FILE DIN ISTORIA STOMATOLOGIEI UNIVERSALE : EGIPTUL ŞI GRECIA ANTICĂ

Egiptul Antic

Este o realitate de necontestat faptul, că Egiptul şi Grecia au reprezentat în perioada

antică principalele rezervoare în absolut toate domeniile: sculptură, matematică, filozofie,

medicină. Iar când ne referim la medicină, ne referim de fapt şi la medicina stomatologică

Astfel, în jurul anului 3100 îH, Regele Menes este cel care a unit regatele egiptene

(Egiptul de Sus şi de Jos). În perioada următoare, în Regatul Vechi (3100-2181 îH) a domnit

faraonul Zoser, faraon care în anul 2600 îH a comandat construirea în Saqqara a unui edificiu,

marea Piramidă Step şi a angajat un arhitect, care avea cunoştinţe extrem de avansate, nu doar

despre arhitectură şi construcţii, dar şi despre medicină, astronomie, literatură şi artă. Este vorba

despre Imhotep, care ulterior a fost venerat de către egipteni, ca zeu al vindecării şi care l-a

egalat pe zeul grec Asclepios.

Tot în acea perioadă au apărut în Egipt şi primii medici. Aceştia au început să se

specializeze în vindecarea anumitor regiuni ale corpului, insistând pe anumite organe. Marele

învăţat Herodot, 2000 de ani mai târziu remarca: “medicina se practica în Egipt, astfel încât un

medic era specializat pe o singură boală. În ţară sunt foarte mulţi medici; unii pentru ochi, unii

pentru dinţi, unii pentru zona abdominală, iar unii pentru bolile ascunse”.

Astfel, primul dentist recunoscut în Egipt a fost Hesi-Re. Acesta a trăit în vremea

domniei lui Zoser şi care este menţionat ca fiind “cel mai mare medic, care tratează dinţi”.

Totuşi, în Egipt există dovezi certe, că tratamentul dentar era distinct de celelalte

tratamente medicale; una din dovezi este steaua, pe care Faraonul Sahura a dăruit-o medicului

său favorit, Ny-Ankh-Sekkmet, stea pe care era scris cu hieroglife “omul dintelui” (Men-Kaoure-

Ankh).

Dar egiptenii la rândul lor erau un popor măcinat de boli şi suferinţe, iar faraonii, deşi

erau consideraţi, ca fiind egali ai zeilor, nu erau nici ei imuni. Durerea dentară era o suferinţă la

ordinea zilei şi se pare că extracţia era principalul remediu al durerii dentare. Astfel, în cazul

unui abces dentar, dentiştii realizau orificii în corticala osoasă, pentru a permite scurgerea

exudatului purulent.

Au fost descoperite mai multe instrumente din acea perioadă; unul din cele mai vechi este

acum în colecţia Peabody Museum a Universităţii Harvard.

În timpul Regatului Nou (1570-1085 îH), într-un mormânt din Saqqara a fost descoperit

un craniu al unui bărbat, care prezenta leziuni carioase severe la nivelul primului molar inferior.

De fapt, la nivelul apexurilor molarului se observă două găuri perfect cilindrice, de 2 mm

diametru şi 5 mm adâncime. Craniul se găseşte în prezent la Musee de l'Homme, în Paris, Franţa.

Una din principalele cauze ale bolilor cu localizare orală era dieta, dietă consumată atât

de cei săraci, cât şi de către cei bogaţi. Grâul creştea pe pietre şi era amestecat cu nisip. În plus,

dieta era în principal vegetariană, pământul era nisipos, iar dinţii erau sever abrazaţi până la

camera pulpară (datorită nisipului existent în cereale), în final se formau chisturi sau abcese.

S-a studiat mult legătura dintre dietă şi bolile orale din acea vreme; un englez, F. Filce

Leek a scris mult pe această temă.

Multe cranii din acea vreme prezintă traumatisme dentare, chiar avulsii dentare.

Malocuziile erau predominante; la faraoni se evidenţia protruzia severă a dinţilor frontali

superiori, reprezentativă ca anomalie genetică pentru anumite dinastii egiptene.

Există controverse, în ceea ce priveşte stomatologia în Egiptul Antic. Medicina orală se

practica într-adevăr, dinţii nu se operau, chiar mumiile faraonilor prezentau distrucţii severe ale

dinţilor naturali. Din fericire, egiptenii ştiau să facă hârtie de scris din papirus, iar clima extrem

de uscată a favorizat păstrarea ei mii de ani. Astfel, principalele documente, care atestă

tratamentele medicale sunt papirusurile Hearst, Edwin Smith şi Georg Ebers.

Papirusul Georg Ebers se găseşte actualmente în biblioteca Universităţii din Leipzig

(Germania) şi este cel mai voluminos şi bine păstrat document; datează din anul 1550 îH, nu este

o operă originală, ci o compilaţie de texte medicale mai vechi, unele scrise în jurul anului 3500

îH. Acest papirus conţine numeroase referiri la bolile dentare (gingivite, eroziuni, pulpite), dar şi

la durerea dentară. Unul din tratamentele menţionate se referă la tumefacţia gingivală. În cazul

abcesului dentar se recomanda aplicarea unei paste (o parte cumion, o parte tămâie şi o parte

ceapă) pe dinte.

Deşi papirusul Ebers nu menţionează date despre intervenţii chirurgicale dentare

realizate, papirusul Edwin Smith (secolul 17 îH) descrie numeroase intervenţii pentru fracturile

de mandibulă, fracturile cominutive de maxilar, perforaţii ale osului zigomatic şi plăgi ale

buzelor.

Forcepsurile sunt instrumentele predominante în picturile din acea vreme, deci se pare că

se practicau extracţiile dentare în acele timpuri cu acest tip de instrumentar.

În acea vreme nu se acorda importanţă igienei orale. În morminte antice egiptene s-au

descoperit multe articole de toaletă şi de cosmetică, dar nu şi periuţe dentare sau mijloace

ajutătoare, pentru curăţarea dinţilor.

Multe cranii prezintă concreţiuni de tartru, cu pierdere osoasă consecutivă, deci se

presupune cu afectare parodontală; mai mult, nu se observă încercări de îndepărtare a tartrului de

pe dinţi.

Totuşi, 2 descoperiri au creat speculaţii printre istorici.

Prima descoperire, din jurul anului 2500 îH prezintă doi molari legaţi printr-un fir de aur.

Istoricii cred că ligatura, probabil efectuată în timpul vieţii individului s-a realizat pentru

“întărirea” celor doi dinţi cu afecţiuni parodontale. Când dinţii au fost descoperiţi de către

Hermann Junker, în anul 1914, într-un mormânt din Gizeh, sârma de aur avea tartru aderent

evident, ceea ce întăreşte supoziţia mai sus menţionată. Se poate ca dinţii să fi fost ligaturaţi

postmortem, pentru a preveni pierderea lor în timpul ritualului de înmormântare.

Cea de a doua descoperire, chiar mai interesantă decât prima, este găsită de Shafik Farid

în anul 1952: este vorba de 3 dinţi legaţi cu un fir de aur. Deşi au fost studiaţi de mai mulţi

istorici, aceştia nu s-au putut hotărâ asupra tipului de tratament realizat. Unii sugerează, că ar fi

fost vorba de o înlocuire a unui dinte, de fapt a unui incisiv central de pe partea dreaptă, care era

susţinut de dinţii vecini, câte unul de fiecare parte. Incisivul prezenta tratament de canal complet

şi nu se ştie cum a fost plasat în dreptul dintelui lipsă, fără a afecta gingia. O explicaţie mai

rezonabilă ar fi aceea, că dintele a fost înlocuit postmortem. Dar trebuie precizat faptul, că

egiptenii credeau că trebuie menţinut corpul intact, pentru a păstra sufletul după moarte. Oricum,

cele două descoperiri sunt dovada, că egiptenii din antichitate aveau instrumente cu care reuşeau

să perforeze dinţii şi să efectueze anumite manopere dentare.

