1520 când se vor uni cu luteranii, iar mai apoi cu calvinii, dar vor rămâne şi deosebiţi atât de catolici cât şi de protestanţi până în secolul al XVII-‐lea, când în 1670 moare ultimul lor episcop, marele pedagog Ioan Amos Comenius. Din cauza persecuțiilor, husiții au ajuns și pe pământ românesc. O cronică a Bisericii evanghelice din Levoca arată că în 1420 "câţiva unguri din cauza învăţăturii lui Ioan Hus au fost goniţi în Moldova"161, iar un izvor sibian (Ephemerides Cibinienses) afirmă că tot în 1420 "nu numai

156 Pentru amănunte cu privire la viaţa lui Hus şi asupra procesului care i s-‐a intentat vezi şi Charles Héfélé -‐ Henri Leclerq, Histoire des Conciles d'aprês les documentes originaux, voi. VII, partea I, Paris, 1916, p. 259-‐269; Gogeanu Paul, Mari procese din istoria justiţiei, Bucureşti, 1973; Mihail Dan, Jan Hus și învăţătura sa, Bucureşti, 1967; Joseph Macek, op. cit., p. 54-‐91; Lutsow Francks, The life and times of Master John Hus, New York, 1921; Josepha Pilny, La fin de Jean Hus, Genêve, 1970; Paul de Vooght, L'hérésie de Jean Hus, Louvain, 1960. Menţionăm că aceste lucrări se află în bibliotecile din ţara noastră. 157 Mihail Dan, Sub flamura Taborului, p. 110. 158 Descrierea amănunţită a acestor lupte se găseşte la Mihail Dan, Sub flamura Taborului, p. 115-‐305 şi E. Denis, Hus et la guerre des hussites. Paris, 1930. 159 După moartea lui Ziska, în 1424, husiţii pe care-‐i conducea şi-‐au luat numele de orfelini. 160 Idem, Din căile reformaţiei cehe, în rev. "Mitropolia Banatului", XIII (1963), nr. 9-‐10, p. 440. 161 Mihail Dan, Cehi, Slovaci, Români...p. 84.

80

saşi, dar şi unguri transilvăneni husiţi au părăsit ţara şi saşii s-‐au stabilit la Cotnari, iar ungurii la Faraoane, Bacău şi în vecinătăţi"162. Dar în acelaşi timp "propagatorii husiţi îşi fac apariţia şi în Transilvania, reuşind să câştige noi aderenţi"163. Atestaţi în ţara noastră la doar cinci ani după arderea lui Jan Hus pe rug, deci în 1420, ei au reuşit să se menţină mai ales în Moldova, până în anul 1571, când secretarul episcopului catolic din Cameniţa, aflat la Trotuş, îşi anunţă episcopul că ultimii eretici din Huşi, Roman şi satele vecine au fost aduşi la catolicism. Refugiindu-‐se în Transilvania şi Moldova, datorită unor împrejurări prielnice ei au avut colonii în cel puţin şapte oraşe din Moldova: Trotuş, Bacău, Roman, Târgu Neamţ, Cotnari, Huşi şi Ciubărciu şi au reuşit să se menţină aici cu toată propaganda şi acţiunile catolice întreprinse împotriva lor. Se pare că husiţii de pe teritoriul patriei noastre făceau parte din ramurile radicale husite, aşa cum rezultă din punctele lor de doctrină combătute de către catolici. Cu toate acestea, domnitorii moldoveni nu numai că i-‐au tolerat, dar unii dintre ei, ca Alexandru cel Bun, le-‐a acordat şi unele privilegii, ceea ce a provocat indignarea regelui polon Vladislav Iagello. Efectul şederii lor pe teritoriul patriei noastre a fost cercetat de mulţi istorici, teologi, lingvişti şi critici literari, ale căror păreri se îndreaptă spre o întreită influenţă: social-‐politică (revoluții sociale), religioasă (influențele ideilor reformatoare) şi literară (traducerea Sf. Scripturi în limba poporului.

162 Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 33. 163 *** Istoria romanilor, vol. II, Ed. Academiei, Bucureşti, 1962, p. 403.

81

12. Cauzele, desfășurarea și urmările Reformei protestante

Contextul istoric și cauzele apariției Reformei Situaţia religioasă, culturală, social-‐economică şi politică a Europei în secolele al XIV-‐lea și al

XV-‐lea a fost caracterizată de către Jacques le Goff ca una de "criză a creştinătăţii"164, manifestată la nivel social prin răzmeriţe şi revolte, economic prin mari schimbări ce vor duce la apariţia capitalismului, cultural prin aducerea pe lume a societăţii Renaşterii, iar politic va favoriza evoluţia spre o centralizare statală. Tendinţa de supremaţie a papilor, cearta dintre sacerdoţiu şi imperiu, captivitatea papală de la Avignon, decadenţa din rândul clerului superior, abuzurile şi noile inovaţii -‐ merite, indulgenţe, supramerite -‐ vor duce la o discreditare a Bisericii romano-‐catolice, care nu mai răspunde necesităţilor spirituale ale credincioşilor. Pe de altă parte, Biserica era consolidată cu privilegii şi avea o mare influenţă politică. Roma devine centrul spre care vor curge însemnate sume de bani, papalitatea sărăcind prin susţinerea încercărilor cruciaţilor de a recâştiga locurile sfinte din mâna păgânilor. Inchiziţia reuşise să anihileze multe secte apărute, dar nu era prea bine văzută de către învăţaţii vremii. Aşadar se impunea cu necesitate o reformă a Bisericii "in capite et membris". Ea nu era făcută deoarece înşişi episcopii şi clericii "rămâneau prizonieri ai sistemului şi politicii beneficiilor"165 pe care în cazul unei reforme riscau să le piardă. Astfel, reforma protestantă a secolului al XVI-‐lea nu apare "ex nihilo" ci s-‐a detaşat pe un flux ascendent de reformare a Bisericii. Între 1054 şi 1517 în Biserica Occidentală se observă o serie de reforme: cea a papei Grigorie al VII-‐lea (1073-‐1085), o reformă a monahismului prin înfiinţarea multor ordine monahale noi. În acest flux ascendent spre reformă se situează şi mişcarea iniţiată de Jan Hus, care a avut ca premergător pe John Wicliff (1320-‐1384) în Anglia. Astfel marele savant Pierre Chaunu se întreabă dacă vorbim de "două sau patru reforme?"166. Tot el răspunde că putem vorbi de patru reforme: una lungă cuprinsă între secolele XI-‐XIV, a doua cuprinsă între secolele XIV-‐XV, a treia fiind cea protestantă şi ultima reformă catolică iniţiată de conciliul din Trident.

164 Jacques le Goff, Civilizaţia occidentului medieval, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 162-‐166. 165 Nouvelle histoire de l'Eglise, voi. III, Ed. Seuil, Paris, 1968, p. 42. 166 Pierre Chaunu, Le temps des Reformes, Ed. Fayard, Paris, 1975, p. 21.

82

Biserica evanghelică de la Reformă până azi

Datorită faptului că învăţătura lui Martin Luther nu a fost una sistematică, protestantismul luteran s-‐a confruntat în secolele care au urmat Reformei cu o serie de controverse şi divizări ce au lăsat urme până azi în peisajul confesional al lumii. Interpretarea subiectivă a Sfintei Scripturi este cea care a condus la împărţirea în ortodocşi (aşa-‐numita ortodoxie luterană) şi liberali, scindaţi la rândul lor în supranaturalişti (acceptă revelaţia supranturală) şi raţionalişti (acceptă revelaţia în acord cu raţiunea). În secolele XVII-‐XVIII începe în sânul luteranismului o mişcare de înnoire a vieţii şi spiritualităţii bisericii, care a mutat centrul de greutate de la disputele dogmatice la viaţa liturgică şi practică a comunităţii creştine. Este vorbe de mişcarea pietistă, care a lăsat urme adânci în spiritualitatea luterană. Ea face parte dintr-‐un curent spiritual european de înnoire din secolul al XVII-‐lea alături de puritanismul anglo-‐saxon, jansenismul şi quietismul din Franţa şi hasidismul iudaic din Europa de Est. Reprezentanţii de seamă ai mişcării pietiste au fost Philipp Jakob Spener (1635-‐1705) şi August Hermann Francke (1663-‐1727).

Luteranismul în secolele XIX – XX

Aceste două secole s-‐au caracterizat atât prin misiunea internă a luteranilor, cât şi prin cea externă, mari dezbateri teologice şi lupta cu nazismul. Misiunea internă s-‐a caracterizat prin slujirea socială a bisericilor şi încercarea de misiune în cadrul societăţilor industrializate ale apusului. S-‐au ridicat adevărate oraşe ale diaconiei, cum ar fi Bethel, Neuendettelsau, Hermannsburg etc.

