COXARTROZA

Noțiuni introductive

Coxartroza, cum reiese și din denumire, este o modificare artrozică a articulației

coxofemurale. Această modificare presupune „degenerarea cartilajului ce acoperă extremităţile

osoase din articulaţie, asociată sau nu cu alte modificări locale ale oaselor, ligamentelor şi

membranei ce înveleşte la interior articulaţia (numită sinovială).”1

„Artroza este cea mai frecventă suferinţă articulară a omului. De cele mai multe ori apare

la vârstnici, fiind localizată la articulaţiile mai solicitate mecanic, ale membrelor inferioare.

Distrugerea mecanicăa suprafeţei cartilajului articular se explică prin existenţa unui dezechilibru

între sarcina şi rezistenţa la solicitări.”2

Cauze

Artroza în sine, nu are neapărat o cauză cunposcută. Ea poate fi cauzată de mai mulţi

factori, printre care se numără îmbătrânirea organismului, predispoziţia genetică sau stresul

mecanic. Cel din urmă fiind un factor mai important.

Semne clinice generale

- Durerea articulară care apare în timpul efortului dar se diminuează în repaus, sau poate

chiar dispare. Într-o formă mai avansată, durerea poate persista chiar şi în repaus, iar frigul şi

umezeala accentuând durerea.

- Redoarea articulară poate apărea după un efort sau după un repaus prelungit, şi de obicei

dispare după 10 – 15 min. după ce articulaţia a fost mobilizată.

- În cadrul examenului obiectiv observăm o articulaţie mărită în volum, o creştere a

temperaturii locale şi o eventuală prezenţă a cracmentelor la mobilizare.

- La examenul radiologic, examen foarte important în punerea diagnosticului, se poate

observa:

a) Îngustarea spaţiului articular;

b) Osteoscleroza subcondrală;

c) Prezenţa chisturilor osoase subcondrale;

1 http://www.csid.ro/boli-afectiuni/reumatologie/coxartroza-artroza-soldului-13594239/2 Eugenia Roşulescu (2009) – Kinetoterapia în recuperarea afecţiunilor reumatologice, Editura Universitaria, Craiova (p. 45)

d) Osteofitoza marginală;

e) Osteoporoza epifizară inconstantă.

Forme clinice

Coxartrozele pot fi se mai multe tipuri: primitivă şi secundară.

Coxartrozele primitive pot fi subdivizate în:

- Coxartroze primitive simple , care „interesează ambele sexe şi debutează la vârsta între 50

şi 60 de ani”3. Funcţionalitatea este minim afectată, existând perioade relativ lungi de acalmie,

iar mobilitatea articulară este limitată progresiv afectată, mai ales datorită contracturii

adductorilor şi a muşchilor pelvitrohanterieni.

- Coxartrozele primitive rapid degenerative , care afectează de asemenea în proporţie mai

mare genul masculin, însă debutul este mai tardiv şi anume 60 – 65 de ani. Acest tip de

coxartroză duce la ştergerea spaţiului articular în aproximativ 2 ani de la debut. Spre deosebire

de cele primitive simple, durerea în cazul celor rapid degenerative este mai intensă, iar impotenţa

funcţională se instalează precoce, stadiu în care se intervine chirurgical.

- Coxartrozele primitive anchilozante , care afectează de această dată mai frecvent bărbaţii.

Debutul acestui tip de artroză este greu de stabilit, durerea fiind minimă, câteodată chiar lipsind.

Se instalează în schimb o limitare progresivă a mobilităţii ceea ce duce la instalarea progresivă a

unei atitudini vicioase în flexie, adducţie şi rotaţie externă.

Coxartrozele secundare pot fi divizate în:

- Coxartrozele secundare de cauze medicale ;

- Coxartrozele secundare de cauză mecanică.

Profilaxie secundară

După ce pacientul a fost diagnosticat cu coxartroză ar trebui să urmeze anumite regului

de profilaxie secundară, pentru a întârzia cat mai mult procesul de degenerare. În alte cărţi de

specialitate se face referire la profilaxia secundară drept „igiena ortopedică a şoldului”, denumire

sub care „sunt grupate regulile care urmăresc profilaxia secundară, profilaxia agravării

coxopatiilor”4. Printre aceste reguli se numără:

Menţinerea sau reducerea greutăţii corporale sub valoarea ideală, pentru a evita

supraîncărcarea articulaţiei;

