contributii la studiul conflictului de legi in timp in materie civila

300 Contribuţii la studiul conflictului de legi în timp în materie civilă

Motto

Tempus regit factum

T ITLUL I I

PRINCIPIILE DREPTULUI INTERTEMPORAL CIVIL

Motto

«Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare» [art. 6 alin. (1) NCC]

CAPITOLUL I

NOŢIUNI GENERALE PRIVIND APLICAREA LEGII CIVILE ÎN TIMP

§ 1. Preliminarii

108. Cadrul spaţio-temporal de aplicare a normelor juridice civile. După cum am văzut (supra, nr. 1 sqq.), în principiu, orice normă juridică, deci, inclusiv norma „civilă” ori de „drept civil”, fie general-abstractă1, fie individual-concretă2, acţionează asupra destinatarilor săi, concomitent, pe două planuri diferite, dar complementare: atât în timp, cât şi în spaţiu.

De unde rezultă că, privite in globo, normele juridice civile coexistă, din punct de vedere teritorial, şi se succedă una alteia, din punct de vedere temporal.

Aşadar, sub aspectul aplicării normelor de drept civil, se poate distinge între aplicarea în spaţiu a normelor civile, pe de o parte, şi aplicarea în timp a acestora, pe de altă parte3.

Aplicarea în spaţiu este obiectul de reglementare a dreptului internaţional, public sau privat, spre deosebire de aplicarea în timp care este obiectul de reglementare a normelor de drept intertemporal intern4, public sau privat, după caz.

1 Aplicabilă unor destinatari necunoscuţi şi cuprinsă, de regulă, în acte normative cu caracter general. V. supra, nr. 39, lit. c).

2 Aplicabilă unor subiecte individual determinate sau cel puţin determinabile şi derivată din acte juridice cu caracter individual. V. supra, nr. 39, lit. c).

3 V. supra, nr. 1 sqq. 4 Cu privire la noţiunea, conţinutul şi diviziunea dreptului intertemporal, v. supra, nr. 13 sqq.

Noţiuni generale privind aplicarea legii civile în timp 301

Cât priveşte aplicarea în timp a normelor de drept civil, cuprinse în actele normative – izvoare de drept civil, ele se nasc la data intrării în vigoare a actului nor-mativ creator, acţionează neîntrerupt, cât timp sunt în vigoare, şi îşi încetează efectele la data ieşirii acestora din vigoare, prin abrogare expresă sau tacită, după caz.

Odată însă cu abrogarea unei norme juridice civile şi înlocuirea ei, când este cazul, cu o normă juridică nouă, se pune adeseori problema modului de acţiune a legii noi în privinţa situaţiilor juridice născute anterior intrării sale în vigoare sub aspectul condiţiilor de constituire, modificare sau stingere, precum şi al efectelor juridice anterior produse sau care urmează a se produce în viitor, după caz. Vorbim în astfel de cazuri, de problema aplicării în timp a normelor civile care comportă însă mai multe faţete sau aspecte deosebite, după cum am văzut deja (supra, nr. 5 şi urm.)5.

Aplicarea în timp a normelor de drept civil este reglată prin norme specifice, numite norme instrumentale, i.e. principii şi reguli conflictuale, cuprinse în dispoziţii legale speciale, adică în dispoziţii expres elaborate pentru a guverna situaţiile juridice născute sub imperiul legii vechi, ori în dispoziţii legale generale, adică în dispoziţii de aplicaţie generală pentru a cârmui, în absenţa dispoziţiilor speciale, legea aplicabilă ratione temporis în caz de trecere de la un regim normativ la altul şi rezolvând, astfel, eventualul „conflict” de legi în timp.

109. Plan. În titlul de faţă, vom analiza principiile generale de drept intertemporal

aplicabile în materie civilă, urmând ca în titlul următor (v. titlul III: Aplicarea în timp a Noului Cod civil) să aruncăm şi o privire generală asupra dispoziţiilor de drept inter-temporal privitoare la aplicarea în timp a NCC, completând în acest fel demersul nostru ştiinţific privind studiul conflictelor de legi în timp în materie civilă (în lumina NCC).

In concreto, în materie civilă, conflictul de legi în timp, adică succesiunea dispoziţiilor civile normative de ordin material (substanţial), este reglat de trei principii generale:

– principiul neretroactivităţii legii civile noi (Cap. II, Secţiunea I); – principiul aplicării imediate a legii civile noi (Cap. II, Secţiunea a II-a); – principiul supravieţuirii legii civile vechi (Cap. II, Secţiunea a III-a). Brevitatis causa, pentru uşurinţa exprimării şi facilitarea lecturii, termenul „lege”

folosit în titlul de faţă se referă atât la normele civile generale, cât şi la cele speciale, indiferent de izvorul lor formal, scris sau nescris, legal sau cutumiar6.

Înainte însă de a analiza fiecare principiu în parte, întrucât una din coordonatele de aplicare a legilor – cea temporală – presupune, prin ipoteză, cunoaşterea datei când a intrat în vigoare legea, dar şi a datei când ea a ieşit din vigoare, ne vom ocupa, în prealabil, în capitolul de faţă, de aceste două momente, omiţând însă a aborda şi chestiunea adoptării efective a actelor normative, care, în cazul normelor generale, ţine

5 Cu privire la datele problemei aplicării legilor în timp (în general), v. şi E.-L. Bach, Contribution à l’étude du problème de l’application des lois dans le temps, in RTD civ. no 3/1969, no 8 sqq., p. 413 sqq., precum şi supra, nr. 5 sqq.

6 Cu privire la chestiunea conflictului intertemporal în cadrul normelor cutumiare, v. supra, nr. 46, text şi nota 226.


de legistica ori de tehnica legislativă, iar în cazul normelor individuale, de mecanismul de formare a actelor juridice cu caracter individual sau, după caz, de regimul aplicabil faptelor juridice stricto sensu.

Cunoaşterea activităţii temporale a normelor juridice civile este esenţială, din cel puţin trei puncte de vedere:

– întâi, conform principiului tempus regit factum, actele şi faptele încheiate, produse sau săvârşite nu pot produce alte efecte juridice decât cele prevăzute de norma în vigoare, adică de norma sub imperiul căreia aceste acte sau fapte au fost comise;

– în al doilea rând, adoptarea sau publicarea actului normativ nu coincide cu intrarea lui în vigoare, motiv pentru care trebuie determinat, in concreto, acest moment, deoarece de el depinde forţa normativă a actului şi numai din acel moment există posibilitatea unui conflict cu reglementarea veche.

– în sfârşit, aplicarea în timp a legii, se susţine de o doctrină consolidată, nu coincide întotdeauna cu durata existenţei sale juridice, atunci când ar avea efect retroactiv ori „ultraactiv”, înlăturând acţiunea altei legi normal competente ratione temporis.

Aceasta însemnează că „aplicarea în timp a legii civile” este distinctă de „con-flictul legilor civile în timp”, deoarece acesta din urmă constituie doar o parte din materia mai vastă reprezentată de „aplicarea legii civile în timp”7.

§ 2. Aplicarea în timp a legii civile

110. Durata legii. a) Precizări prealabile. Nicio lege umană8 nu este veşnică. Prin urmare, fiecare lege are un început, dat de momentul intrării în vigoare, şi un sfârşit, dat de momentul ieşirii din vigoare.

În acest interval de timp, legea este activă şi, în principiu, obligatorie, în sensul că aplicabilitatea sa este efectivă şi, cu excepţia dispoziţiilor supletive sau permisive, este obligatorie, iar nu facultativă.

În principiu, legea se aplică direct, automat, iar nu indirect şi mediat de intervenţia unui alt organ, jurisdicţional sau administrativ, statal sau privat. Acest principiu, numit şi „automatismul legii” sau, mai exact, „eficacitatea automată a dreptului (obiectiv)”, iar, uneori (dar imprecis), chiar principiul aplicării imediate a legii (dreptului)9, este, în epoca modernă, expresia principiului separaţiei puterilor în stat şi o consecinţă a principiului preeminenţei dreptului (Rule of Law)10.

7 În acest sens, J. Héron, Étude structurale de l’application de la loi dans le temps (à partir du droit civil), in RTD civ no 1/1985, p. 278, nota 3.

8 Cu privire la noţiunea polisemantică şi, deci, ambiguă, de „lege” pozitivă (în general), v. supra, nr. 39, lit. b).

9 V., pentru amănunte, G. Pace, Il diritto transitorio con particolare riguardo al diritto privato (con prefazione del Prof. Mario Rotondi), Casa Editrice Ambrosiana, Milano, 1944, no 46, pp. 149-150, no 104, p. 324. Adde supra, nr. 60.

10 Cu privire la rolul judecătorului în aplicarea dreptului, v. supra, nr. 55 sqq.


Legea este activă, însă numai cât timp este în vigoare. De unde necesitatea cunoaşterii atât a datei intrării în vigoare (infra, nr. 111), cât şi a datei ieşirii din vigoare (infra, nr. 114), precum şi a modalităţilor tehnice prin care se realizează acest lucru.

Existenţa legii nu trebuie confundată cu obligativitatea şi, de asemenea, nici cu validitatea şi aplicabilitatea acesteia (b).

b) Existenţa, eficacitatea, validitatea şi aplicarea legii. O lege există din

momentul publicării în „Monitorul Oficial al României”, după promulgarea ei de către Şeful statului11. Dar nu însemnează că din momentul în care legea există din punct de vedere juridic este eficace, adică a intrat în vigoare având forţă (putere) juridică obligatorie erga omnes sau erga certam personam, deoarece cele două momente nu coincid, potrivit art. 78 din Constituţie (legea „intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul legii”).

Pe de altă parte, odată intrată în vigoare12, legea este doar aplicabilă13, iar nu şi efectiv aplicată, aplicarea legii fiind condiţionată de existenţa unui act, fapt, situaţii de

11 Cu privire la procedura de adoptare şi promulgare a legilor, v. art. 74-77 şi 114 din Consti-tuţie, iar cu privire la procedura de adoptare a ordonanţelor Guvernului, v. art. 108, 115 din Constituţie.

12 Din momentul intrării în „vigoare” legea este deplin eficace, adică obligatorie. Termenii „eficace”, „obligativitate” sunt sinonimi şi echivalenţi cu expresia „în vigoare” (din lat. vigor, -is = putere, energie, vigoare, forţă). Uneori, sintagma „în vigoare” este confundată cu existenţa juridică (formală) a legii, ceea ce, pentru motivele arătate în text, nu poate fi acceptat (v., totuşi, Senia Mihaela Costinescu, Károly Benke, Efectele deciziilor Curţii Constituţionale [pronunţate în temeiul art. 146 lit. d) din Constituţia României] în dinamica aplicării lor, in Dreptul nr. 10/2012, p. 106, unde citim, in terminis, că prevederile legale constatate ca fiind neconstituţionale, în mod formal „continuă, pe perioada în care sunt suspendate de drept, să fie în vigoare (sic!); numai Parlamentul sau Guvernul, după caz, au obligaţia de a abroga sau de a modifica respectivele acte normative, punându-le astfel de acord cu Constituţia” – s.n.; este, însă, evident că o dispoziţie legală suspendată nu este, temporar, în vigoare, chiar dacă există juridic, (i.e. în mod formal).

13 Uneori, se face distincţie între perioada de aplicabilitate normală a legii ca normă juridică general-abstractă, care coincide cu perioada obligativităţii sale faţă de destinatarii săi, şi perioada de aplicabilitate efectivă a legii şi ca normă individual-concretă, când afectează şi actele sau faptele anterioare, situaţie în care legea nouă este retroactivă. V., în acest sens, P.-A. Côté, Contribution à la théorie de la rétroactivité des lois, in 68 La Revue du Barreau Canadien 60 (1989), ad pp. 68-71 [analiza relaţiei dintre „perioada de observaţie” (la période d’observation de la loi) – cuprinsă între data intrării şi data ieşirii din vigoare a acesteia, i.e. perioada în care legea este „executorie” (obligatorie) – şi „perioada de aplicabilitate a legii” (la période d’applicabilité de la loi), intervalul când legea este aplicabilă actelor şi faptelor la care ea este susceptibilă să le ataşeze consecinţele juridice acolo prevăzute]. V., în dreptul francez, J. Héron, Étude structurale ..., cit. supra [nota 7], nos 22-23, pp. 292-294, în privinţa distincţiei dintre publicarea legii şi intrarea în vigoare (aplicabilitatea) legii, iar cu privire la distincţia dintre perioada de „observare” (obligativitate) şi cea de „aplicare” (acţiune) a legii, idem, Principes du droit transitoire, Dalloz, Paris, 1996, no 23 sqq., p. 28 sqq. Cf., în dreptul american, St. R. Munzer, Retroactive Law, in 6 The Journal of Legal Studies 373, 386 (1977), care distinge între perioada de „existenţă validă a legii” (validity during period) şi perioada de „aplicare validă a legii” (validity for a period):


care legea leagă producerea de efecte juridice concrete, iar în unele cazuri de intervenţia unui terţ, în speţă a judecătorului (în materie penală, de ex.). Prin urmare, intrarea în vigoare a legii nu trebuie confundată cu aplicarea ei efectivă.

În fine, pentru a fi eficace (obligatorie), legea trebuie să fie validă14, formal şi material, adică să fie adoptată cu formalităţile prevăzute de lege, iar pe fond să nu încalce dispoziţiile constituţionale sau supraconstituţionale.

111. Intrarea în vigoare a legii. a) Când intră în vigoare legea? În această privinţă

trebuie să distingem după cum este vorba de legi propriu-zise sau de alte acte normative cu caracter general ori, după caz, de acte normative cu caracter individual.

b) Intrarea în vigoare a legilor propriu-zise. Aceasta este fixată chiar de către

legea fundamentală, pentru cazul legilor interne15. Potrivit art. 78 din Constituţie:

„Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei” (s.n.).

Art. 12 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru

elaborarea actelor normative, republicată16, cu mod. ulterioare, extinde această regulă şi la ordonanţele simple, emise de Guvern, în perioada vacanţei parlamentare, în baza unei legi speciale de abilitare (delegare legislativă):

„(1) Legile şi ordonanţele emise de Guvern în baza unei legi speciale de

abilitare intră în vigoare la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, sau la o dată ulterioară prevăzută în textul lor. Termenul de 3 zile se calculează pe zile calendaristice, începând cu data publicării în Monitorul Oficial al României, şi expiră la ora 24,00 a celei de-a treia zi de la publicare.

„The period during which a law is valid is its period of existence, i.e., the time

from when it first began to satisfy criteria of validity in the system until it no longer satisfied them. Laws with expiration dates and laws that are repealed or repudiated by judicial decision cease to exist when they expire or are repealed or overruled or so eroded that they can no longer be regarded as rules of the system. Other laws cease to exist only with the demise of the system as a whole. The period for which a law is valid, on the other hand, is the interval when it governs the legal status of acts to which it is applicable. To be valid for a period a law must satisfy criteria of validity at some time. It does not follow, however, that its period of existence must be the same as the period for which it is valid (…) But (…) this is not [always] the case, namely laws with delayed effective dates and retroactive laws.” 14 Uneori, validitatea («Geltung») legii este văzută ca fiind sinonimă cu eficacitatea (obliga-

tivitatea) acesteia, în timp ce aplicarea («Anwenden») legii este echivalată cu folosirea ei de către părţile interesate, avocaţi sau judecători pentru a rezolva un caz de speţă. În acest sens, v. E. Zitelmann, Sfera di validità e sfera di applicazione delle leggi, in Diritto internazionale, Ispi, Milano, 1961, p. 159 sqq.

15 Cu privire la procedura legislativă de elaborare şi adoptare a legilor, v. I. Vida, Legistica formală. Introducere în tehnica şi procedura legislativă, ed. a V-a revizuită şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 155 sqq.

16 A se vedea M. Of. nr. 260 din 21 aprilie 2010.


(2) Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, sub condiţia depunerii lor prealabile la Camera competentă să fie sesizată, dacă în cuprinsul lor nu este prevăzută o dată ulterioară.

(3) Actele normative prevăzute la art. 11 alin. (1) [hotărârile Guvernului, deciziile primului-ministru, actele normative ale autorităţilor administrative autonome, precum şi ordinele, instrucţiunile şi alte acte normative emise de conducătorii organelor admi-nistraţiei publice centrale de specialitate], cu excepţia legilor şi a ordonanţelor, intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, dacă în cuprinsul lor nu este prevăzută o dată ulterioară. Atunci când nu se impune ca intrarea în vigoare să se producă la data publicării, în cuprinsul acestor acte normative trebuie să se prevadă că ele intră în vigoare la o dată ulterioară stabilită prin text.” (s.n.)17.

Din textul legal citat, rezultă că, în privinţa datei de intrare în vigoare a actelor

normative cu caracter general, trebuie să distingem între legi şi ordonanţele simple, ordonanţele de urgenţă, şi celelalte acte normative. Astfel:

– legile şi ordonanţele simple intră în vigoare la 3 zile de la publicare, mai exact, în a patra zi de la publicare, cu excepţia cazului în care se prevede în textul lor o altă dată ulterioară acestui termen (de ex. 30 de zile, o lună, 6 luni etc.)18, indiferent dacă aceasta este certă sau incertă, în momentul publicării actului normativ respectiv19; termenul de 3 zile se calculează pe zile calendaristice (sistemul „inclusiv”, în care şi dies a quo şi dies ad quem intră în calcul), iar nu pe „zile libere”, cum se prevede, în mod obişnuit, în cazul termenelor procedurale20;

– ordonanţele de urgenţă ale Guvernului intră în vigoare imediat, la data publicării, sub condiţia depunerii lor prealabile la Camera competentă să fie sesizată şi dacă în cuprinsul lor nu este prevăzută o dată ulterioară pentru intrarea în vigoare21; intrarea în vigoare imediată este justificată de urgenţa măsurilor adoptate prin aceste acte de către Guvern;

17 Cu privire la publicarea actelor normative cu caracter general, v. art. 11 din Legea

nr. 24/2000, republicată, cu mod. următoare. Sunt exceptate de la regula publicătii, deciziile clasificate ale primului-ministru, actele normative clasificate, precum şi cele cu caracter individual, emise de autorităţile administrative autonome şi organele administraţiei publice centrale de spe-cialitate.

18 V., spre ex., art. 220 din Legea nr. 71/2011, în legătură cu data intrării în vigoare a NCC – 1 octombrie 2011 –, respectiv după cca 14 luni de la data publicării codului în M. Of. nr. 511 din 24 iulie 2009.

19 V., de ex., art. 56 din Legea nr. 71/2011 care prevede că dispoziţiile NCC privind efectul translativ sau constitutiv de drepturi reale imobiliare al înscrierilor efectuate în cartea funciară „se aplică numai după finalizarea [termen incert] lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială şi deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărţilor funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispoziţiile Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare”.

20 V. art. 181 NCPC. În acelaşi sens, art. 2.553 NCC. 21 Cu privire la problema „conflictului intraconstituţional privitor la intrarea în vigoare a legii

şi a ordonanţei de urgenţă” din perspectiva aşa-numitelor antinomii constituţionale, v. I. Vida, Legistica formală …, cit. supra [nota 15], pp. 119-120.

306 Contribuţii la studiul conflictului de legi în timp în materie civilă – celelalte acte normative emise de către autorităţile administraţiei publice

centrale22 intră în vigoare la data publicării, cu excepţia cazului în care în cuprinsul lor nu este prevăzută o dată ulterioară.

Nu interesează, aşadar, data adoptării ori emiterii legii ori actului cu putere de

lege, nici data adoptării celorlalte acte normative de către conducătorii organelor administraţiei publice centrale, şi nici vacatio legis, i.e. intervalul de timp între data publicării şi data intrării în vigoare23. În această perioadă este şi rămâne în vigoare vechea reglementare, dacă există, iar dacă nu există nicio reglementare, atunci destinatarii viitoarei reglementări nu sunt ţinuţi să se conformeze acesteia.

c) Intrarea în vigoare a actelor normative cu caracter individual. Aceste acte,

indiferent de autorul lor, intră în vigoare şi produc efecte fie de la data comunicării lor (acte administrative, acte jurisdicţionale etc.), fie de la data încheierii lor (ex. contrac-tele civile sau administrative). Fiind creatoare de norme individuale, de drepturi şi obligaţii concrete în beneficiul sau sarcina anumitor persoane, în principiu, ele trebuie comunicate acestora sau, după caz, este necesar să existe posibilitatea cunoaşterii lor (ex. publicitatea actelor jurisdicţionale) ori măcar o procedură de aducere la cunoştinţă. În cazul contractelor, de regulă, părţile iau cunoştinţă direct de data eficacităţii lor, cu excepţia contractelor încheiate prin corespondenţă sau între părţi aflate în localităţi diferite (v. dispoziţiile privind formarea contractului, din NCC, art. 1.182 sqq.).

112. Modificarea şi completarea legii. După adoptarea legii, aceasta poate fi modi-

ficată prin schimbarea conţinutului său normativ sau, după caz, poate fi completată, prin introducerea unor dispoziţii noi24. Dispoziţiile modificatoare sau completatoare se încorporează, de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază, modificat sau completat25, şi fac, de la această dată, corp comun cu legea modificată sau completată.

Ratione temporis, dispoziţiile modificatoare sau completatoare au caracter inovator (sau chiar novator) şi, deci, sunt supuse principiilor şi regulilor de drept inter-temporal.

113. Suspendarea legii. Pe durata existenţei sale, legea poate să-şi înceteze

temporar efectele juridice, adică puterea normativă. Este vorba de anumite evenimente legislative care atrag suspendarea, adică încetarea temporară a puterii obligatorii a legii26. Spre ex., în cazul unei legi excepţionale, prin care se instituie starea de asediu

22 Cu privire la intrarea în vigoare a actelor normative ale autorităţilor administraţiei publice locale, v. art. 83 din Legea nr. 24/2000, republicată, cu mod. ulterioare.

23 De regulă, tehnica vacatio legis este de a pregăti intrarea în vigoare a actului normativ nou, inclusiv emiterea regulamentelor, ordinelor, instrucţiunilor, normelor metodologice etc. necesare punerii în aplicare a reglementării noi şi a permite, totodată, destinatarilor normelor să ia cunoştinţă de viitoarea reglementare.

24 V. art. 59-62 din Legea nr. 24/2000, republicată, cu mod. ulterioare. 25 Art. 62 din Legea nr. 24/2000, republicată, cu mod. ulterioare. 26 V. art. 66 din Legea nr. 24/2000, republicată, cu modificările ulterioare, care, prevede, in

terminis, la alin. (2) , că „la expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziţia afectată de suspendare reintră de drept în vigoare.” (s.n.).


sau starea de urgenţă (art. 93 din Constituţie), prevederile legii ordinare devin temporar inaplicabile27. Tot astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamentele Parlamentului, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionle cu dispoziţiile Constituţiei, însă, pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de plin drept28.

114. Ieşirea din vigoare a legii. a) Precizări prealabile. În ceea ce priveşte înce-

tarea eficacităţii dispoziţiilor normative, se impune aceeaşi distincţie între încetarea legilor propriu-zise şi a altor acte normative cu caracter general, şi încetarea efectelor juridice ale actelor individuale.

b) Ieşirea din vigoare a legilor propriu-zise şi a altor acte normative cu caracter

general. Aceste acte normative încetează, în tot sau în parte, prin: – abrogare; aceasta poate fi expresă sau tacită29, după forma sau modalitatea de

realizare30, şi totală sau parţială, în funcţie de întinderea efectului abrogativ31; abrogările parţiale sunt asimilate modificărilor32 de acte normative (supra, nr. 112)33; în

27 Cf. art. 7 Noul Cod penal cu privire la efectele legii penale temporare sau excepţionale. 28 Cu privire la suspendarea ipso iure a dispoziţiilor legale constatate neconstituţionale, v.,

mai recent, Senia Mihaela Costinescu, Károly Benke, op. cit. [nota 12], p. 119 sqq. 29 Abrogarea este tacită atunci când actul normativ nou, fără a conţine vreo dispoziţie

abrogatoare, conţine dispoziţii incompatibile cu cele cuprinse într-un act normativ vechi. V. art. 67 din Legea nr. 24/2000, republicată, cu mod. ulterioare.

30 Cu privire la condiţiile de abrogare a dispoziţiilor unei legi organice care cuprind şi reglementări ce nu ţin de domeniul legii organice, v. I. Vida, Acţiunea normei juridice în timp, in Dreptul nr. 12/2004, pp. 87-88.

31 V. art. 64 şi 65 din Legea nr. 24/2000, republicată, cu mod. ulterioare. 32 Modificarea unui act normativ constă în schimbarea expresă a textului unora sau mai

multor articole ori alineate ale acestuia şi în redarea lor într-o nouă formulare (art. 59 din L. nr. 24/2000, republ., cu mod. ulterioare), fiind supusă ca şi actul normativ modificat dispoziţiilor de drept intertemporal. Modificarea poate fi viza fie conţinutul ipotezei normei juridice, fie efectul său juridic sau chiar schimbarea integrală a conţinutului acesteia. Orice modificare are un dublu efect: novator şi abrogator (novator, întrucât se schimbă conţinutul unei norme, abrogator, întrucât vechiul conţinut normativ îşi încetează puterea obligatorie). În acelaşi sens, v. P.-A. Côté, Contribution à la théorie de la rétroactivité …, cit. supra [nota 13], p. 82, nota 82:

«La suppression d’une règle peut s’effectuer de façons diverses: par

l’abrogation de la disposition qui l’édicte, par son remplacement ou même par sa simple modification. La modification d’une disposition a généralement pour effet de supprimer la règle correspondant à l’ancienne rédaction et d’édicter la règle correspondant à la nouvelle rédaction. Ainsi, la modification envisagée sous l’angle des règles de droit, possède un effet double (suppression-édiction) qui n’est pas toujours perçu, l’attention étant le plus souvent monopolisée par l’édiction de la nouvelle règle.» (s.n. – M.N.).

33 Cu privire la abrogare şi funcţiile acesteia, v. I. Vida, Legistica formală ..., cit. supra [nota 15], p. 135 sqq.


cazul normelor divizate, abrogarea normei de bază nu atrage şi abrogarea normei de trimitere care se completa cu norma de bază34.

– ajungerea la termen; această modalitate de ieşire din vigoare este specială, fiind întâlnită în cazul legilor temporare, cum sunt cele excepţionale, adică a acelor acte normative edictate şi valabile doar pentru o perioadă determinată de timp, la expirarea căreia normele juridice edictate ies din vigoare;

– anulare; în cazul legilor şi ordonanţelor constatate neconstituţionale [art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie]35; în cazul actelor administrative cu caracter

34 În sensul, vădit eronat şi manifest ilegal, că „un text de lege care face trimitere la o normă ce nu mai este în vigoare este şi el, evident, implicit abrogat”, v. CC, dec. nr. 1.595/2011 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate privind Legea pentru completarea Legii învăţământului nr. 84/1995, publ. în M. Of. nr. 924 din 27 decembrie 2011.

35 Potrivit art. 147 alin (1) şi (4) din Constituţie:

„(1) Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate (sic!) ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept. […]

(4) Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării (sic!), deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.” (s.n.).

Textele citate sunt formal contradictorii (neconstituţionalitatea legii „se constată”, însă

efectele legii neconstituţionale nu sunt nule de plin drept şi ab initio, ci încetează ex nunc, de la data publicării deciziei în „Monitorul Oficial al României”, de unde rezultă că este vorba mai degrabă de o anulare, iar nu de o nulitate absolută) şi, indiferent de gravitatea viciului de neconstituţionalitate, constatarea neconstituţionalităţii nu produce efecte decât ex nunc, ea neafectând, aşadar, actele, faptele şi situaţiile juridice trecute şi, în mod logic, nici efectele viitoare ale acestora.

După un autor, «proclamarea de către Curtea Constituţională a neconstituţio-

nalităţii unor dispoziţii din legi, ordonanţe sau regulamentele parlamentare, are ca efect încetarea (sic!) imediată a aplicării acestora, respectiv de la data publicării deciziei în „Monitorul oficial al României”. Termenul de 45 de zile, prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituţie, care stabileşte că aceste decizii îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, nu are nicio relevanţă asupra datei de ieşire din vigoare a dispoziţiilor legale, ale unei ordonanţe sau ale unui regulament, declarate neconstituţionale, deoarece acest termen este opozabil doar Parlamentului sau Guvernului. În acest interval de timp aplicarea dispoziţiilor declarate neconstitu-ţionale este interzisă. Termenul de 45 de zile obligă aceste autorităţi publice să-şi modifice textele declarate neconstituţionale. Ele pot adopta un text constituţional în locul celui declarat de către Curte ca fiind neconstituţional. În cazul în care nu (se) operează aceste modificări, vidul legislativ creat operează de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale” (I. Vida, Acţiunea normei …, cit. supra [nota 30], p. 91).


general („normativ”36) ilegale anulate de către instanţele de contencios admi-nistrativ37;

– desuetudine; se admite că legea poate ieşi din vigoare şi prin căderea ei în desuetudine, spre ex., atunci când relaţiile sociale ce cad sub incidenţa acesteia au încetat să mai existe, de ex. în urma unor revoluţii sau insurecţii politice, legea rămânând, practic, fără obiect38.

c) Încetarea efectelor actelor normative cu caracter individual. Spre deosebire de

actele normative cu caracter general, care încetează, de regulă, prin abrogare, actele normative cu caracter individual creatoare, modificatoare sau extinctive de drepturi şi obligaţii, de puteri sau privilegii îşi încetează efectele, în mod obişnuit, prin realizarea efectivă şi completă a efectelor juridice concrete.