Misiunea externă se caracterizează prin înfiinţarea multor societăţi misionare, care abia în anul 1910 s-‐au constituit în Conferinţa mondială a misiunilor protestante. S-‐au creat catedre speciale pentru studiul şi predarea metodelor de misiune creştină. Imperiile coloniale ale statelor europene protestante au dus la răspândirea credinţei protestante pe toate continentele lumii.

Situaţia de azi a luteranismului

Astăzi în lume există trei tipuri de Biserici luterane:

1. Bisericile landurilor din Germania – sunt biserici care se suprapun cu teritoriile vechilor landuri germane, păstrând configuraţia acestora din secolul al XVI-‐lea. Aceste biserici sunt autocefale, dar unite împreună sub numele de Biserica Evanghelică din Germania.

2. Bisericile luterane de stat – sunt biserici care s-‐au identificat cu structurile statelor din care provin. Este vorba de bisericile din Suedia, Norvegia şi Finlanda.

3. Bisericile liberale – sunt separate total de structurile politice.

Federaţia Luterană Mondială (LWB) – o comuniune de Biserici de tradiţie luterană -‐ a fost fondată la Lund în Suedia, în anul 1947. Este formată din 140 de biserici, care sunt răspândite în 78

83

de ţări şi numără aproximativ 66 milioane de credincioşi167. Pe lângă credincioşii din Europa există mulţi luterani pe celelalte continente. În Africa peste 15 milioane, în Asia 7 milioane, în America de Nord 5 milioane, iar tendinţa este aceea a unei creşteri pe celelalte continente şi scăderea numărului credincioşilor în Europa. În Germania, patria luteranismului, au părăsit biserica aproape 200.000 luterani în anul 2005.

În România există azi Biserica Evanghelică de Confesiune Augustană cu sediul la Sibiu, din care fac parte saşii transilvăneni. Înainte de 1944, totalul credincioşilor evanghelici se ridica la 250.000 de persoane, în peste 250 de parohii. În urma războiului şi a evenimentelor politice, mai ales în urma emigrării din ultimele două decenii, numărul enoriaşilor a scăzut simţitor, ajungând, conform recensământului din anul 2002, la 11.203 credincioşi.

Biserica Evanghelică Luterană sinodo-‐presbiteriană a comunităţii maghiare cu sediul la Cluj a luat fiinţă după primul război mondial şi a fost constituită din credincioşii evanghelici lutherani din Transilvania şi Banat care nu erau de limbă germană şi care aparţinuseră până atunci de districtul evanghelic de confesiune augustană Tisa, al cărui sediu rămăsese după Tratatul de la Trianon în Ungaria. Conform datelor recensământului oficial din 2002 număra 26.194 de credincioşi, iar conform datelor proprii, 35.000 de credincioşi.

Biserica reformată de la Reformă până azi

Bisericile reformate sunt comunităţi de tradiţie calvină168, înţelegându-‐se pe sine ca biserici „reformate după cuvântul lui Dumnezeu“. Multe din ele se numesc presbiteriene, accentuând un element important al constituţiei bisericii – presbiteriul, cercul bătrânilor, care conduce comunitatea. Comunităţile sunt unite în unităţi administrative mai mari, iar acestea formează sinodul unei biserici la nivel naţional. Tot tradiţiei reformate aparţin şi bisericile congregaţionaliste, în care autonomia comunităţii (congregatio) şi independenţa acesteia sunt mai puternic accentuate, fiecare parohie fiind o instanţă supremă pentru sine.

Bisericile reformate sunt foarte simple, lipsind orice imagine religioasă şi punând în centrul Bisericii nu masa altarului, care este foarte simplă şi adesea fără crucifix, ci amvonul, adică locul de unde se vesteşte cuvântul lui Dumnezeu. Se accentuează foarte mult Vechiul Testament, care este considerat unul din cele două legăminte încheiate de Dumnezeu cu omenirea.

Învăţătura lui Calvin despre „dubla predestinaţie“ nu conduce la pasivitate, deoarece, conform acestei învăţături, deşi nu putem contribui cu nimic la mântuirea noastră, totuşi putem recunoaşte alegerea divină după faptele vieţii noastre (aşa-‐numitul „syllogismus practicus“). Gruparea remonstranţilor din Olanda consideră această învăţătură doar ca simplă părere teologică.

Abia după tratatul de pace de la Münster şi Osnabrück (oraşe din Westfalia) din 24

octombrie 1648 calvinii au fost incluşi în rândul confesiunilor cu drept de existenţă în Imperiul 167 Ultimele trei biserici primite în Federaţie în septembrie 2005 sunt: Biserica Evanghelică-‐Luterană Liberă a Suediei (21.000 credincioşi), Biserica Luterană-‐Evanghelică din Peru (1110 membri) şi Biserica Evanghelică-‐Luterană din Statele Himalaiei în India (23.350 membri). 168 Denumirea de biserici calvine sau calviniste nu este oficială.

84

german. Ţările în care aceştia s-‐au răspândit sunt: Elveţia, Franţa, Olanda, Scoţia, Germania, Ungaria, Polonia, România.

Alianţa Mondială a Bisericilor Reformate În anul 1875 s-‐a constituit Alianţa Bisericilor Reformate din întreaga lume, care au

organizare presbiteriană, formată din 21 de biserici din Europa şi America de Nord. În anul 1891 s-‐a întemeiat la Londra, Consiliul Internaţional al Congregaţioniştilor. În anul 1970 această Alinţa a fuzionat cu Consiliul Mondial al Congregaţionaliştilor, în Nairobi, întemeind astfel Alianţa Mondială a Bisericilor Reformate (World Alliance of Reformed Churches), care cuprinde azi 75 de milioane de reformaţi din 218 biserici aflate în 107 ţări ale lumii169. Bisericile membre sunt congregaţionaliste, presbiteriene, reformate şi evanghelice-‐unite 170 , baza doctrinară fiind constituită din teologia lui Jean Calvin şi John Knox. Din AMBR fac parte şi Biserica fraţilor boemi (husiţi), remonstranţii din Olanda şi valdenzii din Italia. Secretariatul general al alianţei se află la Geneva. În afara acestei alianţe există gruparea conservativă a vechilor reformaţi, constituită în secolul al XIX-‐lea, care numără aproape 5 milioane de reformaţi.

Baza doctrinară a constituirii acestei alianţe este Sfânta Scriptură şi interpretarea ei în baza mărturisirilor de credinţă reformate (cele mai importante sunt Catehismul de la Heidelberg 1563, A două mărturisire de credinţă helvetică 1566 şi Mărturisirea din Westminster 1647).

România

Biserica Reformată a fost recunoscută oficial în anul 1564 de principele Transilvaniei Ioan Sigismund. Sinoadele din 1564 şi 1567 au pus bazele organizatorice ale calvinismului din Transilvania. Între 1570-‐1580 s-‐a înfiinţat Episcopia Reformată din Ardeal. Biserica Reformată din România numără în prezent 698.550 credincioşi, în marea majoritate maghiari, organizaţi în două eparhii (Cluj şi Oradea), cu circa 1.000 lăcaşuri de cult, în care slujesc 750 preoţi.

Excurs: Unitarienii

Unitarienii sunt numiţi antitrinitari şi socinieni, după numele a doi fraţi italieni Lelio şi Faustus Socinus, care au trăit în secolul al XVI-‐lea, negând învăţătura despre Sfânta Treime (Dumnezeu este unic şi indivizibil) şi dumnezeirea lui Iisus Hristos. Un alt reprezentant de seamă a fost Miguel Served, un fost călugăr spaniol care umbla prin universităţile europene propagând teologia unitariană. A fost ars pe rug la Geneva în anul 1553.

Deşi persecutaţi în Europa, unitarienii au găsit îngăduinţă în Transilvania – un celebru reprezentant al lor fiind David Francisc (1519-‐1579) -‐ fiind recunoscuţi oficial prin edictul Dietei de la Turda privind libertatea religioasă (1568) în Transilvania.

169 130 biserici se află în Africa şi Asia. 170 Bisericile evanghelice-‐unite sunt constituite prin uniunea de natură administrativă sau doctrinară a unor comunităţi care provin fie din tradiţia reformată, fie din cea evanghelică-‐luterană.

85

In ciuda acestui edict, unitarienii au fost persecutaţi de principii catolici şi protestanţi, făcând astfel ca numărul parohiilor să scadă de la 425 în sec. al XVI-‐lea, la numai 125 în anul 1700. Cultul unitarian, cu sediul central la Cluj, cuprinde 66.846 credincioşi de naţionalitate maghiară ( în judeţele Cluj, Braşov, Covasna, Harghita şi Mureş), deserviţi de 110 preoţi.

