Download - Coxartroza
COXARTROZA
Noțiuni introductive
Coxartroza, cum reiese și din denumire, este o modificare artrozică a articulației
coxofemurale. Această modificare presupune „degenerarea cartilajului ce acoperă extremităţile
osoase din articulaţie, asociată sau nu cu alte modificări locale ale oaselor, ligamentelor şi
membranei ce înveleşte la interior articulaţia (numită sinovială).”1
„Artroza este cea mai frecventă suferinţă articulară a omului. De cele mai multe ori apare
la vârstnici, fiind localizată la articulaţiile mai solicitate mecanic, ale membrelor inferioare.
Distrugerea mecanicăa suprafeţei cartilajului articular se explică prin existenţa unui dezechilibru
între sarcina şi rezistenţa la solicitări.”2
Cauze
Artroza în sine, nu are neapărat o cauză cunposcută. Ea poate fi cauzată de mai mulţi
factori, printre care se numără îmbătrânirea organismului, predispoziţia genetică sau stresul
mecanic. Cel din urmă fiind un factor mai important.
Semne clinice generale
- Durerea articulară care apare în timpul efortului dar se diminuează în repaus, sau poate
chiar dispare. Într-o formă mai avansată, durerea poate persista chiar şi în repaus, iar frigul şi
umezeala accentuând durerea.
- Redoarea articulară poate apărea după un efort sau după un repaus prelungit, şi de obicei
dispare după 10 – 15 min. după ce articulaţia a fost mobilizată.
- În cadrul examenului obiectiv observăm o articulaţie mărită în volum, o creştere a
temperaturii locale şi o eventuală prezenţă a cracmentelor la mobilizare.
- La examenul radiologic, examen foarte important în punerea diagnosticului, se poate
observa:
a) Îngustarea spaţiului articular;
b) Osteoscleroza subcondrală;
c) Prezenţa chisturilor osoase subcondrale;
1 http://www.csid.ro/boli-afectiuni/reumatologie/coxartroza-artroza-soldului-13594239/2 Eugenia Roşulescu (2009) – Kinetoterapia în recuperarea afecţiunilor reumatologice, Editura Universitaria, Craiova (p. 45)
d) Osteofitoza marginală;
e) Osteoporoza epifizară inconstantă.
Forme clinice
Coxartrozele pot fi se mai multe tipuri: primitivă şi secundară.
Coxartrozele primitive pot fi subdivizate în:
- Coxartroze primitive simple , care „interesează ambele sexe şi debutează la vârsta între 50
şi 60 de ani”3. Funcţionalitatea este minim afectată, existând perioade relativ lungi de acalmie,
iar mobilitatea articulară este limitată progresiv afectată, mai ales datorită contracturii
adductorilor şi a muşchilor pelvitrohanterieni.
- Coxartrozele primitive rapid degenerative , care afectează de asemenea în proporţie mai
mare genul masculin, însă debutul este mai tardiv şi anume 60 – 65 de ani. Acest tip de
coxartroză duce la ştergerea spaţiului articular în aproximativ 2 ani de la debut. Spre deosebire
de cele primitive simple, durerea în cazul celor rapid degenerative este mai intensă, iar impotenţa
funcţională se instalează precoce, stadiu în care se intervine chirurgical.
- Coxartrozele primitive anchilozante , care afectează de această dată mai frecvent bărbaţii.
Debutul acestui tip de artroză este greu de stabilit, durerea fiind minimă, câteodată chiar lipsind.
Se instalează în schimb o limitare progresivă a mobilităţii ceea ce duce la instalarea progresivă a
unei atitudini vicioase în flexie, adducţie şi rotaţie externă.
Coxartrozele secundare pot fi divizate în:
- Coxartrozele secundare de cauze medicale ;
- Coxartrozele secundare de cauză mecanică.