Grecia Antică

Originile culturii clasice greceşti sunt legate de poporul grec (aheii care au fost strămutaţi

de dorieni), popor care a construit marea civilizaţie a Epocii de Bronz în Grecia şi mai târziu în

Creta. Creta la acea vreme avea cea mai avansată civilizaţie europeană (vezi civilizaţia minoică);

venerau şarpele şi de aceea, simbolul şarpelui a devenit emblema asociată cu zeul grec al

vindecării, Asclepios. Folosind simbolul şarpelui, medicii invocau ajutorul divin pentru

vindecare.

În jurul anului 1200 îH. aheii au fost strămutaţi de către dorieni în sud şi în anul 1100 îH

s-au mutat pe insule şi pe coasta Asiei Mici. Dorienii s-au stabilit în insula Creta şi pe insulele

Cos şi Cnidus.

Treptat, locuitorii din Grecia, Ionia şi insulele Mării Egee s-au unit şi au format o

cultură. La începutul secolului 6 îH, grecii au dezvolatat un curent filozofic, ştiinţele naturii şi

medicina. Şcolile de medicină au apărut întâi în insulele Cos şi Cnidus.

Medicina raţională, aşa cum a fost susţinută de şcoala hipocratică a existat împreună cu

medicina sacerdotală, bazată pe venerarea zeului Asclepios, ca zeu al medicinei.

Cultura avea numeroase centre numite asclepioane, cel mai important centru fiind cel de

la Epidaurus, în actualul Peloponez. În asclepioane tratamentul era următorul: pacientul se relaxa

în incintele sfinte şi în împrejurimile frumoase, apoi se prezenta la preot, care îi dădea o poţiune,

care producea un somn adânc. Preotul se plimba printre pacienţi, când aceştia erau între starea de

somn sau de veghe; de multe ori pacientul confunda preotul cu un zeu, mai ales că preotul avea

cu el întotdeauna un şarpe simbolic. Dacă pacientul se vindeca, trebuia să ofere templului o

piatră de forma corpului, care s-a vindecat şi pe care inscripţiona mulţumiri pentru vindecare.

Multe asemenea pietre au fost găsite la Epidaurus şi în alte locuri, printre care şi unele de forma

dinţilor sau a maxilarelor, ceea ce însemna că bolile dentare erau cunoscute şi tratate.

O formă total diferită era medicina hipocratică. Munca a numeroşi medici din Cos şi

Cnidus şi scrierile sunt cunoscute ca Hippocratic Corpus.

Ca părinte al medicinei, se ştiu puţine lucruri de fapt despre Hippocrate. S-a născut în

Insula Cos din Marea Egee în jurul anului 460 îH şi a murit undeva între anii 377 şi 359 îH. A

practicat medicina nu doar în Insula Cos, dar şi în Thasos, Atena, Tracia, etc. Ideea centrală a

medicinei hipocratice era abordarea raţională a bolii şi tratamentul bazat pe observarea atentă a

pacientului.

În încercarea de a explica starea de boală şi de sănătate, Hippocrate a postulat existenţa a

patru fluide principale, umori ale organismului: sângele, flegma, bila neagră şi bila galbenă. El

sugera că există 4 condiţii elementare: cald, rece, uscat şi umed şi că starea de sănătate exista,

atunci când umorile şi condiţiile elementare sunt în echilibru.

Pierderea echilibrului natural determină boala: de exemplu, prea multă flegmă face

corpul prea rece şi umed, ca urmare pacientul va fi răcit, iar flegma “în exces” va fi eliminată

prin nas.

Scrierile hipocratice prezintă numeroase referiri la dinţi şi la formarea lor, erupţia

dentară, bolile dinţilor şi ale gurii, precum şi metodele de tratament: “dinţii se formează

hrănindu-se de la făt, apoi, după naştere, de la laptele mamei; dinţii care se formează ulterior, se

dezvoltă din hrană, alimente şi lichide. Dinţii care apar după vârsta de 7 ani sunt definitivi, nu se

mai schimbă, dar uneori se pot îmbolnăvi”.

O premiză a lui Hippocrate arăta că “oaselor, dinţilor şi tendoanelor nu le place frigul,

căldura este prietenul lor; frigul induce spasmele, căldura le îndepărtează”.

O idee greşită era că frigul determină spasme ale vaselor sanguine, ceea ce ar conduce la

stagnarea sângelui şi la apariţia puroiului.

Hippocrate confunda acumularea de fluide din inflamaţie cu cauza inflamaţiei: “în cazul

durerii dentare, dacă dintele este cariat şi mobil, se impune extracţia. Dacă nu este cariat şi nici

mobil, dar durerea persistă, este necesară cauterizarea lui. Forţa masticatorie are efect benefic,

deoarece durerea derivă din mucusul insinuat sub rădăcina dintelui Dintele se erodează şi se

cariază datorită mucusului, dar şi datorită hranei, mai ales când dintele este uşor mobil şi puţin

rezistent ca structură”.

Hippocrate acorda o mare importanţă durerii dentare şi bolilor orale: “după o durere

dentară poate apare gangrena maxilarului şi creşterea în volum a gingiei, cu apariţia puroiului”.

Deasemenea, Hippocrate credea că problemele dentare se datorează unei predispoziţii

naturale sau a unei slabe rezistenţe moştenite; recomanda extracţia, doar dacă dintele era mobil.

Extracţiile dentare erau privite cu teamă şi considerate periculoase, chiar dacă din punct de

vedere tehnic erau considerate uşor de realizat.

Odontagra sau forcepsul dentar, din fier, a fost descoperit în multe zone excavate din

Grecia. Se spune că un forceps (realizat dintr-un metal prea moale, pentru a putea extrage un

dinte bine implantat) era ţinut de preoţi în templul lui Apolo, considerat de greci a fi zeul

vindecării, pentru a atrage atenţia că un dinte trebuie extras, doar când devine mobil. Se pare

totuşi, că medicina dentară era practicată de medicul generalist.

Aristotel, marele filozof al antichităţii s-a născut la un secol după Hippocrate, în anul 384

îH şi a murit în anul 322 îH. Era cunoscut pentru scrierile sale şi este considerat părintele

anatomiei comparate.

În cartea lui intitulată “Istoria animalelor” Aristotel prezintă pe larg dentiţia diferitelor

clase de animale. A scris şi despre dinţii umani şi bolile lor. Dar avea şi concepţii incorecte,

credea că bărbaţii au mai mulţi dinţi decât femeile şi că dinţii cresc toată viaţa.

În ceea ce priveşte extracţia, Aristotel scria: “de ce doctorii extrag mai uşor un dinte cu

forcepsul, decât doar cu mâna? Dintele este ţinut mai bine de către forceps, deşi degetele se

aplică mai fidel pe dinte, decât dinţii forcepsului?”. Se pare că, spre deosebire de practica

hipocratică, extracţia dentară se practica şi dacă dintele nu era mobil, iar cei care practicau

extracţia erau numiţi “doctori”.

Cultura greacă s-a răspândit mult sub domnia lui Alexandru cel Mare, iar unul din

primele centre de studiu s-a înfiinţat în oraşul Alexandria, denumit astfel după numele marelui

erou. Aici, artele şi ştiinţele au înflorit şi în secolul 3 îH. au trăit medicii Erasistratus şi

Herophilus. Se pare că ei au fost primii, care au făcut disecţii pe cadavre. Deşi au rămas puţine

scrieri din acea vreme, ei au fost cei care au discutat despre irigarea sanguină a dinţilor şi despre

persoane, care au murit din cauza extracţiilor dentare.

Practicarea igienei orale nu era satisfăcătoare în Grecia. Un discipol al lui Aristotel,

Theophrastus (decedat în 287 îH) scria că este o “virtute să te bărbiereşti frecvent şi să ai dinţi

albi”, dar îngrijirea orală regulată nu a fost practicată, până când Grecia nu a devenit provincie

romană.