Biserica Anglicană de la Reformă până azi

Lupta dintre orientarea catolică şi cea protestantă în rândul regilor englezi din secolul al XVI-‐lea a luat sfârşit cu măsurile luate de regina Elisabeta (1558-‐1603). Aceasta, deşi a respins multe din învăţăturile Bisericii Romei, a păstrat totuşi în cult mai multe elemente din romano-‐catolicism. Acest aspect dă până azi unicitatea Bisericii anglicane în cadrul creştinătăţii mondiale.

Arhiepiscopul de Canterbury Matthew Parker (1559-‐1575) a considerat Biserica anglicană ca „via media“ între catolicism şi protestantism. Ea a păstrat succesiunea apostolică pe linie episcopală prin arhiepiscopul Thomas Cranmer (1489-‐1556), care a fost din 1533 conducătorul reformei anglicane. Cele două texte fundamentale ale familiei anglicane sunt: „Cele 39 de Articole“ din 1571 şi „The Book of Common Prayer“ – Cartea comună de rugăcine – din 1662.

În secolele XVI – XVII s-‐au desprins din Biserica anglicană o serie de confesiuni existente până azi pe harta confesională a lumii creştine: preotul anglican John Smyth (1554-‐1612) – reprezentant al mişcării de stânga a reformei, a emigrat în Olanda unde s-‐a botezat sub influenţa menoniţilor. În 1611 s-‐a întors în Anglia, întemeind acolo primele comunităţi de baptişti, care s-‐au răspândit apoi în America datorită persecuţiilor, ajungând la o mare dezvoltare. Azi cea mai mare parte a baptiştilor sunt uniţi în Alianţa Baptistă Mondială, care numără peste 80 de milioane de membrii.

Pantofarul englez George Fox (1624-‐1691) este întemeietorul grupării quaekerilor, „tremurători“ situaţi departe de Bisericile tradiţionale, respingând Sfintele Taine şi ierarhia, reprezentând un creştinism fără dogme, cu slujbe în tăcere. Acceptă Sfânta Scriptură, dar pun accent pe iluminarea Sfântului Duh. Quaekerul William Penn (1644-‐1718) a întemeiat statul American Pennsylvania în 1683. În lume trăiesc peste 250000 de quaekeri.

Dintr-‐o altă mişcare de înnoire înlăuntrul Bisericii anglicane s-‐a născut şi „Biserica Metodistă“. Întemeietorul a fost preotul anglican John Wesley (1703-‐1791), alături de fratele său Charles Wesley (1707-‐1788), care au întemeiat în Oxford un cerc biblic. Datorită lecturii metodice a Bibliei şi a unei spiritualităţi strict personale au fost numiţi metodişti. Momentul convertirii este important şi mântuirea numai prin credinţă. Este o sinteză între luteranism, anglicanism şi pietismul herrnhuterilor. Învăţătura este protestantă, iar organizarea bisericească congregaţionalistă. Sunt răspândiţi în America, Canada, Australia şi alte state, fiind foarte activi din punct de vedere social. Azi în lume trăiesc peste 70.000.000 de metodişti.

Ca reacţie la influenţele catolice şi la iluminismul european, în secolul al XIX-‐lea au apărut în Biserica anglicană trei direcţii:

1. High Church – biserica înaltă – formată din episcopi şi aristocraţie. Aceştia pun accent pe tradiţie, liturghia euharistică şi oragnizarea episcopală, având o tendinţă anglo-‐catolică. Din această direcţie s-‐a născut între anii 1833-‐1845 aşa-‐numita „Mişcare de la Oxford“, care milita pentru mai multă moralitate şi sfinţenie la săvârşirea Sfintelor Taine, păstrarea tradiţiei şi combaterea

86

liberalismului. Tulburările născute au dus la trecerea la catolicism a mai multor preoţi. Mişcarea ritualistă (dorea reintroducerea lumânărilor, tămâiei, procesiunilor, monahismului etc.) din a doua jumătate a secolului al XIX-‐lea a sfârşit prin intergrarea în High Church.

2. Low Church – biserica de jos – căreia îi aparţin păturile mijlocii, este apropiată de puritani. Se pune accentul pe Biblie, ca măsură pentru viaţă şi spiritualitate.

3. Broad Church – biserica largă – mai puţin numeroasă, căreia îi aparţin intelectualii liberali, care încearcă să facă acordul dintre credinţă şi raţiune. A dat foarte mulţi teologi importanţi, preocupaţi de majoritatea problemelor care frământă omenirea contemporană.

Biserica anglicană s-‐a remarcat încă din secolul al XIX-‐lea prin actvitatea misionară de răspândire a Bibliei prin „Societatea Biblică Britanică“, cu sediul la Londra, înfiinţată în 1804. Anual această societate răspândeşte în lume câteva zeci de milioane de Biblii în peste 1000 de limbi şi dialecte.

Comuniunea anglicană

În secolul al XVIII-‐lea s-‐a întemeiat o biserică de tradiţie anglicană în America, la aceasta adăugându-‐se multe alte biserici episcopale anglicane pe întregul glob, în fostele colonii engleze şi în alte ţări în urma misiunilor din secolele XVIII-‐XIX. Astăzi din Comuniunea anglicană (The Anglican Communion) fac parte 44 de biserici de pe toate continentele, cu aproximativ 78 de milioane de creştini.

87

13. Conciliul I Vatican. Apariţia Bisericii Vechi-‐Catolice. Conciliul II Vatican. Biserica Romano-‐Catolică azi

13.1 Conciliul I Vatican. Apariţia Bisericii Vechi-‐Catolice.

După Revoluția Franceză din 1789 s-‐a instaurat în țările Occidentului procesul de secularizare și laicizare, marcându-‐se începutul modernității. De la începutul secolului al XIX-‐lea a început un proces de centralizare spre Roma a Bisericilor locale catolice, încercându-‐se obținerea unei independențe totale sau parțiale față de stat, deși au existat și tendințe centrifuge. Biserica catolică a devenit tot mai mult biserică papală, iar istoria bisericii, istoria papalității. Catolicismul a avut de clarificat relațiile dintre stat și biserică în diferite state europene, lucru realizat în parte prin concordate, dar și poziționarea și compatibilitatea sa cu modernitatea născută după 1789. Napoleon părea să fi dat o lovitură definitivă papalității prin desființarea statului papal în 1797, dar papii Pius VII și Grigorie XVI au reușit să refacă oarecum prestigiul papalității, reușindu-‐se la Congresul de la Viena (1815) restabilirea statului papal în vechile granițe. Personalitatea care a marcat veacul al XIX-‐lea este papa Pius al IX-‐lea (1846-‐1878). Prezentat de istorici fie ca sfânt, fie ca bolnav și paranoic, a fost totuși beatificat în anul 2000 de către Papa Ioan-‐Paul al II-‐lea. În decursul pontificatului său a trebuit să facă față multor provocări, dar a condus cu deosebit curaj și autoritate biserica catolică a vremii sale. Mediatizat de presa liberă născută după revoluțiile europene din 1848 și venerat de catolicii ultramontani, papa Pius IX, considerat a fi un liberal de cei care l-‐au ales, s-‐a pronunțat încă din prima sa enciclică Qui pluribus (9 noiembrie 1946) împotriva abuzului de rațiune și pentru autoritatea și infailibilitatea papei. După ce a refuzat să participe la războiul împotriva Austriei pentru crearea unei Italii unite, papa a decretat dogma Immaculata Conceptio (1854) și Syllabus errorum (1864). Dogma conceperii și nașterii Fecioarei Maria fără păcat strămoșesc a fost discutată și respinsă deja în secolul al 12-‐lea de către dominicani pe baza Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții, dar acceptată de franciscani, în special de Johannes Duns Scotus (1265-‐1308), în baza axiomei speculative potuit, decuit ergo fecit fiind propagată în mediile catolice spaniole de același ordin monahal, alături de iezuiți. Evlavia deosebită arătată de papa Pius IX Fecioarei Maria, mai ales în timpul exilului din Gaeta (1849/50) a condus la chestionarea tutror episcopilor cu privire la dogmatizarea acestei învățături. Papa spera ca Maria să-‐l ajute printr-‐o minune să păstreze statul papal râvnit de revoluționarii din 1848. După ce 90 % au răspuns pozitiv, Pius IX a promulgat această nouă dogmă la 8 decembrie 1854 într-‐o festivitate liturgică la care a invitat întregul episcopat. Deși au existat unele proteste și chiar facultăți de teologie din Germania au reacționat împotriva dogmatizării, totuși papa a formulat singur această dogmă, prin aceasta lăsând oarecum să se întrevadă ceea ce urma să se întâmple la Vatican I:

„Declarăm, proclamăm și definim că învățătura care susține că printr-‐o grație și un privilegiu singular al Atotputernicului Dumnezeu, având în vedere meritele lui Iisus Hristos, Mântuitorul neamului omenesc, Preafericita Fecioară Maria a fost din prima clipă a zămislirii ei păstrată ferită (immunem) de orice pată a vinii originare,

88

este revelată de Dumnezeu și de aceea trebuie crezută ferm și constant de toți credincioșii“171.