Profilaxie secundară
După ce pacientul a fost diagnosticat cu coxartroză ar trebui să urmeze anumite regului
de profilaxie secundară, pentru a întârzia cat mai mult procesul de degenerare. În alte cărţi de
specialitate se face referire la profilaxia secundară drept „igiena ortopedică a şoldului”, denumire
sub care „sunt grupate regulile care urmăresc profilaxia secundară, profilaxia agravării
coxopatiilor”4. Printre aceste reguli se numără:
Menţinerea sau reducerea greutăţii corporale sub valoarea ideală, pentru a evita
supraîncărcarea articulaţiei;
3 Iaroslav Kiss (2012) – Fiziokinetoterapia şi recuperarea medicală, Editura Medicală, Bucureşti (p. 129)4 Prof. Dr. Elena Zamora (2009) – Curs – Kinetoterapia în afecţiuni reumatismale, Cluj Napoca (p.52)
Evitarea ortostatismului şi a mersului pe jos prelungit, respectiv a mersului pe teren
accidentat;
Folosirea unui sprijin în timpul deplasării;
Evitarea mersului şchiopătat cu ajutorul programului de reeducare a mersului;
Posturarea în decubit se va face de cel puţin 2 ori pe zi;
Se va utiliza bicicleta drept mijloc de transport;
Se vor utiliza pantofi confortabili;
Se va reduce inegalitatea membrelor inferioare cu ajutorul înălţătoarelor ortopedice;
Se va evita şederea în aşezat prelungit;
Se va xecuta în mod regulat programul de kinetoprofilaxie secundară.
Kinetoterapia în coxartroză
În urma examenului clinic, al diagnosticului şi a etiopatogeniei, se stabilesc nişte
obiective kinetoterapeutice care, cu ajutorul unor metode şi tehnici se vor îndeplini.
Obiective:
- Combaterea durerii (fie când este vorba de o durere la nivel muscular, fie când este vorba
de o durere de tip inflamator);
- Recâştigarea mobilităţii articulare (care este dată de rigidizarea musculaturii
periarticulare, sau de îngustarea spaţiului articular care la mobilizare provoacă durere);
- Câştigarea stabilităţii articulare;
- Reeducarea echilibrului;
- Prevenirea instalării atitudinilor vicioase cu ajutorul posturărilor;
- Relaxarea musculaturii flexoare, adductoare şi rotatoare externă a şoldului.
Metode folosite în vederea îndeplinirii obiectivelor kinetice:
A. Tehnici kinetice
- Folosirea tehnicilor de facilitare neuroproprioceptivă de inhibare cât şi a celor de
facilitare;
- Folosirea exerciţiilor kinetoterapeutice active şi active cu rezistenţă;
- Folosirea tehnicilor de reeducare posturală globală fie că este sau nu dată de o problemă
de statică corporală;
- Folosirea hidrokinetoterapiei, având un efect relaxant şi tonifiant, exerciţiile efectuându-
se fără încărcare;
B. Tehnici anakinetice
- Folosirea termoterapiei. În faza acută, când procesul inflamator este prezent se foloseşte
crioterapia, însă în faza cronică se foloseşte parafina carea are un efect relaxant;
- Folosirea electroterapiei în scop antalgic (utilizarea curentului galvanic sub forma
galvanizării simple şi a ionogalvanzării, utilizarea curenţilor de frecvenţă joasă şi a curenţilor
interferenţiali, respectiv utilizarea ultrasunetului);
- Folosirea tehnicilor de masaj care poate avea atât efcte miorelaxante cât şi efecte
tonicizante;
- Folosirea aplicaţiilor de kinesiotaping în vederea stimulării musculaturii periarticulare;
- Efectuarea unei cure dietetice în vederea scăderii în greutate;
- Efectuarea unor posturări pentru a prveni instalarea unor atitudini vicioase.
O dată ce obiectivele kinetoterapeutice au fost îndeplinite, programul de kinetoterapie
devine mai mult global, scopul principal fiind integrarea articulaţiei coxofemurale în schemele
de mişcare normale, sau cât mai aproape de normal. Pacientul trebuie ca în final să poate realiza
mişcările de flexie a şoldului cu menţinerea lordozeio fiziologice, de adducţie a şoldurilor fără
participarea pătratului lombar, şi de rotaţie fără a angrena bazinul. Toate aceste obiective sunt de
fapt stabilite pentru ca mai apoi pacientul să îşi reia mersul cat mai normal, sau cât mai aproape
de normal, astfel reintegrandu-se social şi redobândind independenţa.
BIBLIOGRAFIE
1. Eugenia Roşulescu (2009) – Kinetoterapia în recuperarea afecţiunilor reumatologice,
Editura Universitaria, Craiova;
2. Iaroslav Kiss (2012) – Fiziokinetoterapia şi recuperarea medicală, Editura Medicală,
Bucureşti
3. Prof. Dr. Elena Zamora (2009) – Curs – Kinetoterapia în afecţiuni reumatismale, Cluj
Napoca
4. http://www.csid.ro/boli-afectiuni/reumatologie/coxartroza-artroza-soldului-13594239/