În realitate, după cum rezultă din art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţia normativă constatată neconstituţională este suspendată de plin drept, ea nu-şi „încetează” imediat efectele, acest lucru operând abia la împlinirea termenului de 45 de zile (iar nu „de la data publicării deciziei”, cum zice dl. Vida). Pe de altă parte, încetarea efectelor dispoziţiei respective nu creează ipso iure un „vid legislativ”, cum spune dl. Vida, decât cu totul excepţional, respectiv atunci când era vorba de o regle-mentare absolut nouă. În caz contrar, îşi reiau efectele dispoziţiile „abrogate” de către legea sau ordonanţa neconstituţională.

36 V. art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, publ. în M. Of. nr. 1.154 din 7 decembrie 2004, cu mod. ulterioare, care defineşte actul administrativ individual şi general în termenii următori:

„act administrativ – actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis

de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, şi contractele încheiate cu autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor pro-prietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte categorii de contracte administrative supuse competenţei instanţelor de contencios adminsitrativ” (s.n).

37 Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, „orice persoană care se

consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios adminstrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată” (s.n.). Cu privire la acţiunile împotriva ordonanţelor Guvernului, v. art. 9, iar cu privire la actele adminstrative exceptate de la controlul judecătoresc, v. art. 5 din aceeaşi lege.

38 Se citează în acest sens, cazul normelor juridice referitoare la relaţiile cu autorităţile publice ale fostei puteri comuniste, care au fost desfiinţate în Decembrie 1989, ori cazul normelor privitoare la relaţiille dintre unităţile socialiste care au căzut în desuetudine odată cu privatizarea acestora, cu introducerea economiei de piaţă şi cu apariţia unor noi relaţii economice (în acest sens, I. Vida, Acţiunea normei …, cit. supra [nota 30], pp. 90-91). Chestiunea rămâne controversată, fiind de altfel, discutată în dreptul civil şi înainte de 1989. V., pentru dezvoltări, A. Pop, Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală a dreptului civil, TUB, 1980, nr. 44, pp. 68-69.


În cazul efectelor unui contract civil sau administrativ, de ex., acestea încetează prin executare, denunţare (revocare) bilaterală sau unilaterală, expirarea termenului, îndeplinirea sau, după caz, neîndeplinirea condiţiei, imposibilitatea fortuită de executare, precum şi din orice alte cauze prevăzute de lege ori de către părţi (ex.: nulitate, anulare, rezoluţiune, reziliere etc.)39.

§ 3. Conflictele de legi civile în timp

115. Precizări prealabile. În legislaţie, doctrină şi practică există numeroase exemple de posibile sau reale conflicte de legi în timp ale căror soluţii legislative, pretoriene sau doctrinare au fost şi sunt, uneori, controversate, după cum vom arăta, cu titlu exemplificativ, în paragraful următor (nr. 116).

Avem în vedere numai conflictele reale de legi civile în timp, care presupun

îndeplinirea cumulativă a anumitor condiţii sau premise, şi anume40: 1o să existe o normă juridică nouă care să modifice dreptul civil obiectiv (pozitiv,

cutumiar sau natural) până atunci în vigoare, i.e. o normă civilă care să reglementeze diferit un anumit raport sau un anumit statut real sau personal (ius novum superveniens);

2o să existe un act, fapt încheiat, produs sau săvârşit ori, după caz, o situaţie concretă născută înainte de intrarea în vigoare a normei noi; şi

3o actul, faptul ori, după caz, situaţia respectivă să fie afectată sau, mai exact, să fie susceptibilă de a fi afectată juridic prin intrarea în vigoare a normei noi.

Toate aceste cerinţe derivă din analiza modului de acţiune a normelor juridice

civile asupra actelor sau faptelor materiale sau umane care fac obiectul ipotezei acestor norme.

Într-adevăr, după cum se ştie [v. şi supra, nr. 39, lit. b)], scopul oricărei legi

este să regleze comportamentul indivizilor prescriind norme onerative sau dispo-zitive. Această conduită se poate realiza diferit, fie prin acte sau fapte materiale ori juridice instantanee sau momentane, fie prin acte sau fapte juridice permanente, continue, succesive şi, aşadar, durabile în timp. Dacă drepturile subiective s-ar naşte ori s-ar stinge întotdeauna uno ictu, dintr-o singură mişcare sau dintr-odată, şi dacă faptele juridice (lato sensu) generatoare, modificatoare sau extinctive de drepturi şi-ar consuma, tot astfel, efectele într-un singur moment, nu s-ar pune nicio problemă de conflict real de legi în timp şi, în consecinţă, cu excepţia chestiunii retroactivităţii sau neretroactivităţii legilor noi aplicabile unor facta præterita, n-ar exista, practic, nicio problemă de drept intertemporal, deoarece aproape întotdeauna legea aplicabilă va fi cea în vigoare în momentul în care actul juridic se încheie sau

39 Cu privire la încetarea contractelor civile şi efectele acestei încetări, v. art. 1.321 sqq. NCC. 40 V., pentru amănunte, supra, nr. 46 sqq.


când faptul juridic stricto sensu41 se întâmplă, se produce ori petrece, moment când se produc şi se consumă, ipso facto, şi efectele actului sau faptului respectiv. Tempus regit faptum.

Dar, cum s-a remarcat şi se poate observa de toată lumea, viaţa juridică este mult mai variată şi mai complexă.

În numeroase cazuri, faptul generator, modificator sau extinctiv al dreptului se formează într-un interval de timp, mai lung sau mai scurt, necesitând adesea întrunirea mai multor elemente constitutive, ele însele instantanee ori de durată.

De asemenea, în foarte multe cazuri, faptul generator sau modificator produce efecte care se desfăşoară succesiv în timp.

Spre exemplu, capacitatea deplină de exerciţiu se dobândeşte numai când persoana fizică împlineşte vârsta de 18 ani, căsătoria sau adopţia ori înfiinţarea unei persoane juridice se fac printr-o procedură care comportă mai multe faze. Proprietatea se poate dobândi prin uzucapiune, adică prin posesia bunului o anumită perioadă de timp ori prin moştenire legală sau testamentară care presupun decesul autorului (şi, eventual, existenţa unui testament valid şi eficace), pe de o parte, şi acceptarea moştenitorului, în termen legal, pe de altă parte. Tot astfel, efectele unor raporturi juridice nu se consumă dintr-o dată, ci se desfăşoară în perioade de timp mai lungi ori mai scurte (ex., un contract de închiriere, de arendare; raportul de proprietate ori de vecinătate).

În toate aceste situaţii şi altele asemănătoare, se poate întâmpla ca actul sau faptul să se formeze ori să-şi producă efectele sub imperiul mai multor legi succesive, care au un conţinut juridic diferit, ceea ce ridică – cel puţin la prima vedere – problema de a şti care lege va guverna acele efecte şi, dacă legea nouă ar putea s-o facă, iar în acest din urmă caz, dacă aceasta ar putea fi sau nu retroactivă ori, după caz, este sau nu de imediată (exclusivă, generală) aplicare?

Absenţa vreuneia din cerinţele mai sus amintite exclude existenţa unui conflict

real de legi în timp şi, deci, exclude putinţa existenţei unor chestiuni de drept inter-temporal.

41 În doctrină şi jurisprudenţă (şi mai puţin în dreptul pozitiv) se face distincţie, în cadrul

izvoarelor drepturilor subiective şi a obligaţiilor civile (ori a „raporturilor juridice civile concrete”) între actele juridice, ca manifestări de voinţă făcute cu intenţia de a produce efecte juridice (contractul, testamentul etc.), pe de o parte, şi faptele juridice stricto sensu – eve-nimente şi acţiuni omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte care însă se produc în temeiul legii (naşterea, cutremurul, delictul etc.). V., de ex., Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a IX-a revăzută şi adăugită de M. Nicolae şi P. Truşcă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 108 şi urm., precum şi supra, nr. 42 şi 43. Din punct de vedere al dreptului intertemporal, actele şi faptele juridice stricto sensu constituie obiectul derivat al normelor conflictuale, astfel încât cunoaşterea normelor civile substanţiale care fac obiectul normelor de drept intertemporal este esenţială, mai ales atunci când este vorba de aplicarea teoriei normativiste, bazată pe analiza structuralistă a normelor de drept, elaborată de J. Héron (supra, nr. 101 sqq.). Cu privire la normele juridice (în general), v., pentru amănunte, supra, nr. 39, lit. c).


116. Cazuri de conflicte civile intertemporale. Dintre acestea putem cita, în materie civilă42, exempli gratia, următoarele:

1o. Legile de modificare a majoratului. Capacitatea civilă, adică aptitudinea de a

fi subiect de drept civil, presupune între altele şi aptitudinea naturală de a exercita drepturile şi de a-şi executa obligaţiile civile. Cum această aptitudine naturală depinde de gradul de dezvoltare psihică şi intelectuală a omului, precum şi de experienţa dobândită în cursul vieţii, legiuitorul stabileşte, prezumtiv, că la împlinirea unei anu-mite vârste, individul este apt să încheie singur orice acte juridice civile, cu excepţia celor oprite de lege. Această vârstă este cea a majoratului, care se stabileşte arbitrar, cu titlu universal, ţinând seama şi de starea moravurilor. Normele legislative privind majoratul au fost amendate în decursul timpului, iar aceasta implică şi chestiuni de drept intertemporal adesea delicate.

Dacă, spre ex., în privinţa majoratului, în prezent fixat la 18 ani43, vine o lege

nouă care ridică la vârsta de 21 de ani data dobândirii lui, declarând pur şi simplu că „Persoana devine majoră la împlinirea vârstei de 21 de ani”44, s-a pus şi se poate pune întrebarea de a şti căror persoane s-ar aplica această lege? Exclusiv celor care nu sunt încă născuţi când s-a publicat legea nouă sau în egală măsură celor care, deja născuţi la această dată, n-au împlinit încă vârsta de 18 ani? Dar ea ar trebui oare să se aplice şi celor în vârstă de la 18 la 21 ani neîmpliniţi încă (însă deja majori în virtutea legii vechi)? Vor rămâne ei majori sau vor deveni incapabili, mai exact, cu capacitate de exerciţiu restrânsă? Dacă vor redeveni minori, care va fi soarta actelor pe care aceştia le-ar fi încheiat înaintea legii noi: vor fi ele anulate sau vor rămâne valabile?45

42 Pentru exemple de conflicte de legi în materia dreptului public, inclusiv a dreptului penal,

v., de ex., cele amintite sau discutate în referinţele doctrinare mai sus citate (nr. 25, 27 sqq.), în special în legătură cu dreptul intertemporal procesual, penal şi contravenţional.

43 Art. 38 alin. (2) NCC. 44 Sau invers, majoratul ar fi redus de la vârsta de 21 ani la 18 ani, cum a fost cazul, în 1949,

cu Decretul nr. 185 din 30 aprilie 1949, soluţie menţinută de art. 8 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridic, publ. în B. Of. nr. 8 din 30 ianuarie 1954.

Sub imperiul vechiului Cod civil, majoratul era fixat la 21 de ani (art. 342) faţă de 25 de ani cât era sub legislaţia anterioară.

45 În doctrină, mai ales, această chestiune a fost şi este controversată, fiind un exemplu devenit clasic de divergenţă dintre teoriile dreptului intertemporal. Într-adevăr:

Într-o opinie, fundată pe ideea caracterului legal, de ordine publică, a regulilor privind capacitatea civilă, legea nouă este întotdeauna de imediată aplicare, fără a fi însă retroactivă, dar actele juridice valabil făcute de către cei afectaţi de legea nouă nu pot fi atinse, fără retroactivitate:

Astfel, pentru Aubry şi Rau, teoreticienii formulei clasice a drepturilor

câştigate (v. supra, nr. 71 sqq.), legile care reglementează capacitatea persoanelor în materie civilă urmăresc pe indivizi de îndată ce devin obligatorii, fie că ele lărgesc, fie că restrâng capacitatea lor juridică: „Ces lois – disent ces auteurs – saisissent les individus dans quelque situation qu’ils se trouvent à l’instant où elles deviennent obligatoires, soient qu’elles élargissent, soit même qu’elles restreignent leur capacité, telle qu’elle était réglée par l’ancienne loi. Ainsi, qu’une loi vienne à reculer la


majorité à vingt-cinq ans, les individus qui n’auraient point encore atteint cet âge retomberaient en minorité, bien qu’ils fussent déjà majeurs d’après la loi actuelle. Ainsi encore, les dispositions du Code civil sur la nécessité de l’autorisation maritale ont dû être appliquées même aux femmes mariées avant sa promulgation, sous l’empire d’une législation qui ne l’exigeait pas. Néanmoins, les actes faits par des personnes capables d’après la législation en vigueur à l’époque de leur passation, restent valable malgré l’incapacité dont elles seraient pour l’avenir frappées par une nouvelle loi. Réciproquement, les actes faits par des incapables ne sont point validés par la survenance d’une nouvelle loi, suivant laquelle ces actes eussent été passés sous son empire.» (Aubry et Rau, Cours de droit civil français d’après la méthode de Zachariæ, t. I, 5e éd., Paris, Imprimerie et Librairie Générale de Jurisprudence Marchal et Billard, 1897-1902, pp. 108-109). Adde, în acelaşi sens, N. Coviello, Manuale di diritto civile italiano. Parte generale, 3a ed. riveduta e messa al corrente dal L. Coviello, Milano, 1924, e ristampa, Edizioni Scientifiche Italiane, Napoli, 1992, pp. 110-111 (Autorul, adept al teoriei faptului consumat [v. supra, nr. 84 sqq.], apreciază că legile relative la capacitatea persoanelor sunt de aplicaţie imediată şi generală, în măsura în care legea nouă se raportează la starea actuală a persoanelor, iar nu la un fapt trecut din care a rezultat o anumită capacitate juridică).

Această opinie este împărtăşită şi de alţi autori, pe motiv că legea nouă, fiind de imediată aplicare, dispune doar pentru viitor, iar nu pentru trecut [v., de ex., Tr. Broşteanu, Arbitrariul şi relativitatea formulelor doctrinale cu privire la aplicarea legilor în timp, teză de doctorat, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice «Vremea », 1932, p. 32, nota 25. Autorul, combătând teza lui Roubier (cf. infra, în nota de faţă) în sensul că legea nouă care, fixând majoratul la 25 de ani în loc de 21, ar dispune că tinerii având între 21 şi 25 de ani redevin minori, este o lege retroactivă, în mod temperat, deoarece nu priveşte decât efectele viitoare, iar nu şi pe cele trecute, susţine că o asemenea afirmaţie este inexactă: „Legea nouă nu consideră că faptul de a fi împlinit 21 de ani sub imperiul legii anterioare nu a avut efectul de a te face major; dovadă că ţi se respectă actele făcute în interval, ca ale unui major; ea dispune numai pentru viitor, şi în virtutea acestei noi dispoziţiuni redevii minor ex nunc” (ibidem)]. Observăm însă că acest din urmă autor (Tr. Broşteanu), deşi critică opinia lui Roubier, nu furnizează niciun argument juridic în acest sens. Într-adevăr, problema care se pune este dacă legea nouă revine, fie şi ex nunc, sau nu asupra efectelor juridice ale unui fapt trecut: împlinirea vârstei de 21 de ani?!

În opinia lui Bach, în acest caz, trebuie să distingem între condiţia juridică de major a celor cu vârsta între 21 şi 25 ani neîmpliniţi, care e o problemă de supravieţuire sau nesupravieţuire a legii vechi, şi actele juridice făcute de aceste persoane în intervalul cuprins între data dobândirii majoratului, potrivit legii vechi, şi data ridicării capacităţii depline, potrivit legii noi, care este o problemă de retroactivitate sau neretroactivitate a legii noi: «Ainsi la majorité étant fixée à 21 ans – écrit Bach (Contribution à l’étude …, cit. supra [nota 5], no 58, pp. 465-466) –, si l’on suppose qu’une loi nouvelle vienne en reporter l’âge 25 ans, il apparaît que la question de savoir si la nouvelle loi doit s’appliquer exclusivement aux personnes qui ne sont pas encore nées lors de la publication de la nouvelle loi, ou si elle doit s’appliquer exclusivement aux personnes qui, dèjà nées à cette époque, n’ont pas encore 21 ans, et également aux personnes qui, âgées de 21 à 25 ans, sont déjà majeures en vertu de l'ancienne loi, correspond au problème de la survie ou de la non-survie de l'ancienne loi, c’est-à-dire essentiellement à la question de savoir si, parmi les actes accomplis postérieurement à l’entrée en vigueur de la nouvelle loi, certains d’entre eux, parce qu’ils auront été accomplis par certaines personnes qui auront connu l’état de droit


ancien, ne devront pas continuer à être régis par l'ancienne loi. En revanche, à supposer que l’on décide que les personnes âgées de 21 à 25 ans au moment de l’entrée en vigueur de la nouvelle loi doivent retomber en minorité, la question de savoir si les actes que ces personnes ont passés pendant leur majorité éphémère restent valables ou deviennent nuls par l’effet de la nouvelle loi, correspond au problème de la rétroactivité ou de la non-rétroactivité de cette loi.» (s.n. – M.N.).

Într-o altă opinie, dimpotrivă, se susţine că modificarea regulilor privind capacitatea civilă poate, uneori, avea efect retroactiv, de pildă, atunci când modificându-se vârsta majoratului de la 21 de ani la 25 de ani, cei care erau majori – minorii între 21 şi 25 ani – ar redeveni minori. În acest caz, zice Roubier, legea nouă ar fi retroactivă, însă retroactivitatea ar fi una temperată, iar nu obişnuită (cu efecte ex tunc):

«L’effet de la rétroactivité – écrit Roubier – est tempéré; mais la rétroactivité n’en existe pas moins, puisqu’un fait (l’expiration de la vingt et unième année) qui avait entraîné l’extinction de la situation juridique de mineur est considéré par la nouvelle loi n’ayant pas eu ce pouvoir.» – P. Roubier, Le droit transitoire (Conflits des lois dans le temps), 2e

éd., Éditions Dalloz et Sirey, Paris, 1960, no 62, p. 291). Această din urmă opinie este aprobată şi de prof. Căpăţînă (Aplicarea legii în timp şi spaţiu,

in „Tratat de drept civil”, vol. I, „Partea generală” (coord. Paul Cosmovici), Ed. Academiei, Bucureşti, 1989, nr. 25, p. 133, care arată că, în situaţia în care (ipotetic) legea nouă ar întârzia vârsta majorităţii de la 18 la 21 de ani, „persoanele care împliniseră la intrarea ei în vigoare 18 ani vor rămâne pe mai departe deplin capabile, deoarece situaţia juridică de minor expirase în ceea ce le priveşte, în mod valabil şi definitiv, înainte de data arătată, conform legii vechi” (s.n.).

In fine, menţionăm că, pentru De Vareilles-Sommières (Une théorie nouvelle de la rétroactivité des lois. Critique de la distinction universellement admise entre les droits acquis et les simples expectatives, in Revue critique de législation et de jurisprudence, 1893, no 18, p. 450), „nu trebuie să privim ca retroactive, nici legea care ar ridica pentru viitor cetăţenilor dreptul de a alege sau de a fi ales, nici aceea care, ridicând până la 25 de ani majoratul, ar răpi capacitatea tuturor tinerilor actualmente în vârstă între 21 şi 25 de ani”, însă, adaugă acelaşi autor, asemenea legi, în absenţa, desigur, a unei prevederi exprese în sensul aplicării ei imediate şi generale, aducând atingere libertăţii persoanelor, trebuie să fie interpretate restrictiv, ca excluzând pe cei care au dobândit deplina capacitate sub legea veche (ibidem, pp. 513-514). Într-adevăr:

«Une loi prolonge la minorité et fixe la majorité, par exemple, à vingt-cinq ans. Pour sûr, tout acte accompli jusque-là par des personnes de vingt-et-un ans à

vingt-cinq ans reste valable; pour sûr, la loi ne leur a pas ravi la capacité dans le passé et n’a enlevé, ni dans le passé, ni pour l’avenir, à ceux qui ont traité avec elles le droit de maintenir le contrat et d’en garder le bénéfice.

Mais quel est, pour l’avenir, l’effet de la loi sur la capacité des personnes actuellement nées et âgées de moins de vingt-cinq ans?

Celles qui n’ont pas encore vingt-et-un ans sont saisies par la nouvelle loi et resteront incapables jusqu’à vingt-cinq ans. Elles perdent un droit, le droit de faire des actes valables à partir de vingt-et-un ans: mais elles ne le perdent point à raison d’un fait passé. Le principe de non-rétroactivité ne peut donc pas être invoqué par elles. Tout autre moyen d’écarter la loi leur fait aussi défaut: il serait déraisonnable de soutenir qu’elle n’est portée que pour les enfants non conçus.

Mais les personnes qui ont plus de vingt-et-un ans et moins de vingt-cinq, ne sont pas, suivant nous, replongées dans l’incapacité et dans la tutelle. Elles restent


2o. Legile de modificare a capacităţii civile. În materie de capacitate civilă, limitele acesteia sunt determinate exclusiv de către lege, care poate institui ori suprima cauzele de incapacitate civilă, indiferent că e vorba de incapacităţi de folosinţă ori de incapacităţi de exerciţiu.

Doi soţi s-au căsătorit înainte de 1932, la o epocă în care femeia măritată era

incapabilă de a exercita drepturile sale. O lege din 20 aprilie 1932 a suprimat această incapacitate şi ea trebuia oare să se aplice numai femeilor care s-ar fi căsătorit după intrarea ei în vigoare sau şi celor care erau căsătorite înaintea acestei date? Presupunând că această a doua soluţie ar trebui admisă, ar însemna totodată că nu numai actele încheiate de aceste femei după ridicarea incapacităţii şi fără autorizarea soţului lor ar fi valabile, ci şi acelea făcute fără autorizare, anterior acestei date, acte care s-ar găsi astfel validate prin noua lege46?

capables et libres. Non pas que le principe de non-rétroactivité s’élève en leur faveur: nous l’avons déjà dit, il est désintéressé dans l’espèce, car, en appliquant la loi à cette catégorie de sujets, on ne leur ravirait à eux aussi le droit de faire des actes valables que pour l’avenir et on ne le leur ravirait point à raison d’un fait passé. A aucun point de vue il n’y aurait effet rétroactif. Mais, si le principe de la non-rétroactivité est muet, un autre principe, nous le savons déjà, parle ici et parle très haut: c’est la règle que les lois restrictives de la liberté, toutes les fois qu’un doute sérieux est possible, doivent être interprétées étroitement. N’y a-t-il pas plus d’inconvénients que d’avantages à remettre en tutelle pour deux ou trois ans, pour un an, pour quelques jours, des personnes qui ont joui de la pleine capacité et d’indépendance? La distinction que nous proposons est raisonnable, pratique, utile: il y a lieu de croire, par conséquent, que la loi a voulu la faire, et se contente de prolonger l’incapacité de tous ceux qui n’ont pas encore atteint l’âge de vingt-et-un ans» 46 Această chestiune se înscrie în aria mai largă a problematicii legilor abolitive (supra, nr. 51,

li. c). V., in specie, M. Eliescu, Aplicarea legii civile în timp şi spaţiu. Conflictele de legi, in „Tratat de drept civil”, vol. I, „Partea generală”, de Tr. Ionaşcu et alii, Ed. Academiei, Bucureşti, 1967, nr. 17, p. 91; O. Căpăţînă, op. cit. [nota 45], nr. 29, p. 138. Conform prof. Căpăţînă, „incapacitatea specială de exerciţiu a femeii măritate, reglementată de art. 197-208 din C. civ., fiind suprimată prin abrogarea expresă a textelor menţionate, de către Legea din 20 aprilie 1932, această capitis deminutio a dispărut de la data arătată cu titlu general, aşadar şi în favoarea soţiilor căsătorite anterior, sub imperiul legii vechi, cu condiţia de la sine înţeleasă ca uniunea conjugală – situaţia juridică pluridependentă – să fi dăinuit încă sub noul statut. Iată efectul imediat al Legii din 1932. Sfera ei de aplicare nu a putut însă să influenţeze nici împrumuturile referitoare la bunurile femeii căsătorite, încheiate până la 20 aprilie 1932, de soţiile din categoria ce ne preocupă, validitatea acestor acte juridice, fiind irevocabil supusă sistemului de nulităţi instituit de Codul civil [vechi], potrivit prin-cipiului tempus regit actum. Iată efectul neretroactiv al legii noi.” (ibidem). Cf., pentru dreptul francez, E.-L. Bach, Contribution à l’étude ..., [nota 5], no 58, p. 466, à propos de Legea din 18 februarie privind ridicarea incapacităţii femeii măritate – «La question de savoir si la loi de 1938 devait s’appliquer aux femmes qui se marieraient après son entrée en vigueur, ou bien également à celles qui s’étaient mariées avant cette date, correspond au problème de la survie ou de la non-survie de l'ancienne loi. En revanche, à supposer admise la dernière solution, la question de savoir si les femmes qui étaient mariées avant 1938 ne pouvaient, sans l’autorisation de leur mari, passer d’actes valables qu’à partir de la réforme, ou bien si ceux qu’elles avaient antérieurement passés sans cette autorisation, se trouvaient validés par la nouvelle loi, correspond au problème de la rétroactivité ou de la non-rétroactivité de cette loi.» (s.n.).

316 Contribuţii la studiul conflictului de legi în timp în materie civilă 3o. Legile de modificare sau suprimare a divorţului. Desfacerea căsătoriei nu a

fost întotdeauna permisă de legiuitor, iar motivele de divorţ au fost adesea modificate, în funcţie de politica legislativă în materie, care a variat odată cu epocile. De aici şi problema dacă legile în materie sunt sau nu de imediată şi exclusivă (generală) aplicare ori, după caz, au sau nu un efect retroactiv şi asupra celor deja căsătoriţi la data intrării în vigoare a legii noi prin care s-a suprimat, introdus ori modificat regimul desfacerii căsătoriei.

Art. 38 alin. (2) din fostul Cod al familiei (astfel cum a fost mod. prin Legea

nr. 59/1993, publ. în M. Of. nr. 177 din 26 iulie 1993) a prevăzut posibilitatea pronunţării divorţului47 numai pe baza acordului ambilor soţi, dacă până la data cererii de divorţ a trecut cel puţin un an de la încheierea căsătoriei şi nu există copii minori din căsătorie. Întrebarea care s-a pus şi se poate pune este dacă noua dispoziţie legală se aplica şi căsătoriilor încheiate înainte de 26 iulie 1993 sau numai celor viitoare?48 În caz afirmativ, art. 38 alin. (2) C. fam. era incident şi în situaţia cererilor de divorţ pendente ori numai celor care se puteau introduce după această dată? Tot astfel, în Franţa, o lege din 1816 a suprimat divorţul, însă trebuia să se aplice oare numai persoanelor care se căsătoriseră după 1816 sau ar fi trebuit să cârmuiască în egală măsură şi căsătoriile încheiate înaintea acestei date? Şi, mai mult, ar fi trebuit să aibă efecte şi asupra divorţurilor deja pronunţate?49 În mod asemănător, legea din 1884 care a reintrodus divorţul, suprimat prin legea din 1816, permiţând soţilor căsătoriţi anterior (şi posterior lui 1816), de a cere divorţul, chiar dacă ei fuseseră căsătoriţi sub regimul indisolubilităţii căsătoriei, permitea ea oare, fără retroactivitate, obţinerea divorţului şi pentru motive anterioare publicării legii?50

Tot astfel, dacă după legile anterioare Codului civil din 1864, risipitorii (prodigii), erau puşi

sub îngrijirea unui curator, pierzând dreptul de a administra averea lor şi de a dispune de ea, după intrarea în vigoare a acestui cod, risipitorii nu mai sunt socotiţi incapabili, având libera administrare a averii lor, cu excepţia actelor de înstrăinare care erau supuse autorizării consiliului de familie (art. 458). În acest caz, în doctrină s-a apreciat că „legea nouă care a dat risipitorului o capacitate pe care el n-o avea altă dată, are efect retroactiv, şi astfel a făcut capabili pe toţi risipitorii interzişi sub legea veche. Din momentul publicării legii actuale, toţi acei vădiţi întru răsipire, după cum se exprimă art. 357 din codul Calimach, au putut deci cere de la tribunal ridicarea interdicţiei, rămânând rudelor dreptul de a provoca rânduirea unui consiliu de familie judiciar, potrivit art. 459 C. civ.” (D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a Dreptului civil român în comparaţiune cu legile vechi şi cu principalele legislaţiuni străine, t. I, ed. a II-a revăzută, complet refăcută şi mărită în mod considerabil, Ed. Tipografiei Ziarului „Curierul judiciar”, Bucureşti, 1906, t. I, pp. 93-94).

47 Divorţul – cauză de desfacere ex nunc a căsătoriei. V. art. 373 sqq. NCC. 48 În general, se admite că, în materia statutului familiei, „cauzele şi efectele viitoare ale

divorţului, cad, de asemenea, sub puterea neîntârziată a legii noi. Astfel, art. VI Legea nr. 18 din 12 februarie 1948 pentru modificarea Codului de procedură civilă a putut să suprime, de la data aplicării ei, şi cât priveşte căsătoriile preexistente, divorţul prin consimţământ mutual, admis de legea veche prin art. 254-276 C. civ. La fel, art. 49 Decretul nr. 32 din 1954 a lipsit, de la intrarea în vigoare a Codului familiei, divorţul pentru cauză determinată de efectul revocator al liberalităţilor dintre foştii soţi, aşa cum prevedea art. 280 C. civ.” (O. Căpăţînă, op. cit. [nota 45], nr. 28, p. 137).