Zece ani mai târziu, papa a reușit să publice enciclica Quanta cura (8 decembrie 1864), căreia i-‐a adăugat un Syllabus (listă) în care a condamnat în 18 puncte greșelile modernității. În această enciclică este vorba de poziționarea papalității și a catolicismului față de modernitate. Printre concepțiile greșite condamnate de papă se numără: panteismul, naturalismul, raționalismul, indiferentismul, socialismul, comunismul, cât și alte greșeli teologice, morale sau politice (liberalismul). Această poziție a papei a acționat ca o bombă asupra statelor europene, reacțiile acestora fiind deosebit de virulente. Mai mult decât atât, respectarea acestor hotărâri făcea imposibilă existența catolicilor în statele marcate de astfel de curente. Astfel, a fost nevoie de precizări cu privire la această poziție a papei, arătându-‐se că papa a condamnat indiferentismul religios în sine, iar nu guvernele care au postulat libertatea religioasă în constituțiile lor. Conciliul I Vatican După ce în decembrie 1864, papa Pius al IX-‐lea a primit în general un răspuns pozitiv la întrebarea adresată cardinalilor cu privire la convocarea unui nou conciliu general al Bisericii (acest lucru nu se mai întâmplase de la Trident), acesta a instituit o comisie de cardinali care să facă propuneri pentru temele dezbaterilor. S-‐au propus teme legate de credință, disciplină și morală, dar și legate de relația biserică-‐stat. În subcomisii s-‐au elaborat proiecte, dar acestea erau formate în general din ultramontaniști. Catolicii liberali așteptau un conciliu al dezbaterilor teologice, pe când cei ultramontaniști vedeau în el numai un organ de aclamare a deciziilor papei. Sinodul a fost convocat prin bula Aeterni patris (26 iunie 1868), în care nu era menționată expres tema infailibilității, și a fost deschis festiv în data de 8 decembrie 1869 în basilica Sfântul Petru din Vatican, fiind condus de papa însuși sau de un prezidiu format din cinci cardinali. Numai papa avea dreptul să propună spre discuție teme venite din comisii, arătându-‐se atât prin locul de convocare, cât și prin procedura dezbaterilor că autoritatea papală are ultimul cuvânt. Au participat toți cardinalii, 700 de episcopi și 200 de episcopi titulari, cât și abații generali ai ordinelor monahale (italienii 300, francezii 130). După primele dezbateri s-‐a remarcat că aproximativ 80 % din cei prezenți susțin autoritatea deplină a papei. Atunci s-‐a adus o petiție semnată de 380 sinodali, în care s-‐a cerut papei să se discute tema infailibilității, în timp ce 136 au fost împotriva acestei dezbateri. Papa a sprijinit majoritatea și a propus ca din schema numită De Ecclesia Christi să fie scoase capitolele 11 și 12 și să se redacteze o nouă constituție despre papă. La începutul lunii mai a anului 1870 a început dezbaterea privitoare la această dogmă. Opozanții noii dogme au argumentat pe baza Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții, arătând că acestea nu cuprind o astfel de învățătură. În urma votului din 601 sinodali au votat 451 pentru infailibilitate, 88 contra (non placet), iar 62 au cerut modificări la text (placet juxta modum). O dogmă trebuia votată însă în unanimitate. Opozanții însă, pentru a nu vota împotriva papei în privința unei chestiuni care îl privea au părăsit Roma înainte de votarea finală, astfel la 18 iulie 1870 au votat 535 sinodali pentru constituția Pastor Aeternus și doar 2 împotrivă (un italian și un american).

171 Cf. Diac. Ioan I. Ică jr, Maica Domnului în teologia secolului XX și în spiritualitatea isihastă a secolului XIV: Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceii, Editura Deisis, Sibiu, 2008, p. 31.

89

Această constituție cuprinde de fapt două dogme: primatul de jurisdicție universală al papei și infailibilitatea acestuia. Prin primatul papal de jurisdicție se arată că episcopul Romei posedă cea mai înaltă și absolută putere în biserică, putând interveni direct în orice dioceză, condusă de un episcop. Această definiție a avut mult mai mare efect decât cea a infailibilității. Cea de-‐a doua prevede că „cu aprobarea sfântului Conciliu, noi învățăm și declarăm că este dogmă revelată de Dumnezeu ori de câte ori Pontiful Roman vorbește de pe tronul lui Petru (ex cathedra), adică în momentul exercitării plenare a oficiului său de Păstor și Învățător al tuturor creștinilor și prin maxima autoritate apostolică declară că o doctrină privitoare la credință sau la morală trebuie considerată obligatorie pentru întreaga Biserică“. Această putere o posedă ex sese, non autem ex consensu Ecclesiae (de la sine, nu prin aprobarea Bisericii). Cine cuteza să contrazică această hotărâre urma să fie excomunicat. Deși această dogma crează până azi probleme ecleziologice insurmontabile, principiul infailibilității a fost folosit o singură dată în materie dogmatică de papa Pius al XII-‐lea, care prin constituția apostolică Munificentissimus Deus din 1 noiembrie 1950 a proclamat dogma Înălțării la ceruri cu trupul și sufletul a Maicii Domnului:

„Pronunțăm, declarăm și definim drept dogmă revelată de Dumnezeu faptul că, încheindu-‐și viața pământească, imaculata Mamă a lui Dumnezeu, Pururea Fecioară Maria, a fost ridicată (assumptam) cu trupul și sufletul la slava cerească“172.

Receptarea acestei noi dogme mai ales în Germania a dus la o serie de conflicte. Unele facultăți de teologie catolică și unii profesori s-‐au opus noii dogme, iar episcopii au receptat-‐o în urma unor mari presiuni. Ultimul dintre germani a fost celebrul episcop de Rottenburg, Carl Joseph Hefele (†1895), autorul unei monumentale Istorii a Conciliilor, folosită până azi în facultățile de teologie, care s-‐a supus acestei hotărâri la 10 aprilie 1871 pentru a evita o schismă în dioceza sa, spunând: „Unitatea Bisericii este un bun atât de mare, încât convingerile personale trebuie să rămână în urmă“. Acesta nu este însă un principiu teologic corect, atunci când este vorba de mărturisirea adevărului. Conciliul s-‐a închis la 20 octombrie 1870, după ce naționaliștii italieni conduși de Giuseppe Garibaldi, care reușiseră unificarea teritoriilor italiene sub regele Piemontului Victor Emanuel II în 1859, au intrat în Roma și au anexat ceea ce mai exista din statul papal, desființându-‐l. Aceștia au fixat apoi prin Legea Garanțiilor din 15 mai 1871 o serie de privilegii papei (posesiunea Vaticanului, a Lateranului și a Castelului Gandolfo), care s-‐a declarat prizonier al Vaticanului și nu a acceptat garanțiile date. Statul papal a fost reînființat abia la 11 februarie 1929, sub papa Pius XI, când prin Convenția de la Quirinal (constă din Trattato di Stato – creează bazele de drept ale existenței Statului Vatican, Concordato – care fixează până azi relațiile dintre biserică și statul Italian și Convenzione Finanziaria – cu privire la pierderile bisericii din 1870 până în 1929) statul italian condus de dictatorul fascist B. Mussolini a recunoscut suveranitatea noului stat sub denumirea de Città del Vaticano (44h). În urma Conciliului I Vatican s-‐a născut Biserica Veche Catolică ca protest al unor profesori de teologie în special față de noua dogmă. Conducător al protestului a fost profesorul de istorie din München Ignaz von Döllinger (†1890), care a dorit o rediscutare a acestei dogme, nu o rupere de Roma. Mai întâi, în Declarația de la Nürnberg, din 26 august 1870, 32 de profesori au făcut apel