Sub inflenţa romană, grecii au învăţat să folosească materiale de curăţat dinţii, precum

piatra ponce, talcul, şmirghelul, alabastrul, pulberea de coral şi rugina.

Diocles din Caystus, medic atenian din vremea lui Aristotel scria: “în fiecare dimineaţă

trebuie să masezi gingiile cu degetele şi să îţi cureţi dinţii pe interior şi exterior cu pulbere de

mentă, pentru a îndepărta depozitele alimentare de la nivelul lor”.

Deşi grecii considerau dinţii puternici un indicator al sănătăţii, dinţii mari erau

consideraţi un simbol al cruzimii. Creaturile mistice descrise de Homer ca “fantome

înspăimântătoare din Hades” erau terifiante şi nenaturale, capetele erau înconjurate de şerpi,

mâinile nu aveau braţe, iar corpul era acoperit cu solzi impenetrabili. Dinţii erau din alamă, cu

colţi de vier sălbatic. Totuşi, artistul care a desenat moneda arhaică grecească în jurul anului 450

îH., a ales dinţii lungi la portretul acestei creaturi înspăimântătoare.

În final nu putem omite faptul, că medicina stomatologică în Grecia s-a dezvoltat cu

adevărat după cucerirea romană, educaţia sanitară orală devenind obligatorie în acea perioadă.

Bibliografie selectivă

1. Andre-Bonnet, J.L.: Histoire generale de la chirurgie dentaire. Paris. Societe

Auteurs Moderne, 1910.

2. Bettmann, O.,L. : A pictorial history of medicine. Springfield, III: Charles C.

Thomas, 1956 .

3. Entralgo, P.L.: Historia universal de la medicina. Barcelona: Salvat Editores, 1974.

4. Inglis, B.: A history of medicine. Cleveland and New York, World, 1975.

5. Malvin, E.,R.: Dentistry, an illustrated history. Harry N. Abrams, Inc., Publishers,

New York.

STOMATOLOGIA ÎN ROMA ŞI BIZANŢ. MITUL SFINTEI APOLLONIA

După cum foarte bine se ştie, Roma Antică a reprezentat locul, unde artele şi

meşteşugurile au cunoscut o dezvoltare extraordinară, civilizaţia romană constituind un model

aproape de neegalat în teritoriul antic european.

Astfel, medicina dentară a început să fie practicată în Roma Antică, cam în acelaşi timp

cu medicina generală. În anul 450 îH, o comisie de magistraţi romani a conceput o serie de legi

cu profil economic, una dintre acestea referindu-se şi la situaţia dinţilor acoperiţi cu metale

nobile. În acea vreme, morţii erau înmormântaţi purtând ornamente din aur sau bijuterii, ceea ce

a condus în rândul clasei conducătoare, la teama de scădere a statutului economic, de aceea au

apărut legi, care interziceau aceste practici, cu excepţia dinţilor îmbrăcaţi în aur.

În Roma Antică, accesul la o educaţie solidă era permis doar pentru un număr limitat din

membrii liberi ai societăţii, care aveau anumite posibilităţi materiale. Chiar şi după pătrunderea

unor puternice influenţe greceşti în rândurile aristocraţiei romane, influenţe care popularizau

educaţia în filozofie şi ştiinţă, scopul cetăţenilor liberi ai Romei Antice, era reprezentat de

excelarea în afaceri publice.

În general, educaţia debuta cu noţiunile clasice, necesare pentru învăţarea scrisului şi a

cititului, apoi copilul era pregătit pentru retorică. Astfel, la vremea respectivă, Cicero spunea

următorul lucru: “nu numai oratoria, ci absolut toate cunoştinţele trebuiesc însuşite!”. Dar,

pentru cetăţenii romani, acest lucru nu includea şi cunoştinţele medicale. Oamenii preocupaţi de

sănătate, aşa cum a fost şi Cicero, nu credeau că studiile liberale trebuiau orientate, către scopul

de a câştiga bani. Aşa a crezut şi filozoful Senecca, ce argumenta în discursurile sale: “doar

studiul înţelepciunii este un ţel înalt, curajos; celelalte sunt puerile şi plăpânde”.

Totuşi, Roma avea nevoie de practicieni ai artei vindecării; aceştia erau de obicei străini,

în special greci, atât sclavi, cât şi oameni liberi. Cicero, în manuscrisul său intitulat “Îndatoriri”,

considera medicina, ca fiind o profesie onorabilă, pentru oamenii cu un anumit statut social,

sclavi sau oameni liberi, dar nu pentru nativii romani.

Primul medic străin în Roma a fost un grec, care a practicat medicina în jurul anului 219

îH. Totuşi, primul care a câştigat faimă şi avere în Roma, a fost medicul Asclepiades, născut în

Bitnyia (Asia Mică de astăzi), care a venit în Roma în jurul anului 91 îH. Deşi nu avea o

pregătire formală în medicină, acesta a înfiinţat prima şcoală de medicină din Roma Antică.

În anul 14 dH, s-a înfiinţat prima şcoală adevărată medicală din Roma, intitulată “Schola

Medicorum”. Sub domnia împăratul Vespasian, profesorii acestei şcoli au căpătat statutul de

funcţionari civili.

De asemenea şi femeile se regăseau printre practicienii din medicină, ele nu aveau însă

dreptul de a practica profesii legate de lege (de exemplu, magistraţi). Primele femei medic au

provenit din Grecia. În sec. al II-lea dH., cunoscutul învăţat Soranus din Ephesus declara că

femeile, care vor să practice medicina, trebuie să ştie obligatoriu să citească, să aibă memorie

bună, să deţină cunoştinţe medicale, farmaceutice şi de dietă, să aibă un anumit temperament şi

discreţie şi să aibă chiar abilităţi şi cunoştinţe chirugicale. Femeile au fost recunoscute ca egale

cu colegii bărbaţi în timpul împăratului Justinian, care în secolul VI dH făcea referire la “medicii

de ambele sexe”.

Dar pentru “stomatologie” nu exista un cuvânt în limba latină, iar medicina dentară nu

era o profesie separată de medicina generală; medicii romani nu făceau distincţie între bolile

gurii sau ale dinţilor şi celelalte afecţiuni ale corpului uman. Nu existau profesionişti specializaţi

în dentistică, dar erau cunoscute practicile bărbierilor romani, însă extracţia dentară nu era

menţionată.

Enciclopedul Celsus, în timpul împăratului Tiberiu, a descris instrumentele chirurgicale

folosite de medicii din acele timpuri, inclusiv forcepsul şi unele instrumente speciale

“tenaculum”, utilizate pentru extracţia rădăcinilor dentare. Celsus (25 îH.- 50dH.), deşi nu era

medic, a scris un compendiu extrem de apreciat de cunoştinţe medicale, intitulat “Despre

medicină”. În acest compendiu Celsius abordează numeroase aspecte ale stomatologiei, cu

referiri la igiena dentară, tratamentul dentar şi dificultăţile acestuia (vezi capitolul 25 din Cartea

nr. 5), metode de calmare şi inducere a somnului la persoanele, care suferă de dureri dentare,

durerea dentară (vezi capitolul 9 din Cartea 6), etc. Astfel, Celsius îi sfătuia pe pacienţii cu dinţi

cariaţi să nu se grăbească să îi extragă, recomandând diverse remedii, cum ar fi: prişniţul cald,

clătiri orale, administrare de purgative şi laxative. Totodată, Celsius recomanda obturarea

cavităţilor şi păstrarea porţiunii coronare a dintelui, pentru a se evita fractura dintelui, în timpul

manevrelor de extracţie. Alte subiecte tratate în compendiul lui Celsus se refereau la utilizarea

unei pile, pentru netezirea dinţilor fracturaţi, la repoziţionarea dinţilor recent erupţi în malpoziţie,

la tratamentul fracturilor de maxilare, la ligaturarea dinţilor mobili, pentru a-i stabiliza, la

necesitatea măsurilor de igiena dentară, şi anume: îndepărtarea petelor negre de pe dinţi, urmată

de lustruirea acestora cu un amestec de frunze de trandafir şi mir şi de clătirea cu vin.