49 Cu privire la legea franceză din 1816 care a abolit divorţul, v., de ex., E.-L. Bach, op. cit. [nota 5], no 39, pp, 437-438, no 58, p. 466; P. Roubier, op. cit. [nota 45], nos 65, pp. 307-308, 69, p. 334.

50 Asupra acestei probleme, v. P. Roubier, op. cit. [nota 45], no 65, pp. 307-308; adde De Vareilles-Sommières, Une théorie nouvelle …, cit. supra [nota 45], no 17, p. 450, text şi nota 1 (unde se arată că legea din 1884 este în acelaşi timp şi retroactivă în sensul că permitea de a se cere divorţului pentru fapte anterioare publicării sale), precum şi supra, nr. , lit. d).


4o. Legile de modificare a regimului filiaţiei. Condiţiile şi modalităţile de stabilire a filiaţiei legitime (din căsătorie) sunt adesea restrictive, legiuitorul urmărind să protejeze interesele familiei şi ale moralei publice. Dacă însă aceste condiţii sunt modificate de legea nouă, noile dispoziţii legale sunt aplicabile oare şi copiilor născuţi înainte de această dată? Tot asfel, efectele recunoaşterilor de filiaţie pot fi modificate, fără retroactivitate, de către legea nouă?

Spre ex., în această materie, s-a admis că recunoaşterile de maternitate şi de

paternitate valabil făcute potrivit legilor anterioare au produs ulterior efectele viitoare statornicite de Codul familiei, aşa cum a dispus, in terminis, art. 8 alin. (3) din Decretul nr. 32/1954. De asemenea, reglementările noi privitoare la drepturile şi îndatoririle părinţilor faţă de copii şi la tutela minorilor s-au aplicat şi copiilor care se aflau în atare situaţii la data intrării în vigoare a Codului familiei, potrivit art. 11 din acelaşi decret51.

Tot astfel, prin Legea nr. 288/2007 de modificare a fostului Cod al familiei au fost amendate regulile în materie de stabilire a filiaţiei din afara căsătoriei şi de tăgadă a paternităţii aplicabile, însă, în principiu, nu doar copiilor născuţi după intrarea în vigoare a acesteia, ci şi celor născuţi până la această dată52. 5o. Legile privind retrocedarea bunurilor rechiziţionate ori expropriate pentru

cauze de utilitate publică. Legea nouă care reglementează condiţiile de retrocedare a unor bunuri, de ex. imobile, preluate pentru motive de utilitate publică, se poate aplica, fără retroactivitate, şi în cazul imobilelor preluate în condiţiile prevăzute de legea veche?

În conformitate cu noua Lege nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de

utilitate publică (publ. în M. Of. nr. 139 din 2 iunie 1994), dacă bunurile imobile expropriate nu au fost utilizate în termen de un an potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat, respectiv lucrările nu au fost începute, foştii proprietari pot să ceară retrocedarea lor, dacă nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică. Problema care s-a pus în practică, dar şi în doctrină a fost aceea dacă dispoziţiile art. 35 vizau (şi vizează oare?!) şi imobilele expropriate înainte de 2 iunie 1994 sau numai pe cele expropriate după această dată? Unele instanţe au spus da, altele nu, iar Secţiile Unite ale Curţii Supreme de Justiţie, prin dec. nr. VII/1997 au răspuns şi ele afirmativ. Este, aceasta din urmă, o soluţie corectă?53 6o. Legile privind îngrădirile exerciţiului dreptului de proprietate privată. Potrivit

art. 44 din Constituţie, conţinutul şi limitele dreptului de proprietate privată sunt stabilite prin lege54, iar proprietatea obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia

51 Cu privire la aplicarea numai ex nunc a dispoziţiilor NCC în materie de filiaţie, v. art. 47 LPA.

52 V., pentru amănunte, Fl. A. Baias, Marieta Avram, Cristina Nicolescu, Modificările Codului familiei prin Legea nr. 287/2007, in Dreptul nr. 3/2008, pp. 5-32; Emese Florian, Consideraţii asupra modificărilor aduse Codului familiei prin Legea nr. 288/2007, in RRDP nr. 1/2008, pp. 51-69.

53 V., pentru amănunte, infra, nr. 199 sqq. 54 V. art. 555-556 NCC.


mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.

Prin art. 32 alin. (4) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării

lucrărilor de construcţii (astfel cum a fost modificat prin L. nr. 453/2001, publ. în M. Of. nr. 431 din 1 august 2001), construcţiile executate fără autorizaţie de construire sau cu nerespectarea prevederilor acesteia, precum şi cele care nu au efectuată recepţia la terminarea lucrărilor, potrivit legii, nu se consideră finalizate şi nu pot fi intabulate în cartea funciară. În această situaţie se aplică, în continuare, sancţiunile prevăzute prin prezenta lege”. Întrebarea care se pune este dacă alin. (4) al art. 32 [devenit art. 37 alin. (5), după republicare55] din lege privea doar construcţiile executate după intrarea în vigoare a legii noi sau şi pe cele executate înainte de această dată? De asemenea, se aplica el oare atât construcţiilor în curs de executare sau şi celor terminate, dar nerecepţionate? În sfârşit, sancţiunile prevăzute de Legea nr. 50/1991 (demolarea, sancţiuni contravenţionale56 etc.) se aplicau oare nu numai în cazul construcţiilor edificate după intrarea în vigoare a legii noi, ci şi în cazul celor edificate înainte de această dată?57 7o. Legile privind formalităţile de publicitate imobiliară sau alte măsuri pentru

conservarea unor drepturi. Din punct de vedere al aplicării legii în timp, legea care supune unor formalităţi noi conservarea unui drept real este oare aplicabilă drepturilor reale existente la data intrării în vigoare a acestei legi?

Astfel, sub imperiul vechii reglementări, ipoteca constituită sub legea veche,

înainte de 1 decembrie 1865, este supusă oare reînnoirii prescrise de art. 1786 C. civ. 1864 care a prevăzut că „inscripţiile conservă dreptul de privilegiu şi de ipotecă în curs de 15 ani din ziua în care s-au făcut inscripţiile. Efectul lor încetează dacă inscripţiile nu au fost reînnoite înaintea expirării acestui termen”? Dacă da, termenul de 15 ani curge de la data intrării în vigoare a Codului civil sau de la data luării inscripţiei ipotecare?

Tot astfel, modificarea condiţiilor sau efectelor înscrierii în registrele de publi-citate imobiliară, cum s-a întâmplat mai recent prin Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare, afectează ori nu şi drepturile reale imobiliare neînscrise încă ori, după caz, deja înscrise în documentele de publicitate imobiliară? Potrivit dec. nr. XXI/2005 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie58, acţiunile de carte funciară (în prestaţie tabulară şi în rectificare tabulară), având ca obiect înscrierea în cartea funciară a unor drepturi reale imobiliare prevăzute de acte juridice valabil

55 Legea nr. 50/1991 a fost republicată, succesiv, în M. Of. nr. 3 din 13 ianuarie 1997 şi în

M. Of. nr. 933 din 13 octombrie 2004, fiind ulterior modificată în mai multe rânduri. 56 V. şi art. 13 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001, care prevedea (înainte de mod. prin L. nr.

76/2012, publ. în M. Of. nr. 365 din 30 mai 2012) că, în cazul contravenţiilor continue, termenul de prescripţie curge de la data constatării faptei contravenţionale, contravenţia fiind socotită continuă în situaţia în care încălcarea obligaţiei legale durează în timp.

57 În practică, legea nouă a fost considerată de aplicare imediată, dar aplicarea ei nu a avut şi un efect retroactiv?

58 Publ. în M. Of. nr. 225 din 13 martie 2006.


încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 7/1996, sunt guvernate de dispoziţiile legii vechi, respectiv Decretul-lege nr. 115/1938, iar nu de prevederile noii legi a cadastrului şi publicităţii imobiliare59. 8o. Legile de restituire a bunurilor preluate abuziv de către stat. Potrivit art. 46

alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 (publ. în M. Of. nr. 75 din 14 februarie 2001), actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă. Întrebare: prevederile alin. (2) al art. 46 (devenit art. 46 după republicare60) sunt ori nu retroactive? Altfel spus, dispoziţia citată validează un act juridic de înstrăinare nevalabil încheiat sau, dimpotrivă, ia act, constată un act valabil încheiat sau, după caz, un mod originar de dobândire a unui drept în temeiul bunei-credinţe a dobânditorului?61

9o. Legile privind condiţiile de validitate a actelor juridice civile. În cazul actelor

de formaţie progresivă, elementele realizate sub legea veche rămân supuse acestei legi sau pot fi preluate (integrate, captate) de către legea nouă, fără a fi retroactivă? Con-diţiile de fond şi de formă cerute de lege pentru existenţa şi validitatea actului juridic sunt cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii actului sau cele prevăzute de legea în vigoare la data intentării acţiunii în constatarea sau în declararea nulităţii? Confirmarea unui act anulabil este supusă legii în vigoare în momentul încheierii actului sau legii în vigoare în momentul facerii actului confirmativ?

În cazul unui contract încheiat între absenţi, spre ex., dacă oferta de a contracta a fost emisă în conformitate cu legea veche, iar acceptarea acesteia a fost făcută sub imperiul legii noi, trebuie să respecte cerinţele acestei din urmă legi ori prevederile legii vechi sub care s-a emis (şi transmis) oferta de a contracta?

Tot astfel, încheierea unui contract poate fi supusă unor formalităţi adminis-trative sau solemnităţi obligatorii. De ex., potrivit art. 11 din Decretul nr. 144/1958 (abrogat prin Legea nr. 50/1991), înstrăinarea sau împărţeala, prin acte între vii, a terenurilor cu sau fără construcţii, proprietate particulară, de pe teritoriul oraşelor şi altor localităţi determinate de lege, se vor putea face numai cu autorizarea prealabilă dată, în condiţiile prezentului decret, de către comitetele executive ale sfaturilor populare şi vor fi încheiate numai în formă autentică, sub sancţiunea nulităţii de plin drept. În cazul în care s-au făcut înstrăinări sau împărţeli fără autorizarea adminis-trativă ori fără respectarea formei autentice, au rămas nule sau, dimpotrivă, au devenit ele valabile după abrogarea acestei dispoziţii de către Legea nr. 50/1991? Opiniile au fost împărţite, iar argumentele furnizate diverse şi contradictorii62.

59 V., pe larg, infra, nr. 179 sqq. 60 A se vedea M. Of. nr. 798 din 2 septembrie 2005. 61 V., pentru amănunte, M. Nicolae, Consideraţii generale, in „Regimul juridic al imobilelor

preluate abuziv: Legea nr. 10/2001 comentată şi adnotată” de Fl. A. Baias, B. Dumitrache şi M. Nicolae, vol I, ed. a II, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002, nr. 222 sqq., p. 264 sqq.; idem, Comentariu sub art. 46, ibidem, nr. 237 sqq., p. 294 sqq.

62 Cu privire la legea aplicabilă nulităţii actului juridic, v., pentru amănunte, infra, nr. 171 sqq.


10o. Legile privind efectele contractelor. Contractul valabil încheiat va fi supus legii sub care a fost format ori legii în vigoare la data realizării drepturilor şi a executării obligaţiilor corespunzătoare? Legea în vigoare la data încheierii contractului se aplică atât drepturilor actuale, cât şi celor viitoare, condiţionale sau eventuale? Contractul trebuie să fie doar cu executare uno ictu sau poate fi şi cu executare succesivă? Drepturile contractuale trebuie să fie expres prevăzute de părţi sau pot să rezulte şi din dispoziţiile legale care determină întinderea efectelor contractului şi suplinesc voinţa părţilor?

Spre ex., legea care suprimă obligaţia de garanţie contra viciilor ascunse ori de

garanţie contra evicţiunii este aplicabilă şi vânzărilor deja făcute până la această dată?63 care modifică drepturile şi obligaţiile chiriaşului, scutindu-l de plata unei părţi din chirie ori dispunând suspendarea evacuării acestuia pentru o anumită perioadă de timp? Sau, dimpotrivă, această din urmă lege priveşte numai locaţiunile viitoare? 11o. Legile de modificare a nivelului dobânzilor contractuale. Presupunând că un

împrumut a fost consimţit cu o dobândă licită; o lege nouă, de pildă, fosta O.G. nr. 9/2000 (înlocuită, în prezent, de O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti64) fixează însă maximul dobânzii permise sub nivelul dobânzii convenite de părţi. Această lege va avea ea ca efect modificarea dobânzii prevăzute în contract? Dacă da, va avea ca efect numai pentru viitor, adică pentru dobânzile neexigibile sau va afecta deopotrivă dobânzile exigibile (scadente) şi deja plătite sau numai (ori cel puţin) pe cele scadente, dar neachitate încă?65

63 În legătură cu această problemă, v. De Vareilles-Sommières, op. cit. [nota 45], no 62, pp. 495-496.

64 Publ. în M. Of. nr. 607 din 29 august 2011. 65 Într-o opinie, legea nouă nu poate, fără retroactivitate, să suprime ori să modifice dobânzile

contractate nici măcar pentru viitor, deoarece dreptul la dobândă este un drept câştigat, care nu poate fi răpit de legea nouă (v., de ex., Aubry et Rau, op. cit. [nota 45], pp. 120-121), sau, în cazul unui îm-prumut legal acordat, creditorul, „din cauza (în considerarea) unui fapt trecut” (i.e., a împrumutului contractat), ar fi privat de un drept asemănător celui pe care îl conservă vânzătorii, donatarii etc. (De Vareilles-Sommières, op. cit. [nota 45], no 71, p. 500; în schimb, zice De Vareilles-Sommières, nu este retroactivă o lege generală care ar decide că „toate creanţele băneşti, chiar anterioare, nu pot să mai producă decât o dobândă de 4% maximum” – ibidem, no 18, p. 450). În acelaşi sens, P. Roubier, op. cit. [nota 45], no 62, p. 291, care consideră acest caz drept o ipoteză de retroactivitate temperată, în măsura în care afectează doar dobânzile viitoare (recte neexigibile), întrucât „ceea ce legea critică este, într-adevăr, formarea contractului, deci un fapt anterior, care era atunci perfect licit, şi anume contractul care stipula nişte dobânzi de 7%”, iar „legea nu poate să revină asupra condiţiilor în care un contract a fost făcut fără să existe retroactivitate” (ibidem).

Într-o altă opinie, legea nouă este de imediată aplicare, fără a fi retroactivă, dacă suprimă ori modifică pentru viitor dobânzile neexigibile, deoarece legea nouă are caracter imperativ şi dispune ca o normă contractuală să fie substituită cu o normă legală. V., în acest sens, E.-L. Bach, Contribution à l’étude …, cit. supra [nota 5], no 49, p. 448:

«Nous ne pensons pas qu’il soit possible d’accepter cette analyse [de Roubier]

– dit Bach. En effet, en matière de contrats, il convient de distinguer le contrat en tant


Uneori, legiuitorul a dispus, în mod expres, aplicarea legii noi şi contractelor în curs66.

12o. Legile de prorogare sau reînnoire a contractelor de închiriere a suprafeţelor cu destinaţie de locuinţă. În materie locativă, efectele reînnoirii sau prorogării duratei contractului de închiriere sunt guvernate de legea în vigoare la data încheierii contrac-tului sau de legea în vigoare la data prelungirii sau dării concediului? Legea poate afecta durata sau reînnoirea contractului fără a avea efect retroactiv?

Potrivit art. 2 din Legea nr. 17/1994 pentru prelungirea sau reînnoirea contrac-

telor de închiriere privind unele suprafeţe locative (publ. în M. Of. nr. 100 din 18 aprilie 1994), contractele de închiriere având ca obiect aceleaşi suprafeţe prevăzute în art. 1 (suprafeţele locative cu destinaţie de locuinţe supuse normării şi închirierii conform Legii nr. 5/1973) existente la 1 ianuarie 1988, precum şi cele încheiate şi expirate după 1 ianuarie 1988, se reînnoiesc în aceleaşi condiţii, dacă chiriaşul ocupă şi în prezent spaţiul locativ care a făcut obiectul închirierii. Art. 4 mai stabilea că preve-derile art. 2 se aplică şi în cazul litigiilor dintre proprietari şi chiriaşi, aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, având ca obiect evacuarea chiriaşilor pentru lipsă de titlu. Din punct de vedere al dreptului tranzitoriu, întrebarea care se pune este dacă dispoziţiile art. 2 au avut sau nu caracter retroactiv? Dar prevederile art. 4 au avut sau nu un astfel de caracter, din moment ce efectele legii noi erau incidente şi pendentes causæ? Ori, dimpotrivă, efectele legii noi, în ambele cazuri, au fost de imediată aplicare, deoarece

qu’opération normatrice, en tant qu’acte créateur de droit (c’est en ce sens que jusqu’ici nous avons parlé de «contrat»), et les normes juridiques posées par le contrat, autrement dit, les règles qui vont déterminer la conduite, les actes, de chacun des cocontractants à l’égard de l’autre (au à l’égard d’un tiers), par exemple l’obligation pour l’emprunteur de payer un intérêt de 7%. Or à quoi correspondrait la loi qui, même pour les contrats en cours, ramènerait le taux d’intérêt licite à 6%? Elle substituerait à une norme contractuelle, une norme législative, mais elle ne le ferait par hypothèse que pour l’avenir, et il est inexact d’affirmer qu’elle remettrait en cause les conditions de formation du contrat. Dans ces conditions comment l’application d’une telle loi pourrait être qualifiée de rétroactive ? Sans doute cette loi déjouerait-elle les prévisions des parties au contrat. Mais là ne réside pas le problème de la rétroactivité de cette loi. A notre avis affirmer le caractère rétroactif de l’application de la nouvelle loi, témoigne simplement qu’on ne parvient pas toujours à s’abstraire de l’influence de la théorie des droits acquis et de l’atmosphère de jugement de valeur, d’équité, qui entoure cette théorie, lorsque celle-ci aborde le problème de la rétroactivité des lois.» (s.n.). 66 Este cazul, spre ex., al Decretului nr. 311/1954 pentru stabilirea dobânzii legale (abrogat

prin O.G. nr. 9/2000), care i-a fixat un plafon maxim de 6% pe an, a prevăzut că dispoziţiile sale se aplică pentru timpul ce curge de la data când a intrat în vigoare şi pentru dobânzile de orice fel convenite anterior (art. 6). În acest fel, graţie „caracterului imperativ, de ordine publică al reglementărilor pe care le cuprinde (multe dintre ele de natură penală şi fiscală)” , observă prof. Căpăţînă (op. cit. [nota 45], nr. 32, p. 140), „legea nouă şi-a asigurat (...) incidenţa imediată asupra contractelor încheiate în trecut, paralizând supravieţuirea legii vechi şi operând reducerea in futurum a dobânzilor excesive stipulate sub imperiul ei” (s.n.).

322 Contribuţii la studiul conflictului de legi în timp în materie civilă priveau contracte în curs de executare, chiar dacă, în unele cazuri, deveniseră şi litigioase?67

Tot în materia raporturilor locative, OUG nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţie de locuinţă (publ. în M. Of. nr. 148 din 8 aprilie 1999) consacra (în forma iniţială, anterioară aprobării prin L. nr. 241/2001, publ. în M. Of. nr. 261 din 23 mai 2011), între altele, dreptul la reînnoirea de plin drept a contractului de închiriere în favoarea chiriaşului pentru aceeaşi perioadă, dacă părţile nu modifică prin acord expres durata închirierii (art. 14 şi urm.). De acest beneficiu legal se puteau oare prevala atât chiriaşii care aveau un titlu locativ după intrarea în vigoare a ordonanţei de urgenţă, cât şi chiriaşii care aveau deja un titlu locativ la acea dată (8 aprilie 1999)? Tot astfel, era vorba de orice contract de închiriere a unei locuinţe indiferent de proprietar – particular sau persoană juridică de stat – ori numai de contracte de închiriere având ca obiect suprafeţe locative cu destinaţie de locuinţe din fondul locativ de stat, precum şi de cele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989?68

13o. Legile privind regimul ineficacităţii (rezoluţiunii/rezilierii/revocării etc.) unor contracte. Cauzele de rezoluţiune sau revocare a contractelor sunt supuse legii în vigoare la data formării lor?

Conform fostului art. 24 lit. a) din Legea locuinţei nr. 114/1996 (publ. în M. Of.

nr. 254 din 21 octombrie 1996), rezilierea contractului de închiriere înainte de termenul stabilit se face şi la cererea chiriaşului, cu condiţia notificării prealabile într-un termen de minimum 60 de zile. Dispoziţiile art. 24 au fost oare aplicabile şi contractelor de închiriere încheiate înainte de 21 octombrie 1996, respectiv chiriaşilor care aveau deja un titlu locativ la data intrării în vigoare a Legii nr. 114/1996 sau numai celor încheiate după această dată?

Tot astfel, revocarea donaţiilor se va face după legea sub care donaţia a fost perfectată ori după legea nouă care instituie sau, după caz, suprimă ori modifică o cauză de revocare a acestora? De ex., donaţia făcută sub Codul Calimach ar putea fi revocată de plin drept pentru survenienţă de copii, în temeiul art. 836 C. civ. 1864, iar donaţia făcută sub imperiul acestui din urmă cod poate fi socotită deplin eficace sub imperiul NCC, care a suprimat cazul revocării pentru survenienţă de copii? Şi aceasta fără ca legea nouă să fie socotită retroactivă [v. infra, nr. 219, lit. c)]? 14o. Legile relative la obligaţiile ex delicto sau extra contractum. Obligaţiile

născute din delicte, cvasidelicte sau cvasicontracte sunt supuse legii în vigoare la data săvârşirii faptului ilicit sau licit generator de drepturi sau legii în vigoare la data localizării prejudiciului ori celei de la data intentării acţiunii în daune-interese?69

67 În sensul constituţionalităţii, respectiv a neretroactivităţii prevederilor art. 2 şi 4 din Legea nr. 17/1994, v. CC, Dec. nr. 30/1994, în CDH 1995, p. 18 sqq., în special pp. 22-23. Pentru critica acestei soluţii, v. R. Dincă, M. Nicolae, Notă (critică şi explicativă) la Dec. nr. 514/2001 a C. Ap. Bucureşti, s. a III-a civ., in PR 6/2002, III, 354, pp. 128-129, nota 11.

68 Asupra problemei raportului ratione temporis dintre Legea nr. 17/1994 şi O.U.G. nr. 40/1999, v. R. Dincă, M. Nicolae, op. cit. [nota precedentă], p. 125 sqq. Pentru practica divergentă a Casaţiei franceze, v. J. Héron, Principes ..., cit. supra [nota 13], no 148, p. 133, text şi nota 43 (în materie de licenţiere, s-a făcut aplicaţia legii în vigoare la data producerii evenimentului, iar în materia concediului dat locatarului, legea în vigoare în ziua expirării termenului).

69 V., pentru amănunte, P. Roubier, op. cit. [nota 45], nos 42, pp. 188-190, 67, pp. 315-320.


15o. Legile succesorale. În materie succesorală, fie legală, fie testamentară, situaţia juridică de moştenitor sau legatar nu se constituie unico momento, ci succesiv: decesul defunctului, existenţa eventuală a unui testament, acceptarea succesiunii, reducerea liberalităţilor, raportul donaţiilor şi datoriilor, partajul bunurilor succesorale. Dacă, până la lichidarea moştenirii, vine o lege nouă care modifică capacitatea succesorală sau drepturile succesibililor, cum se va aplica ea?

În materie testamentară, spre ex., dacă testatorul capabil de a testa în momentul

facerii testamentului a fost declarat incapabil printr-o lege nouă intervenită înaintea decesului său, va fi socotit sau nu incapabil, iar testamentul făcut va fi sau nu invalidat?70 Sau invers, dacă legea nouă declară capabilă de a testa o persoană care era incapabilă sub legea veche, legea nouă validează sau nu testamentul nul sau anulabil potrivit legii vechi?71

Dar în ceea ce priveşte capacitatea legatarilor, aceasta se determină potrivit legii de la data întocmirii testamentului sau de la data deschiderii succesiunii, legii de la data acceptării legatului ori, în fine, dacă legatul este condiţional, celei de la data îndeplinirii condiţiei?

Sub aspectul formalităţilor testamentare, se aplică legea în vigoare de la data întocmirii testamentului (tempus regit actum) sau aceea de la data deschiderii succesiunii?

În materia donaţiilor inter vivos raportabile, dacă donaţia făcută sub legea veche (de ex. Codul Caragea) era scutită de raport, iar legea nouă, în speţă, Codul civil de la 1864 prevede raportul, trebuie sau nu raportată în cazul în care moştenirea se deschide sub legea nouă? În caz afirmativ, legea nouă este sau nu retroactivă?

Tot astfel, în materia reducţiunii liberalităţilor excesive, rezerva şi cotitatea disponibilă se determină după legea în vigoare la facerea liberalităţii ori aceea în vigoare la data deschiderii succesiunii, în ipotezele în care legea nouă ar fi micşorat partea disponibilă, mărind rezerva după cum s-a întâmplat în 1865 sau invers, ori în cazul în care legea nouă ar desfiinţa rezerva sau, după caz, ar institui-o, cum a făcut vechiul Cod civil în raport de Codul Caragea, după care se putea dispune de întreaga sa avere, fără nicio restricţie, şi după care descendenţii şi ascendenţii nu aveau drept la rezervă, decât în privinţa dispoziţiilor testamentare, iar nu şi a donaţiilor?72 16o. Legile în materie de prescripţie. Prescripţiile şi uzucapiunile în curs rămân

supuse legii vechi, chiar în lipsa unei dispoziţii exprese în acest sens, cum a fost cazul art. 1911 C. civ. 1864, sau, dimpotrivă, sunt supuse legii noi sub aspectul condiţiilor de admisibilitate şi, mai ales, al termenelor de prescripţie?

Potrivit art. 520 C. pr. civ. 1864 (în forma dată de O.U.G. nr. 138/2000, publ. în

M. Of. nr. 479 din 2 octombrie 2000), orice cerere de evicţiune, totală sau parţială, privind imobilul adjudecat se va prescrie în termen de 3 ani de la data înscrierii actului

70 Art. 807 C. civ. 1864 prevedea că „minorul de 16 ani poate dispune prin testament şi numai

pentru jumătate din bunurile de care după lege poate dispune majorul”, în timp ce art. 988 alin (1) NCC interzice celui lipsit de capacitatea de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă să dispună de bunurile sale prin liberalităţi, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.

71 Art. 809 alin. (1) C. civ. 1864 prevedea că „minorul de şaisprezece ani nu poate, prin testament, dispune în favoarea tutorelui său”, în timp ce art. 988 alin. (1) NCC, deja citat, interzice acest lucru celui care nu a împlinit 18 ani ori nu a dobândit anticipat capacitatea deplină de exerciţiu în condiţiile art. 39 sau 40 din acelaşi cod.

72 V., pentru amănunte, D. Alexandresco, op. cit. [nota 46], p. 104 sqq.

324 Contribuţii la studiul conflictului de legi în timp în materie civilă de adjudecare în cartea funciară. Această prescripţie curge şi împotriva dispăruţilor, minorilor şi a persoanelor puse sub interdicţie. Întrebarea care se poate pune şi s-a pus, de altfel, este dacă acest termen era aplicabil şi prescripţiilor împlinite sau numai celor în curs? În acest din urmă caz, se aplica el oare şi ordonanţelor de adjudecare emise anterior sau numai actelor de adjudecare întocmite de executorul judecătoresc sau de alt organ de executare silită?73 17o. Legile de instituire sau suprimare a unor instituţii juridice. Fiind create sau

modelate de om, instituţiile juridice nu sunt veşnice, ele durează cât timp se dovedesc utile, motiv pentru care atunci când au devenit vetuste sunt suprimate. Aşa s-a întâmplat cu sclavagismul ori regimul feudal sau, după caz, cu instituţii juridice ale căror efecte au fost socotite inadmisibile (precum vânzările cu pact de răscumpărare ori anticreza)74.

Spre ex., ca să cităm şi un caz în legătură cu NCC, în materia declarării jude-

cătoreşti a morţii, declararea dispariţiei – condiţie de declarare judecătorească a morţii în cazurile obişnuite (art. 16 D. nr. 31/1954) – nu a mai fost păstrată în noul Cod. Şi de aici, întrebarea legitimă: pentru cei dispăruţi înainte de 1 octombrie 2011, procedura de declarare a dispariţiei mai este ea aplicabilă? Iar dacă există deja o hotărâre de declarare a dispariţiei sau măcar o acţiune în curs de judecată, va mai produce ea efecte juridice sub imperiul legii noi? 18o. Legile procedurale, de organizare sau de competenţă jurisdicţională. În

cazul modificării regulilor procesuale, de competenţă, de organizare judecătorească ori de procedură propriu-zisă, dispoziţiile legii noi sunt aplicabile oare proceselor în curs (lites pendentes) ori numai proceselor viitoare (lites futuræ), proceselor având ca obiect litigii născute din acte sau fapte anterioare sau doar litigiilor derivate din acte sau fapte posterioare legii noi? În materie de probe, de asemenea, admisibilitatea probelor este supusă legii vechi sub care a fost încheiat actul, iar administrarea lor exclusiv legii noi? Termenele şi căile de atac sunt cele prevăzute de legea veche de la data deschiderii procesului, de la data pronunţării hotărârilor judecătoreşti ori de la comunicării hotărârii susceptibile de control judiciar?