172 Ibidem, p. 37-‐38.

90

la un nou conciliu liber în Nordul Alpilor. Deoarece un astfel de conciliu părea fără perspectivă, aceștia au convocat în septembrie 1871 la München, primul Congres al Vechilor Catolici, la care au participat teologi și catolici din Germania, Austria și Elveția, alături de reprezentanți ai Bisericii de la Utrecht și ai anglicanilor, unde s-‐a votat întemeierea unor asociații religioase, care au fost așezate sub episcopul Joseph Hubert Reinkens (†1896), ales în 1873 ca prim episcop al Vechilor Catolici și hirotonit de un episcop al Bisericii de la Utrecht, păstrând astfel succesiunea apostolică. La 24 septembrie 1889 Bisericile vechilor catolici din Europa s-‐au organizat în Uniunea de la Utrecht, care are azi membrii din toată lumea. Azi, Biserica Vechilor Catolici are în jur de 500.000 membrii în întreaga lume. În Germania, fărâmițată după Războiul de 30 de ani în zeci de stătulețe s-‐a început procesul de unificare prin revoluția de la 1848, iar după victoria Prusiei în războiul franco-‐prusian (1870-‐1871), s-‐a întemeiat la 18 ianuarie 1871 Imperiul German, prin încoronarea împăratului Wilhelm I și alegerea lui Otto von Bismarck (1871-‐1898) ca primul cancelar federal. Imediat după întemeiere noul imperiu a început ceea ce s-‐a numit în istoriografie Kulturkampf-‐ul (lupta pentru cultură). Este vorba de o mișcare etatistă germană, care urmărea ca prin guvernul condus de Bismarck să controleze viața bisericească în toate domeniile acesteia, în numele apărării civilizației și culturii moderne. Expresia Kulturkampf a fost întrebuințată de deputatul prusac Karl Virchow în 1873. Prin celebrele Maigesetze, legi ale Parlamentului german elaborate în mai 1873, s-‐a dispus ca preoții catolici să fie numiți numai cu acordul statului și să studieze filozofie și literatură. În celebra Lege a coșului de pâine se oprea orice prestație a statului față de biserică, episcopi și preoți, dacă aceștia nu semnau o declarație de fidelitate față de stat. Cu ajutorul noului papă Leon al XIII-‐lea și al partidului catolic de centru din Germania s-‐a ajuns la un modus vivendi abia prin cea de-‐a doua Lege a păcii (23 mai 1887), prin care au fost retrase aproape toate măsurile luate de-‐a lungul Kulturkampf-‐ului. Biserica a ieșit din situația de „ghetto” în care fusese aruncată, separându-‐se prietenește de stat, dar cooperând cu acesta.

13.2 Conciliul II Vatican. Biserica Romano-‐Catolică azi.

Conciliul II Vatican reprezintă pentru Biserica Romano-‐Catolică un sfârșit și un nou început.

Deja papii Pius al XI-‐lea și Pius al XII-‐lea au făcut planuri pentru continuarea Conciliului I Vatican, deoarece atitudinea antimodernistă și integralistă a BRC era depășită. Cel care a convocat însă acest Conciliu a fost Papa Ioan al XXIII-‐lea (1958-‐1963)173, ales la vârsta de 77 de ani din scaunul de patriarh al Veneției, după ce fusese nunțiu papal în Bulgaria, delegat în Turcia și Grecia, iar mai apoi nunțiu papal în Franța. Considerat un papă al tranziției, datorită vârstei înaintate la care a fost ales, Ioan al XXIII-‐lea a marcat în mod decisiv istoria catolicismului mondial prin convocarea Conciliului II Vatican, care a condus la schimbări fără precedent în istoria acestei biserici. Marcat de teoria aggiornamento – adaptarea Bisericii la problemele actuale ale societății – acest papă a convocat în 1962 Conciliul II Vatican.

Conciliului a fost anunțat deja la 25 ianuarie 1959 în fața cardinalilor prezenți la săptămâna pentru unitatea creștinilor, fiind primit cu răceală de cardinali, dar cu mare entuziasm de opinia publică. Dacă Tridentul sau I Vatican au avut țeluri precise, acest sinod își dorea la început înnoirea 173 A luat numele purtat de papa Ioan al XXIII-‐lea în secolul al XV-‐lea, un papă ce a fost depus de Sinodul de la Konstanz (1414-‐1418).

91

bisericii și unitatea creștinilor. La 17 mai 1959 s-‐a instituit Commissio antepraeparatoria, condusă de cardinalul secretar de stat Domenico Tardini (1888-‐1961), care avea ca țel să întrebe episcopatul, ordinele monahale și facultățile de teologie care sunt temele pe care le doresc a fi discutate la Conciliu. După realizarea acestui lucru a fost convocată Commissio praeparatoria la 5 iunie 1960, care a format 11 comisii de pregătire, ce urmau să prelucreze temele pentru conciliu, din care făceau parte episcopi și teologi catolici din întreaga lume. Aceste comisii au pregătit 70 de teme (Schemata) ce urmau a fi dezbătute la conciliu.

Convocarea festivă și oficială a conciliului a avut loc la data de 25 decembrie 1961, pentru anul 1962 cu triplul țel: reforma interioară a Bisericii catolice, unitatea creștinilor și pacea întregii lumi. Sinodul s-‐a deschis la 11 octombrie 1962 în Basilica Sfântul Petru din Vatican, folosind ca aulă a conciliului nava centrală, cu participarea a 2500 de părinți conciliari, sprijiniți la rândul lor de câteva mii de teologi. Limba textelor era latina, ca și cea a dezbaterilor. Au participat observatori ai Bisericilor Ortodoxe și protestante, iar lucrările au fost transmise în direct la radio și televiziune. Sinodul a durat până la data de 8 decembrie 1965, când lucrările s-‐au închis, desfășurându-‐se în patru sesiuni.

Prima sesiune (11 octombrie – 8 decembrie 1962): În cuvântul de deschidere Papa Ioan al XXIII-‐lea a subliniat dimensiunea pastorală a conciliului și faptul că nu trebuie formulate condamnări, ci formulări pozitive ale credinței. S-‐au discutat unele texte importante ca cel despre Liturghie sau Revelație, fiind trimise pentru modificări la comisii. Cel mai mare rezultat al acestei prime sesiuni a fost atmosfera extraordinară, colegială și responsabilă, alături de marea dorință de schimbare.

Intersesiunea 1962/1963 – În această perioadă lucrările de redactare a documentelor au continuat, până când la data de 3 iunie 1963 papa Ioan al XIII-‐lea s-‐a stins din viață, fiind plâns de întreaga lume catolică. La 21 iunie 1963 era ales ca papă arhiepiscopul de Milano, Cardinalul Giovani Battista Montini, cu numele de Paul al VI-‐lea (1963-‐1978), care a continuat procesul conciliar de reformă, dar nu atât de evident ca predecesorul său, fiind mai conservator.

A doua sesiune: (29 septembrie – 4 decembrie 1963): Au fost discutate și amendate în această perioadă constituțiile cu privire la Biserică, ecumenism și Liturghie.

A treia sesiune (14 septembrie – noiembrie 1964): a probat constituțiile de mai sus. A patra sesiune (14 septembrie – 8 decembrie 1965): au fost aprobate textele despre

apostolatul laicilor, educație, formarea preoților și altele. Sesiunea festivă din 7 decembrie 1965 a fost cea în care s-‐a aprobat constituția pastorală despre Biserică în lumea de azi și s-‐a ridicat anatema rostită la 16 iulie 1054. În data de 8 decembrie 1965, într-‐o ceremonie festivă în Piața Sfântul Petru, au fost anunțate public hotărârile conciliului, o dată cu chemarea tuturor creștinilor de a le pune în practică alături de cler.

Hotărârile Conciliului II Vatican sunt cuprinse în 16 texte:

Constituţii

• Dei Verbum (Despre revelaţia divină) • Lumen Gentium (Despre Biserică) • Gaudium et Spes (Bucurie şi speranţă) • Sacrosanctum Concilium (Despre sacralitatea liturghiei)

92

Decrete

• Ad Gentes (Despre activitatea misionarilor) • Apostolicam Actuositatem (Apostolatul laicilor) • Christus Dominus (Arhiepiscopi în biserică) • Inter Mirifica (Despre comunicaţiile sociale) • Optatam Totius (Formarea preoţilor) • Orientalium Ecclesiarum (Bisericile orientale) • Perfectæ Caritatis (Reînnoirea vieţii religioase) • Presbyterorum Ordinis (Formarea preoţilor) • Unitatis Redintegratio (Ecumenism)

Declaraţii

• Dignitatis Humanæ (Libertatea religioasă) • Gravissimum Educationis (Învăţăturile bisericii) • Nostra Ætate (Relaţiile cu celelalte religii)

Receptarea conciliului a fost diferită și nu este încheiată până azi, conducând la sciziuni și dezbateri intense. Receptarea la nivelul învățăturii de credință a conciliului a fost rapidă și a decurs fără probleme, în special prin publicarea textelor, în timp de receptarea practică a decurs cu accente diferite.