Alt medic roman cunoscut, care a scris despre tratamentele dentare, a fost Scribonius

Largus, medicul personal al împăratului Claudius (în jurul anului 47 dH). Acesta a prezentat

diverse tratamente ale durerii dentare (a sugerat cum că un vierme ar fi cauza cariei dentare),

cum ar fi: “potrivite pentru durerile dentare sunt fumigaţiile cu beladonă, urmate de clătirea

gurii cu apă fierbinte, în acest fel viermii mici din dinţi sunt îndepărtaţi”.

Deşi Celsus a încercat să recomande tratamentul dinţilor pe baze raţionale, mitul viemelui

responsabil de producerea cariilor era greu de zdruncinat. Medicina timpurie din Roma, era de

fapt o combinaţie de magie primitivă, provenită de la poporul italian şi de superstiţii greceşti.

Marele naturalist Pliniu cel Bătrân (care a murit în timpul erupţiei vulcanului Vezuviu în

anul 79 dH.) descria astfel un tratament al durerii dentare: se căuta o broască pe lună plină, i se

deschidea gura, se scuipa în ea şi apoi i se dădea drumul să plece cu formula: “du-te broască şi ia

cu tine durerea mea de dinţi!”. Iar ca metodă preventivă a durerii dentare, era descrisă o practică

şi mai bizară, muşcarea capului unui şoarece de 2 ori pe lună; oricum, se menţiona că eficacitatea

acestei metode nu era dovedită.

Galen, medic reputat al împăratului Septimius Servus, a practicat stomatologia în Roma

şi a scris despre cunoştinţele medicale ale timpului său, lucrările sale fiind o autoritate în

domeniu, până în epoca renascentistă. La început, a urmat recomandările lui Hipocrate, de a

studia, observa şi apoi de a diagnostica şi a stabili un plan de tratament. Se baza pe teoria lui

Hipocrate cu cele 4 umori. Apoi, a abandonat aceste recomandări şi a interzis disecţiile, se baza

doar pe studiul animalelor, iar observaţiile sale din acest moment au devenit incorecte. În cartea

“Despre igienă” Galen evidenţia nişte teorii total incorecte, în ceea ce priveşte factorii cauzali ai

cariei şi ai altor afecţiuni de la nivelul cavităţii orale, dar era clar că medicii acelor vremuri

încercau să trateze aceste afecţiuni.

Totuşi, medicii romanii erau pregătiţi pentru tratamentul bolilor orale şi pentru extracţia

dentară, în plus restaurau caria dentară cu coroane din aur, înlocuiau dinţii lipsă prin punţi

dentare şi realizau, chiar şi proteze dentare parţiale.

De asemenea, romanii aveau preocupări, şi în ceea ce priveşte igiena orală. Ei nu aveau

săpun, dar foloseau apa din belşug, pentru spălatul mâinilor, gurii, ochilor, etc. Apoi s-a

dezvoltat fabricarea şi folosirea prafurilor pentru curăţat dinţii (dentifricium) din oase, coji de

ouă, uneori amestecate cu miere, se adăugau şi substanţe astringente, care întăreau dinţii mobili.

Romanii făceau referire la o substanţă numită nitrum, probabil carbonat de potasiu sau sodiu,

care se ardea şi apoi se aplica pe dinţi, pentru a le păstra culoarea. Romanii elevaţi, când primeau

musafiri, îi întâmpinau la masă cu linguri şi cuţite, dar şi cu scobitori decorative din metal, de

obicei din aur, pe care apoi le luau acasă. Era considerată corectă practica, de a folosi scobitoarea

în timpul mesei.

La începuturile Imperiului Roman, creştinii s-au bucurat de privilegii, dar după

înscăunarea lui Nero, aceştia au suferit foarte multe persecuţii şi represalii. Părinţii bisericii

ţineau legătura între ei prin scrisori. Într-o scrisoare cãtre Fabius, aşa cum arată cronicarul

Eusebius în “Istoria bisericii”, episcopul de Alexandria, Dionysius, relatează istoria Apolloniei.

Aceasta era fiica unui renumit magistrat din Alexandria (Egipt). Ea a fost arestată şi i s-a

oferit şansa de a renunţa la creştinism, altfel, alternativa era arderea pe rug. Ea a refuzat, iar

mulţimea s-a năpustit asupra ei, i-a spart dinţii şi a ameninţat-o că va fi arsă de vie. Realizând că

i se apropie moartea, ea a cerut să fie dezlegată, pentru a se ruga. După rugăciune, ea s-a aruncat

singură în flăcări, ca martiră pentru credinţa ei. Legenda spune că în timp ce ardea striga, că toţi

cei care vor suferi de dureri dentare şi îi vor invoca numele, vor scăpa de suferinţă. Apollonia a

fost canonizată în anul 249 dH şi se sărbătoreşte pe data de 9 februarie. Cultul asociat Sfintei

Apollonia s-a răspândit rapid în Europa, probabil şi datorită ubicuităţii bolilor dentare. Aproape

toate bisericile şi catedralele de pe continentul european aveau o sculptură, gravură sau o pictură

pe sticlă cu această sfântă. Deşi Dionysius a descris-o ca fiind o femeie în vârstă, ea apare în

toate reprezentările, ca fiind tânără şi atrăgătoare. În iconografii, Apollonia ţine întotdeauna un

forceps (de multe ori cu un dinte între fălcile acestuia). Cultul Sfintei Apollnia a dăinuit şi prin

reprezentările teatrale din acele vremuri. Ea apare şi în picturile lui Jean Fouquet, unul dintre cei

mai mari pictori ai Europei.

Astfel, Sfânta Apollonia este venerată, ca fiind cea care îi protejează pe medicii dentişti şi

practica stomatologică. Sfântul Blaise patronează gâtul, cavitatea orală şi regiunea cervico-

facială, deci este protectorul medicilor ORL şi al chirurgilor oro-maxilo-faciali. Sfântul Abate

Anton protejeză de bolile pielii şi ale mucoaselor, în special cele cauzate de virusul herpetic.

În Zadar, Croaţia, există o pictură de la începutul sec.XVII-lea dH, în care apar împreună,

cei 3 sfinţi mai sus menţionaţi. Pictura este realizată de pictorul Vorotari Padovani sau Pietro

Domini. Numele original al picturii este “Sfântul Abate Anton în glorie, Sf. Blaise şi Sf

Apollonia”. Pictura a fost realizată de Pietro Domini, din Padova, în stil baroc, pentru biserica

Sf.Abate Anton din Zadar, Croaţia, care a fost demolată în anul 1943. Pictura este în ulei, pe

pânză, cu dimensiuni de 290 pe 151 cm. Era expusă pe principalul altar al bisericii, iar acum

este parte a colecţiei Mănăstirii Sf. Maria din Zadar, Croaţia. Pictura îl arată pe Sf.Anton plutind

pe un nor, înconjurat de îngeri, cu o flacără în mâna stângă, care simbolizează durerea resimţită

de pacienţii infectaţi cu virusul herpetic. În partea stângă a picturii este reprezentat Sf.Blaise, cu

o lopată în mâna dreaptă, iar Sf. Apollonia în partea dreaptă a picturii, cu o pereche de cleşti în

mâna dreaptă. Pictura este unică, prin faptul că îi reprezintă pe toţi cei 3 sfinţi împreună. Faptul

poate fi pur întâmplător, dar este posibil ca cei 3 sfinţi, care protejează regiunea cervico-facială

să fi fost pictaţi astfel, pentru a da posibilitatea oamenilor din Zadar să se roage în faţa unei

singure picturi, la toţi cei 3 protectori ai acestei regiuni a corpului (Fig. nr. 1).

Astfel, Cultul Sf. Apollonia s-a răspândit rapid în Bizanţ şi mai târziu în partea vestică a

Europei creştine.