3 Iaroslav Kiss (2012) – Fiziokinetoterapia şi recuperarea medicală, Editura Medicală, Bucureşti (p. 129)4 Prof. Dr. Elena Zamora (2009) – Curs – Kinetoterapia în afecţiuni reumatismale, Cluj Napoca (p.52)

Evitarea ortostatismului şi a mersului pe jos prelungit, respectiv a mersului pe teren

accidentat;

Folosirea unui sprijin în timpul deplasării;

Evitarea mersului şchiopătat cu ajutorul programului de reeducare a mersului;

Posturarea în decubit se va face de cel puţin 2 ori pe zi;

Se va utiliza bicicleta drept mijloc de transport;

Se vor utiliza pantofi confortabili;

Se va reduce inegalitatea membrelor inferioare cu ajutorul înălţătoarelor ortopedice;

Se va evita şederea în aşezat prelungit;

Se va xecuta în mod regulat programul de kinetoprofilaxie secundară.

Kinetoterapia în coxartroză

În urma examenului clinic, al diagnosticului şi a etiopatogeniei, se stabilesc nişte

obiective kinetoterapeutice care, cu ajutorul unor metode şi tehnici se vor îndeplini.

Obiective:

- Combaterea durerii (fie când este vorba de o durere la nivel muscular, fie când este vorba

de o durere de tip inflamator);

- Recâştigarea mobilităţii articulare (care este dată de rigidizarea musculaturii

periarticulare, sau de îngustarea spaţiului articular care la mobilizare provoacă durere);

- Câştigarea stabilităţii articulare;

- Reeducarea echilibrului;

- Prevenirea instalării atitudinilor vicioase cu ajutorul posturărilor;

- Relaxarea musculaturii flexoare, adductoare şi rotatoare externă a şoldului.

Metode folosite în vederea îndeplinirii obiectivelor kinetice:

A. Tehnici kinetice

- Folosirea tehnicilor de facilitare neuroproprioceptivă de inhibare cât şi a celor de

facilitare;

- Folosirea exerciţiilor kinetoterapeutice active şi active cu rezistenţă;

- Folosirea tehnicilor de reeducare posturală globală fie că este sau nu dată de o problemă

de statică corporală;

- Folosirea hidrokinetoterapiei, având un efect relaxant şi tonifiant, exerciţiile efectuându-

se fără încărcare;

B. Tehnici anakinetice

- Folosirea termoterapiei. În faza acută, când procesul inflamator este prezent se foloseşte

crioterapia, însă în faza cronică se foloseşte parafina carea are un efect relaxant;

- Folosirea electroterapiei în scop antalgic (utilizarea curentului galvanic sub forma

galvanizării simple şi a ionogalvanzării, utilizarea curenţilor de frecvenţă joasă şi a curenţilor

interferenţiali, respectiv utilizarea ultrasunetului);

- Folosirea tehnicilor de masaj care poate avea atât efcte miorelaxante cât şi efecte

tonicizante;

- Folosirea aplicaţiilor de kinesiotaping în vederea stimulării musculaturii periarticulare;

- Efectuarea unei cure dietetice în vederea scăderii în greutate;

- Efectuarea unor posturări pentru a prveni instalarea unor atitudini vicioase.

O dată ce obiectivele kinetoterapeutice au fost îndeplinite, programul de kinetoterapie

devine mai mult global, scopul principal fiind integrarea articulaţiei coxofemurale în schemele

de mişcare normale, sau cât mai aproape de normal. Pacientul trebuie ca în final să poate realiza

mişcările de flexie a şoldului cu menţinerea lordozeio fiziologice, de adducţie a şoldurilor fără

participarea pătratului lombar, şi de rotaţie fără a angrena bazinul. Toate aceste obiective sunt de

fapt stabilite pentru ca mai apoi pacientul să îşi reia mersul cat mai normal, sau cât mai aproape

de normal, astfel reintegrandu-se social şi redobândind independenţa.

BIBLIOGRAFIE

1. Eugenia Roşulescu (2009) – Kinetoterapia în recuperarea afecţiunilor reumatologice,

Editura Universitaria, Craiova;

2. Iaroslav Kiss (2012) – Fiziokinetoterapia şi recuperarea medicală, Editura Medicală,

Bucureşti

3. Prof. Dr. Elena Zamora (2009) – Curs – Kinetoterapia în afecţiuni reumatismale, Cluj

Napoca

4. http://www.csid.ro/boli-afectiuni/reumatologie/coxartroza-artroza-soldului-13594239/