Lui Paul al VI-‐lea, care a fost primul papă care a vizitat Ierusalimul, Asia și Europa, construind poduri de legătură cu întreaga lume.

După moartea sa, la 6 august 1978, a fost ales papă Patriarhul Veneției, Albino Luciano, cu numele de Ioan Paul I, arătând prin aceasta continuitatea cu cei doi înaintași ai săi. După 33 de zile de pontificat a fost găsit mort în camera sa.

Urmașul său, arhiepiscopul Cracoviei, Cardinalul Carol Wojtyla, ales la data de 16 octombrie 1978, și-‐a luat numele de Ioan Paul al II-‐lea (1978-‐2005). Primul papă slav și primul neitalian din 1522 încoace, venea din blocul communist și s-‐a declarat împotriva acestuia, conducând BRC peste 26 de ani. Pontificatul său este caracterizat prin următoarele: peste 100 de vizite pastorale în întreaga lume, multe beatificări și canonizări, numeroase enciclice. Prin vizitarea unui locaș de cult protestant (1983), a unei sinagogi (1986), a unei țări ortodoxe (1999) și a unei moschei (2001), a marcat pași decisivi în deschiderea catolicismului către celelalte confesiuni și religii. A fost împușcat de un turc în Piața Sfântul Petru și înjunghiat în Haiti, fiind un papă al mass-‐mediei.

După moartea sa, a fost ales la 19 aprilie 2005 cardinalul Josif Ratzinger, care și-‐a ales numele de Benedict al XVI-‐lea. Acesta s-‐a restras în martie 2013, în locul său fiind ales papa Francisc. Noul papă încearcă o reformare a curiei papale și o deschidere către săraci.

Biserica Romano-‐Catolică azi În secolul al XX-‐lea, Biserica Romano-‐Catolică a devenit o biserică universală în adevăratul

sens al cuvântului. Dacă în 1900 existau 264 de milioane de catolici, în 1961 existau 562 de

93

milioane, iar în 1985 851 de milioane. Dacă în 1900 66% din catolici trăiau în Europa, iar 27 % în America, în 1990 doar 30% mai erau europeni, numărul celor din celelalte continente fiind în creștere.

Conform statisticii din 2008, BRC numără 1.131.000.000 credincioși, 407.262 preoți, 815.237 monahi. O statistică realizată în Germania, în anul 2007 arată că din cei 25.461.000 (31 %) catolici, duminica participă la Missă 3.492.000 (13,7 %). În Filipine, fostă colonie spaniolă, peste 82 % din populație este catolică (46 milioane). În Zair, fostă colonie portugheză, peste 50 % sunt catolici (20 milioane), iar în Burundi 90 % (5 milioane). Brazilia număra în 1993, la o populație de 158.962.000, 88 % catolici.

94

14. Bisericile Ortodoxe între 1453-‐2013. Conferinţele panortodoxe (sec. XX). Sinodul panortodox. Diaspora ortodoxă.

14.1 Bisericile Ortodoxe între 1453-‐2013. 14.2 Conferinţele panortodoxe (sec. XX)

Prin obţinerea autocefaliei de către Bisericile Ortodoxe din Europa răsăriteană în secolul al

XIX-‐lea, la începutul secolului XX s-‐a resimţit o slăbire puternică a conştiinţei sinodale a Bisericilor Ortodoxe, întărită apoi de situaţia politico-‐religioasă a Europei din veacul trecut. Mai mult decât atât, au apărut noi probleme practice şi teologice, legate de structurile diasporale ortodoxe şi multe alte aspecte practice, care nu puteau fi soluţionate decât printr-‐o dezbatere panortodoxă. Patriarhia Ecumenică a sesizat acest lucru în enciclicile patriarhale din anii 1902, 1904 şi 1920, chemând bisericile ortodoxe surori la o mai strânsă comuniune. Conferinţele panortodoxe Din această necesitate s-‐au născut conferinţele panortodoxe din secolul XX, care au încercat să rezolve diferite probleme practice referitoare la relaţiile interortodoxe. 1. Conferinţa Panortodoxă din Constantinopol – 10 mai – 8 iunie 1923 – în timpul Patriarhului Ecumenic Meletie Metaxakis (1921-‐1923). Au participat toate Bisericile Ortodoxe cu excepţia celei ruse. Principala hotărâre luată s-‐a referit la îndreptarea calendarului iulian, rămas în urmă cu 13 zile faţă de anul civil. Hotărârea trebuia însă aplicată de fiecare Biserică Ortodoxă în parte. În afară de Patriarhia Ierusalimului, Patriarhia Moscovei, Patriarhia Sârbă şi Muntele Athos – celelalte şi-‐au îndreptat calendarul174. 2. Conferinţa Panortodoxă de la Vatoped – 8 – 23 iulie 1930 – s-‐a ocupat de pregătirea unui prosinod panortodox, care să pregătească un sinod panortodox. Temele ce urmau a fi dezbătute erau de natură organizatorică, liturgică (un tipic comun), dar şi de precizare a relaţiilor dintre Bisericile Ortodoxe (acordarea autonomiei, autocefaliei). 3. Congresul profesorilor de teologie din Atena – 29 noiembrie – 6 decembrie 1936. S-‐a ocupat de discutarea poziţiei ştiinţei teologice în Biserica Ortodoxă şi chestiuni preliminare pentru convocarea unui sinod panortodox. 4. Conferinţa panortodoxă de la Moscova – 8-‐18 iulie 1948. A fost convocată în acelaşi în care a fost înfiinţat Consiliului Ecumenic al Bisericilor, ca un răspuns ortodox critic la încercările ecumenice ale vremii.

174 Biserica Ortodoxă Bulgară numai în 1968, la fel ca şi cea din Macedonia.

95

14.3 Pregătirea viitorului Sinod panortodox

La începutul anilor 50, Patriarhia Ecumenică s-‐a adresat celorlalte biserici ortodoxe locale, chemându-‐le să se implice pentru convocarea unui Sfânt şi Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe. Astfel, au fost convocate trei conferinţe panortodoxe în insula Rodos (1961, 1963, 1964) pentru pregătirea şi definitivarea temelor cu care avea să se ocupe viitorul Sinod panortodox. Prima conferinţă a hotărât temele cu care urma să se ocupe Sinodul, următoarele aprofundând şi analizând unele din temele propuse. Cea de-‐a patra conferinţă panortodoxă a avut loc la Chambésy (1968) hotărând înfiinţarea Secretariatului pentru pregătirea Sfântului şi Marelui Sinod în acelaşi oraş şi formarea unei comisii interortodoxe pregătitoare.

În 1976 a avut loc la Chambésy prima Conferinţă Panortodoxă Presinodală, care a revizuit lista cu temele propuse la Rodos în 1961, alegând 10 teme pentru viitorul sinod: diaspora, autocefalia, autonomia, diptice – impedimente la căsătorie, postul, problema calendarului – dialoguri teologice bilaterale, locul Ortodoxiei în mişcarea ecumenică şi mărturia ortodoxă în lumea de azi.

A doua Conferinţă Panortodoxă Presinodală (Chambésy, 1982) n-‐a reuşit să ia hotărâri definitive referitoare la post şi calendar, amânându-‐le pentru viitoarea conferinţă. A treia Conferinţă Panortodoxă Presinodală (Chambésy, 1986) a promulgat ca acceptate de toate Bisericile Ortodoxe patru documente: Importanţa postului şi respectarea lui azi; relaţiile Bisericii Ortodoxe cu lumea creştină; Biserica Ortodoxă şi mişcarea ecumenică; contribuţia B O la pace, dreptate etc. Pentru cea de-‐a patra Conferinţă panortodoxă presinodală s-‐au stabilit temele: diaspora ortodoxă, autocefalia şi proclamarea ei, autonomia şi proclamarea ei şi dipticele. Conferinţele interortodoxe pregătitoare din 1990 şi 1993 au dezbătut aceste patru puncte şi au elaborate documentele pregătitoare pentru cea de a patra şi ultima Conferinţă panortodoxă presinodală înaintea convocării Sfântului şi Marelui Sinod. În regulamentul Conferinţelor panortodoxe presinodale se cere ununimitate în adoptarea deciziilor.