Fig. Nr.1. Icoana Sf. Apollonia din Zadar

Totuşi, în jurul anului 476 dH. a început declinul Imperiului Roman, care a continuat

timp de câteva secole. Cauzele au fost multiple: atacuri ale triburilor de barbari din nord;

numărul mare de sclavi, care subminau economia; dezvoltarea creştinismului, care a slăbit

puterea statului prin negarea divinităţii împăratului; investiţia economică în forţa armată. În anul

285 dH, împăratul Diocleţian a împărţit imperiul în 2 regiuni: estică şi vestică. Principalul oraş

din est era vechea metropolă, Bizanţul.

În anul 330 dH, Constantin cel Mare i-a schimbat numele oraşului Bizanţ în

Constantinopol, devenind capitala oficială a Imperiului de Est. Aşa i-a rămas numele şi a fost

cunoscut timp de mai bine de 1000 de ani, până a fost cucerit de turcii otomani, în anul 1453.

În timpul erei bizantine nu s-a progresat în medicină sau în ştiinţă. Singura contribuţie a

Imperiului de Răsărit a fost păstrarea limbii, a culturii şi a textelor literare din lumea greacă şi

romană. Lumea medicală doar a compilat cunoştinţele anterioare.

Oribasius (325-403 dH), medicul împăratului Julian, a autorizat un compendiu cu 7

volume intitulat “Collectiones medicae”, din care mare parte s-a pierdut.

Două sute de ani mai târziu, Aetius din Amida, medicul împăratului Justinian a lăsat o

compilaţie extinsă “Tetrabiblion” cu descrieri amănunţite ale bolilor gurii şi ale dinţilor, precum

şi tratamentul acestora.

Alexander din Tralles (526-605 dH) a fost singurul învăţat, care a avut o contribuţie

originală. Autor a 12 cărţi despre medicină, el a afişat aceeaşi frică ca şi predecesorii săi, în ceea

ce priveşte folosirea forcepsului pentru extracţii; el recomanda practicienilor să extragă dintele,

în momentul când este foarte mobil (sugera aplicarea la nivelul gingiei dintelui a unui amestec de

ulei de trandafir, sulf, aluminiu, răşină cedar, ceară; amestecul avea rolul de a inflama gingia şi

de a creşte mobilitatea dintelui) şi se putea îndepărta cu degetul.

Ultimul dintre eclecticii greci, care a scris despre stomatologie a fost Paul din Aegina

(625-690 dH) în cele 7 volume ale cărţii sale “Epitome”, în care a rezumat cunoştintele medicale

de bază, inclusiv o pictură a chirurgiei dentare din acea vreme. În capitolul “Afecţiuni ale gurii”

el face o distincţie clară între parulis şi epulis şi descrie pentru fiecare tratamentul necesar. A

descris dinţii şi tehnica de extracţie (la fel ca şi Celsus recomanda obturarea coronară a dintelui

înaintea extracţiei, pentru a preveni fractura coronară). A explicat modul de folosire a unei pile,

pentru a reduce din înălţime un dinte, care depăşeşte planul celorlalţi dinţi şi probabil a fost

primul care a descris detartrajul. Recomanda măsuri de igienă orală zilnice şi avertiza asupra

unor alimente, care rămân pe dinţi şi îi afectează ulterior. El insista şi asupra faptului, că dinţii

nu trebuie folosiţi, pentru a sparge obiecte dure şi asupra faptului că cel mai important lucru, era

să cureţi dinţii, după ultima masă a zilei.

După Paul din Aegina, stomatologia a intrat într-un con de umbră, până în epoca

renaşterii, 700 de ani mai târziu.

Totuşi, evoluţia stomatologiei în Roma Antică şi mai târziu în Imperiul Roman de Răsărit

şi de Apus, a contribuit esenţial în dezvoltarea ulterioară a medicinei dentare.

Bibliografie selectivă

6. Andre-Bonnet, J.L.: Histoire generale de la chirurgie dentaire. Paris. Societe

Auteurs Moderne, 1910.

7. Bettmann, O.,L. : A pictorial history of medicine. Springfield, III: Charles C.

Thomas, 1956 .

8. Entralgo, P.L.: Historia universal de la medicina. Barcelona: Salvat Editores, 1974.

9. Inglis, B.: A history of medicine. Cleveland and New York, World, 1975.

10. Karlovic, D.: The Painting of saints Apollonia, Blaise and Anthony the Abbot from

the Treasury of Convent of Saint Mary in Zadar. Display of Three Patron Saints of

the Oro-Facial Region. Acta Stomatol Croat. 2006;40(3):302-8

11. Malvin, E.,R.: Dentistry, an illustrated history. Harry N. Abrams, Inc., Publishers,

New York.

ASPECTE ALE FORMĂRII ŞI EVOLUŢIEI STOMATOLOGIEI ÎN SPAŢIUL

AMERICAN PRECOLUMBIAN

Introducere

Este o realitate de necontestat faptul că, cele două continenete americane: America de

Nord şi America de Sud (sau America Latină) au fost populate, încă din cele mai vechi timpuri.

Astfel, se presupune că indienii din emisfera vestică au ajuns pe teritoriile celor două

Americi, încă de acum aproximativ 15.000 de ani. Ei au venit din Asia, pe un pod existent atunci,

de-a lungul strâmtorii Bering. Concret, unii indieni au migrat spre est, către ţinuturile din

America de Nord, iar alţii către America de Sud, unde s-au aşezat şi ulterior s-au dezvoltat.

Maiaşii

Dintre aceste popoare de indieni aşezate pe teritoriile celor două Americi s-au remarcat

aztecii (popor puternic şi războinic, aşezat în centrul Mexicului de astăzi), maiaşii (un popor

blând, paşnic, cu o vastă cultură), care au locuit în Peninsula Yucatan (Guatemala de astăzi şi

Honduras) şi incaşii, un popor la fel de dezvoltat, care a trăit în munţii Anzi (teritoriile statului

Peru de astăzi).

După marile descoperiri ale lui Cristofor Columb (considerat a fi descoperitorul

continentelor americane), un mare număr de aventurieri a plecat în Lumea Nouă, într-o speranţă

nebună de îmbogăţire. America de Nord, şi mai ales America de Sud erau considerate drept

perlele coroanei spaniole, surse inepuizabile de aur, argint, mirodenii şi sclavi.

Astfel, când conchistadorii spanioli i-au cucerit pe maiaşi, aceştia erau hotărâţi să-i

distrugă, nu doar ca popor, ci mai ales să le distrugă cultura şi religia, acestea fiind considerate

păgâne, în contradicţie cu obiceiurile catolice din acea vreme. Dar maiaşii nu au permis acest

lucru, ei şi-au dezvoltat un limbaj scris şi au creat pergamente cu scrieri hieroglifice, despre

istoria şi tradiţiile lor. Aceste pergamente continuă să fie găsite şi astăzi, descifrarea lor făcându-

se cu foarte mare dificultate.

La vremea respectivă, liderul spiritual spaniol, Diego de Landa, a considerat că acestea

erau scrieri păgâne şi a ordonat să fie distruse. A aprins un foc mare în piaţa publică din oraşul

Mani, unde a ars o foarte mare parte a acestor pergamente.

Astfel, s-a pierdut o mare parte din cultura maiaşă. De aceea, în acest moment se ştiu

extrem de puţine lucruri despre poporul maiaş, spre deosebire de egipteni sau despre popoarele

mesopotamiene. Separaţi de timpurile noastre doar de câteva secole, poporul maiaş pare mai

îndepărtat de noi, decât vechiul Babilon.

Ce ştim totuşi despre maiaşi este faptul că, practicau cu succes agricultura şi mai ales

erau extrem de avansaţi, în ceea ce priveşte arhitectura (existau piramide înconjurate de temple şi

palate, decorate cu sculpturi şi cu picturi extrem de laborioase).