Spre ex., instanţa învestită, în prima instanţă, cu cerere în pretenţii ori graţioasă

rămâne competentă dacă vine o lege nouă care stabileşte competenţa ratione loci sau ratione materiæ în favoarea altei instanţe, de acelaşi grad sau, după caz, de grad diferit?

Sau, potrivit legii în vigoare la data naşterii obligaţiei, aceasta nu putea fi dovedită decât printr-un înscris, dar potrivit legii noi ea ar putea fi dovedită cu orice mijloc de probă? În acest caz, aplicarea legii noi se va face, fără retroactivitate, şi obligaţiilor contractate înainte de intrarea ei în vigoare?75

73 Această problemă este controversată. V., pentru amănunte, infra, nota 394. 74 Cu privire la consecinţa suprimării vânzării cu pact de răscumpărare şi a anticrezei prin

Legea contra cametei din 2 aprilie 1931, v. O, Căpăţînă, op. cit. [nota 45], nr. 35, p. 143, iar pentru problematica acţiunii ratione temporis a legilor abolitive, v. supra, nr. 51, lit. c).

75 V. art. 24-27 NCPC. Cu privire la legea materială sau procesuală aplicabilă preoceselor şi executărilor silite în curs în lumina NCC şi NCPC, v. M. Nicolae, Legea aplicabilă proceselor şi executărilor silite în curs în lumina Noului Cod civil şi a Noului Cod de procedură civilă, in vol. „Conferinţa Internaţională Procedura civilă – Procedura execuţional civilă. Fundamente ale procesului civil în Uniunea Europeană, 5-9 sept. 2012, Constanţa”, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 153 sqq.

Principiul neretroactivităţii 325

Motto

Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile [art. 15 alin. (2) din Constituţia României]

CAPITOLUL II

PRINCIPIILE DREPTULUI INTERTEMPORAL CIVIL Motto

Quod factum infectum fieri nequit «Retroactivitatea ridică legii caracterul

său, iar legea care are efect retroactiv nu mai este o lege» (Benjamin Constant)76

SECŢIUNEA I

PRINCIPIUL NERETROACTIVITĂŢII LEGII CIVILE NOI

§ 1. Noţiuni generale

117. Definiţie şi terminologie. a) Definiţie. Principiul neretroactivităţii legii civile este acel principiu potrivit căruia trecutul scapă acţiunii legii civile noi. În alţi termeni, legea nouă nu se aplică actelor sau faptelor săvârşite sau produse înainte de data intrării sale în vigoare şi nici efectelor juridice produse de acestea, potrivit legii în vigoare la data săvârşirii sau producerii actului sau faptului.

În doctrină, principiul neretroactivităţii a fost definit, adesea, fie în raport de

principiul aplicării imediate a legii noi, fie în opoziţie cu retroactivitatea legii noi. Astfel, în dreptul nostru, în timp ce pentru M. Eliescu principiul neretroacti-

vităţii este, în mod corect, acea regulă potrivit căreia „trecutul scapă acţiunii legii celei noi”77, în opinia prof. Gh. Beleiu „principiul neretroactivităţii legii civile este regula juridică potrivit căreia o lege civilă se aplică numai situaţiilor ce se ivesc în practică după adoptarea ei, iar nu şi situaţiilor anterioare, trecute; într-o altă formulare, potrivit acestui principiu: trecutul scapă legii civile noi.”78; or, dacă legea se aplică „numai

76 Apud D. Alexandresco, op. cit. [nota 46], t. I, p. 80. 77 M. Eliescu, Aplicarea legii civile ..., cit. supra [nota 46], nr. 5, p. 80. 78 Gh. Beleiu, Drept civil român ..., cit. supra [nota 41], nr. 19, p. 47. În acelaşi sens, Gh.

Beleiu, Drept civil. Teoria generală, TUB, 1987, nr. 15, p. 57: „Principiul neretroactivităţii este acea regulă de drept potrivit căreia legea civilă nouă nu se aplică pentru trecut, ci numai pentru viitor.

326 Contribuţii la studiul conflictului de legi în timp în materie civilă situaţiilor ce se ivesc în practică după adoptarea ei”, însemnează că, în realitate, este de imediată aplicare, iar nu că este neretroactivă. A nu fi retroactiv înseamnă a nu modifica sau suprima efectele unor situaţii juridice trecute, pentru că, aşa cum spune, de data aceasta, în mod corect, prof. Beleiu, trecutul scapă legii civile noi, atât natural, cât şi juridic.

În ceea ce priveşte pe autorii de teoria generală a dreptului, pentru unii, „neretroactivitatea legii înseamnă neaplicarea ei unor situaţii juridice ale căror efecte au fost pe de-a-ntregul consumate sub imperiul legii anterioare”79, formulă prea restrictivă, deoarece rezultă că efectele neconsumate ale situaţiilor juridice trecute ar fi supuse în întregime legii noi, fără retroactivitate, ceea ce este eronat (v. infra, nr. 126 sqq.), cu atât mai mult cu cât aceiaşi autori definesc, pe de altă parte, principiul aplicării imediate a legii noi ca regula ce „reglementează toate situaţiile juridice create din momentul intrării ei în vigoare”80.

În concluzie, legea nouă nu modifică, nici nu suprimă efectele juridice produse

de legea veche, care sunt şi rămân definitive, neatinse de intrarea în vigoare a unei reglementări diferite.

118. Sedes materiæ. Principiul neretroactivităţii legii civile şi al altor legi (excep-

tând legile penale sau contravenţionale mai favorabile) este reglementat, cu titlu general, în art. 15 alin. (2) din Constituţie, care consacră principiul neretroactivităţii legii noi81, aceste prevederi fiind reiterate şi dezvoltate de art. 6 NCC, mai sus citat. Astfel:

Potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţie: Legea dispune numai pentru viitor cu excepţia legii penale sau contraven-

ţionale mai favorabile.” (s.n.). La rândul său, în art. 6 alin. (1)-(4) NCC [alin. (2) şi, mai ales, (4) interesând

şi supravieţuirea legii vechi] se dispune că:

Acest principiu este expres consacrat de art. 1 din Codul civil în termenii următori: „Legea dispune numai pentru viitor; ea n-are putere retroactivă”

79 I. Dogaru, D.-Cl. Dănişor, Gh. Dănişor, Teoria generală a dreptului, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1999, nr. 318, p. 367.

80 Ibidem. 81 Până în 2001, principiul neretroactivităţii era consacrat doar în legile ordinare, motiv pentru

care s-a admis că legiuitorul poate deroga de la acest principiu prin adoptarea unor dispoziţii cu caracter retroactiv.

Totuşi, chiar şi în aceste cazuri s-a spus că legiuitorul trebuie să respecte prevederile legii fundamentale. „Dacă legiuitorul este liber de a viola principiul neretroactivităţii înscris în art. 1 din codul civil (vechi – n.n.) – scria Alexandresco –, el este dator să respecte drepturile consfinţite prin Constituţie. Astfel, nu s-ar putea face o lege o lege cu efect retroactiv, care să mă despoaie de proprietatea mea, chiar pentru cauză de utilitate publică, fără o dreaptă şi prealabilă despăgubire: pentru că o asemenea lege, chiar fără efect retroactiv, ar fi contrară Constituţiei (art. 19 [din Consti-tuţia de la 1866 – n.n.])” (D. Alexandresco, op. cit. [nota 46], t. I, p. 80).


„(1) Legea este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă.

(2) Actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori pro-ducerii lor.

(3) Actele juridice nule, anulabile sau afectate de alte cauze de la data intrării în vigoare a legii noi, sunt supuse dispoziţiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit dispoziţiilor legii noi.

(4) Prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.” (s.n.). Remarcăm, înainte de toate, că alin. (1) teza a doua a art. 6 din noul cod este

identic cu fostul art. 1 teza a doua C. civ. 1864 („Legea dispune numai pentru viitor; ea n-are putere retroactivă”; s.n., M.N.).

Observăm însă că NCC dezvoltă reglementarea anterioară, arătând în ce constă, practic, neretroactivitatea [art. 6 alin. (2)] şi face, totodată, unele aplicaţii particulare ale principiului neretroactivităţii în celelalte dispoziţii mai sus citate [alin. (3) şi (4) ale art. 6].

Din dispoziţiile legale citate rezultă, în mod neîndoielnic, că nicio lege civilă nu are putere retroactivă, în sensul că nu are efecte şi pentru trecut, respectiv asupra unor acte sau fapte săvârşite ori produse înainte de intrarea sa în vigoare.

Şi aceasta, indiferent dacă legea nouă ar suprima ori modifica efectele juridice deja produse sau, dimpotrivă, ar atribui acestor acte sau fapte efecte pe care legea veche nu le prevedea.

Şi, de asemenea, indiferent dacă actele sau faptele juridice trecute şi-au epuizat sau nu efectele născute sub imperiul legii vechi.

Şi, in fine, indiferent dacă aceste acte sau fapte juridice sunt perfecte sau imperfecte, din moment ce perfectarea acestora nu s-ar putea face fără a se ţine seama de timpul consumat sub legea veche82.

De reţinut, în final, că NCC face aplicaţia neretroactivităţii şi în alte locuri.

Astfel, în materia refacerii contractului nul, art. 1.259 dispune că:

„Contractul nul poate fi refăcut, în tot în parte, cu respectarea tuturor condiţiilor prevăzute de lege la data refacerii lui. În toate cazurile, contractul refăcut nu va produce efecte decât pentru viitor, iar nu şi pentru trecut” (s.n.). 119. Fundament. Principiul neretroactivităţii este uşor de justificat, fiind mult mai

greu de combătut, pentru a fi înlăturat. Într-adevăr, el este un principiu de bun simţ şi de

82 Cu privire la retroactivitatea legii noi aplicabilă prescripţiilor sau uzucapiunilor în curs, v.

infra, nr. 196-197.


perfectă logică, întrucât nimeni nu poate fi obligat să acţioneze conform altor reguli decât cele sub puterea cărora a trebuit să săvârşească un act sau fapt de care legea leagă naşterea anumitor efecte juridice, respectiv naşterea anumitor drepturi ori obligaţii civile.

«Les raisons qui ont fait établir ce principe [de la non-rétroactivité] – écrit

Marcel Planiol – sont très simples: il est la sauvegarde nécessaire des intérêts individuels. Il n’y aurait aucune sécurité pour les particuliers, si leurs droits, leur fortune, leur condition personnelle, les effets de leurs actes et de leurs contrats, pouvaient à chaque instant être remis en question, modifiés, supprimés par un changement de volonté du législateur. L’intérêt général, qui n’est ici que la résultante des intérêts individuels, exige donc que ce qui a été fait régulièrement sous l’empire d’une loi soit considéré comme valable, et par suite soit stable, même après le changement de législation.»83

În consecinţă, după cum s-a remarcat, principiul neretroactivităţii este acea normă

fundamentală care asigură: – respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale subiectelor de drept; – stabilitatea (ordinea) şi securitatea circuitului civil; – respectarea legalităţii şi creşterii încrederii în ordinea juridică statală. Strict juridic, principiul neretroactivităţii este consecinţa principiului securităţii

juridice şi garanţia respectării libertăţii şi demnităţii persoanei, precum şi a încrederii legitime a acesteia în ordinea juridică în vigoare la data când aceasta acţionează ţinând seama de prescripţiile acesteia. Într-adevăr:

„Se la scienza del diritto è «la science pour l’action qui caractérise le droit»

[P. Level], lo «Stato di diritto» – scrive Rolando Quadri – ha come logica implicazione che l’uomo è libero fin quando non si imbatte in un dovere e che la sua libera sfera non può essere violata dall’autorità se non in virtù di un titolo particolare. La retroattività degrada l’uomo da soggetto ad oggetto la legge retroattiva è una misura (…), e non una norma, perché al soggetto interessato viene a mancare ogni possibilità di scelta), equivale al disconoscimento di quella libertà che lo Stato di diritto vuole garantita come espressione della personalità. A che pro attribuire diritti, doveri, capacità, se tutte le manifestazioni della personalità giuridica potessero poi risolversi in un inganno e non costituire il fondamento della libera esplicazione della personalità? In realtà una crisi del divieto di retroattività della legge si risolve in una crisi dello Stato di diritto, perché mette in crisi la personalità dell’essere umano che si risolve nella sua libertà, perché mette in crisi la «legalità» e scuote le fondamenta dell’ordine sociale. Non si tratta di una bagatella, si tratta di quei fondamenti dell’ordine, che perfino i regimi politici ad ispirazione assolutistica, dall’antichità ad oggi, rispettarono come sacri. La c.d. legi interpretative, rare, rarissime, giudicavano essenzialmente nel campo di un diritto non codificato. Ora che tutti i valori giuridici sono consegnati in un sistema, completo, chiuso per definizione, la irretroattività delle leggi trova come solo limite, l’esistenza di un valore superiore a quello della personalità di ogni essere umano, individualmente considerato. Perciò la dottrina di

83 M. Planiol, Traité élémentaire de droit civil, avec la collaboration de G. Ripert, 12e éd., t. I,

Paris, L.G.D.J., 1937, no 240, p. 100.


diritto internazionale constata che il principio della irretroattività è uno dei «principes généraux de droit reconnus par les nations civilisées (art. 38 paragrafo 1°, 3° dello Statuto della Corte Internazionale di Giustizia dell’Aia).»84

Principiul neretroactivităţii este un principiu general, întâlnit nu numai în dreptul

naţional, ci şi în dreptul internaţional. Dacă la nivel naţional este recunoscut de toate legislaţiile din societăţile

democratice, îl găsim şi la nivel internaţional, deoarece principiul neretroactivităţii legii noi este gândit ca unul dintre principalele mijloace care asigură respectarea principiului securităţii juridice şi a principiului aşteptărilor legitime ale părţilor, în virtutea cărora, cum afirmă, în mod constant şi ori de câte ori are ocazia, Curtea de Justiţie a Comu-nităţilor Europene de la Luxemburg85, legea trebuie să fie clară, exactă şi previzibilă atât în ceea ce priveşte data intrării şi a ieşirii din vigoare, cât şi a condiţiilor de aplicare şi a efectelor sale juridice, care trebuie dinainte să fie cunoscute pentru ca destinatarii acelor norme să-şi poată adapta ori revizui conduita. În caz contrar, legea respectivă este nevalabilă, deoarece încalcă securitatea juridică şi previziunile legitime ale părţilor interesate, neputând fi aplicabilă acestor persoane, dacă drepturile sau interesele lor legitime ar fi vătămate86.

84 R. Quadri, Dell’applicazione della legge in generale (Art. 10-15), in «Commentario del Codice civile. Dispozionii sulla legge in generale», a cura din Antonio Scialoja e Giuseppe Branca, Nicola Zanichelli Editore, Bologna, e Soc. Ed. del Foro Italiano, Roma, 1974, pp. 170-171.

85 V., de ex.: CJCE, hot. din 12 noiembrie 1981 (Administrazione dello finanze dello Statto - Italia c. Srl Meridionale Industria Salumi et alii, 213-217/1980), hot. din 29 ianuarie 1985 (Gesamthochschule Duiburg c. Hauptzollamt Munchen - Mitte, 234/1983), hot. din 9 ianuarie 1990 [Società agricola fattoria alimentare SpA (SAFA) c. Amministrazione delle finanze dello Stato – Italia, C-337/88], hot. din 9 martie 2006 (Beemsterboer Coldstore Services BV c. Inspecteur der Belastingdienst – Douanedistrict Arnhem, Nederlanden, C-293/04), disponibile pe site-ul Curţii la adresa http://eur-lex.europa.eu/RECH_jurisprudence.do

86 În dreptul Uniunii Europene, principiul neretroactivităţii, derivat din principiul securităţii juridice, nu are valoare constituţională absolută. Totuşi, în virtutea principiilor securităţii juridice şi al principiului aşteptărilor legitime, care reclamă ca legislaţia comunitară, primară şi derivată, să fie clară şi previzibilă, retroactivitatea nu este admisă decât în mod excepţional şi numai dacă scopul urmărit de actele comunitare nu poate fi altfel atins, iar aşteptarea sau încrederea legitimă a celor interesaţi este deopotrivă respectată. V., de ex., CJCE, Hotărârea din 26 aprilie 2005 (GoedWonen/Nederlanden, C-376/02, Recueil de jurisprudence 2005, p. I-03445), par. 32-34: «les principes de protéction de la confiance légitime et de sécurité juridique font partie de l’ordre juridique communautaire. A ce titre, ils doivent être respectés par les institutions communautaires (arrêt du 14 mai 1975, CNTA/Commission, 75/74, Rec. p. 533), mais également par les Etats membres dans l’exercice des pouvoirs que leur confèrent les directives communautaires (arrêt GemeenteLeusden et HolinGroep, …point 57). Si, en règle général, le principe de sécurité s’oppose à ce que la portée dans le temps d’un acte communautaire voie son point de départ fixé à une date antérieure à sa publication, il peut en être autrement, à titre exceptionnel, lorsqu’un but d’intérêt général l’exige et lorsque la confiance légitime des intéressés est dûment respectée (…) Le même principe doit être respecté par le législateur national lorsqu’il il adopte une législation qui relève du droit communautaire.»


120. Conţinutul şi întinderea principiului neretroactivităţii legii noi. a) Principiul neretroactivităţii legii civile are caracter general şi absolut. După cum rezultă din reglementarea în vigoare şi din faptul că principiul neretroactivităţii legii civile are o bază constituţională, însemnează că, de lege lata, acest principiu are o valoare suprale-gislativă, neputând fi suprimat printr-o lege ordinară (infra, nr. 120) şi, în principiu, are caracter general şi absolut, fiind inderogabil.

Sub aspectul conţinutului şi al sferei de aplicare a acestui principiu, este de reţinut că, în dreptul civil, este interzisă orice măsură retroactivă, fie pozitivă sau negativă, totală sau parţială, temporară sau definitivă, şi aceasta indiferent de domeniul sau materia civilă, patrimonială sau nepatrimonială.

Într-adevăr, după cum am arătat şi cu altă ocazie87, principiul neretroactivităţii este general, textul constituţional, a cărui aplicaţie o face NCC, în art. 6 alin. (1)-(4), fiind generic redactat, interzicând în primul rând retroactivitatea oricărei legi civile – materiale sau formale (instrumentale), generale sau speciale, confirmative sau validative (sanatorii), prescriptive sau interpretative, inovative sau modificative, suspensive sau abrogative, permanente sau temporale – indiferent, aşadar, de natura, obiectul, conţinutul sau efectele ei.

În al doilea rând, „textul constituţional nu distinge între diferitele grade de retroactivitate, între retroactivitatea slabă, temperată sau parţială, şi retroactivitatea gravă, propriu-zisă sau totală, fie distructivă sau restitutivă (de ex., dacă legea nouă suprimă dobânda excesivă [stipulată în contractele anterior încheiate – n.n., M.N.] este vorba de o retroactivitate parţială, însă dacă ea dispune, ex post facto, nulitatea şi restituirea dobânzii excesive şi deja încasate, este vorba de o retroactivitate totală, restitutivă)88.

In fine, textul constituţional şi, deci, nici textul corespunzător din NCC, nu distinge, cum o face în domeniul şi materiile penale şi contravenţionale, nici între retroactivitatea favorabilă şi retroactivitatea nefavorabilă89, chiar dacă şi în domeniul şi materiile civile ar putea fi întâlnite – e drept, cu titlu excepţional – şi cazuri de legi favorabile (ex., aşa-zisele «legi confirmative, sanatorii sau curative»).

Rămâne, desigur, problema de a şti, în lipsa unei indicaţii în textul constituţional

[nu şi în art. 6 alin. (1)-(4) NCC], când sau în ce condiţii o lege este sau nu retroactivă, adică, în alţi termeni, care este criteriul (ori criteriile) după care putem recunoaşte că o lege are efect retroactiv sau, dimpotrivă, neretroactiv (v. infra, nr. 122 sqq.).

b) Problema neretroactivităţii legilor (sau ordonanţelor) neconstituţionale. În

afară de problema concursului cu alte principii constituţionale (c), mai trebuie discutat şi dacă în cazul legilor (sau ordonanţelor) neconstituţionale principiul neretroactivităţii are aceeaşi valoare.

87 A se vedea M. Nicolae, Principiul neretroactivităţii şi Noul Cod civil, in vol. „Noile Coduri ale României. Studii şi cercetări juridice”, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011, pp. 96-97.

88 Ibidem, p. 97. Cu privire la gradele retroactivităţii, v. infra, nr. 135. 89 M. Nicolae, Principiul neretroactivităţii …, cit. supra, [nota 86], p. 97.


Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi „au putere numai pentru viitor”, de unde rezultă că acestea n-ar avea efect retroactiv, cel puţin în cazul raporturilor juridice pendentes nelitigioase90. Totuşi, în doctrină, se afirmă că aceste decizii ar avea efecte asupra proceselor în curs91, pe motiv că efectele deciziei se produc erga omnes, iar o soluţie contrară ar duce la „consecinţe discriminatorii între cetăţeni aflaţi în aceeaşi situaţie juridică, respectiv având calitatea de părţi într-un litigiu în care dispoziţiile declarate neconstituţionale

90 Aceasta pare să fie concluzia (sau opinia?!) lui M. Constantinescu, R. Mareş, Principiul

neretroactivităţii în cazul deciziilor Curţii Constituţionale, in Dreptul nr. 11/1999, în special p. 89 sqq. Într-adevăr, conform acestor autori, decizia Curţii Constituţonale de constatare a neconsti-tuţionalităţii legii ar fi obligatorie părţilor raportului juridic litigios, în care de altfel s-a pus problema neconstituţionalităţii legii (sau ordonanţei guvernamentale) în discuţie, însă, nu acelaşi lucru s-ar pune în cazul raporturilor juridice nelitigoase:

„În raport cu publicarea deciziei de neconstituţionalitate, raporturile juridice

deduse judecăţii, născute sub imperiul legii care este declarată neconstituţională, se încadrează în una dintre următoarele situaţii posibile: raporturi juridice soluţionate definitiv, înaintea publicării deciziei, raportul juridic în cursul judecăţii căruia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate şi, în sfârşit, raporturi juridice ulterioare publicării deciziei. În conformitate cu retroactivatea deciziilor Curţii Constituţionale, soluţia va fi următoarea: cu privire la prima categorie, inaplicabilitatea deciziei, iar cu privire la a treia categorie, aplicarea deciziei ca urmare a invalidării legitimităţii consti-tuţionale a legii declarate neconstituţionale. Referitor la raportul juridic în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, esenţial este că procesul în faţa instanţei judecătoreşti se suspendă de drept [in illo tempore – n.n., M.N.], până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, urmând a fi reluat după publicarea deciziei Curţii Constituţionale. Acest raport juridic a luat naştere înainte de publicare, în temeiul unei legi beneficiind de prezumţia de constituţionalitate, care ulterior a fost înlăturată, şi a creat drepturi şi obligaţii al căror conţinut este însă incert, tocmai datorită faptului că ele fac obiectul unui proces pendinte. Cu alte cuvinte, conţinutul acestor drepturi şi obligaţii va fi stabilit, într-un mod incontestabil, doar prin soluţionarea definitivă şi irevocabilă a litigiului şi intrarea în autoritatea puterii de lucru judecat a hotărârii instanţei. Prin urmare, aplicarea unei decizii având ca efect inaplicarea unei legi declarate neconstituţională, la un raport juridic născut anterior nu echivalează cu producerea de efecte retroactive ale deciziei, deoarece drepturile şi obligaţiile născute sub imperiul legii vechi nu au chiar, datorită faptului că formează obiectul unui litigiu, certitudine juridică, decât în momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile, iar efectele legii respective se stabilesc – aşa cum am arătat – potrivit regulilor privind conflictul legilor în timp. Nu se poate vorbi de o decizie a Curţii Constituţionale având efecte retroactive care ar altera conţinutul acestor drepturi şi obligaţii, cât timp conţinutul lor nu este definitiv stabilit în funcţie de legea aplicabilă pentru soluţionarea litigiului. S-ar putea discuta despre retroactivitatea deciziei numai în măsura în care raporturi juridice anterioare nelitigioase, care deci nu formează obiectul unui proces, ar fi modificate ca urmare [a] publicării deciziei Curţii Constituţionale, ceea ce evident nu este cazul (sic!)” – s.n.

91 V., de ex., Senia Mihaela Costinescu, Károly Benke, op. cit. [nota 12], p. 106 sqq., şi supra,

titlul I, nota 323, împreună cu rezervele şi observaţiile noastre parţial critice.


sunt aplicabile şi a cărui soluţionare depinde de decizia pronunţată de Curtea Consti-tuţională”92, fără a discuta însă chestiunea situaţiilor juridice pendentes nelitigioase şi, a fortiori, a situaţiilor juridice consumate.

În ceea ce priveşte ordonanţele guvernamentale, simple sau de urgenţă, în cazul în care ele sunt aprobate cu modificări ori chiar sunt respinse în Parlament, „prin legea de aprobare sau de respingere se vor reglementa, dacă este cazul, măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a ordonanţei” [art. 115 alin. (8) din Constituţie] – s.n.

Întrebarea care se pune este dacă aceste măsuri, care se impun, pot avea şi efect retroactiv pe perioada de aplicare a ordonanţei? De ex., actele juridice nule, potrivit ordonanţei, sunt validate prin legea de modificare a ordonanţei ori de respingere a acesteia? În ce ne priveşte, credem că principiul neretroactivităţii are valoare absolută, cel puţin pentru legiuitorul ordinar, astfel încât legea respectivă trebuie să respecte, integral, exigenţele acestui principiu. Altminteri, sub pretextul respingerii ordonanţei, legiuitorul ar dispune, discreţionar, asupra timpului în care ordonanţa respectivă era în vigoare, ceea ce este inadmisibil.

c) Concursul principiului neretroactivităţii cu alte principii constituţionale sau

supraconstituţionale. O altă problemă, extrem de dificilă, este aceea a caracterului derogabil sau inderogabil al principiului neretroactivităţii93 în concursul sau conflictul său cu alte principii constituţionale. În alţi termeni, este vorba de chestiunea dacă, în contextul normativ, legislativ şi metalegislativ, actual, principiul neretroactivităţii poate sau nu să fie înlăturat, i.e. poate sau nu să fie, totuşi, primat atunci când ar veni în concurs cu alte principii constituţionale mai puternice ori, după caz, i.e. după circumstanţe, preferabile, principii care ar trebui să se aplice cu prioritate, chiar dacă ar presupune, în ipoteza noastră, înlăturarea principiului neretroactivităţii?

În dreptul nostru, această problemă nu a fost abordată de constituţionalişti94, însă ea nu poate fi omisă, din moment ce, prin ipoteză, principiile generale ocrotesc adesea

92 Ibidem, p. 111. 93 Principiile juridice sunt norme juridice deschise, nedeterminate, şi, prin natura lor, relative,

i.e. susceptibile de a fi înlăturate (excluse) in specie de alte principii sau reguli concurente. Cu privire la caracterul derogabil, violabil, desaplicabil (rectius neexclusiv) al oricărui principiu juridic (ca norma derogabile, defettibile; defeasible norme), cu excepţia unor principii declarate absolute, care nu comportă nicio excepţie explicită sau implicită, v. R. Guastino, Interpretare e argomentare, in «Tratatto di diritto civile e commerciale» già diretto da Antonio Cicu, Francesco Messineo e Luigi Mengoni e continuato da Piero Schlesinger, Milano, Giuffrè Editore, 2011, pp. 177-178. Adde R. Dworking, Taking Rights Seriously, Harvard University Press, Cambridge, Massachusets, 1978, pp. 24-27, iar cu privire la caracterul generic (aplicabilitatea în moduri diverse) şi nedeterminat (în ipoteza şi conţinutul său) al oricărui principiu, v. G. Pino, Diritti e interpretazione. Il ragionamento giuridico nello Stato costituzionale, Il Mulino Itinerari, Bologna, 2010, pp. 53-56. Pentru alte repere juridice şi doctrinare în legătură cu principiile juridice (norme fundamentale informatoare, configuratoare sau, după caz, reglatoare, corectoare ale dreptului obiectiv şi subiectiv), v. supra, titlul I, nota 208.

94 Pentru o discuţie pe această temă în dreptul italian, unde principiul neretroactivităţii este, totuşi, admis, doar în materie penală, v. fundamentala lucrare, devenită clasică, a lui Giovanni Grotanelli de’ Santi: Profili costituzionali della irretroatività delle leggi, Milano – Dott. A. Giuffrè Editore, 1970.


valori concurente (ex. libertatea de exprimare vs. respectarea demnităţii umane şi a dreptului la viaţa privată).

Cum un conflict între principiile constituţionale nu este a priori exclus, este posibil ca, în mod excepţional, un alt principiu să fie preferat principiului neretroacti-vităţii.