Cea de-‐a patra Conferință Panortodoxă Presinodală a avut loc la Chambésy, între 6-‐13 iunie 2009. Biserica noastră a fost reprezentată de Î. P. Mitropolit Irineu al Olteniei, de P. S. Episcop Ciprian Câmpineanul și de Pr. Prof. Dr. Viorel Ioniţă. S-‐a discutat chestiunea organizării canonice a diasporei ortodoxe, fiind stabilite regiunile în care vor fi create, într-‐o primă etapă, Adunări Episcopale ale ierarhilor ortodocși:

I. America de Nord şi America Centrală II. America de Sud III. Australia, Noua Zeelandă şi Oceania

IV. Marea Britanie şi Irlanda V. Franţa VI. Belgia, Olanda şi Luxemburg VII. Austria VIII. Italia şi Malta IX: Elveţia şi Lichtenstein X. Germania XI. Ţările scandinave (fără Finlanda)

96

XII. Spania şi Portugalia Conferința a aprobat, de asemenea și Regulamentul de funcționare a Adunărilor Episcopale în diaspora ortodoxă.

14.4 Diaspora ortodoxă

Conceptul „Diaspora“ defineşte grupe etnice sau religioase, care şi-‐au părăsit ţara natală din diferite motive şi se află într-‐o situaţie minoritară. După ce mai întâi conceptul s-‐a folosit pentru comunităţile antice iudaice aflate în afara Israelului, din epoca modernă se foloseşte pentru minorităţile confesionale creştine.

În ultimele secole au existat emigrări în masă ale ortodocşilor în spaţii confesionale străine datorită războaielor, stăpânirilor străine, persecuţiilor religioase, condiţiilor economice mizere etc. Secolul XX a fost unul al martiriului ortodox în multe din spaţiile răsăritene.

Diaspora ortodoxă în Europa

După schisma din 1054 şi reforma din secolul al XVI-‐lea Europa s-‐a împărţit confesional în trei părţi: ortodocşii sunt majoritari în Europa de răsărit, catolicii în Sudul Europei, iar protestanţii în Nord. În fiecare din cele trei regiuni, celelalte două confesiuni sunt minoritare, putându-‐se vorbi de diasporă. Diaspora ortodoxă se află în Europa occidentală. Primele comunităţi ortodoxe în vestul european au apărut după căderea Constantinopolului sub turci, o dată cu întemeierea primelor comunităţi greceşti în Italia catolică. Marea migraţie sârbă din 1690, condusă chiar de patriarhul Arsenie a sfârşit prin stabilirea a peste 70.000 de imigranţi sârbi în interiorul imperiului austriac. Prin relaţiile princiare dintre Moscova şi diferitele curţi europene s-‐au întemeiat multe biserici ruseşti în oraşe vest-‐europene, Berlin, Praga şi Paris dezvoltându-‐se în secolul al XX-‐lea ca centre ale culturii ruse. Prinţul Mihail Sturza a întemeiat o capelă ortodoxă în Baden-‐Baden în 1866.

De la aceste începuturi modeste s-‐au dezvoltat în secolul al XX-‐lea structuri bisericeşti precise în majoritatea statelor europene. Toate bisericile ortodoxe de pe continentul european au sub jurisdicţie comunităţi în diaspora. Din 1922 jurisdicţia asupra tuturor comunităţilor greceşti din diaspora aparţine Patriarhiei Ecumenice. Au fost încercări de a supune întreaga diasporă ortodoxă, dar s-‐au lovit de o critică vehementă din partea celorlalte biserici. Astfel, până azi diaspora ortodoxă se caracterizează prin pluralism jurisdicţional.

După ce în secolele al XVIII-‐lea şi al XIX-‐lea s-‐au întemeiat primele comunităţi greceşti în Europa apuseană, înfrângerea Greciei de către Turcia în 1922 a avut drept consecinţă un mare val de imigranţi greci către apusul Europei, în special Franţa. După cel de-‐al doilea Război Mondial a urmat un nou val de imigranţi în partea vest-‐europeană format din aşa-‐numiţii „Gastarbeiter“ – cei veniţi acolo pentru a muncii. După ce Patriarhia Ecumenică a înfiinţat în 1922 Arhiepiscopia de Thyteira şi Marea Britanie, cu sediul în Londra, au urmat în 1963 alte trei mitropolii greceşti. Astăzi există în Europa o arhiepiscopie, şapte mitropolii şi un exarhat ce ţin de Patriarhia Ecumenică: Arhiepiscopia de Thyteira şi Marea Britanie, Mitropolia Franţei, Mitropolia Austriei, Mitropolia Suediei şi Scandinaviei, Mitropolia Belgiei, Mitropolia Elveţiei, Mitropolia Italiei şi Maltei, Mitropolia Spaniei şi Portugaliei şi Exarhatul comunităţilor ortodoxe de tradiţie rusă din Europa de

97

Vest175. Diasporei greceşti îi aparţin în domeniul academic în Vestul Europei Institutul Sfântul Serghie din Paris, locul unde au predat mari teologi ortodocşi ai aşa-‐numitei şcoli neopatristice Vladimir Lossky, Jean Meyendorff, Alexander Schmemann etc., Facultatea de Teologie Ortodoxă din München şi Catedra de Teologie Ortodoxă din Münster.

Diaspora Bisericii Ortodoxe Ruse este de asemenea numeroasă. După ce dinastiile princiare ruseşti au întemeiat biserici şi capele pe lângă ambasadele şi legaţiile ruseşti din Vestul Europei în secolele al XVIII-‐lea şi al XIX-‐lea, după Revoluţia din octombrie 1917 a urmat un mare val de imigranţi ruşi către Europa de Vest. Datorită declaraţiei de loialitate faţă de statul bolşevic, făcută de locţiitorul de patriarh Evloghie în 1927, Sinodul ierahilor ruşi din exil, aflat la Karlovitz, a întrerupt orice legătură cu biserica-‐mamă, formând Biserica Rusă din Exil. Sub jurisdicţia acestei biserici s-‐au aflat majoritatea parhiilor ruseşti din Diaspora. Biserica Rusă din Exil şi-‐a mutat sediul din Sremski Karlovitz la Karlbad, München, iar în 1952 la New York. Biserica Ortodoxă Rusă a întreţinut sturcturi diasporale paralele, dar cu un număr mult mai mic de credincioşi. În anul 2007 a avut loc unificarea canonică a celor două biserici ruse, reorganizarea diasporei fiind în plină desfăşurare. Primele comunităţi ortodoxe române în Europa s-‐au întemeiat în secolele al XVIII-‐lea şi al XIX-‐lea, după ce deja în 1787 exista o capelă românească în Lvov. Capela Prinţului Mihail Sturza din Baden-‐Baden se află din 1882 sub jurisdicţia Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei. La sfârşitul secolului al XIX, înainte de primul Război Mondial şi după al doilea Război Mondial au urmat valuri de imigranţi români.

Fostul Mitropolit al Bucovinei (1935-‐1940), iar mai târziu al Transnistriei (1942-‐1944), Visarion Puiu, a fost condamnat la moarte de comunişti în 1944, emigrând în Austria, apoi în Italia, Elveţia şi stabilindu-‐se în cele din urmă la Paris. Acolo a întemeiat în 1949 o episcopie pentru românii din Occident cu titlul Episcopia Ortodoxă Română pentru Europa Occidentală cu sediul la Paris. Din această Episcopie, în afara românilor stabiliţi în Franţa, mai făceau parte şi unele parohii româneşti din Germania, Suedia, Belgia, Anglia şi Canada. Împreună cu alţi doi mitropoliţi ai Bisericii Ruse din Exil l-‐a hirotonit la 26 decembrie 1954 pe arhimandritul Teofil Ionescu ca episcop-‐vicar, în vederea organizării canonice a comunităților românești din Europa și America. După retragerea Mitropolitului Visarion din viața bisericească în iunie 1958, episcopul Teofil a urmat la conducerea eparhiei române. Judecat în contumacie și condamnat la moarte de statul comunist, a fost caterisit de Sfântul Sinod în 1950. În 1990, Sfântul Siond a anulat condamnarea din 1950, reabilitându-‐l pe Mitropolitul Visarion.

Episcopul Teofil nu a reuşit să unească din punct de vedere spiritual diaspora românească, aceasta rămânând împărţită sub diferite jurisdicţii bisericeşti (Patriarhia ecumenică, Biserica Ortodoxă Română sau Biserica Ortodoxă Rusă din exil). Comunităţile române s-‐au aflat sub aceste jurisdicţii până în 1972, când episcopul Teofil a fost reprimit sub jursidicţia Bisericii Ortodoxe Române, dar nu l-‐au urmat decât o mică parte a parohiilor românești, rămase mai departe sub alte jurisdicții. În 1974 episcopia a fost ridicată la rangul de arhiepiscopie cu titlul Arhiepiscopia Ortodoxă Română pentru Europa Centrală şi Occidentală, fiind ales episcop-‐vicar, arhimandritul Lucian Florea.