Istoria lor începe în jurul anului 2500 îH, iar cultura ajunge la apogeu între anii 300 şi

900 dH. După aceea, din motive inexplicabile, a început declinul încet, dar sigur, apoi au fost

subjugaţi de tolteci (predecesorii aztecilor), în jurul anului 1000, iar gloria lor a apus. Au

continuat să existe ca popor, s-au amestecat în timp cu celelalte popoare de indieni, care i-au

cucerit, şi odată cu cucerirea spaniolă cultura şi religia lor au dispărut în negurile timpului.

Maiaşii erau cunoscători ai matematicii, cunoşteau calendarul şi aveau colecţii de bijuterii

din jad, hematit, onix, peruzele şi alte pietre semipreţioase. Ştiau să lucreze în metal şi în piatră,

dar stomatologia restauratoare adevărată nu era practicată. Pentru ritualuri religioase înnegreau

sau mutilau dinţii şi îşi scarificau faţa.

Erau specializaţi în aplicarea unor pietre frumos sculptate (din jad, pirită ferică, hematit,

turcoaze, cuarţ, cinabru – zăcământul din care era extras mercurul) în cavităţi ale dinţilor frontali,

uneori, chiar şi la nivelul premolarilor. Cavităţile erau preparate pe dinţi vitali, cu instrumente

din jad sau din cupru şi cu o pudră abrazivă realizau astfel cavităţi perfect rotunde în smalţ şi în

dentină. Dacă se ajungea la nivelul pulpei dentare, “inlay-ul” nu se mai aplica, dintele se

mortifica şi se ajungea la abcese extrem de dureroase.

Pietrele se potriveau ca mărime cu cavităţile preparate şi au fost găsite în dinţi şi după

mii de ani. Pentru a le îmbunătăţii retenţia foloseau nişte cimenturi din minerale, în principal

fosfat de calciu.

Astfel, un craniu descoperit în Ecuador (acum este în colecţia din Muzeul Indienilor

Americani din oraşul New York) a iscat o vie controversă. Prima dată a fost descris în anul 1913

de Marshall H. Savile, ca fiind un maxilar cu dinţii laterali prezenţi, mai puţin molarul de minte;

doi incisivi aveau inlay-uri de aur, rotunde, pe faţa vestibulară; se pare că aceşti incisivi au fost

plasaţi în alveole, prin fractura procesului alveolar. Istoricul american Bernhard Weinberger

crede că cei doi dinţi sunt un exemplu de transplantare dentară, de la un individ la altul.

Dar, Samuel Fastlicht din Mexico City are un argument împotriva acestei teorii: nu există

regenerare osoasă pe linia de fractură. Oricum, un lucru este cert, şi anume că “implantarea”

dinţilor a fost realizată postmortem, probabil pentru ritualul de înmormântare, similar cu cel al

vechilor egipteni.

Există dovezi că, maiaşii practicau implantarea materialelor aloplastice (anorganice) la

persoanele vii. În timpul excavărilor din Playa de los Muertos (Ulua Valley din Honduras) în

anul 1931, Wilson Popenoe şi soţia lui au găsit un fragment de mandibulă de origine maiaşă, care

datează probabil din anul 600 dH. Acest fragment (care acum se găseşte în Muzeul Peabody de

arheologie şi etnologie de la Universitatea Harvard) a fost studiat de Amadeo Bobbio din Sao

Paulo, Brazilia, o autoritate recunoscută în domeniu. Acesta a descoperit trei “implanturi”, în

locul incisivilor inferiori.

Contrar concepţiei mai vechi, conform căreia implanturile au fost realizate post mortem,

cu ajutorul razelor X, Bobbio, în anul 1970 a arătat cum s-a format os compact în jurul

implanturilor.

Astfel, radiografic, osul nou format este asemănător cu osul care se formează în jurul

implanturilor tip lamă, utilizate până nu demult în Europa şi în America. Concret, acestea sunt

cele mai vechi implanturi endoosoase aloplastice descoperite până în prezent.

Incaşii

Incaşii, consideraţi a fi un popor foarte dezvoltat, au dominat ţinuturile peruviene şi s-au

răspândit de-a lungul coastei, la începutul anului 1400. Ei au cucerit alte popoare de indieni şi, la

fel ca şi aztecii, au adoptat practicile celor pe care i-au subjugat.

La rândul lor, incaşii au fost cuceriţi cu brutalitate de ccoătre nchistadorii spanioli, în

jurul anului 1533, sub conducerea redutabilului Francisco Pizarro, iar cultura lor fost în mare

parte distrusă.

Dar incaşii erau un popor extrem de religios. Ei adulau nu numai Soarele, dar şi alte

zeităţi. Astfel, modalităţile de tratament al bolilor au fost legate de credinţele lor religioase, iar

abordările magice au fost îmbinate cu tratamentele raţionale.

Boala era privită ca un păcat, care poate fi explicat doar după confesiunea pacientului la

anumiţi preoţi; erau recomandate numeroase remedii naturiste, cu plante şi ierburi.

Totuşi, extrem de multe lucruri, care se ştiu despre civilizaţia incaşă se cunosc din

scrierile cronicarului Sebastian Gacilaso de la Vega, el însuşi descedent al incaşilor.

Cronicarul Sebastian Gacilaso de la Vega a scris despre tratamentul bolilor orale şi

dentare şi a descris îndepărtarea ţesutului cariat de la nivelul dintelui, cu ajutorul unui băţ aprins.

Balsamul de Peru, o răşină din copacul Myroxylon pereirae, era folosit pentru tratarea

problemelor gingivale, în timp ce, în cazul afecţiunilor gingivale severe, era recomandată

cauterizarea.

Sebastian Gacilaso de la Vega mai descrie în manuscrisele sale şi modul în care planta

tămăduitoare era încălzită şi apoi ruptă în două părţi egale, care erau aplicate pe gingie, până

când planta se răcea. Astfel, ţesutul gingival inflamat şi hiperplazic era distrus, pentru a permite

apariţia şi dezvoltarea unui ţesut nou, sănătos. Se pare totuşi că, în timpul intervenţiei terapeutice

pacienţii mestecau frunze de coca, pentru a suporta mai bine durerea.

Dinţii care trebuiau extraşi, erau trataţi mai întâi cu o răşină caustică la nivelul ţesutului

gingival din jur, deveneau mobili şi apoi erau extraşi printr-o lovitură puternică.

Incaşii nu foloseau “podoabe” pentru dinţi, dar craniile găsite în Ecuador prezentau dinţi

obturaţi, cu incrustaţii din aur şi cu cavităţi la nivelul feţei vesibulare a incisivilor, iar la colet se

găseau cavităţi preparate manual, care se pare că erau “umplute” cu aur.

The Valley of Mexico

Pe teritoriul actualului Mexic, în vechiul palat din Tepantitla, în centrul Teotihuacan-ului,

se găseşte cea mai bine păstrată frescă precolumbiană. Fresca descrie scene din paradisului lui

Tlaloc, zeul ploii.

Cronicile descriu acest paradis, ca pe un loc unde domnesc fericirea şi încântarea, un loc

unde viaţa înseamnă jocuri, plăcere, cântece şi dans. Printre figurile care cântă sau prind fluturi,

este prezentat şi un bărbat, care obturează un dinte al unui alt individ, cu ajutorul unei cremene

ascuţită şi îngustă. Este posibil ca mexicanii din acele vremuri să fi obturat dinţii, în speranţa

obţinerii unei stări de beatitudine în “paradisul pământesc”.

După 350 de ani de la abandonarea Teotihuacan-ului, aztecii barbari s-au stabilit pe

tărâmuri mexicane, în vecinătatea oraşului Mexico City de astăzi. Ei au cucerit triburile locale, şi

precum romanii, le-au adoptat obiceiurile celor, pe care i-au cucerit. Ei obturau dinţii cu inlay-uri

din piatră.