Avem în vedere, de ex., principiul egalităţii în faţa legii ori principiul respectării demnităţii persoanei care ar impune, în împrejurări excepţionale, luarea unor măsuri legislative cu caracter retroactiv (de ex., pentru asigurarea deplinei şi realei egalităţi în drepturi între persoanele fizice, în domeniul statutului personal ori al familiei, cum ar fi cazul declarării imprescriptibilităţii unor acţiuni în materie de filiaţie, sau pentru respectarea demnităţii persoanei, prescrierea unor legi penale cu efect retroactiv, cum s-a întâmplat – in illo tempore – în cazul tragerii la răspundere a unor persoane acuzate de crime contra umanităţii, socotite imprescriptibile, contrare principiilor dreptului natural).

d) Sancţiune. Încălcarea principiului neretroactivităţii prin edictarea unor dispo-

ziţii legale retroactive este sancţionată cu neconstituţionalitatea, deoarece, de iure condito, orice lege civilă retroactivă contravine dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Consti-tuţie. Nu contează dacă retroactivitatea este expresă, directă, sau implicită, indirectă.

În toate cazurile, dispoziţia legală neconstituţională poate fi atacată de către partea interesată (sau justiţiabil) la Curtea Constituţională, însă numai pe calea unei excepţii de neconstituţionalitate [art. 146 lit. d) şi 147 din Constituţie], iar nu a unei acţiuni principale, cum se întâmplă în cazul acţiunilor în anularea unor acte administrative cu caracter general sau individual95, pe calea contenciosului administrativ.

§ 2. Delimitarea trecutului de viitor. Retroactivitatea legii civile noi

A. CRITERIUL DE DEMARCAŢIE A TRECUTULUI DE VIITOR

1) Necesitatea delimitării trecutului (şi prezentului) de viitor 121. Datele problemei. În principiu, legea dispune numai pentru viitor, deoarece

oficiul legii, după cum excelent spunea Portalis, este să regleze viitorul, adică conduita viitoare a indivizilor, iar nu trecutul.

Principiul neretroactivităţii legii civile este acel principiu potrivit căruia trecutul scapă acţiunii legii noi.

95 Desigur, în ipoteza în care s-ar solicita despăgubiri pentru prejudiciile cauzate prin ordo-nanţe ale Guvernului, anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum şi, după caz, obligarea unei autorităţi publice la emiterea unui act administrativ sau la realizarea unei anumite operaţiuni administrative, acţiunea în contencios trebuie însoţită şi de excepţia de neconstituţio-nalitate, caz în care judecarea cauzei poate fi suspendată până la soluţionarea excepţiei. V. art. 9 din Legea nr. 544/2004, cu mod. ulterioare.


Dar ce înseamnă „trecut”? Când o lege nu dispune (numai) asupra viitorului, ci asupra trecutului (sau şi asupra trecutului)? În alţi termeni, când se poate spune că o lege acţionează asupra trecutului şi, deci, este retroactivă, afectând efectele unor acte sau fapte juridice trecute? Care este criteriul după care vom putea deosebi legile retroactive de cele neretroactive?

Dacă drepturile şi obligaţiile ori situaţiile juridice civile s-ar naşte unico momento, răspunsul ar fi simplu. Legea nouă nu poate, fără a fi retroactivă, să suprime, modifice ori să prevadă alte consecinţe deja născute sub legea veche ori, după caz, excluse de aceasta din urmă.

Însă, cum am arătat deja, în numeroase cazuri, actul sau faptul generator, modi-ficator sau extinctiv al dreptului, al obligaţiei sau situaţiei juridice civile se formează într-un anumit interval de timp sau produce efecte care se desfăşoară succesiv ori se prelungesc în timp. În astfel de cazuri, dacă actul sau faptul se formează progresiv ori îşi produce efectele sub imperiul mai multor legi succesive, se ridică – cel puţin la prima vedere – problema de a şti care dintre aceste legi va guverna efectele acestor acte sau fapte şi, mai departe, dacă vreuna dintre aceste legi ar putea fi sau nu socotită ca retroactivă.

În aceste din urmă cazuri, răspunsul nu a fost şi nu este nici astăzi întotdeauna uşor de formulat!

După cum remarca Planiol, modul în care se cuvine a se înţelege retroactivitatea legilor este „unul dintre aspectele dreptului civil care a fost, mult timp, cel mai rău elucidat”96. De ce?

Din două motive, cel puţin: Pe de o parte, din punct de vedere tehnic, în cazul situaţiilor complexe, este

dificil de formulat un criteriu simplu, sigur şi universal, de delimitare a câmpului de acţiune a legii vechi faţă de acela al noii legi.

Pe de altă parte, din punct de vedere al politicii legislative, în joc este întotdeauna un conflict de interese: interesul privat al subiectului de drept privat care reclamă ca legea nouă să respecte tot ce s-a „câştigat”, tot ce s-a obţinut ori realizat sub imperiul legii vechi, şi interesul general al societăţii care impune, de multe ori, să se sacrifice total sau parţial interese şi drepturi câştigate sub legea veche, iar acest lucru, cum o demonstrează din plin istoria dreptului, inclusiv prin legi declarate ori catalogate ca fiind retroactive.

96 M. Planiol, op. cit. [nota 83], no 241, p. 100 («La façon dont il convient d’entendre la rétroactivité des lois est un des points qui ont été pendant longtemps les plus mal élucidés du droit civil»). Pentru Planiol, criteriul retroactivităţii nu este distincţia dintre drepturi câştigate şi simplele expectative, ci, probabil şi sub influenţa lui Roubier, acela al datei săvârşirii actului:

«En quoi consiste la rétroactivité?– La formule à laquelle il convient de

s’arrêter est celle-ci: la loi est rétroactive quand elle revient sur le passé soit pour apprécier les conditions de légalité d’un acte, soit pour modifier ou supprimer les effets d’un droit déjà réalisés. Hors de là il n’y a pas de rétroactivité, et la peut modifier les effets futurs de faits ou d’actes même antérieures, sans être rétroactive.» (ibidem, no 243, p. 101).


Uneori, acest din urmă conflict este adesea greu de conciliat, mai ales când există şi obstacole de ordin juridic, precum art. 15 alin. (2) din Constituţie care interzice legiuitorului ordinar să edicteze norme cu putere retroactivă, ori art. 44 din Constituţie care garantează particularilor că nimeni nu poate fi lipsit de bunurile sale, corporale şi incorporale, decât pentru cauze de utilitate publică şi numai cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.

Cât priveşte criteriul de demarcaţie, acesta, de asemenea, este controversat, formulându-se mai multe teorii asupra retroactivităţii legii noi (infra, nr. 122).

122. Criterii de demarcaţie. Enumerare. În doctrină, după cum am semnalat deja,

s-au propus mai multe criterii de delimitare a trecutului de prezent şi de fixare a limi-telor în care legea nouă nu poate fi socotită retroactivă, precum:

– teoria drepturilor câştigate, bazată pe distincţia dintre drepturile definitiv

dobândite (iura quæsita) şi simplele expectative; – distincţia între drepturi şi simple interese; – distincţia între situaţii juridice abstracte şi situaţii juridice concrete; – distincţia dintre situaţii juridice obiective şi situaţii juridice subiective; – distincţia dintre situaţii juridice consumate şi situaţii juridice în curs de

constituire, modificare sau stingere. – distincţia bazată pe data producerii actului sau faptului juridic, înainte sau după

intrarea în vigoare a legii noi etc. Înainte de a arăta criteriul preferat, vom reaminti, pe scurt, soluţiile propuse de

patru dintre principalele teorii care îşi dispută şi astăzi autoritatea: teoria drepturilor câştigate, teoria faptului consumat, teoria aplicării imediate a legii noi şi teoria normativistă (pe larg, cu privire la aceste teorii, v. supra, cap. III, al titlului I, special dedicat prezentării acestor teorii fundamentale)97.

Practic, după cum s-a remarcat, este vorba de a răspunde la 2 întrebări diferite, însă strâns legate între ele: prima priveşte însuşi conceptul retroactivităţii, a doua priveşte efectul retroactivităţii (şi corelativ al neretroactivităţii), şi anume98:

97 Pentru dezvoltări şi aplicaţii ale acestor teorii, v. studiul nostru, intitulat Soluţii la conflictul legilor în timp. În căutarea formulei ideale: De la teoria drepturilor câştigate la teoria normativistă, (I) – Teoria drepturilor câştigate în curs de publicare in RRDP nr. 6/2012, pp. 154-206, respectiv RRDP 2013 (în curs de apariţie).

98 Cf. P.-A. Côté, Contribution à la théorie de la rétroactivité …, cit. supra [nota 13], p. 73:

«Les efforts d’élucidation du concept de rétroactivité qui paraissent s’imposer devraient rechercher un accord sur les réponses à donner à deux questions distinctes. La première concerne le concept même de rétroactivité légale et peut être ainsi formulée: „À quels traits devrait-on reconnaître qu’une loi ou une règle de droit possède un effet rétroactif?” Il s’agit donc de la définition de la rétroactivité. La seconde se rapporte à la nature de l’effet rétroactif: “Quelles conséquences, au plan juridique, devrait-on reconnaître à la promulgation d’une loi ou d’une règle rétroactive?”»


1o Care sunt elementele distinctive ale retroactivităţii sau, după caz, ale neretro-activităţii?

2o Care este conţinutul retroactivităţii sau, după caz, al neretroactivităţii? Răspunzând la prima întrebare, aflăm dacă o normă juridică este sau nu retro-

activă. În schimb, răspunzând la a doua întrebare determinăm, in concreto, în ce constă

efectul retroactiv sau neretroactiv al acesteia, adică, în alţi termeni, ce însemnează faptul că o normă nouă ar produce sau ar avea un astfel de efect.

2) Analiza criteriilor de retroactivitate a legii noi 123. Teoria drepturilor câştigate. Conform teoriei clasice a drepturilor câştigate,

fundamentată de Merlin şi ai cărei exponenţi principali au fost, în Franţa, Aubry şi Rau, în Italia, Gabba, iar la noi, Dimitrie Alexandresco, pentru a stabili dacă o lege nouă este sau nu retroactivă trebuie stabilit dacă aceasta afectează ori nu drepturile câştigate sau, dimpotrivă, doar simplele expectative.

Ce se înţelege însă prin noţiunile „drept câştigat” şi „simplă expectativă”? Prin drept câştigat se înţelege „dreptul irevocabil intrat în patrimoniul (recte,

«domeniul» – Merlin) titularului”: ius quæsitum. În schimb, este simplă expectativă „dreptul neintrat încă în patrimoniul (recte,

«domeniul» – Merlin) titularului”.

„Formulele clasice adoptate pentru a arăta care este aplicabilitatea principiului neretroactivităţii – zice George Plastara – sunt: legea nouă nu are efect retroactiv ori de câte ori se găseşte în faţa unui drept câştigat: dimpotrivă, ea se aplică totdeauna acolo unde nu este decât o simplă speranţă, o simplă expectativă. Ce se înţelege prin drepturi câştigate?

Drepturile câştigate sunt avantagiile care au intrat definitiv în patrimoniul cuiva; simpla expectativă este ceva care nu s-a realizat încă sub formă pecuniară, existând numai eventualitate în ceea ce priveşte realizarea. Această deosebire între drepturi câştigate şi simple expectative se poate mai bine caracteriza, recurgându-se la deosebirea ce se face în filosofia aristotelică, între act şi putere. Dreptul câştigat ar fi un drept in actu; simpla expectativă ar fi un drept in potentia. Dreptul in actu e acela pe care îl poţi exercita, dreptul in potentia este aptitudinea de a exercita acest drept.

Legea nouă este retroactivă în ceea ce priveşte aptitudinea de a exercita un drept; ea nu are nicio forţă în faţa drepturilor câştigate, dacă actul săvârşit relativ la acele drepturi este în conformitate cu legislaţiunea contemporană săvârşirii lui. Prin urmare, pentru a fi stabilită validitatea unui act în ceea ce priveşte fondul şi forma lui, ea trebuie să fie judecată conform legii în vigoare în momentul producerii lui, şi acel act, dacă este bazat pe un drept câştigat, îşi va produce efectele sale chiar dacă o nouă lege intervine. Legea nouă nu poate nici să distrugă, nici să micşoreze beneficiile pe care particularii au pus temei, fiind considerate ca drepturi câştigate; dimpotrivă, legea nouă poate face să dispară simplele expectative. Când este vorba de drepturi câştigate, legea nouă nu poate fi retroactivă.”99

99 G. Plastara, Curs de drept civil român, vol. I, Ed. «Cartea Românească», Bucureşti,

f.a., pp. 42-43.


Dacă legea nouă nu poate să se atingă de un drept câştigat fără a fi retroactivă, dimpotrivă, poate să suprime oricând simplele expectative, care sunt simple speranţe şi, deci, simple virtualităţi, neafectând, aşadar, patrimoniul titularului.

Ca exemplu clasic, se citează cazul moştenirii deschise, caz în care drepturile moştenitorilor nu pot fi ştirbite de legea nouă. În schimb, cât timp moştenirea nu este deschisă, cât timp nu a intervenit decesul titularului, legea nouă poate, fără retroacti-vitate, să suprime vocaţia succesorală a unor persoane înlăturându-le, de pildă, din rândul claselor de moştenitori legali, ori poate să modifice cotele succesorale ale acestora.

Deşi teoria drepturilor câştigate favorizează stabilitatea şi securitatea circuitului civil, fiind preferată nu numai de către cei direct interesaţi, ci şi de jurisprudenţă, ea a fost şi este aspru criticată în doctrină (supra, nr. 77), mai ales de partizanii doctrinei aplicării imediate a legii noi.

Principale reproşuri care se aduc acestei teorii sunt următoarele100: – se bazează pe un criteriu limitat, aplicabil doar situaţiilor contractuale (nu şi

aşa-numitelor «situaţii legale»); – criteriul de distincţie este imprecis: dreptul condiţional este un drept câştigat? – restrânge considerabil câmpul de acţiune a legii noi, deoarece, de ex., face să

fie exclus de la aplicarea legii noi orice drept real imobiliar, care nu mai poate fi afectat din moment ce, prin ipoteză, este deja câştigat, iar aceste drepturi, fiind limitate, se ajunge ca legea nouă să nu se mai aplice niciodată (cazul, de pildă, al proprietăţii funciare).

Totuşi, menţionăm că teoria drepturilor câştigate este încă prezentă în dreptul

anglo-american, unde acum e, totuşi, contestată101, fiind preferată şi de alte sisteme juridice102, iar în prezent, date fiind abuzurile şi consecinţele adesea inechitabile ale legiuitorului contemporan, această teorie revine în forţă şi în ţări în care se părea că a fost definitiv abandonată, precum fostele state din lagărul comunist sovietic.

124. Teoria faptului consumat. Superioară, prin simplitate, generalitate şi flexibi-

litate, este teoria faptului îndeplinit sau consumat (factum præteritum, fait passé, fatto compiuto), care îşi are originea în distincţia romană dintre actus perfectus şi actus præteritus nondum finitus.

Fondată de germanul Spangenberg, teoria faptului consumat a fost fundamentată în Franţa de către De Vareilles-Sommières, iar în Italia de către Chironi, Abello, Coviello şi Ferrara, nefiind, realmente, cunoscută de către autorii şi practicienii români.

Conform acestei teorii (supra, nr. 78 sqq.), legea nouă este retroactivă atunci când atinge un fapt (act sau fapt juridic stricto sensu) îndeplinit sub legea veche,

100 V., în acest sens, M. Eliescu, op. cit. [nota 46], nr. 11, pp. 85-86, iar pentru mai multe amănunte, v. supra, nr. 77.

101 V. supra, nr. 29. 102 Cf. art. 6 din Legea de introducere a Codului civil brazilian din 2002 (supra, nr. 31).


suprimând sau modificând efectele lui juridice, însă poate lipsi de efecte ori modifica efectele unui fapt în curs de îndeplinire, cât timp acesta nu este perfect.

Spre ex., un contract format sub legea veche nu poate fi invalidat ori modificat, fără a fi retroactivă, de către legea nouă.

În schimb, legea nouă poate modifica in futurum, fără a fi retroactivă, starea juridică a unei persoane sau a unui bun ori drept, însă nu în considerarea unui fapt trecut (à raison d’un fait passé), ci doar în considerarea stării actuale a unui bun sau a unei persoane. Astfel, legile relative la starea şi capacitatea persoanelor ori cele privitoare la regimul proprietăţii sunt aplicabile, fără a fi retroactive, persoanelor existente sau bunurilor actuale, iar nu numai celor viitoare.

Principala carenţă a acestei teorii este, cum observa Alessandro Giuliani, faptul că nu furnizează un criteriu adecvat faptelor juridice complexe, durabile sau succesive, care se realizează pro parte sub legea veche, şi pro parte sub legea nouă, cum este cazul prescripţiilor şi uzucapiunilor, contractelor de formaţie progresivă, faptul edifi-cării unei construcţii etc. Care lege este preferabilă – legea veche sau legea nouă – şi, mai ales, după ce criterii?

125. Teoria lui Paul Roubier. Este o teorie care favorizează legea nouă, de unde şi

denumirea acesteia: doctrina aplicării imediate a legii noi, fundamentată de Paul Roubier în anii 30 ai secolului trecut şi promovată în perioada postbelică în România de Mihail Eliescu şi Octavian Căpăţînă, fiind în prezent împărtăşită de majoritatea autorilor români, inclusiv de către Curtea Constituţională.

Conform acestei teorii (supra, nr. 89 sqq.)103, criteriul de demarcaţie a trecutului, supus legii vechi, de prezent, supus legii noi, nu este unul simplu, ci unul mixt constând într-o dublă distincţie:

– între diferitele perioade în care timpul poate fi considerat în raport de data intrării în vigoare a legii noi; şi

– între elementele prin care o situaţie juridică poate fi legată de una dintre aceste perioade.

Din primul punct de vedere, timpul trebuie privit în trei perioade: trecutul, prezentul şi viitorul.

Din al doilea punct de vedere, situaţia trebuie privită fie sub aspectul constituirii, modificării sau stingerii, fie sub acela al efectelor pe care ea le produce.

Urmează de aici – zice prof. Mihail Eliescu – că o situaţie juridică se poate lega de trecut, prezent sau viitor prin faptele juridice care îi dau naştere, o modifică sau o sting sau, după caz, prin efectele produse de aceasta.

Pe cale de consecinţă, în măsura în care situaţia juridică aparţine trecutului, va fi guvernată de legea veche, iar în măsura în care aparţine prezentului şi viitorului, va fi supusă legii noi sau, după caz, legii vechi, care astfel supravieţuieşte.

103 V., în acest sens, pentru dreptul nostru, M. Eliescu, op. cit. [nota 46], nr. 17, pp. 89-92. Cf. O. Căpăţînă, op. cit. [nota 45], nr. 16, pp. 121-122.


În esenţă:

„Legea este retroactivă de îndată ce înţelege să reglementeze fapte care înainte de intrarea ei în vigoare au dat naştere, au modificat sau stins o situaţie juridică sau efecte pe care acea situaţie juridică le-a produs înainte de aceeaşi dată facta præterita. Este ceea ce rezultă, neîndoielnic, din art. 1 C. civ., care, pentru a da satisfacţie nevoii sociale de a asigura stabilitatea situaţiilor juridice, dispune că trecutul scapă acţiunii legii celei noi. (…).

Dar legea nouă se va aplica, de la intrarea ei în vigoare, fără a fi retroactivă, nu numai situaţiilor juridice care se vor naşte, se vor modifica sau stinge, după această dată, dar, de regulă, şi situaţiilor juridice în curs de formare, modificare sau stingere la data intrării în vigoare – facta pendentia, precum şi efectelor viitoare ale raporturilor juridice trecute – facta futura104. Neretroactivitatea nu trebuie, aşadar, confundată cu aplicarea imediată a legii noi

– în cazurile situaţiilor juridice în curs de constituire, modificare sau stingere, precum şi ale efectelor viitoare ale raporturilor juridice trecute – şi nici – în cazurile în care legea, prin derogare, permite cu titlu tranzitoriu, legii vechi să guverneze situaţiile juridice în curs – cu supravieţuirea acestei legi.

Ca exemplu pentru lămurirea interesului acestei distincţii capitale pentru doctrina aplicării imediate a legii noi, se citează Legea din 20 aprilie 1932 care a suprimat incapacitatea femeii măritate:

Această lege, scrie prof. Eliescu, „s-a aplicat de la data intrării ei în vigoare şi

femeilor lovite cu incapacitate prin efectul unor căsătorii încheiate anterior de această dată, în înţelesul că acele femei au devenit capabile din ziua când legea a fost publicată. Este efectul imediat al legii, căci ea s-a aplicat unor situaţii juridice în curs de a-şi produce efectele, adică unor facta pendentia.

Actele juridice încheiate însă de o femeie măritată înainte de noua lege, fără autorizare maritală, cu nesocotirea incapacităţii ei, au rămas anulabile. Ele nu s-au însănătoşit prin efectul legii noi. Este aplicarea principiului neretroactivităţii, căci legea nouă nu s-a aplicat faptelor anterior petrecute, adică unor facta præterita”105.

În concluzie, conform acestei teorii106: a) legile care reglementează constituirea, modificarea sau stingerea unei situaţii

juridice nu pot să aducă ştirbire constituirii, modificării sau stingerii situaţiilor juridice anterior constituite, modificate sau stinse, fără a fi retroactive, şi aceasta indiferent dacă legea nouă suprimă un mod de formare, modificare sau stingere, sporeşte condiţiile necesare pentru formarea, modificarea sau stingerea unei situaţii juridice ori, în sfârşit, schimbă aceste condiţii;

b) faptele care nu au putut determina naşterea, modificarea sau stingerea unei situaţii juridice, potrivit legii în vigoare la data când ele s-au realizat, nu pot, fără retroactivitate, să fie socotite de o lege posterioară că au produs aceste efecte;

104 M. Eliescu, op. cit. [nota 46], nr. 17, p. 90. 105 Ibidem, p. 91. În acelaşi sens, O. Căpăţînă, op. cit. [nota 45], nr. 29, p. 138, şi supra,

nr. 116, pct. 2o. 106 M. Eliescu, op. cit. [nota 46], nr. 18-20, pp. 93-95.


c) legile care reglementează efectele unei situaţii juridice nu pot să aducă ştirbire, fără a fi retroactive, efectelor produse de acea situaţie juridică înainte de abrogarea legii anterioare, indiferent dacă legea cea nouă opreşte, permite, măreşte sau micşorează aceste efecte sau într-alt fel le modifică.

După cum am arătat deja, această teorie a fost împărtăşită şi de prof. Octavian

Căpăţînă, în tratatul de drept civil din 1989, ca şi de majoritatea autorilor români, fiind consacrată, în repetate rânduri, şi de instanţa constituţională.

„Soluţia de drept intertemporal, actualmente împărtăşită de majoritatea

doctrinei şi la care ne raliem, deosebeşte, în ciclul de existenţă al situaţiilor juridice, mai multe momente distincte, cu regimuri diferite, separând, pe de-o parte, faza lor de constituire şi de stingere, iar, pe de altă parte, perioada efectelor pe care le generează.

Constituirea şi stingerea situaţiilor juridice se încadrează, în principiu, sub autoritatea legii care le este contemporană. Efectele cunosc soluţii de drept intertemporal deosebite, după cum izvorăsc din statute sau regimuri organizate de lege sau din acte de voinţă ale subiectelor de drept. Pe când legea nouă guvernează efectele produse de situaţiile juridice obiective, chiar dacă datează din trecut, fără a fi prin aceasta retroactivă, puterea ei asupra efectelor viitoare ale actelor juridice unilaterale şi contractelor, formate înainte de a fi intrat în vigoare, suferă restrângeri.

În funcţie de criteriile enunţate, dreptul intertemporal admite, de regulă, următoarele consecinţe (…):

a) legea nouă nu poate, în mod normal, să retroactiveze asupra faptelor constitutive şi extinctive ale situaţiilor preexistente, nici asupra efectelor consumate în trecut ale acestora;

b) ea se aplică de îndată, pe de-o parte, situaţiilor juridice de orice fel născute sub imperiul ei, iar, pe de altă parte, în anumite condiţii, fazei constitutive sau extinctive aflate în curs de desfăşurare la data când a intrat în vigoare, ca şi efectelor produse după acest moment de situaţiile juridice preexistente, cu caracter legal;

c) legea veche supravieţuieşte, în anumite limite, spre a cârmui efectele viitoare ale situaţiilor juridice de natură voluntară, formate sub autoritatea ei107.

În România, cu excepţia criticilor aduse de unii autori interbelici108 doctrinei

aplicării imediate a legii noi, nu s-au formulat obiecţii de principiu şi nici critici serioase acestei teorii, însă în Franţa, ţara ei de origine, teoria lui Roubier a fost supusă unor critici serioase, deoarece noţiunea de „situaţie juridică” nu este o noţiune cores-punzătoare, fiind abstractă şi echivocă, iar rezultatul obţinut prin aplicarea criteriului propus este uneori îndoielnic, întrucât determinarea legii aplicabile este fie incertă, fie discutabilă (supra, nr. 95).

107 O. Căpăţînă, op. cit. [nota 45], nr. 16, pp. 121-122. 108 V., în special, Tr. Broşteanu, op. cit. [nota 45], nr. 73 sqq., p. 144 sqq. Cu privire la

tentativa de a rezolva problema conflictelor de legi în timp, exclusiv pe principiul aplicării imediate a legii noi, neretroactivitatea acesteia şi ultraactivitatea sau supravieţuirea expresă a legii vechi fiind consecinţe ale principiului aplicării imediate a legii noi, v. I. Reghini, Dreptul civil. Norma de drept civil. Raportul juridic, in „Introducere în dreptul civil” de I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, ed. a 2-a revăzută şi adăugită, Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2008, p. 42 sqq., în special pp. 48-53.


Într-adevăr, cum remarca un reputat autor, legea nu numai că nu determină drepturile subiective, ea nu determină în realitate nici situaţiile juridice, în profitul sau în contra anumitor persoane. Nu acestea sunt veritabilul său obiect. Legea este regulă de conduită umană exprimată prin una sau mai multe norme juridice care autorizează, porunceşte sau prohibeşte anumite conduite ataşând oricărui act sau conduită contrare prescripţiilor sale o sancţiune corespunzătoare. Aceasta este adevărat în orice împre-jurare pentru că legea reglementează actele juridice sau ia în considerare ceea ce s-a convenit să se numească «fapte juridice» (ca fapte materiale şi umane de care legea ataşează consecinţe juridice).

Noţiunea de situaţie juridică este o noţiune doctrinară destinată să reunească un anumit număr de reguli de conduită edictate de către legislator în scopul de a facilita sinteza acestora şi, prin urmare, expunerea lor. Care este atunci rolul noţiunii de „situaţie juridică”? Noţiunea permite, cu toată evidenţa, pentru nevoile unei expuneri sintetice, de a declara că ansamblul acestor norme, al acestor reguli de conduită, definesc „situaţia juridică de soţi”: prima grupă de reguli având ca obiect crearea sau constituirea acestei situaţii, secunda efectele sale, iar ultima având ca obiect stingerea aceleiaşi situaţii109.

În ceea ce ne priveşte, în afara de aceasta, teoria este criticabilă şi prin caracterul

vădit artificial al criteriului propus, bazat pe o dublă distincţie dogmatică şi reduc-ţionistă care nu ţine seama de varietatea şi complexitatea fenomenelor juridice, deoarece nu se poate stabili cu certitudine când este vorba de o situaţie juridică consumată ori, după caz, de o situaţie juridică în curs. Este motivul pentru care în ipotezele mai delicate (v. supra, nr. 95) există opinii diferite dacă legea nouă trebuie socotită retroactivă ori, dimpotrivă, de imediată aplicare.

Astfel, de ex., nulitatea unui act juridic civil este socotită, uneori, un factum

pendens, cât timp nu a fost desfiinţat printr-o hotărâre judecătorească, iar nu un factum præteritum, astfel încât legea nouă nu retroactivează dacă suprimă cauza de nulitate şi confirmă, expres sau tacit, actul nul sau anulabil sub imperiul legii vechi110. Tot astfel, suprimarea unei instituţii juridice111 poate fi analizată diferit, ţinând seama de scopul urmărit de legiuitor, fie ca împiedicare a naşterii unei situaţii juridice concrete pe viitor, precum suprimarea instituţiei legitimării copiilor din afara căsătoriei prin Codul familiei112, fie ca reglementare a efectelor unei situaţii juridice, precum în cazul suprimării instituţiei consiliului de familie, tot prin Codul familiei, având drept consecinţă dobândirea de către risipitori a capacităţii depline de exerciţiu, în condiţiile art. 14 din Decretul nr. 32/1954113. În fine, sunt cazuri limită când aplicarea legii noi

109 E.-L. Bach, op. cit. [nota 5], no 17, p. 422. 110 V., pentru detalii, M. Nicolae, Probleme de drept tranzitoriu. Legea aplicabilă nulităţii

actului juridic civil (I), în RRDP nr. 6/2007, p. 110 sqq., precum şi infra, nr. 171 sqq. 111 V., în acest sens, M. Eliescu, op. cit. [nota 46], nr. 21, pp. 96-97. 112 În acest sens, M. Eliescu, op. cit. [nota 46], nr. 21, p. 96. 113 Ibidem, p. 97. Cf. O. Căpăţînă, op. cit. [nota 45], nr. 35, p. 142. Potrivit prof. Căpăţînă, în

cadrul situaţiilor juridice de natură legală, art. 49 din Decretul nr. 32/1954 a suprimat instituţia consiliului judiciar, reglementată anterior de art. 458-460 C. civ. 1864, şi destinată ocrotirii risipitorilor. Dacă în virtutea principiului neretroactivităţii, legea nouă a lăsat neatinse situaţiile juridice şi efectele lor consumate până la intrarea în vigoare a Codului familiei, aşa cum dispune, explicit, art. 18 din acelaşi decret, în schimb, potrivit efectului imediat al legii noi, a devenit

342 Contribuţii la studiul conflictului de legi în timp în materie civilă este inadmisibilă, chiar dacă ar fi vorba de situaţii juridice în curs de constituire, modificare sau stingere, de ex. în cazul în s-ar micşora termenul de prescripţie în aşa fel încât prescripţiile începute şi neîmplinite potrivit legii vechi ar trebui considerate împlinite potrivit legii noi114. 126. Teoria normativistă. a) Precizări prealabile. Având în vedere neajunsurile

teoriei lui Roubier, în doctrina franceză s-a propus un alt criteriu de determinare a retroactivităţii: data săvârşirii sau producerii actului sau faptului de care legea leagă anumite consecinţe juridice. Acest criteriu s-a degajat treptat, ca urmare a unor contribuţii remarcabile ale unor autori francezi de mare prestigiu, în special Bach şi Héron (c-e).