175 Acest exarhat s-‐a născut după 1917 din emigraţia rusă, fiind dependent până în 1931 de Moscova, trecând apoi sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice datorită evolulţiei politico-‐religioase din Rusia. Cf. Pr. Dr. Emanoil Băbuş, Ortodoxie şi Occident. Biserica Catolică Ortodoxă a Franţei, Editura Sophia, Bucureşti, 2003, p. 32-‐34.

98

După moartea Arhiepiscopului Teofil (9 mai 1975), arhiepiscopia a fost condusă până în 1980 de episcopul-‐vicar Lucian Florea, ulterior arhiepiscop al Tomisului. La 16 iulie 1980 Sfântul Sinod a numit episcop-‐vicar la Paris şi locţiitor de arhiepiscop pe episcopul-‐vicar Adrian Hriţcu al Mitropoliei Moldovei, căruia la 16 noiembrie 1982 i s-‐a acordat titlul de arhiepiscop, conducând eparhia până la 30 aprilie 1992, când s-‐a retras.

În anul 1993 s-‐a organizat cu binecuvântarea Sfântului Sinod "Mitropolia Ortodoxă Română pentru Germania şi Europa Centrală", iar în şedinţa Sf. Sinod din 12 ianuarie 1994 este recunoscută alegerea episcopului-‐vicar de la Sibiu, Dr. Serafim Joantă, ca Mitropolit al acestei eparhii, care are în prezent sediul la Nürnberg. Acesta a fost între 1993-‐1998 și locțiitor al Arhiepiscopului de Arhiepiscopia Ortodoxă Română pentru Europa Occidentală și Meridională cu sediul la Paris, până la alegerea Înalt Preasfințitului Mitropolit Iosif. Azi structura diasporală a Bisericii Ortodoxe Române arată astfel: Mitropolia autonomă a Basarabiei (Arhiepiscopia Chişinăului, Episcopia de Bălţi (fostă a Hotinului), cu sediul în oraşul Bălţi; Episcopia Basarabiei de Sud (fostă de Cetatea Albă-‐Ismail), cu sediul în oraşul Cantemir; Episcopia Ortodoxă a Dubăsarilor şi a toată Transnistria (fostă Misiunea Ortodoxă Română din Transnistria), cu sediul la Dubăsari); Mitropolia Ortodoxă Română pentru Germania şi Europa Centrală (Episcopia Ortodoxă Română a Europei de Nord, cu sediul la Stockholm); Mitropolia Ortodoxă Română a Europei Occidentale şi Meridionale (Episcopia Ortodoxă Română a Spaniei şi Portugaliei, Episcopia Italiei); Arhiepiscopia Ortodoxă Română din cele două Americi; Episcopia Ortodoxă Română Dacia Felix şi Episcopia Ortodoxă Română din Australia şi Noua Zeelandă, cu sediul la Melbourne, dependentă canonic direct de Patriarhia Română. Biserica Ortodoxă Sârbă şi Biserica Ortodoxă Bulgară au de asemenea o numeroasă diasporă în Europa, organizată în special după 1990. Biserica Ortodoxă Sârbă a înfiinţat în anul 1968 o primă dieceză cu sediul în Londra, care avea jurisdicţie asupra Europei de Vest şi Australiei. Astăzi există în Europa trei dieceze sârbe şi una bulgară. Astăzi trăiesc în Europa de Vest peste 2,5 milioane credincioşi ortodocşi. Numai în Germania sunt peste 1,2 milioane. Aceste biserici din diaspora contribuie nu numai la păstrarea identităţii confesionale a diferitelor comunităţi ortodoxe, ci sunt şi adevărate mesagere ale credinţei ortodoxe într-‐un spaţiu neortodox. Diaspora ortodoxă în America

Primele comunităţi ortodoxe s-‐au înfiinţat în Alaska în secolul al XVIII-‐lea, datorită misiunii

Bisericii Ortodoxe Ruse. În 1794 a fost stabilită prima misiune ortodoxă pe insula Kodiak, printre băştinaşii din Alaska, formată din monahi de la Mânăstirea Valaam din Finlanda. În 1867, când Alaska a fost vândută de Rusia Statelor Unite ale Americii existau deja 12.000 de ortodocşi. Între 1870 şi 1920 misiunea ortodoxă s-‐a extins asupra întregii Americi de Nord, mutarea scaunului episcopal de la Sitka la San Francisco şi mai ales valul emigraţionist de greci, sârbi, români, bulgari, uncraineni, macedoneni etc. de la sfârşitul secolului al XIX-‐lea contribuind fundamental la înmulţirea ortodocşilor.

Aceasta a condus în 1921 la apariţia a 10 juridicţii independente, după încercările nereuşite ale episcopului Tikhon de la începului secolului XX de a crea o episcopie multi-‐etnică. Astfel, pe acelaşi teritoriu credincioşii sunt împărţiţi pe criterii etnice, apărând nu o diasporă ci mai multe

99

diaspore. Prima episcopie misionară rusă s-‐a declarat autonomă în 1924, fiind declarată schismatică de Biserica Ortodoxă Rusă în 1933, care şi-‐a stabilit propria jurisdicţie în America de Nord sub forma unui Exarhat. După cel de-‐al doilea Război Mondial au avut loc schisma şi în cadrul celorlalte Biserici Ortodoxe din America, ajungându-‐se astfel la o situaţie şi mai complicată.

În anul 1970, în urma unor discuţii purtate în anii 60, Patriarhia Moscovei a acordat Mitropoliei din America (fosta episcopie misionară) statutul de Biserică autocefală, cunoscută de atunci înainte ca Orthodox Church of America (OCA). Critica vehementă a Patriarhiei Ecumenice, care se consideră singurul for canonic ce poate acorda autocefalia pe baza unei interpretări subiective a canonului 28 al Sinodului 4 Ecumenic, a făcut ca numai Bisericile Ortodoxe din Georgia, Bulgaria, Polonia şi Cehia şi Slovacia să recunoască autocefalia OCA. Acestei biserici ortodoxe americane i s-‐au alăturat în anii 70 Episcopia Ortodoxă Română, Episcopia Bulgară şi cea Albaneză. Azi are şi un Exarhat în Mexic şi câteva parohii răzleţe în Australia.

Azi există în America 13 jursidicţii diferite, iar statisticile cu credincioşii ortodocşi variază între 2 şi 7 milioane.

Biserica Ortodoxă Română este prezentă în America prin Arhiepiscopia Ortodoxă Română din cele două Americi, urmaşă a primei Episcopii Ortodoxe Române din America înfiinţată în 1929, în fruntea căreia s-‐a aflat înainte de primul Război Mondial episcopul Policarp Moruşca. În 1939 Policarp s-‐a întors în România, pentru a raporta Patriarhiei despre Misiunea Ortodoxă, şi datorită izbucnirii războiului nu s-‐a mai putut întoarce în America, comuniştii constrângându-‐l la domiciliu forţat în ţară. Patriarhia a dorit să-‐l trimită pe episcopul Antim Nica, dar acesta nu a fost acceptat, la fel ca şi episcopul Andrei Moldovan hirotonit în 1950 de Patriarhie pentru America. Credincioşii români s-‐au rupt de biserica-‐mamă, a ales în 1952 ca episcop urmaş al lui Policarp pe teologul Valerian Trifa, intrând în 1960 sub jurisdicţia Mitropoliei Ruse, iar în 1970 în OCA.

Episcopul Andrei a înfiinţat o nouă jurisdicţie în America – Episcopia Ortodoxă Misionară Română din America – ridicată de Patriarhia Română în anul 1974 la rangul de Arhiepiscopie. În prezent arhiepiscopia condusă de arhiepiscopul Nicolae Condrea reuneşte 60 de parohii. Bibliografie Dr. Damaskinos Papandreou, Sfâtul şi Marele Sinod al Ortodoxiei: tematică şi lucrări pregătitoare, Eidtura Trinitas, Iaşi, 1998. Pr. Viorel Ioniță, „A 4-‐a Conferință Panortodoxă Presinodală Chambésy/Geneva, Elveția, 6-‐12 iunie 2009“, în: Studii Teologice, Seria a III-‐a, V (2009), nr. 2, p. 235-‐254. Pr. Dr. Emanoil Băbuş, Ortodoxie şi Occident. Biserica Catolică Ortodoxă a Franţei, Editura Sophia, Bucureşti, 2003. Gabriel-‐Viorel Gârdan, Episcopia Ortodoxă Română din America – parte a ortodoxiei americane, Presa Universitară Clujeană, Cluj-‐Napoca, 2007.

curs istorie bisericeasca universala.pdf

Documents