Una din cele mai importante surse, privind practicile de medicină dentară ale aztecilor

sunt scrierile unui călugăr spaniol, care a sosit în Lumea Nouă, imediat dupa ce aceasta a fost

cucerită (nu i se cunoaşte numele cu precizie). Călugărului i-a urmat tânărul Fray Bernardino de

Sahagun, cel care i-a continuat misiunea. Tânărul avea o mare sete de cunoaştere şi astfel a scris

cronici, privind obiceiurile indienilor cuceriţi, le-a învăţat limba şi apoi a scris o mare parte a

operei sale Historia general de las cosas de Nueva Espana în limba locală.

America de Nord

Când Cristofor Columb a ajuns pe continentul Americii de Nord a găsit aici triburi de

indieni, care aveau cultura şi obiceiurile din Epoca de Piatră. Ei aveau credinţe magice şi multe

superstiţii, pe care se bazau în tratamentul bolilor.

Asemenea practici medicale se întâlneau în toate triburile. În centrul practicii medicale se

afla un şaman sau un vrăjitor: oamenii credeau că acesta avea puteri divine, care îl ajutau să

vindece bolile. Mai mult, el putea “convinge” spiritul rău să iasă din oameni, dar şi să infecteze

cu “spirite ale bolii” anumiţi oameni, după voia lui. De aceea, oamenii se temeau de şaman, iar

acesta exercita o mare influenţă asupra lor.

Tehnicile şamanilor au fost descrise de Frederick W. Hodge, în anul 1907, şi anume:

“şamanul examinează pacientul, îl întreabă despre simptome, apoi decide care este boala sa.

Ulterior se roagă, dă sfaturi sau cântă. El acoperă cu mâinile zona corpului afectată de boală,

apoi pune gura deasupra punctului cel mai dureros şi astfel extrage…boala”.

În timpurile mai apropiate de noi, printre indienii Navajos, exista o femeie vindecător, a

cărei profesie reflecta practicile şamanilor. Ea avea rolul de a pune un diagnostic, nu de a

vindeca. Femeia vindecător începea prin a intra în transă, apoi îşi mişca aparent necontrolat

mâinile. Astfel, ea obţinea indicii despre boala pacientului respectiv.

La început, medicii albi din rezervţie au fost sceptici, dar în final au acceptat-o, întru-cât

metoda ei părea că dă rezultate. Când considera că pacienţii au nevoie de tratament într-o clinică

medicală, ea îi indemna rapid către clinică şi practic, toţi pacienţii cu probleme dentare ajungeau

astfel să se trateze într-o clinică de specialitate.

Reverendul William Leach, în anul 1855, în Nebraska, descria tratamentul în cazul unei

dureri dentare cauzate de un molar de minte astfel: “vindecătorul dansa în jurul pacientului, într-

un semicerc, apoi lua un cuţit de piatră şi făcea un X în zona din dreptul dintelui. Sugea din

tăietură şi pretindea că ajută dintele să crească şi apoi scuipa în foc. Astfel, Spiritul cel Rău nu

mai putea acţiona la nivelul dintelui”.

Dar faimosul călător francez Michel de Montaigne a descris prima sa vizită în aceste

ţinuturi astfel: “rar vezi un om bolnav şi nu am întâlnit persoane fără nici un dinte, edentaţi

total”. Medicul Benjamin Rush nota “că triburile estice nu cunosc bolile sau durerea dentară”.

În aceste zone, contactul cu civilizaţia europeană era minim, iar bolile dentare erau foarte

rare, până în secolul XX. În anul 1930, Weston Price a examinat 87 de indieni din teritoriul

Yukon-ului şi din 2.464 de dinţi studiati, doar 4 erau cariaţi, spre deosebire de indienii care trăiau

aproape de albii stabiliţi în zonă, la care procentul de leziuni carioase era cuprins între 25 şi 40%.

Probabil, indienii erau protejaţi de carii datorită dietei, dar aveau alte probleme dentare,

de exemplu atriţii avansate, până la deschiderea camerei puplare, datorită consistenţei hranei.

Boala parodontală era foarte frecventă, chiar şi la tineri. Craniile din acea vreme arată rezorbţii

osoase avansate şi multe edentaţii.

Indienii nu îşi curăţau dinţii şi nu cunoşteau detartrajul, dar foloseau soluţii de clătiri

orale din plante şi ierburi, pentru curăţarea dinţilor şi pentru o respiraţie proaspătă.

Tutunul, descoperit de indieni, era consumat datorită plăcerii fumatului, dar şi pentru

faptul că, îi era atribuit un rol în curăţarea dinţilor. Dar, cei care mestecau tutunul aveau

abraziuni dentare.

În cavităţile carioase puneau diferite plante (scoarţă din frasinul cu ţepi – Zanthoxylum

americanum), care credeau ei că vindecă dintele. Europenii cunoşteau copacul, ca fiind

“arborele durerii dentare”. La fel de populare, dar mai puţin eficiente erau practicile de magie şi

superstiţiile.

Unii indieni “vindecau” dintele astfel: tăiau iarbă înainte de răsăritul soarelui, suflau de

trei ori asupra ei şi o puneau la loc, de unde au luat-o. În anumite triburi se obişnuia să nu se

arunce în foc nimic din ceva, ce fusese mestecat (tutun sau coaja de măr, după ce omul muşca

din el). Era important, ca după ce pierdeai un dinte să vezi o stea căzătoare şi să scuipi imediat.

Pentru a se asigura că dinţii vor rămâne sănătoşi pentru tot restul vieţii, unii indieni

prindeau un şarpe verde, îl ţineau orizontal, de cap şi de coadă şi îl plimbau printre dinţi de şapte

ori, apoi îi dădea drumul. Apoi patru zile mâncau fără sare.

În concluzie, se poate aprecia faptul că, fiecare popor asocia afecţiunile dentare, dar şi

tratamentele specifice unor componente religioase, magice pe alocuri, dar existau si metode

specifice, unele chiar eficiente, de combatere a durerilor de origine dentară.

Bibliografie selectivă

12. Andre-Bonnet, J.L.: Histoire generale de la chirurgie dentaire. Paris. Societe

Auteurs Moderne, 1910.

13. Bettmann, O., L: A Pictorial History of Medicine. Springfield, III.: Charles L.

Thomas, 1956.

14. Bullough, V., L.: The Development of Medicine as Profession. Basel: S. Karger,

1966.

15. Burlibaşa, M.: Pagini din Istoria Stomatologie Româneşti şi Universale. Editura

Cermaprint, Bucureşti 2008.

16. Entralgo, P., L., et al.: Historia Universal de la Medicina. Barcelona: Salvat

Editores, 1974.

17. Hoffmann-Axthelm, W.: History of Dentistry. Trans. H.M. Koehler. Chicago:

Quitessence, 1981.

18. Malvin, E.,R.: Dentistry, an illustrated history. Harry N. Abrams, Inc., Publishers,

New York.

19. Zigrosser, C.: Medicine and the Artist. New York: Dover, 1955.

CÂTEVA ASPECTE GENERALE PRIVIND EVOLUŢIA BRESLEI CHIRURGILOR

-BĂRBIERI

În decursul timpului, de-a lungul secolelor, medicina ca ştiinţă a evoluat permanent,

ajungându-se în prezent la performanţe remarcabile. Pornindu-se de la medicina tradiţională

practicată de vraci, actul medical a evoluat, ajungându-se ca în secolul al XIII-lea să fie

practicat de o breaslă aparte, şi anume cea a chirurgilor-bărbieri.

În anul 1210 se organizează în Franţa, la Paris, „Frăţia Sfântului Cosma”, un colegiu care a

reprezentat prima formă de organizare a chirurgilor, cu definirea obligaţiilor şi a drepturilor

acestora. Cum unii dintre membrii acestui colegiu pretindeau că sunt mai bine instruiţi decât alţii,

a apărut la scurt timp divizarea între chirurgi („chirurgi de robă lungă”) şi bărbieri („chirurgi-

bărbieri” sau „chirurgi de robă scurtă”). Diversele decrete regale din secolul al XIV-lea,

interziceau membrilor celei din urmă bresle să practice chirurgia, fără a le fi mai întâi examinate

cunoştinţele de chirurgii de robă lungă. Câteva acte terapeutice puteau fi făcute, atât de chirurgi,

cât şi de bărbieri: lăsare de sânge, extracţii dentare, curăţirea şi pansarea rănilor. În timp, aceste

modeste intervenţii chirurgicale, la care se vor adăuga şi aplicarea de ventuze şi lipitori, clismele,

etc. vor deveni apanajul bărbierilor. Chirurgii-bărbieri lucrau la indicaţia şi sub supravegherea

medicilor, ei fiind multă vreme socotiţi inferiori acestora din urmă.