De asemenea, în Italia, Gaetano Pace a propus un nou criteriu unic bazat tot pe analiza structurii normei juridice (b).

Astfel: b) Criteriul propus de Pace. Adept al analizei structurale a normei juridice

(alcătuită din condicio iuris, i.e. «la fattispecie» sau ipoteza juridică şi efectul juridic, «la statuizione», i.e. dispoziţia sau consecinţa juridică a normei) şi al principiului tempus regit factum, după Pace, o lege este socotită retroactivă de îndată ce înţelege să reglementeze fapte care înainte de intrarea ei în vigoare au dat naştere, au modificat sau stins o situaţie juridică ori efectele pe care acea situaţie le-a produs înainte de această dată – facta præterita.

Criteriul fundamental este, în această opinie, „revalorizarea/recalificarea juridică” (rivalutazione giuridica) a actelor, faptelor şi situaţiilor trecute115, iar nu simpla „dată” a imposibilă, punerea risipitorilor sub consiliu judiciar după data de 1 februarie 1954, chiar dacă starea de prodigalitate a persoanei ar fi subzistat şi ulterior intrării în vigoare a Codului familiei. În fine, tot ca efect imediat al legii noi, „efectele viitoare ale unui consiliu judiciar instituit sub egida Codului civil [vechi] au putut fi suprimate din momentul aplicării Codului familiei, de la acea dată risipitorul în cauză devenind deplin capabil” (ibidem).

114 V., pentru amănunte, M. Nicolae, Tratat de prescripţie extinctivă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, nr. 95-96, pp. 268-270, şi infra, nr. 196-197.

115 În acest sens, G. Pace, op. cit. [nota 9], no 41, pp. 134-135. Conform acestui autor retroactivitatea constă, în esenţă, în revalorizarea ex post facto a unui act, fapt ori situaţii juridice născute înainte de intrarea în vigoare a legii noi.

„Una soluzione veramente soddisfacente del problema è, a mio avviso – dice

Pace – possibile solo tenendo presente la struttura e il funzionamento della norma giuridica.

Fino a che ci si limiti a riguardare la norma come comando (o come precetto di azione o come guida all’agire umano, e simili) non può esser possibile rendersi conto della retroattività, per semplice ma decisiva ragione che la norme come comando non può retroagire: al passato non si comanda, nè, stando già nel presente, è possibile obbedire dal passato. Se tutto stesse qui di una regola dell’irretroattività non ci sarebbe più bisogno che di una regola che di una regola che stabilisse che il diritto nostro non vincola gli abitanti di Marte.

Senonchè la norma giuridica, oltre alla funzione imperativa, ne ha un’altra di valutazione.


săvârşirii ori producerii faptului juridic sau „data” naşterii situaţiei juridice concrete [cf. infra, lit. e)], şi aceasta indiferent dacă este vorba de o recalificare ori revalorizare juridică, fie pozitivă, fie negativă a acestora (supra, nr. 97).

Pentru Pace, norma juridică îndeplineşte două funcţii complementare: imperativă (ca norma agendi, ca regulă de conduită obligatorie) şi evaluativă (apreciere juridică a conduitei concrete în raport cu conduita prescrisă, criterio di valutazione). Ca norma agendi, retroactivitatea este imposibilă, din cauza ireversibilităţii timpului, însă ca posibilitate de reapreciere juridică (rivalutazione giuridica) a actelor şi faptelor trecute, retroactivitatea normei este logic şi juridic posibilă (infra, nr. 133).

c) Criteriul propus de Bach. La rândul său, pentru E-L. Bach, o lege ar fi

retroactivă într-unul din următoarele trei cazuri: – dacă aplicarea sa atrage declararea ca neregulată a unei conduite sau a unui act

săvârşite anterior intrării sale în vigoare, deşi acea conduită sau acel act erau regulate în conformitate cu legea atunci în vigoare;

– dacă aplicarea sa conduce la pronunţarea contra autorului unei conduite sau a unui act, săvârşite anterior intrării sale în vigoare şi deja neregulate în virtutea legii atunci în vigoare, a unei sancţiuni diferite de aceea pe care o prevede această din urmă lege;

– dacă aplicarea sa conduce la a considera ca regulate o conduită sau un act, săvârşite anterior intrării sale în vigoare, atunci când această conduită sau acest act erau

La forma verbale della norma, cioè la sua locuzione, può dare magior risalto ora all’uno ora all’altro di quei due aspetti: ma è certo che entrambi sono essenziali alla, per così dire, fisiologia della norma giuridica [...]

Qui importa solo notare che se la norma, come comando, è rivolta essenzialmente verso il futuro, la norme come valutazione (cioè come criterio di valutazione dei fatti umani), può anche rivolgersi verso il passato [...]

La retroattività della legge così intesa, consiste in una valutazione giuridica del passato, cioè, com’è chiaro, di attti, fatti, omissioni e loro effetti verificatisi in passato. Ma poichè questo passato (cioè il suo contenuto giuridico) era già stato oggetto di una anteriore valutazione giuridica (positiva o negativa), ad opera del diritto vigente al momento nel quale si produssero i fatti stessi, – la valutazione retroattiva viene a consistere in una nuova e diversa valutazione che si sostituisce a quella originaria, cioè in una rivalutazione giuridica.

Confrontando la valutazione originaria (irretroattiva) con quella posteriora (retroattiva), possono darsi i seguenti casi tipici:

a) la prima valutazione riteneva un fatto (positivo o negativo) giuridicamente irrilevante, mentre la seconda lo considera rilevante;

b) inversamente; c) il fatto passato era giuridicamente rilevante secondo la legge del suo tempo e

tale rimane per la legge posteriore, ma gli effetti ad esso, riconessi sono diversi (ad. es. da fatto lecito diviene illecito o viceversa)” (loc. cit. supra).

Pentru amănunte şi aplicaţii ale teoriei lui Pace, inclusiv formele retroactivităţii ex fattispecie

şi ex statuizione, precum şi retroactivitatea obiectivă şi subiectivă, v. ibidem, nr. 47 sqq., pp. 151 sqq., precum şi supra, nr. 97, lit. b).


neregulate în virtutea legii atunci în vigoare şi dacă, pe cale de consecinţă, aplicarea legii noi atrage suprimarea sancţiunii ataşate legii precedente.

Într-adevăr:

«Aussi bien, il apparaît qu’une norme législative rétroagit, dans trois hypothèses: – en premier lieu, si son application conduit à déclarer irrégulier, une conduite

ou un acte, antérieur à sa publication ou antérieur à la date différée prévue pour son entrée en vigueur, alors que cette conduite ou cet acte était régulier conformément à la norme alors en vigueur, et à prononcer contre l’auteur de cette conduite ou de cet acte la sanction qu’elle établit pour les conduites et actes à venir;

– en second lieu, si son application conduit à contre l’auteur d’une conduite ou d’un acte, antérieur à sa publication ou antérieur à la date différée prévue pour son entrée en vigueur, et déjà irrégulier en vertu de la norme législative alors en vigueur, une sanction différente de celle que prévoyait cette norme;

– enfin, si son application conduit à considérer comme régulier, une conduite ou un acte, antérieur à sa publication ou antérieur à la date différée prévue pour son entrée en vigueur, et si par conséquent l’application de la norme nouvelle conduit à supprimer la sanction attachée par la norme précédente à la dite conduite ou au dit acte.»116

d) Criteriul propus de Héron. După un alt autor, Jacques Héron, adept al

analizei structurale a normei de drept civil în soluţionarea conflictului de legi în timp, legea nouă, ca normă abstractă şi ipotetică, nu se poate aplica niciodată unor acte sau fapte consumate, ci numai ca normă concretă şi categorică, deoarece se adresează întotdeauna unui cerc închis de destinatari, care întotdeauna pot fi cunoscuţi, respectiv persoanelor care au săvârşit un act sau fapt de care legea veche lega producerea anumitor efecte juridice. În consecinţă, din punct de vedere juridic, pentru a se aplica unor acte sau fapte trecute (facta præterita), dispoziţiile legii noi se dedublează într-o serie de norme concrete şi categorice pentru a se aplica fiecărui caz în parte. În astfel de situaţii, legea nouă este retroactivă sau, după caz, retrospectivă.

Este retroactivă dacă suprimă (sau modifică), ex post facto, efectele unui act sau fapt juridic deja produs înainte de intrarea în vigoare a legii noi. Este, dimpotrivă, retrospectivă, dacă suprimă (sau modifică), ex nunc, iar nu şi ex tunc efectele viitoare ale unui act sau fapt juridic trecut117.

116 E.-L. Bach, op. cit. [nota 5], no 33, pp. 432-433. 117 Pentru J. Héron, diferenţa dintre retroactivitate şi retrospectivitate ar fi, se pare, una de

grad, deoarece dacă retroactivitatea nimiceşte ori modifică efectele deja produse ale unui act sau fapt juridic, săvârşit înainte de intrarea în vigoare a legii noi, retrospectivitatea ar suprima ori modifica numai efectele viitoare ale unui astfel de act sau fapt, lăsând neatinse efectele deja produse (J. Héron, Principes …, [nota 13], nos 110-112, pp. 101-103). Este cazul, spre ex., al legii care ar modifica condiţiile de rezoluţiune a unui contract cu executare succesivă (o locaţiune) sau de dizolvare a societăţii, dacă este aplicabilă, ex nunc, şi contractelor în curs, este retrospectivă, iar dacă se aplică ex tunc, desfiinţând contractele respective în considerarea unor fapte trecute, este retroactivă (ibidem, no 137, p. 124).

Teza lui Héron privind distincţia dintre retroactivitatea şi retrospectivitatea legii noi a fost însă criticată şi respinsă recent chiar de către unul din discipolii săi, pe motiv că, în realitate, retrospectivitatea, acoperind fie cazuri de retroactivitate temperată, fie cazuri de aplicare imediată a legii noi, este echivocă şi, deci, inutilă, noţiunile deja


e) Criteriul propus de Fleury-Le Gros. În fine, un alt autor, tot francez, Pierre Fleury-Le Gros, disicipol al lui J. Héron, valorificând creator contribuţiile lui Bach şi, mai ales, ale lui Héron, a adus o contribuţie nouă, fundamentală, în teoria normativistă a aplicării în timp a legii civile, creând concepte noi („reguli impersonale” vs. „reguli personale”; „decizii categorice” vs. „decizii ipotetice”; retroactivitate propriu-zisă vs. retroactivitate „parţială” etc.) de natură să explice, pe de o parte, soluţiile de retroactivitate/neretroactivitate, iar pe de altă parte, cele de aplicare generală/non-generală a legii noi.

În ceea ce priveşte problema retroactivităţii sau neretroactivităţii legii noi, o lege este socotită retroactivă de îndată ce înţelege să reglementeze fapte care înainte de intrarea ei în vigoare au dat naştere, au modificat sau stins o situaţie juridică ori efectele pe care acea situaţie le-a produs înainte de această dată – facta præterita. Criteriul fundamental este, aşadar, data producerii faptului care cade atât sub incidenţa legii vechi, cât şi sub incidenţa legii noi, şi anume: fie un fapt (sau efect) deja produs sau realizat, în tot sau în parte, înainte de intrarea ei în vigoare, fie, din contră, fapte actuale sau viitoare, fie, în sfârşit, în ipoteze mai complexe, atât fapte trecute, cât şi fapte actuale ori viitoare118. Dacă este vorba de fapte definitiv consumate înainte de intrarea în vigoare a legii noi, aceasta nu poate, fără retroactivitate, să modifice efectele lor juridice ori, după caz, să le suprime.

După cum subliniază acest autor, nu trebuie confundate, pe bună dreptate,

criteriile retroactivităţii cu consecinţele produse de retroactivitate. „Sur ce point, écrit cet auteur, il faut considérer qu’une norme est rétroactive dans deux cas.

En premier lieu, une norme est rétroactive lorsqu’elle attache une conséquence de droit à un fait passé. Ce premier cas de figure doit alors être décomposé en deux hypothèses différentes:

– D’une part, l’hypothèse dans laquelle la norme rétroactive a pour objet de ne régir que de faits survenus dans le passé: la norme est alors totalement rétroactive par son objet, c’est-à-dire rétroactive en considération de son champ d’application.

– D’autre part, l’hypothèse dans laquelle la norme rétroactive a pour objet de régir, d’une part, des faits passés, d’autre part, des faits futurs dont les réalisations respectives sont indissociables (dispersion des faits): la norme est alors partiellement rétroactive par son objet.

En second lieu, une norme est rétroactive lorsqu’elle s’oppose à ce qu’une conséquence de droit soit attachée à l’égard d’un fait passé, alors qu’au jour de la réalisation de ce fait, la loi en vigueur attachait à cette dernière la dite conséquence de droit.

A coté de ces critères qui caractérisent le processus même de la rétroactivité, il faut distinguer les conséquences produites par sa mise en œuvre. Ainsi que nous l’avons établi, il peut arriver que le processus de la rétroactivité ne produise aucune incidence

degajate de retroactivitate sau aplicare imediată (ori generală) a legii noi fiind suficiente. V., în acest sens, P. Fleury-Le Gros, Contribution à l’analyse normative des conflits de lois dans le temps en droit privé interne, thèse (préfaces de Louis Bach et Pierre Mayer, et postface de Jacques Petit), Dalloz, Paris, 2005, no 567 et s., p. 246 et s., spécialement, no 648 sqq., p. 282 sqq. Noţiunea de retrospectivitate nu are auto-nomie conceptuală, fiind întrebuinţată în dreptul intertemporal, cel puţin, cu accepţiuni şi valenţe diferite (v. infra, nr. 134). 118 V. pentru dezvoltări, P. Fleury-Le Gros, op. cit. [nota precedentă], no 270 sqq.,

p. 121 sqq.

346 Contribuţii la studiul conflictului de legi în timp în materie civilă substantielle. En ce qui concerne ces conséquences qui résultent de la mise en œuvre du processus de la rétroactivité, il faut alors ne produise aucune incidence substantielle. En ce qui concerne ces conséquences qui résultent de la mise en œuvre de processus de la rétroactivité, il faut alors distinguer de nouveau deux hypothèses:

– D’une part, l’hypothèse – occultée jusqu’alors – dans laquelle la mise en œuvre du processus de la rétroactivité ne produit aucune incidence substantielle à l’égard des faits passés.

– D’autre part, l’hypothèse dans laquelle la mise en œuvre du processus de rétroactivité produit une incidence substantielle à l’égard de ces faits; dans ce cas de figure, l’incidence consiste en l’une ou l’autre des trois possibilités différentes envisagés par le doyen Bach: la loi rétroactive peut «sanctionner différemment» un acte de conduite humaine passé, ou bien «attacher une sanction» à un acte qui en était dépourvue lors de sa réalisation, ou encore «supprimer» la sanction qui était attachée à un acte lors de sa réalisation.”119

În cazul faptelor complexe, alcătuite dintr-o suită de acte sau fapte materiale, de

care legea leagă anumite efecte juridice, dacă unele dintre aceste fapte s-au săvârşit înainte de intrarea în vigoare a legii noi, iar altele după această dată (cazul aşa-numitei «dispersiuni de fapte»), dacă legea nouă se aplică atunci aceasta va retroactiva, cel puţin parţial, din moment ce fără luarea în considerare a actelor sau faptelor trecute efectele juridice prevăzute de legea nouă nu s-ar putea produce120.

3) Apreciere critică. Criteriul de retroactivitate reţinut 127. Apreciere critică. Niciunul din criteriile de mai sus nu este, se pare, perfect,

aşa cum rezultă din rezervele ori criticile făcute pe marginea lor. În esenţă, dacă teoria drepturilor câştigate confundă criteriul retroactivităţii/

neretroactivităţii cu acela al supravieţuirii/nesupravieţuirii legii vechi, teoria faptului consumat ignoră faptele juridice complexe, aşa-numita «dispersiune de fapte» (J. Héron), adică acele ipoteze în care ambele legi aflate în concurs îşi revendică dreptul de a guverna desăvârşirea şi, pe cale de consecinţă, efectele acestora.

Criteriul lui Pace, în sensul că retroactivitatea constă, în fond, într-o „reevaluare juridică” a trecutului, criteriu bazat pe distincţia dintre funcţiile normativă şi evaluativă – distincţie criticată, de altfel, de R. Quadri, pe motiv că aşa-numita «funcţie evaluativă» a normei este, în fond, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii care interesează etapa de realizare a dreptului, iar nu pe aceea de eficacitate a legii121 –, pare cel mai apropiat de realitatea juridică122, cu condiţia însă de a înţelege prin această revalorizare efectul acţiunii legii noi, ca măsură legislativă123 concretă şi categorică („decizie”, «decision», în termenii lui Héron), constând, de regulă, în suprimarea sau

119 Ibidem, nos 393-395, pp. 175-176. 120 V., pentru ipoteza infracţiunii de obicei (dar soluţia este valabilă, mutatis mutandis, şi

pentru infracţiunea continuă sau continuată şi, a fortiori, pentru ipoteza concursului de infracţiuni), P. Fleury-Le Gros, op. cit. [nota 117], nos 307-309, pp. 143-144.

121 V., pentru amănunte, R. Quadri, Dell’applicazzione ..., cit. supra [nota 83], pp. 55-56, şi supra, nr. 106 lit. a).

122 În acest sens, v. şi R. Caponi, La nozione di retroattività della legge, in Giurisprudenza costituzionale 1990, p. 1346 sqq.

123 Retroactivitatea este o „măsură juridică”, individual-concretă luată asupra unor persoane determinate (R. Quadri), iar nu o reglementare propriu-zisă generală cu efecte ex tunc (infra, nr. 132).


modificarea efectelor juridice ale unui act sau fapt trecut, iar nicidecum ca funcţie normativă (regulatoare) generică, proprie normei juridice abstracte şi ipotetice, şi, cu atât mai mult, nicio simplă recalificare juridică a unui act sau fapt trecut.

În ce priveşte criteriul propus de Bach, acesta, cum observa Fleury-Le Gros, vizează în fapt consecinţele retroactivităţii, iar nu criteriul acesteia. Aceeaşi observaţie este valabilă şi pentru Héron, preocupat mai degrabă să arate în ce constă retroacti-vitatea şi retrospectivitatea normei juridice, iar nu să ofere un veritabil criteriu pentru distincţia celor două fenomene juridice.

În fine, distincţia lui Fleury-le Gros, între procesul sau mecanismul retroactivităţii şi consecinţele (formale sau substanţiale) produse de retroactivitate sunt, în fond, similare cu criteriul retroactivităţii propus de Pace: revalorizarea pozitivă sau negativă a trecutului124.

Din cele ce precedă rezultă că nu simpla „dată” a săvârşirii ori producerii faptului

juridic sau „data” naşterii situaţiei juridice concrete, înainte sau după intrarea în vigoare a legii noi, cum se afirmă, uneori, constituie criteriul retroactivităţii, ci revalorizarea juridică, pozitivă sau negativă, a acestor acte, fapte ori situaţii anterior născute, făcută ulterior de către legea nouă.

Nu trebuie confundat, aşadar, domeniul retroactivităţii – actele, faptele şi situaţiile care constituie facta præterita – cu însăşi retroactivitatea, întrucât ceea ce interesează, din punct de vedere al retroactivităţii juridice, este dacă un act, fapt încheiat ori produs înainte de intrarea în vigoare a legii noi, sau, după caz, o situaţie de fapt ori juridică născută înainte de intrarea în vigoare a acesteia sunt ori nu „afectate” de către legea nouă. De unde rezultă că „data” producerii sau săvârşirii actelor sau faptelor juridice interesează şi constituie doar premisa sau condiţia retroactivităţii, iar calificarea drept retroactivă a legii noi depinde de modul în care faptele respective sunt ori nu „revalorizate”, pozitiv sau negativ, după caz, de către aceasta.

În sfârşit, este de remarcat că, în contextul normativ actual, guvernat de principiul

constituţional al neretroactivităţii legii noi, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile [art. 15 alin. (2) din Constituţie], alegerea criteriului retroactivităţii dintre cele propuse de teoriile mai sus expuse125 trebuie să ţină seama înainte de toate

124 Incidenţei sustanţiale sau nu a retroactivităţii la Fleury-Le Gros îi corespunde, se pare, retroactivitatea obiectivă sau subiectivă la Pace (op. cit. [nota 9], no 49, pp. 162-162.

125 Şi aceste teorii sunt cele mai cunoscute, în doctrină propunându-se, desigur, şi alte criterii, asupra cărora, din păcate, nu ne putem opri aici. V., de ex., R. Caponi, op. cit. [nota 121], p. 1355, care defineşte retroactivitatea în termenii următori: „la retroattività consiste nella valutazione o rivalutazione di un interesse istantaneo del passato o di quel tratto dell’interesse durevole che si situa nel passato”. Acest autor observă, pe bună dreptate, că există retroactivitate nu numai atunci când legea nouă modifică sau suprimă ex post facto un drept sau o situaţie juridică, respectiv în temeiul unor acte sau fapte anterioare, ci şi atunci când aceste efecte sunt modificate suprimate, în temeiul unei cauze viitoare, cum este cazul suprimării dreptului de la pensia de invaliditate, dobândit înainte de intrarea în vigoare a legii, ca urmare a pierderii, de către creditor, a cetăţeniei italiene (ibidem, p. 1357).


de respectarea acestui principiu. Din acest motiv, teoria aplicării imediate a legii noi situaţiilor juridice în curs de constituire, modificare sau stingere, precum şi efectelor viitoare ale situaţiilor anterioare, sub cuvânt că acestea ar reprezenta simple situaţii în curs, neconsumate cel puţin în parte, astfel încât în mod legitim pot fi guvernate de către legea nouă, fără nicio retroactivitate, este discutabilă, deoarece126:

– pe de o parte, sunt cazuri în care nu se poate face abstracţie de actele sau faptele deja săvârşite sau produse sub imperiul legii vechi şi fără de care legea nouă n-ar putea, fără retroactivitate, să producă efecte juridice127; este cazul, de ex., al prescripţiilor începute şi neîmplinite care pentru împlinire presupun şi luarea în calcul al timpului scurs înainte de intrarea în vigoare a legii noi, ori al moştenirii testamentare, care pentru a produce efectul devolutiv trebuie să ia în considerare atât existenţa şi validitatea testamentului, întocmit sub legea veche, cât şi decesul testatorului întâmplat după intrarea în vigoare a legii noi; dacă nu s-ar lua în considerare şi termenul de prescripţie scurs până la data intrării în vigoare a legii noi sau validitatea testamentului, întocmit potrivit legii vechi, atunci legea nouă n-ar putea acţiona şi prescripţia n-ar putea fi socotită împlinită, după cum moştenirea testamentară n-ar putea să subziste şi să producă efecte devolutive;

– pe de altă parte, a socoti că, la data intrării în vigoare a legii noi, un act sau un fapt produce alte efecte decât cele prevăzute de legea în vigoare la data când actul sau faptul s-a săvârşit ori produs nu însemnează altceva decât a ataşa actului sau faptului anterior alte efecte decât cele prevăzute de legea în vigoare la data realizării acelui act sau fapt; este cazul, de ex., al unui împrumut cu dobânda legal convenită ori al dării în locaţiune a unui bun în schimbul unei chirii legal stabilite înainte de intrarea în vigoare a legii noi, iar aceste efecte juridice n-ar putea fi modificate ori nimicite, fără retroactivitate, de către legea nouă care ar fixa un alt nivel maxim al dobânzii ori al chiriei percepute pentru anumite bunuri, permiţând, astfel, debitorului ca pe viitor să se libereze plătind o dobândă ori chirie mai mică decât cea convenită. Chiar dacă este vorba de modificarea ex nunc a efectelor împrumutului sau închirierii, nu însemnează că nu este retroactivitate.

128. Criteriul reţinut: Reevaluarea juridică a actului sau faptului săvârşit sau

produs înainte de intrarea în vigoare a legii noi. În aceste condiţii, preferinţa noastră se îndreaptă spre teoria normativistă, ale cărei soluţii sunt mai adecvate atât din punct de vedere teoretic, cât şi practic, deoarece ele ţin seama atât de exigenţele teoriei generale a normei juridice, cât şi de complexitatea realităţii juridice.

126 Pentru un caz de speţă, în care teoria aplicării imediate a legii noi şi-a dovedit slăbiciunea în raport atât de teoria drepturilor câştigate, cât şi de teoria normativistă, v. M. Nicolae, Din nou despre neconstituţionalitatea art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu mod. ulterioare – Notă critică şi explicativă la Dec. Curţii Constituţionale nr. 830/2008 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 60 din titlul I al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente (cu opinie separată de Aspazia Cojocaru), in RRDP nr. 3/2011, p. 210 sqq, în special, pp. 235-245.

127 Cf. St. R. Munzer, op. cit. [nota 13], p. 381 – „A law is partly retroactive and partly prospective if it is applicable to at least one act occurring before, and one occurring after, its creation”.


În consecinţă, vom reţine drept criteriu al retroactivităţii sau neretroactivităţii legii civile noi: reevaluarea sau reaprecierea juridică a actului sau faptului trecut, adică a actului sau faptului săvârşit ori produs înainte de intrarea în vigoare a legii noi şi de care legea nouă leagă, ataşează consecinţe juridice noi ori, după caz, refuză conse-cinţele juridice atribuite de legea în vigoare la data săvârşirii sau producerii actului ori faptului respectiv.

Aceasta, întrucât a atribui unui fapt deja consumat – încheierea unui act ori săvârşirea unui fapt stricto sensu –, un efect juridic nou ori un alt efect juridic decât cel prevăzut de legea în vigoare la data săvârşirii lui, chiar numai pentru viitor, iar nu şi pentru trecut, înseamnă a modifica ori suprima aceste din urmă efecte în considerarea dispoziţiilor legii noi, iar nu în temeiul dispoziţiilor legii vechi, normal şi natural com-petente şi, deci, normal şi firesc aplicabile.

Tot astfel, a refuza unui fapt deja consumat – încheierea unui act ori săvârşirea unui fapt stricto sensu – un efect juridic atribuit de legea veche, înseamnă a suprima acest din urmă efect în considerarea dispoziţiilor legii noi, iar nu a dispoziţiilor legii vechi.

Or, aceste lucruri nu se pot face decât dacă legea nouă ar retroactiva, ceea ce, în prezent, este inadmisibil din punct de vedere juridic (constituţional).

Ce înseamnă efectiv retroactivitatea şi cum este ea posibilă, logic şi juridic? În

alţi termeni, este de conceput, din punct de vedere logic şi, în caz afirmativ, este posibil, din punct de vedere juridic, ca o lege să aibă efect retroactiv, iar nu doar prospectiv?

La aceste întrebări vom încerca să răspundem, în continuare, studiind o problemă majoră şi anume, aceea a mecanismului (şi naturii juridice) retroactivităţii.

B. NATURA JURIDICĂ (MECANISMUL) A RETROACTIVITĂŢII

129. Precizări prealabile. În dreptul civil român principiul neretroactivităţii legii civile are caracter absolut, nefiind admisibilă nicio lege retroactivă.

Totuşi, pentru a completa analiza principiului neretroactivităţii, nu putem omite din aceasta chestiunea naturii juridice a retroactivităţii.

Ce însemnează însă că legea este retroactivă? Cum se poate explica tehnic şi juridic acest fenomen?

Aceste chestiuni vizează, aşadar, natura juridică a retroactivităţii, respectiv faptul dacă din punct de vedere tehnic retroactivitatea este posibilă şi, în caz afirmativ, în ce constă acest lucru.

În doctrina clasică, o lege este aplicată retroactiv atunci când guvernează faptele sau situaţiile care s-au produs ori s-au născut înainte de intrarea ei în vigoare (de unde şi etimologia cuvântului: retro agere, a întoarce timpul înapoi, a acţiona înainte de intrarea sa în vigoare)128, în schimb, în doctrina modernă retroactivitatea a fost considerată fie o

128 V., de ex., J. Ghestin, G. Goubeaux et Muriel-Fabre Magnan, Traité de droit civil. Introduction générale, 4e éd., L.G.D.J., Paris, 1994, no 362, p. 329: «Il y a rétroactivité de la nouvelle loi lorsque celle-ci régit des faits qui se situent avant son entrée en vigueur».


ficţiune (infra, nr. 130), fie intrarea în vigoare anticipată a legii noi (infra, nr. 131), fie doar o măsură juridică de modificare a efectelor juridice ale unui fapt trecut (infra, nr. 132), fie, în fine, un mijloc de reevaluare judiciară a trecutului (infra, nr. 133).

130. Retroactivitatea este o ficţiune a legii. Este teza modernă susţinută de majo-

ritatea autorilor în frunte cu Paul Roubier. Pentru savantul francez, retroactivitatea, reamintim, nu este altceva decât

„reportarea aplicării legii la o dată anterioară promulgării sale”129 sau, cum s-a mai spus (Et. Valette), „o ficţiune a preexistenţei legii”130. În acest caz, legea nouă modifică, pentru trecut, efectele unor situaţii juridice anterioare131.

Această problemă este amplu analizată de Pierre-André Côté, într-un studiu

remarcabil, din 1989, care arată că retroactivitatea nu însemnează a acţiona asupra trecutului, cum ar sugera etimologia cuvântului (din lat. retro agere = a acţiona în urmă, în trecut, a întoarce cursul timpului), deoarece „ceea ce este făcut, este făcut. În ciuda opiniei exprimate uneori, legea retroactivă – zice Côté – nu are putere asupra realităţii faptelor survenite sau asupra conduitelor săvârşite înainte de promulgarea sa. Legea retroactivă acţionează asupra dreptului. Ea dispune că din momentul promulgării sale, subiectele de drept şi agenţii de executare a dreptului vor trebui să se comporte ca şi cum (comme si) ea fusese, în trecut, dreptul anterior, altul decât cel care fu în mod efectiv. În retroactivitatea legii, există în acelaşi timp o iluzie şi o ficţiune”132.

Retroactivitatea este o „iluzie”, iar nu un fapt real, întrucât timpul este irever-

sibil, iar legea ca regulă de conduită aplicabilă ex post facto este imposibilă, deoarece „ea nu poate în mod efectiv să facă posibil ca o persoană să fi acţionat altfel decât ea efectiv a acţionat. Dar nu în aceasta constă efectul unei legi retroactive. Acesta nu se aplică faptelor, ci interpretării lor; ea nu schimbă conduitele trecute, ci numai aprecierea pe care de acum înainte va trebui s-o facem asupra lor. (...) Legea retroactivă nu schimbă faptele: ea ordonă numai să fie considerate sub o nouă lumină. Ea parvine la acest rezultat graţie unei ficţiuni”133 (s.n. – M.N.).

129 P. Roubier, op. cit. [nota 45], no 3, p. 10. 130 Ibidem. 131 Cf. H. Roland, L. Boyer, Introduction au droit, Litec, Paris, 2002, no 640, p. 225: «La

rétroactivité consiste à faire gouverner par la nouvelle loi non seulement les effets à venir, mais encore l’établissement et les conséquences passées des situations juridiques intervenues avant sa mise en vigueur. La loi rétroactive attache aux actes et faits juridiques régulièrement accomplis au regard de la loi d’origine des conséquences différentes supprimant in ovo tel droit sujectif, accordant ab initio à un acte un effet acquisitif refusé par l’ancienne loi …».

132 P.-A. Côté, Contribution à la théorie de la rétroactivité …, cit. supra [nota 13], p. 85 («Ce qui est fait, est fait. Malgré l’opinion parfois exprimée, la loi rétroactive n’a pas d’emprise sur la réalité des faits survenus ou des conduites tenues avant sa promulgation. La loi rétroactive agit sur le droit. Elle prescrit qu’à compter de sa promulgation, sujets de droit et agents d’exécution du droit devront se comporter le droit antérieur avait été, dans le passé, autre que ce qu’il fut effectivement. Dans la rétroactivité de la loi, il y a tout à la fois une illusion et une fiction.»).

133 Ibidem, p. 87.


Într-adevăr – susţine Côté –, „legea retroactivă procedează la o ficţiune (...) Privită sub raportul efectelor sale, legea retroactivă se poate defini astfel: ea este o lege care, pe baza unei ficţiuni a propriei preexistenţe, ordonă, de la data intrării sale în vigoare, atât subiectelor de drept, cât şi agenţilor de executare a dreptului, interpretarea faptelor îndeplinite şi aprecierea conduitelor trecute.”134

134 Ibidem, pp. 87-88. Interpretând şi apreciind altfel faptele şi conduitele trecute – zice acelaşi

autor – legea nouă acţionează nu ca o regulă de conduită ex post facto, ci ca instrument de măsurare a conduitei, deoarece regula de drept are o dublă funcţiune: de a ghida a priori nişte comportamente, pe de-o parte, şi de a constitui de asemenea – după cum o relevă chiar etimologia termenului de „regulă”, „normă” = instrument material de măsurare (echer, riglă) servind de probă pentru a trasa linii sau unghiuri drepte – un instrument de măsurare a conduitelor, utilizabil a posteriori (ibidem, p. 89, text şi nota 81). Într-adevăr:

«La règle de droit constitue tout à la fois un outil d’interprétation des faits est

un instrument de mesure des conduites. La loi rétroactive a pour objet, lorsqu’elle remplace une règle de droit par une autre règle de droit, d’imposer une nouvelle interprétation des faits accomplis et une nouvelle appréciation des conduites passées. Elle peut, dans la mesure où elle modifie le droit, commander de jeter un nouveau regard sur les faits accomplis ainsi que sur les conduites qu’on a tenues en rapport avec ces faits.

La norme juridique constitue, selon l’expression de Hans Kelsen, un “schéma d’interprétation“ des faits. La norme juridique donne aux faits leur signification juridique, elle détermine leur lecteur, leur interprétation. Une personne tue-t-elle une autre personne, il s’agit là d’un fait „brut” que le droit peut interpréter de diverses manières: exécution de la peine capitale, meurtre, homicide, euthanasie, etc. (…)

La règle de droit établit la signification des faits dans un but d’action sur la conduite des personnes. L’automobiliste à qui l’agent de la paix demande un échantillon d’haleine trouvera, dans la règle de droit, une directive concernant la conduite que le droit exige de lui. Guide de la conduite, la règle de droit sert aussi à l’appréciation de la conduite. Tel automobiliste, qui aura acquiescé à la demande du policier, sera jugé s’être comporté de façon conforme au droit. Tel autre, au contraire, qui aura refusé d’obtempérer, sera réputé avoir agi de façon contraire au droit et pourra faire l’objet de sanctions. La règle de droit sert donc également à apprécier les conduites tenues en rapport avec les faits auxquels la règle donne une signification juridique.

La loi rétroactive, dans la mesure où elle est promulguée après que certaines conduites ont été tenues, ne saurait en général s’envisager comme fournissant un guide de ces conduites: tout au plus peut-elle servir alors à les apprécier après coup. (…)

Lorsque la loi est modifiée de façon rétroactive, une même conduite se trouve en quelque sorte successivement assujettie à deux règles. L’une, celle qui était exécutoire dans le passé et qui aurait dû guider la conduite; l’autre, que promulgue la loi rétroactive, et qui sert à l’appréciation de la conduite. Il s’agit là d’une situation évidemment anormale. Par l’application à une même conduite d’une double règle, le droit fait preuve de duplicité, il affiche un manque de droiture. La rétroactivité légale, dont l’usage peut sans doute se justifier dans certaines circonstances, doit néanmoins rester exceptionnelle car la duplicité des règles engendre la défiance envers le droit. La rétroactivité constitue un procédé dont l’abus risque de compromettre la fonction éthique du droit, sa fonction de direction des conduites.


În concluzie, „nu este în puterea legii de a întoarce cursul timpului: retro-activitatea legii, în sens propriu al cuvântului, este o iluzie. Legea poate totuşi să comande ca să se acţioneze, în viitor, ca şi cum dreptul fusese, în trecut, altceva decât fu în mod efectiv. Legea retroactivă are, deci, caracterul unei ficţiuni. Cu excepţia cazului în care legea retroactivă nu modifică dreptul, ea are ca efect de a prescrie o nouă interpretare a faptelor trecute şi o nouă apreciere a conduitelor avute în raport cu aceste fapte”.135

131. Retroactivitea este intrarea în vigoare anticipată a normei noi. Este opinia

prof. Bach şi J. Héron, în studiile lor fundamentale prin care au inovat dreptul inter-temporal.

Astfel, după Bach, retroactivitatea nu însemnează altceva decât intrarea în vigoare anticipată a legii noi136. Ea nu este numai injustă, ci şi iraţională, deoarece aceasta însemnează „să se rescrie istoria, să se decidă că ceea ce nu exista deja exista”137.

La rândul său, Héron arată că nu poate fi admisă afirmaţia doctrinei clasice în sensul că o lege se poate aplica înainte de intrarea ei în vigoare, deoarece este o imposibilitate logică: „o lege nu se aplică decât dacă ea este aplicabilă. Or, ceea ce face ca o lege să fie aplicabilă este, în mod cert, intrarea ei în vigoare: atâta timp cât ea nu este intrată în vigoare, ea nu constituie o normă care să se impună subiectelor de drept.

Lorsque la loi rétroactive conduit à la réinterprétation de faits accomplis et à la réévaluation de conduites passées, il faut que les sujets de droit et les organes d’application du droit en tirent les conséquences. Si tel contrat, valide lors de sa conclusion, est réputé invalide par la promulgation d’une loi rétroactive, l’exécution antérieure du contrat se trouve compromise; les actes posés par les parties en exécution du contrat sont désormais dépourvus de fondements et il faut procéder à une remise en l’état. Inversement, un règlement qui augmente un traitement avec effet rétroactif oblige l’employeur à verser les sommes qu’il est désormais réputé avoir dû payer dans le passé.» (P.-A. Côté, op. cit., pp. 90-92).

135 Ibidem, p. 93. 136 V., în acest sens, E.-L. Bach, Contribution à l’étude … [nota 5], no 10, p. 416, nota 22

(«On pourrait être tenté de penser qu’il y a impossibilité logique pour le législateur de prescrire que les normes qu’il édicte auront valeur juridique à une date antérieure à leur publication. En effet, il semble, que le législateur ne puisse pas décider qu’une norme qui, à telle date, n’était pas en vigueur, l’était pourtant. Ce serait là, à notre avis, commetre une erreur d’analyse, car le législateur peut très bien décider qu’à partir de telle date, postérieure à la publication de la nouvelle loi, les tribunaux devront appliquer telle norme et elle seulement, fût-ce à des actes ou situations qui sont antérieurs à la publication de cette norme, et lorsqu’il en décide ainsi, force est d’admettre que la norme envisagée doit être considérée comme ayant été obligatoire pour les sujets de droit, à une date antérieure à celle de sa publication»). Adde, ibidem, no 29, p. 430, nota 46, unde acelaşi autor vorbeşte de o «rétro-mise en vigueur» sau «retrovalidité» a normei legislative noi, atunci când aceasta ar guverna conduitele, actele deja săvârşite înainte de publicarea acesteia.

137 L. Bach, Contribution à l’étude de la notion de rétroactivité de la loi, in «Festschrift für Karl H. Neumayer», Baden-Baden, 1986, p. 54, apud J. Héron, L’application dans le temps des règles de conflit, in Revue critique de droit international privé 1987, no 27, p. 332.


Din aceasta rezultă că, pentru ca o lege să se aplice unor fapte trecute, trebuie în mod necesar ca ea să fie intrată în vigoare înainte ca aceste fapte să nu se fi produs”138.

În consecinţă, „retroactivitatea poate fi definită ca o intrare în vigoare anticipată a normei noi”139, însă această normă nu acţionează ca o regulă de conduită obişnuită, ci ca o decizie juridică individuală şi concretă:

«Il faut reconnaître – écrit Héron: l’expression heurte quelque peu

l’entendement. Comment admettre qu’une loi entre en vigueur avant de sa publication? Mais ce qui est le plus difficile à comprendre, c’est le sort de l'ancienne loi. L’entrée en vigueur de la nouvelle loi entraîne corrélativement l’abrogation de l'ancienne loi. Or, à supposer que la nouvelle loi déclare s’appliquer deux mois avant de sa publication, il n’empêche qu’en réalité, un mois avant de l’ancienne loi était toujours applicable, la nouvelle loi n’existant pas encore. Comment peut-on parler d’une abrogation dans ces circonstances? Et, en effet, il ne peut être question d’une abrogation au sens précis du terme: la nouvelle loi n’abroge pas l'ancienne loi, comme le fait une nouvelle règle entrant en vigueur au moment de sa publication.

La raison en est que l’application rétroactive de la nouvelle loi opère une mutation de la norme. Elle transforme la règle en décision dans la mesure de la rétroactivité, c’est-à-dire que la norme demeure une règle en ce qu’elle régit les faits antérieurs à son édiction, mais devient une décision en ce qu’elle régit les faits antérieurs à son édiction. Ainsi se trouve réalisée la juxtaposition d’une règle et d’une décision.»140

Norma retroactivă, susţine Héron, îşi pierde ambele trăsături caracteristice unei

reguli juridice – abstracţiunea şi caracterul ipotetic, condiţional al conduitei prescrise –, deoarece se aplică unor fapte deja săvârşite de către anumite persoane determinate sau determinabile: pe de o parte, această normă este „concretă”, deoarece permite, prin ipoteza descrisă, identificarea destinatarilor acesteia141, iar, pe de altă parte, această normă „se prezintă ca un ordin în stare pură, ea este categorică”142, întrucât faptele care corespund ipotezei descrise au fost în întregime realizate înainte de adoptarea legii, nemaifiind, aşadar, ipotetice:

«Les faits correspondant au présupposé s’étant tous réalisés avant de l’édiction

de la loi, on peut savoir, dès ce moment, à qui la norme s’applique et à qui elle ne s’applique pas. Pour ce qui est de son effet rétroactif, les destinataires de la norme se trouvent comme dans un cercle fermé dont ils ne peuvent plus sortir et dans lequel personne d’autre ne peut entrer. La norme se présent comme un ordre à l’état pur, elle est catégorique.»143

În concluzie, norma retroactivă este o normă concretă şi categorică (o „decizie”),

iar nu una abstracă şi ipotetică (o „regulă”): „Transformarea în decizie a unei norme destinate să fie o regulă constituie chiar criteriul retroactivităţii”144 (s.n.).

138 J. Héron, Étude structurale ..., cit. supra [nota 7], no 21, p. 291. 139 Ibidem, no 23, p. 293. 140 Ibidem, no 24, p. 294. 141 Ibidem, no 25, pp. 294-295. 142 Ibidem, no 26, p. 295. 143 Ibidem. 144 J. Héron, L’application dans le temps …, cit. supra [nota 13], no 9, p. 314.


132. Retroactivitatea este o măsură legislativă concretă. În această optică, retroactivitatea este concepută fie ca o măsură legislativă de modificare a efectelor unui act, fapt sau situaţii trecute, fie ca o măsură legislativă de împiedicare a efectelor actuale sau viitoare ale unor fapte trecute. Este ceea ce susţine, de pildă, Rolando Quadri, pentru care retroactivitatea este o simplă măsură legislativă, care operează ex nunc, iar nu ex tunc.

Pentru Quadri, legea in sensu proprio este o norma agendi care nu poate

niciodată retroactiva, nu poate niciodată produce efecte juridice ex tunc, deoarece nu se poate schimba cursul timpului, dar ca măsură juridică, legea poate refuza şi ignora efectele juridice produse sub imperiul legii vechi:

„La legge, infatti – dice Quadri –, non meno di qualsiasi altro fenomeno naturale od umano, non può essere attiva, produttiva di conseguenze che dal tempo e nel tempo in cui esiste. Essa non può quindi produrre alcuna conseguenza od effetto nel passato; essa non può propriamente parlando eliminare, annullare, sopprimare, modificare le conseguenze delle leggi abrogate nel periodo del loro vigore, trattandosi di fatti storici che si possono solo constatare, ma non negare: factum infectum fieri non potest. La legge non può «retroagire» in senso proprio. Tutto quello che essa può fare è produrre nel tempo del suo vigore conseguenze opposte a quelle che furono prodotte dalle leggi abrogate, non tenendo conto delle situazioni giuridiche che si produssero ed esistettero nel passato. Ciò non è del resto che la conseguenza della stessa normale natura delle leggi come comandi. Il comando ha senso solo rispetto a contegni futuri; ogni legge retroattiva, quindi, non ha soggetti cui rivolgersi, ma oggetti sui quali operare. Annullando i benefici prodotti dalle leggi abrogate mediante la produzione nell’avvenire di conseguenze contrarie la legge retroattiva è in realtà una misura giuridica, non un norma agendi, che non può essere osservata o dissorvata in senso proprio, che non può servire di guida, di direttiva ai contegni umani”145.

145 R. Quadri, vo Acquisiti (Diritti), in «Novissimo Digesto Italiano», I, 3a ed., Torino, UTET,

1957, pp. 238-239; idem, Dell’applicazione ..., cit. supra [nota 83], p. 81 sqq. Francesco La Valle critică însă afirmaţia lui Quadri în sensul că „orice lege

retroactivă nu are subiecte cărora să se adreseze, ci obiecte asupra cărora operează” (ogni legge retroattiva non ha soggetti cui rivolgersi, ma oggetti sui quali operare), deoarece „orice propoziţie retroactivă, pentru a-şi atinge scopul, trebuie să fie acompaniată de o propoziţie prescriptivă” (Fr. La Valle, vo Successione di leggi, in «Novissimo Digesto Italiano», XVIII, Torino, UTET, 1971, p. 636, nota 6). Pentru La Valle, din punct de vedere al structurii lingvistice, a vorbi despre retroactivitatea unei norme, este inexact, deoarece cele ce se spun că sunt retroactive, nu sunt norme şi, in genere, nici prescripţii juridice, ci propoziţii lingvistice, care dobândesc caracter juridic, numai prin asocierea unei propoziţii prescriptive ce operează întotdeauna ex nunc, iar nu ex tunc.

Într-adevăr, sub aspectul naturii reale a dispoziţiilor normative declarate sau

considerate de legiuitor ca având efecte retroactive, La Valle observă următoarele:

„Si è soliti attribuire la retroattività alle norme, contenute nel testo legislativo. Ma parlare di retroattività di norme è inessato, perchè quelle che si dicono e sono retroattive, non sono norme, nè, in genere, prescrizioni giuridiche. Prescrittività e retroattività sono concetti incompatibili: le vere prescrizioni non possono essere retroattive, e quelle veramente retroattive non possono essere prescrizioni. In termini


di proposizioni: vere e proprie proposizioni giuridiche retroattive, non sono mai proposizioni prescrittive, non sono mai, in sè, retroattive. Infatti le proposizioni prescrittive sono essenzialmente costituite nella forma (linguistica) loro propria (forma che, trattandosi di oggetti linguistici, coincide senza residui con contenuto e sostanza delle proposizioni stesse) dal nesso (o funtore) proposizionale deontico (o prescrittivo).

Poichè ogni modo deontico («puoi», «devi») implica necessariamente il modo aletico «contingente», la struttura tipica di ogni proposizione prescrittiva («tale comportamento è autorizzato»; «talaltro comportamento è obbligatorio») implica la contingenza futura del comportamento autorizzato od obbligatori, implica cioè che tale o talaltro comportamento è «possibile e possibile che non» venga tenuto. Ma quelle che si dicono «norme» retroattive, per definizione si referiscono a comportamenti, non futuribili, sibbene passati. In quanto passati, i comportamenti, contemplati dalla legge retroattiva, costituiscono non una classa aperta di comportamenti possibili e reiterabili – come appunto nel caso di vera norma –, ma una collezione chiusa, entro la quale i comportamenti sono un numero definito di dati comportamenti, esistiti, di un novero determinato di soggetti. Se la contingenza futura del comportamento è implicata necessariamente da qualsiasi proposizione il cui connettivo sia un funtore prescrittivo, e tale contingenza futura esula invece completamente dal testo legislativo retroattivo, là dove esso contempla (necessariamente, in quanto retroattivo) comportamenti passati, è chiaro che le proposizioni contenenti tale riferimento a comportamenti passati non sono proposizioni prescrittive.” (La Valle, loc. cit. supra, p. 636).

Cât priveşte conţinutul retroactivităţii dispoziţiilor normative noi, acestea operează

numai în prezent, asupra conduitelor viitoare ale subiectelor de drept, iar nu în trecut: „Se si considerano attentamente gli atti giuridici retroattivi, ci si avvede che in

essi alla proposizione retroattiva, come tale non prescrittiva, si accompagnano costantamente una o più proposizioni prescrittive, implicite o esplicite. Trattasi delle norme, o delle prescrizioni particolari e concrete, le quali impongono a datti soggetti od organi (giudici, autorità, cittadini) nel momento passato cui ha riguardo la legge (od altro atto giuridico) retroattiva, fosse stata vigente una certa norma, o una certa prescrizione particolare e concreta, che per contro in quel momento non era in effetti ancor venuta ad esistenza. Detto altrimenti, la proposizione retroattiva attribuisce date qualificazione ed effetti a fatti passati, cui già erano stati attribuiti, nel momento in cui venivano ad esistenza, qualificazioni ed effetti diversi. Ma i nuovi effetti e le nuove qualificazione, perchè siano operanti nel mondo del diritto, debbono essere collegati a dei possibili comportamenti futuri, che si adeguino a tali nuovi effetti e nuove qualificazione: e collegamente cosiffatto non può avvenire che mercè una vera e propria prescrizione, la quale non è – non può essere – quella formulata nella proposizione retroattiva, ma è la prescrizione espressa in una proposizione prescrittiva il cui funtore deontico impone o autorizza certi comportamenti futuri su presupposto dei dei nuovi effetti e delle nuove qualificazioni, retroattivamente impresse e connessi a fatti passati dalla proposizione non presrittiva di cui consta l’atto in quella sua parte per cui è retroattivo.

È dunque in virtù dell’indefettibile nesso con una proposizione giuridica prescrittiva, che la retroattività proposizione non prescrittiva, rivestita della forma di una legge, o di un qualsiasi altro atto giuridico, acquista rilevanza nell’ordinamento giuridico. Ciò significa che la proposizione non prescrittiva è giuridica non in sè (come lo è invece la proposizione prescrittiva, in ragione della propria struttura), ma per


relationem, cioè per il nesso che lo lega a proposizioni prescrittive.” (La Valle, loc. cit. supra, p. 637).

Aşadar, după La Valle dispoziţia normativă cu efect retroactiv, nefiind eo ipso o propoziţie

juridică (normativă), este acompaniată de prescripţii juridice, pozitive sau negative, adresate subiectelor de drept cărora li se prescrie o altă conduită decât aceea prevăzută de legea în vigoare la data naşterii actului sau faptului juridic. Asemenea prescripţii, dacă există, nu sunt norme general-abstracte, ci norme individual-concrete, astfel încât critica lui Valle la adresa lui Rolando Quadri nu este justificată, pentru că retroactivitatea fie direct, fie indirect, constă într-o măsură juridică invididual-concretă, iar nu o simplă normă general-abstractă, de vreme ce, aşa cum însuşi La Valle afirmă, ea se adresează nu unor comportamente ipotetice şi viitoare, ci unor comportamente deja săvârşite, unor subiecte de drept care formează o clasă „închisă” şi actuală, iar nu „deschisă” şi eventuală. Or, dacă este aşa, cum observă Quadri, destinatarii unor dispoziţii retroactive nu sunt subiecte de drept libere, ci obiecte, adică subiecte de drept „legate”, dependente de voinţa legiuitorului. De altfel, răspunzând criticii lui La Valle că retroactivitatea n-ar putea consta într-o „măsură juridică”, Rolando Quadri arată că acesta nu ţine seama de faptul că orice normă juridică cuprinde o ipoteză şi o dispoziţie, însă nu neapărat cuprinsă într-un singur text legislativ, şi că o normă fără unul dintre aceste elemente este un nonsens, după cum retroactivitatea însăşi nu este o simplă „retroacţiune” (retroazione), termen preluat din limbajul ciberneticii, ci o „măsură juridică” veritabilă. Într-adevăr:

Ma l’A. [La Valle – n.n.] – commenta Quadri – non si rende conto che non si

può aver riguardo ad ogni proposizione del testo legislativo staccata dall’altra o dalle altre; e questa è la ragione per la quale noi abbiamo riguardo alla norma agendi risultante dal concorso di una serie de proposizioni e disposizioni. Si sa che in ogni testo legislativo, retroattivo o non retroattivo che sia, deve essere compresa almeno idealmente una proposizione (ricavabile in generale, anche se non si avverte a prima vista, da una serie di disposizioni) che descrive il fatto e da un’altra che descrive le conseguenze di esso. Ora l’A. [La Valle – n.n.] pretende che pressa in sè, la descrizione del fatto non sia giuridica, mentre lo sarebbe la prescrizione, il che è assurdo. Vero è che nessuna delle due ha senso senza l’altra. E il non senso non fa teoria. Nel linguaggio ormai familiare ai giuristi si parla al riguardo di «precetto» e di «sanzione» (i tedeschi parlano di Tatbestand e di Rechtsfolge) che sono naturalmente considerati inscindibili. Nelle disposizioni retroattive si verifica il fatto anormale che, anziché a contegni disponibili, le conseguenze giuridiche (che naturalmente non potranno riguardare che il futuro, cioè situarsi nel futuro), si riallaciano a contegni indisponibili, perché ormai già entrati nella storia; con il risultato che le conseguenze giuridiche non possono più essere imputare all’osservanza o all’inosservanza di un comando, ma ad un dato puramente obiettivo, del quale il soggetti subiscono fatalmente le conseguenze che la legge retroattiva determina. Parlando di «misure», anziché din norme, dicendo che la legge retroattiva «non ha soggetti cui rivolgersi, mai oggetti sui quali operare», si è voluto soltanto mettere in rilievo, com’è evidente, che il soggetto che subisce le conseguenze giuridiche, nel caso di retroattività della legge, è puramente e semplicemente sottoposto a tali conseguenze, senza che la sua capacità di scelta, la sua personalità, venga in rilievo. Che poi la legge retroattiva possa produrre per il soggetto obblighi contrari alle situazioni giuridiche preesistenti, crediamo di averlo stabilito con assoluta chiarezza. Ma trattandosi di obblighi (può anche trattarsi di una pura soggezione) che non nascono di una scelta possibile, nella quale si esprime la personalità, la qualificazione come «misure» ci sembra del tutto appropriata («La rétroactivité ôte à la loi son caractère»; «la loi qui rétroagit n’est pas une loi» disse


Aceasta, se pare, este şi opinia lui Luigi Mengoni, după care retroactivitatea este „o decizie (subiect al controlului criteriului de raţionalitate) [care] nu inversează fluxul natural al timpului creând un timp juridic reversibil: dreptul nu poate să modifice, ci numai să dispună calificarea juridică a faptelor în raport cu timpul. Retroactivitatea nu face să devanseze în timp eficacitatea noii legi, ci să-i extindă câmpul de aplicare la faptele întâmplate anterior intrării sale în vigoare şi care, în acest moment, sunt încă (actualmente sau potenţialmente) sub iudice.”146

133. Retroactivitatea este reevaluarea juridică a trecutului. În fine, după cum am

văzut [supra, nr. 97, 126 lit. b)], în opinia lui Gaetano Pace, retroactivitatea constă, în esenţă, în reevaluarea, reaprecierea juridică a trecutului (la rivalutazione del passatto), ceea ce se poate explica prin faptul că norma juridică îndeplineşte două funcţii: una imperativă (ca norma agendi), alta evaluativă (ca norma valendi). Dacă este imposibil să se impună, ex post facto, obligaţii noi, în schimb, nimic nu se opune ca legea nouă să recalifice, pozitiv sau negativ, un act sau fapt trecut (supra, nr. 97).

În esenţă, zice Pace, «retroattività non è commando», «rettroattività è retrovalutazione o meglio rivalutazione giuridica del passato»147

„Fino a che ci si limiti a riguardare la norma come comando (o come precetto

di azione o come guida all’agire umano, e simili) non può esser possibile rendersi conto della retroattività, per le semplice ma decisiva ragione che la norme come comando non può retroagire: al passato non si comanda, nè, stando già nel presente, è possibile obbedire dal passato. Se tutto stesse qui di una regola dell’irretroattività non ci sarebbe più bisogno che di una regola che stabilisce che il diritto nostro non vincola gli abitanti di Marte.

Senonchè la norma giuridica, oltre alla funzione imperativa, ne ha un’altra di valutazione.

La forma verbale della norma, cioè la sua locuzione, può dare maggior risalto ora all’uno ora all’altro di quei due aspetti: ma è certo che entrambi sono essenziali alla, per così dire, fisiologia della norma giuridica (...) Se la norma, come comando, è

Benjamin Constant nel suo discorso del 1828 a proposito di una legge sulla stampa). Se la norma retroattiva impone «a dati soggetti od organi (giudici, autorità, cittadini) di comportarsi nel presente e nel futuro, come se» nel passato fosse stata in vigore una norma diversa da quella che vigeva, per seguire lo scrittore in parola, dovrebbe esser chiaro che colui che operò e visse come soggetto viene trasformato in oggetto, dato che le finzioni giuridiche non mutano la realtà. E, naturalmente, la misura giuridica sarà applicata dai giudici, creerà nuovi diritti e doveri che però prescinderanno, nel fissarne la causa, dalla personalità della persona che subisce le conseguenze della legge retroattiva e cioè dalla persona alla quale si deve aver riguardo, perché è su di essa che si dispone.” (R. Quadri, Dell’applicazione ..., cit. supra [nota 83], pp. 50-51, nota 7).