În Anglia, competiţia dintre bărbieri şi chirurgi atinge apogeul în secolul al XV-lea. Cum

relaţiile dintre cele două bresle erau foarte reci, a fost nevoie de intervenţia regelui Henric al

VIII-lea pentru calmarea situaţiei. Acesta i-a convins pe reprezentanţii celor două bresle să se

unească şi să formeze Organizaţia Regală a Bărbierilor-Chirurgi. Carta acestei organizaţii descria

atribuţiile fiecărui grup în parte: chirurgii nu se mai puteau ocupa şi de tuns şi bărbierit, iar

bărbierii erau opriţi să practice chirurgia. Singurele intervenţii care le erau permise practicienilor

din ambele grupuri erau extracţiile dentare, precum şi aplicarea de ventuze şi de lipitori, lăsatul

sângelui. Organizaţia Regală a Bărbierilor-Chirurgi includea în rândurile ei şi practicieni a căror

unică îndeletnicire era extracţia dinţilor. Se poate concluziona că în Anglia secolului al XVI-lea

existau persoane ce practicau stomatologia, chiar dacă într-o formă rudimentară. Aceşti

practicieni se bucurau de un statut special şi de anumite privilegii conferite de apartenenţa la

breasla chirurgilor-bărbieri.

Meseria de bărbier-chirurg a existat şi pe teritoriul Principatelor Române. Bărbierii au

apărut întâi la Braşov, încă de la finele secolului al XV-lea şi au luat locul vracilor prin secolul al

XVI-lea, aducînd ulterior şi în Ţara Românească şi Moldova noul meşteşug. Erau organizaţi într-

o „frăţie”, sub conducerea unui vătaf. În afara rasului şi tăiatului părului, cei mai îndemânateci

lăsau sânge, puneau ventuze scarificate, îngrijeau rănile, făceau mică chirurgie. Băieşii, pe care îi

întâlnim în secolul al XVIII-lea în Bucureşti erau tot un fel de bărbieri (în Moldova se numeau

„telaci”) care lăsau sânge cu ventuzele şi făceau masaje. Printre bărbieri erau şi ştiutori de carte,

ce posedau manuscrise şi cărţi, precum Gligore Bucureşteanul, Ioan Bărbierul din Târgovişte.

Voievozii pământeni ţineau pe lângă ei asemenea bărbieri. Alexandru Lăpuşneanu îl numea pe

credinciosul său bărbier, Andrei din Bistriţa, când chirurg, când bărbier, când magistru sau

doctor, după dispoziţie. Chirurgii erau aceiaşi meşteşugari ca şi bărbierii şi vracii, cu singura

deosebire că aduceau uneori atestate de la vreun meşter din străinătate, iar mai adesea de la

breasla meşteşugărească de bărbieri-chirurgi. În Transilvania, bărbierii-chirurgi s-au organizat în

bresle, în urma privilegiului acordat de regina Isabela, la 13 februarie 1550, ulterior fiind emise

şi regulamente de funcţionare (Sibiu-1562, Braşov-1567).

În Europa, în secolele al XV-lea şi al XVI-lea chirurgia este în plin avânt, fapt datorat pe de

o parte marilor progrese făcute în anatomie, pe de altă parte, necesităţii de a acorda asistenţă

medicală victimelor nenumăratelor războaie. Odată cu introducerea în uz a prafului de puşcă,

rănile de război erau tot mai multe şi mai grave. Chirurgii care mergeau pe front au reuşit să-şi

clădească o reputaţie la fel de bună cu a medicilor. Primul tratat important de chirurgie militară îi

aparţine lui Hieronymus Brunschwig şi a fost publicat la Strasbourg, în anul 1497. Brunschwig

introduce un număr de tehnici inovatoare, cum ar fi ligaturile vasculare şi suturarea plăgilor, prin

coaptarea marginilor. De asemenea, descrie un dispozitiv de contenţie a bărbiei, în cazul

fracturilor mandibulare: o frondă mentonieră din piele, fixată cu ajutorul unor curele trecute

peste vertex.

Într-o perioadă remarcabilă pentru progresele în chirurgie, un nume le domină pe toate

celelalte: Ambroise Pare, supranumit mai târziu „părintele chirurgiei”. Acesta a fost iniţial

bărbier-chirurg, apoi a absolvit succesiv colegiul Sf. Cosma şi Şcoala de Chirurgie de la Spitalul

Hotel Dieu. A evoluat apoi ca autodidact, perfecţionîndu-se şi dobândind tot mai mult prestigiu,

astfel încât a ajuns chirurgul şef al armatei franceze. Participînd la numeroasele războaie ale

vremii a studiat cu atenţie plăgile de război şi a revoluţionat tratamentul acestora, contraindicînd

cauterizarea şi aplicarea de ulei fierbinte în favoarea hemostazei, prin ligatura vaselor şi a

pansamentelor cu feşi de bumbac. Totodată, Pare a pus la punct tehnici chirurgicale pentru cura

herniei inghinale şi pentru buza de iepure şi a imaginat proteze mecanice, pentru cei cu amputaţii

traumatice ale membrilor. Ambroise Pare a lucrat o lungă perioadă în slujba mai multor regi

francezi, răstimp în care a publicat o serie de cărţi de chirurgie, obstetrică, anatomie.

Ambroise Pare s-a implicat şi în domeniul stomatologiei. Descrie în cărţile sale anatomia

dinţilor, dar şi diverse metode de tratament, cum ar fi imobilizarea mandibulei fracturate cu

ajutorul unor ligaturi din sârmă de aur, replantarea dinţilor avulsionaţi şi contenţia acestora. Trata

cariile cu acid, dar nu a menţionat obturarea cavităţilor. De asemenea, a conceput punţi dentare

confecţionate din os sau fildeş, pe care le lega cu sârmă de aur de dinţii ce delimitau edentaţia. O

altă contribuţie importantă în acest domeniu a fost obturatorul palatinal, destinat tratamentului

perforaţiilor palatului dur, în urma afecţiunilor luetei.

La acea vreme în Franţa, chirugii erau încă divizaţi în două grupuri: „chirurgii de robă

lungă” şi „chirurgii de robă scurtă”(sau chirurgii-bărbieri), cei din urmă fiind consideraţi

inferiori. Ambele bresle erau privite cu desconsiderare şi dispreţ de către medici. Ambroise Pare

a fost un contestatar înverşunat al medicilor, punînd la îndoială tratamentele lor empirice, fapt

care a atras mânia lumii medicale (medici şi chirurgi de robă lungă).

În secolul al XVIII-lea chirurgia depăşeşte oficial nivelul de meşteşug. În anul 1724 se

legiferează în Franţa separarea chirurgilor de bărbieri, iar apoi, prin reorganizarea Colegiului Sf.

Cosma ia fiinţă în 1731, la Paris, Academia de Chirurgie – instituţie ştiinţifică şi cu rol formativ.

Se dezvoltă învăţământul medical, informaţiile difuzează amplu şi rapid consecutiv apariţiei

tiparului, disciplinelor clasice li se adaugă altele noi , apar societăţi academice şi publicaţii

ştiinţifice.

Bibliografie selectivă

1.Bologa, Brătescu, Duţescu, Milcu – „Istoria medicinei româneşti”, Editura Medicală

2. Dragomirescu, C.: „Manual de Chirurgie pentru studenţii facultăţilor de

stomatologie”, Editura Didactică şi Pedagogică

3. Ring, M.: „Dentistry- An Illustrated History”, The C.V. Mosby Company