146 L. Mengoni, Diritto e tempo, in «Scriti I. Metodo e teoria giuridica», a cura din C.

Castronovo, A. Albanese e A. Nicolussi, Milano, Giuffrè Editore, 2011, p. 19. 147 G. Pace, Su una nuova teoria generale del diritto transitorio, in Rivista del diritto

commerciale 1947, I, p. 259.

358 Contribuţii la studiul conflictului de legi în timp în materie civilă rivolta essenzialmente verso futuro, la norma come valutazione (cioè come criterio di valutazione dei fatti umani), può anche rivolgersi verso il passato. Si sarebbe, quasi, tentati di dire che la valutazione si proietti più naturalmente, verso il passato, dove trova una realtà concreta, che verso l’avvenire, dove non trova, per così dire, che ipotesi di realtà. Questo spiega come la valutazione storica abbia come sua essenziale direzione solo il passato. Per il diritto, la cosa è ben diversa, soprattutto perchè appunto il diritto contempla ipotesi di azioni: comunque resta che la norma giuridica, in quanto criterio di valutazione, può voltarsi verso il passato: quando lo fa essa è retroattiva.”148

Aşadar, în concepţia lui Pace, norma retroactivă revine asupra calificării ori

relevanţei juridice a unui act sau fapt trecut, însă numai ca măsură sau criteriu de evaluare juridică, iar nicidecum ca norma agendi.

§ 3. Problema retrospectivităţii. Formele, gradele şi limitele retroactivităţii

134. Problema retrospectivităţii legii noi. a) Precizări prealabile. În doctrină, mai ales, se face, uneori, distincţie între retroactivitate şi retrospectivitatea legii noi, cu intenţia vădită de a sustrage regimului retroactivităţii aşa-zisele «legi retrospective». Conceptul de retrospectivitate este, cel puţin, bivalent (b). Pe de altă parte, retroacti-vitatea poate îmbrăca forme diferite149, poate avea o forţă mai mare sau mică (c) şi poate fi limitată în întinderea ei (d).

b) Retroactivitate vs. retrospectivitate. În dreptul anglo-american, termenii

„retroactivitate” şi „retrospectivitate” sunt fie echivalenţi, fiind folosiţi alternativ, fie retrospectivitatea este considerată drept o formă de retroactivitate minimă sau atenuată, care ar afecta efectele viitoare ale unor acte juridice încheiate înainte de intrarea în vigoare a legii noi.

Într-adevăr, in genere, pe linia trasată de Justice Story încă din 1814, termenii

de „retroactivitate” (retroactivity) şi „retrospectivitate” (retrospectivity) sunt întrebuinţaţi în acelaşi înţeles, ca sinonimi150:

„Upon principle, every statute, which takes away or impairs vested rights

acquired under existing law, or creates a new obligation, imposes a new duty, or attaches a new disability in respect to transactions or considerations already past, must be deemed retrospective” (s.n. – M.N).

În schimb, pentru alţi autori, cum este canadianul Elmer A. Driedger (supra,

nr. 29 lit. b) – citat şi de J. Héron în sprijinul tezei sale privind acţiunea

148 G. Pace, op. cit. [nota 9], no 41, pp. 134-135. 149 Cu privire la retroactivitatea ex fattispecie şi ex statuizione, v. G. Pace, op. cit. [nota 9], no

47, p. 152 sqq., şi supra, nr. 97 lit. b). 150 Justice Story, in case of Society for the Propagation of the Gospel in Foreign Parts v.

Wheeler (1814), cit. supra, nr. 29, text şi nota 128.


retrospectivă a legii noi –, legea retroactivă operează întotdeauna ex tunc, în timp ce legea retrospectivă numai ex nunc:

„A retroactive statute is one that operates as of time prior to its enactment. A

retrospective statute is one that operates for the future only. It is prospective, but it imposes new results in respect of a past event. A retroactive statute operates backwards. A retrospective statute operates forwards, but it looks backwards in that it attaches new consequences for the future to an event that took place before the statute was enacted. A retroactive statute changes the law from what it was; a retrospective statute changes the law from what it otherwise would be with respect to a prior event”151

În sfârşit, pentru alţi autori, diferenţa dintre retroactivitate şi retrospectivitate

este graduală, iar nu calitativă, motiv pentru care orice lege retrospectivă este parţial retroactivă152.

În dreptul continental, noţiunile de „retroactivitate” sau „retrospectivitate” sunt

controversate. Astfel, în opinia lui J. Héron (supra, nr. 104), inspirată de un curent doctrinar

anglo-american şi, mai nou, de unul german153, legea este retrospectivă atunci când

151 E. A. Driedger, Statutes: Retroactive Retrospective Reflections, in 56 The Canadian Bar Review 264, 268 (1978). Pentru critica tezei lui Driedger de către P.-A. Côté şi Sampford, v. supra, nr. 29, lit. b), text şi notele de subsol 137, 139.

152 V., mai recent, Ch. Sampford, Retrospectivity and Rule of Law, Oxford University Press, New-York, 2006, pp. 22-23, şi supra, nr. 29, lit. b), text şi nota 140.

153 A se vedea G. Grasmann, La constitutionnalité des règles de droit rétroactives et rétrospectives dans la jurisprudence allemande: règlement du conflit entre la confiance digne de protection des sujets de droit (nationaux et étrangers) et l’intérêt public, in Revue internationale de droit comparé, no 4/1989, pp. 1017-1024. «Une loi est qualifiée de rétrospective – dit Grasmann –, quand elle influe pour le futur sur des situations juridiques constituées dans le passé qui se prolongement dans l’avenir» (ibidem, pp. 1019-1020).

De observat că Héron citează (via Roubier, însă eronat) şi pe Gaetano Pace, ca autorul celei mai precise analize a retrospectivităţii în dreptul continental:

«L’analyse théorique la plus précise de la rétrospectivité a été donnée par M.

Pace. Cet auteur distingue deux sortes de rétroactivité: la rétroactivité par la décision (ex statuizione), qui est la rétroactivité au sens ordinaire du mot, et la rétroactivité par l’hypothèse (ex fattispecie) qui consiste à donner un effet dans l’avenir à un fait qui appartient au passé: c’est la rétrospectivité, telle qu’elle vient d’être décrire. Il n’est pas hors de propos de relever que l’auteur est parvenu à ce résultat en se fondant sur les éléments qui composent la norme juridique: l’hypothèse, qui énonce un certain nombre de conditiones juris, d’une part, et l’ordre (ou la décision) qui en détermine les conséquences, d’autre part» (J. Héron, Principes …, cit. supra [nota 13], no 105, pp. 98-99).

În realitate, după cum am văzut (supra, nr. 97), pentru Gaetano Pace, retroacti-

vitatea ex fattispecie este regula şi produce, în principiu, efecte ex tunc, iar nu ex nunc, în timp ce retroactivitatea ex statuizione produce efecte ex tunc numai atunci când invadează legea veche, până la data producerii sau săvârşirii faptului trecut. Pe de altă parte, retrospectivitatea la Pace este o noţiune originală, distinctă de retroactivitate (v. infra, text şi notele însoţitoare).


afectează efectele viitoare ale situaţiei juridice trecute, conceptul de retrospectivitate fiind ireductibil la cel de retroactivitate (rezervat efectelor trecute ale unui act sau fapt juridic) sau cel de aplicare generală a legii (rezervat exclusiv situaţiilor juridice în curs de constituire, modificare sau stingere (aşa-numita «dispersiune de fapte»).

Pentru J. Héron, retrospectivitatea este un concept autonom, specific dreptului

tranzitoriu, care caracterizează efectele viitoare ale unei situaţii juridice anterioare, care vor fi supuse legii noi, iar nu legii vechi. Retrospectivitatea se caracterizează prin două elemente esenţiale: 1) obiect specific; 2) efect specific.

«En premier lieu – dit Héron –, la rétrospectivité se caractérise par le fait que tous les événements visés par le présupposé de la nouvelle loi se sont produits avant son édiction. Il en résulte que, dans son application rétrospective, le texte nouveau ne constitue pas une règle, mais une série de décisions. Ce premier élément constitutif distingue nettement la rétrospectivité de l’application générale de la nouvelle loi, dans laquelle le nouveau texte est appliqué en tant que règle. Inversement, la mutation de la norme qu’entraîne la rétrospectivité rapproche ce concept de celui de rétroactivité.

Le second élément constitutif de la rétrospectivité est que l’application de la nouvelle loi ne provoque pas une remise en cause des effets juridiques déjà créés sous l’empire de l'ancienne loi, ce qui la distingue de la rétroactivité. La rétrospectivité oblige ainsi à distinguer les deux éléments de la nouvelle loi envisagée en tant que règle. Pour ce qui est du présupposé (qui devient apparent), la rétrospectivité est identique à la rétroactivité. La différence entre les deux concepts se manifeste dans l’effet juridique de la norme nouvelle. Alors que la rétroactivité provoque une remise en cause des effets passés attachés à la réalisation du présupposé de la norme ancienne, il n’en va pas de même en cas de rétrospectivité. Celle-ci entraîne un fractionnement ou un morcellement de l’effet juridique. La partie passée de l’effet juridique demeure soumise à l'ancienne loi, ou plus exactement à la règle ancienne, puisque l’ancienne loi s’est appliquée en tant que règle. La future partie de l’effet juridique se trouve soumise à la nouvelle loi, en tant que décision. Le morcellement temporel de l’effet juridique est rendue possible par la durée qui affecte l’effet juridique de la norme.»154

Teza lui Héron privind distincţia dintre retroactivitatea şi retrospectivitatea legii noi, după cum am semnalat deja, a fost însă criticată şi recent respinsă chiar de către unii dintre discipolii săi, pe motiv că, în realitate, retrospectivitatea, acoperind fie cazuri de retroactivitate temperată (parţială), fie cazuri de aplicare imediată (generală) a legii noi, este echivocă şi, totodată, inutilă, noţiunile deja degajate de retroactivitate sau de aplicare imediată (ori generală) a legii noi fiind suficiente155.

În schimb, în opinia lui Gaetano Pace, retroactivitatea şi retrospectivitatea sunt

concepte de sine stătătoare, care nu trebuie confundate, deoarece numai primul interesează dreptul intertemporal: primul vizează recalificarea juridică diferită, nouă, a trecutului; al doilea vizează simpla apreciere şi confirmare a unei situaţii trecute, fără nicio recalificare juridică a acesteia:

„Una distinzione che, prima facie, potrebbe parere sottilmente superflua, ma che

in realtà è necessario fare – dice Pace –, è quella tra «retroattività» e «retrospettività».

154 J. Héron, Principes ..., cit. supra [nota 13], no 117, pp. 107-108. 155 V., în acest sens, P. Fleury-Le Gros, op. cit. (nota 117), nos 567 sqq., pp. 246 sqq., în

special nos 648 sqq., pp. 282 sqq.


Si dànno, in diritto, fenomeni dei quali si suol dire che sono retroattivi, mentre in realtà sono solo retrospettivi, perchè non agiscono sul passato, ma si limitano a contemparlo, a dichiararlo.

Così i mezzi di prova sono, per loro indole, retrospettivi, non retroattivi, come talora si dice. Lo stesso è da ripetere di ogni interpretazione giuridica, come in genere, delle dichiarazioni di scienza. La funzione giurisdizionale, tipicamente nelle sentenze di mero accertamento, è retrospettiva, e solo impropiamente si dice che è retroattiva.

Ma quale è differenza tra retroattività e retrospettività? Entrambi questi concetti presentano un carattere comune, che spiega la confusione che se ne fa: intesi giuridicamente, essi consistono in un retrovalutazione giuridica, cioè consistono in una valutazione giuridica del passato. Per concretare le idee si ponga mente ad una legge retroattiva e alla testimonianza: entrambi consistono in una valutazione giuridica del passato.

La differenza specifica tra retroattività e retrospettività sta in ciò: che la retroattività è, non solo una retrovalutazione, ma anche una rivalutazione, cioè una valutazione giuridica diversa, nuova, che si sostituisce ex tunc ad una valutazione anteriore e diversa. Così si spiega come la retroattività operi sul passato giuridico, modificandolo mercè la sostituzione di una valutazione ad un’altra; mentre la mera retrospectivittà si limita a dichiarare, ad accertare il passato quale in realtà era anche prima che il fatto retrospettivo si producesse. Questo spiega perchè sia erroneo o almeno improprio considerare i mezzi di prova, le interpretazioni autentiche, le sentenze, etc. come atti o fatti retroattivi. Essi, difatti, non producono alcuna alterazione nelo stato giuridico anteriore, nel passato giuridico, mai si limitano a contemparlo: si tratta pertanto di fatti retrospettivi”156.

Uneori, retroactivitatea şi retrospectivitatea pot caracteriza acelaşi act juridic,

cum este cazul recunoaşterii de filiaţie naturală157. Alteori, actul juridic poate fi

156 G. Pace, op. cit. [nota 9], nr. 101, pp. 315-316. Observăm că, în ceea ce priveşte interpretarea juridică, socotită „retrospectivă” de către Pace, în sistemul NCC, norma interpretativă este asimilată legii constitutive producând efecte numai pentru viitor [art. 9 alin. (2)], fiind supusă, aşadar, principiului neretroactivităţii, din moment ce clarificarea sensului unei dispoziţii îndoielnice este de natură să modifice efectele unor situaţii juridice trecute. Cu privire la problematica legilor interpretative, considerate, mult timp, pur declarative şi tacit retroactive, v. supra, nr. 53.

157 „La distinzione tra retroattività e retrospectività – dice Pace (loc. cit., p. 316) – diviene sottile, dandosi dei casi giuridici che presentano contemporaneamente i due carattere. Più particolarmente può darsi che la legge ricolleghi un effeto retroattivo ad un fatto retrospettivo. Un caso, altamente interessante, è dato dal riconoscimento di filiazione naturale. Questo atto giuridico è certo, innanzi tutto, retrospettivo, rivolto come è naturalmente verso il passato per dichiararne una verità, un fatto (la procreazione); ma può essere retroattivo, se la legge vi ricollega l’effetto di instaurare il vincolo di filiazione naturale, come vincolo giuridico, ex tunc, dal momento del concepimento. Sotto l’impero del cod. civ. del 1865, pur mancando una norma giuridica che attribuisce effetti retroattivi ai riconoscimento, la dottrina era concorde nell’ammettere la retroattività. Il nuovo codice civile, pur mancando anch’esso di una norma generale sulla decorezza degli effetti giuridici del riconoscimento dei figli naturali, ha però una norma, d’indole speciale, statuente che se il riconoscemento è contenuto in un testamento, esso «ha effetto dal tempo della morte del testatore» (art. 256, 1o comma). L’interesse di tale disposizione sta in ciò: che essa separa nettamente i due fenomeni della retroattività e della retrospettività, a proposito dell’atto di rconoscimento. Mentre sotto l’ordinamento anteriore essi si ritenevano così inscindibili che la dottrina e la giurisprudenza, nel silenzio del codice, credevano necessario dedurre l’indole retroattiva del riconoscimento dalla sua indole retrospettiva, oggi, sia pure per un caso speciale, si dà un riconoscimento (quello per testamento) che è irretroattivo pur restando retrospettivo.” (s.n. – M.N.).


mixt, retrospectiv (iar nu retroactiv), în măsura în care declară, confirmă sau atestă o situaţie juridică sau un act ori o procedură) şi constitutiv de drepturi în acelaşi timp (cazul recunoaşterii filiaţiei naturale, spre ex.)158.

135. Gradele retroactivităţii. În doctrină, în funcţie de intensitatea aplicării retro-

active a legii noi, se distinge, în general, între mai multe grade159 de retroactivitate160. Astfel, Roubier, după cum am văzut [supra, nr. 90, lit. d)], distinge între retroac-

tivitatea restitutivă (afectând înseşi afacerile terminate, cauzele definitiv judecate, tranzacţiile făcute şi obligaţiile stinse, inclusiv prescripţiile împlinite), ordinară (afectând, pentru trecut, efectele unui act sau fapt juridic) sau temperată (afectând doar efectele viitoare ale unor acte sau fapte juridice trecute)161.

Alt autor162 vorbeşte despre retroactivitatea extremă, proprie şi improprie. În dreptul hispanic, aceleaşi grade de retroactivitate sunt desemnate prin alte

formule: retroactivitatea maximă, medie şi minimă (sau atenuată). La rândul său, Pace distinge în cazul retroactivităţii ex statuizione două grade:

internă, dacă operează în domeniul temporal al legii retroactive, şi externă, dacă depăşeşte acest domeniu şi invadează câmpul propriu de acţiune al vechii norme163.

După cum s-a remarcat, principala problemă a gradelor de retroactivitate este lipsa unei terminologii clare şi unitare, una dintre obiecţiile majore sub acest aspect fiind confuzia terminologică dintre retroactivitate şi aplicarea imediată (şi generală) a legii noi, deoarece aşa-numita «retroactivitate temperată» sau «minimă» ori «simplă» din opinia unor autori reprezintă pentru alţi autori (partizani ai teoriei aplicării imediate a legii noi) o simplă aplicare imediată a legii noi. Este motivul pentru care, recent, un autor a propus, pentru a depăşi echivocul, un alt termen pentru a se desemna cea de-a treia categorie de retroactivitate (care modifică efectele viitoare, adică acelea care se vor naşte după intrarea în vigoare a legii noi), şi anume termenul de „ambiactivitate”164.

158 „Recunoaşterea copilului natural, [act] declarativ al legăturii de sânge, ca fapt natural şi biologic, este în acelaşi timp constitutiv al legăturii juridice de rudenie firească” (G. Pace, op. cit. [nota 9], no 101, p. 317, nota 2).

159 Cu privire la aşa-numitele „forme” ale retroactivităţii (retroactivitatea ex fattispecie şi ex statuizione), v. G. Pace, op. cit. [nota 9], no 47 sqq., p. 151 sqq.

160 Cf. Ph. Malaurie, P. Morvan, Droit civil. Introduction générale, Defrénois, 2003, n 268, p. 186-187: «En définitive, la rétroactivité est susceptible de degré: les lois de validation qui anticipent sur l’issue des procès en cours rétroagissent plus que les autres; les lois interprétatives sont super rétroactives; de façon exceptionnelle certaines lois sont dotées d’une «superissime rétroactivité», qui s’avère d’ailleurs aujourd’hui inconstitutionnelle.». Contra, în sensul inexistenţei sau inutilităţii juridice gradelor de retroactivitate, v., de ex., R. Quadri, Dell’applicazione ..., cit. supra [nota 84], p. 120 sqq.

161 A se vedea P. Roubier, op. cit.[nota 45], no 62, pp. 285-291. 162 G.U. Rescigno, vo Disposizioni transitorie, in «Enciclopedia del diritto», XIII, Milano,

Giuffrè Editore, 1964, pp. 223-224. 163 V., pentru dezvoltări, G. Pace, op. cit. [nota 9], no 47, p. 151 sqq. 164 V., în acest sens, J.-R. Trahan, Time for a Change: A Call to Reform Louisiana’s

Intertemporal Conflicts Law (Law of Retroactivity of Laws), in 59 Louisiana Law Review 661, 717 note 166(1999).


136. Limitele retroactivităţii. În strânsă legătură cu problema gradelor (forţei sau intensităţii) retroactivăţii stă aceea a limitelor acesteia, temporale şi materiale. Până unde poate retroactiva legea nouă? Ad infinitum sau până la o anumită dată anterioară (un an, 10 ani, 100 ani etc.). Ratione materiæ numai în ceea ce priveşte causae pendentes (raporturile materiale şi procesuale neterminate) sau şi în ceea ce priveşte causae finitæ, adică afacerile terminate (res iudicatæ, res transactæ, res finitæ, res prescriptæ et similibus modis)165.

„I use the expression “ambiactivity” – formed by combin the Latin prefix ambi, meaning „both”, with the Latin word action, meaning action – because – says Trahan – this temporal effect, strictly speaking, is neither purely retroactive nor prospective in the etymological senses of those words. On the one hand, this effect falls on juridical situations that were formed under the old law and, not only that, on right and duties (“effect” of juridical situations) that were conceived under the old law. To that extent the effect seems to involve retroactivity (backward action). On the other hand, this effect falls on rights and duties that do not become executory – in other words, the performance of which is not due – and therefore are not truly realized until after the new law takes effect. To that extent the effect seems to involve prospectivity (forward action). This effect, then, is at once partly (but not purely) retroactive and partly (but non purely) prospective, to speak etymologically”.

Trahan exemplifică diferenţa dintre retroactivitatea maximă (extreme retroactivity,

retroactivity of maximum degree), retroactivitatea medie (pure retroactivity, retroactivity of medium degree) şi ambiactivitatea (ambiactivity, impure retroactivity, rectroactivity of minimum degree): Dacă presupunem că Pascal, proprietarul unui fond, şi Olide, un arendaş, încheie, succesiv, la 1 martie 2000 şi 1 martie 2001, două contracte de arendare a unei parcele de pământ pe termen de un an fiecare, cu o arendă de 100 dolari per ar pe lună, iar legiuitorul edictează (la 1 septembrie 2001) o lege care limitează arenda la 50 dolari per ar pe lună. Legea nouă se aplică şi arenzii datorate de către Olide? După Trahan, răspunsul ar fi următorul (ibidem, p. 718):

– întâi, dacă ar fi aplicată arenzilor datorate şi plătite [(„the rents owed and

paid”) în baza primului contract (solicitându-se lui Pascal să restituie jumătate din arendă)], legea nouă ar avea un efect retroactiv „extrem” sau maxim”;

– apoi, dacă ar fi aplicată chiriilor datorate şi deja plătite („the rents owed and already paid”) în baza celui de-al doilea contract (solicitându-se lui Pascal să restituie jumătate din arenda deja încasată pe timp de 6 luni), noua legea ar avea un „pur” sau „moderat (sic!) efect retroactiv”; acele arenzi reprezintă efectele „trecute” ale situaţiilor juridice create sub legea veche, dar încă în curs de executare la data intrării în vigoare a legii noi;

– în fine, dacă ar fi aplicată arenzilor datorate, dar neplătite încă („the rents owed, but not yet paid”) în baza celui de-al doilea contract (permiţându-se lui Olide să plătească şi să ceară lui Pascal să accepte plata a jumătate din arenzile viitoare), noua lege ar avea un efect „ambiactiv”; acele arenzi reprezintă efecte „viitoare” ale situaţiei juridice care a fost creată sub legea veche şi care este în curs de executare la data intrării în vigoare a legii noi. 165 Jurisconsulţii romani Paulus şi Ulpianus includeau în causæ finitæ lucrul judecat,

tranzacţia şi prescripţia. Romaniştii, precum Bartolus, au extins cazurile la: negotium dicitur decisum, quod est finitum, transactione, sententia, solutione, juramente, quietatione, præscriptione, et similgus


În doctrină, această chestiune este controversată166, însă această controversă nu mai prezintă importanţă în dreptul nostru civil, datorită caracterului absolut al principiului neretroactivităţii în materie civilă.

modis. Modernii, precum Gabba sau Roubier, consideră drept raporturi epuizate care nu trebuie afectate de retroactivitate, în lipsa unei dispoziţii exprese în acest sens; primul, cele rezultate din sentinţa judecătorească, tranzacţie, compensaţie şi plată, al doilea se limitează la sentinţa definitivă, tranzacţie şi prescripţia extinctivă. V., pentru amănunte, şi alte exemple, G. Pace, op. cit. [nota 9], no 97, p. 302 sqq. Conform acestui autor, raportul epuizat nu constituie o limită la eficacitatea retroactivă a normei juridice noi, ci „numai la aplicarea imediată a legii” (ibidem, no 98, p. 309), întrucât, din perspectiva analizei structurale a normei juridice noi, „dacă legea este numai de realizare (attuazione) imediată ea are ca ipoteză existenţa unui anumit raport juridic, şi atare ipoteză nu poate să fie realizată de raporturi epuizate (rapporti esauriti). Reluând exemplul dat cu o nouă lege monetară – zice Pace –, rezultă clar că ipoteza sa este existenţa unei obligaţii, o obligaţie încă neîndeplinită; a exclude obligaţiile stinse din sfera de acţiune a noii legi este suficientă (şi necesară) această consideraţiune structurală; care dacă se vrea, se poate obţine în această propoziţie: legile asupra existenţei raporturilor juridice sunt de realizare (attuazione) imediată, dar nu se aplică raporturilor epuizate sub legea anterioară, deoarece asemenea raporturi nu realizează ipoteza noilor legi în însuşi timpul lor de stăpânire, ci ipoteza legilor anterioare” (ibidem, pp. 309-310).

166 V., pentru amănunte, în afara lui G. Pace, cit. supra (nota precedentă); P. Roubier, op. cit. [nota 45], no 62, pp. 285-291; R. Quadri, Dell’applicazione …, cit. supra [nota 84], pp. 120-138.

Principiul aplicării imediate 365

Motto

«Omnia constituta non præteritis calumniam faciunt; sed futuris regulam ponunt» (Codex Theodosiani 1, 1, 3)

«Leges et constitutiones futuris certum est dare formam negotiis, ad facta præterita revocari; nisi nominatim [et de præterito tempore et] adhuc pendentibus negotiis cautum sit» (Codex Iusti-niani, 7, De legibus, I, 14)

«Dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare» [NCC, art. 6 alin. (5)]

SECŢIUNEA A II-A PRINCIPIUL APLICĂRII IMEDIATE A LEGII NOI


137. Definiţie şi terminologie. a) Definiţie. După cum am arătat (v. supra, nr. 11, lit. b), principiul aplicării imediate a legii noi este un principiu de drept intertemporal pe deplin autonom şi, deci, distinct de principiul neretroactivităţii legii noi şi cel al supra-vieţuirii legii vechi.

În general, principiul aplicării imediate a legii civile noi este înţeles în două sensuri, atât restrictiv, cât şi extensiv.

Stricto sensu, principiul aplicării imediate a legii noi este acel principiu conform căruia legea nouă se aplică, de la data intrării în vigoare, tuturor actelor, faptelor şi situaţiilor juridice născute după intrarea ei în vigoare (tempus regit factum).

Lato sensu, principiul aplicării imediate a legii noi este conceput ca fiind acel principiu conform căruia legea nouă se aplică nu numai actelor, faptelor şi situaţiilor juridice viitoare (facta futura), ci şi actelor, faptelor şi situaţiilor juridice în curs de constituire, modificare sau stingere, precum şi efectelor viitoare ale unor situaţii juridice anterior născute, dar neconsumate la data intrării în vigoare a acesteia (facta pendentia).

Ca şi în cazul principiului neretroactivităţii, în doctrină nu există un punct de

vedere unitar în ceea ce priveşte noţiunea principiului aplicării imediate a legii civile noi. Astfel, în opinia prof. M. Eliescu, stricto sensu, „dacă însă o lege nu are să se

aplice trecutului, ea se aplică de îndată viitorului; dacă legea nu poate fi interpretată în sensul retroactivităţii, în schimb ea urmează să se aplice tuturor situaţiilor care se vor constitui, modifica sau stinge după data intrării ei în vigoare, precum şi tuturor efectelor produse de situaţiile juridice formate după abrogarea legii vechi”167.

167 M. Eliescu, op. cit. [nota 46], nr. 22, p. 97.

366 Contribuţii la studiul conflictului de legi în timp în materie civilă Această opinie este împărtăşită şi de prof. Gh. Beleiu care arată că „principiul

aplicării imediate a legii civile noi este regula de drept potrivit căreia de îndată ce a fost adoptată, legea nouă se aplică tuturor situaţiilor ivite după intrarea ei în vigoare, excluzând aplicarea legii vechi”168; referirea la legea veche este inutilă, deoarece legea veche este abrogată sau limitată la situaţiile în curs, astfel încât nu se poate pune sub semnul întrebării aplicarea imediată a legii noi, normal şi juridică competentă de îndată ce a intrat în vigoare (tempus regit actum).

Astfel înţeles, principiul aplicării imediate a legii noi este un principiu de drept

intertemporal autonom, distinct de principiul neretroactivităţii legii noi, deoarece aşa cum am văzut [supra, nr. 8 lit. b)], principiul aplicării imediate a legii noi are ca obiect (în formula extinsă) situaţiile juridice pendinte şi cele viitoare, iar nu şi faptele sau situaţiile juridice deja consumate sub imperiul legii vechi. În consecinţă, problema aplicării imediate a legii noi constă, în esenţă, în excluderea sau neexcluderea supra-vieţuirii legii vechi situaţiilor juridice în curs de constituire sau realizare, iar nu în suprimarea sau nesuprimarea acţiunii acesteia faptelor în întregime consumate înainte de intrarea în vigoare a legii noi.

b) Terminologie. Sub aspect terminologic, expresia „aplicarea imediată a legii

noi” este însă echivocă. Pe de o parte, sintagma „aplicare imediată” semnifică vocaţia unei norme de a avea forţă obligatorie şi de a acţiona direct, automat, asupra unui act, fapt sau situaţii juridice, de îndată ce condiţiile care alcătuiesc ipoteza normei respective sunt integral întrunite169, fără a fi nevoie de acţiunea vreunui organ

168 Gh. Beleiu, op. cit. [nota 41], nr. 19, p. 47. 169 V., în acest sens, G. Pace, op. cit. [nota 17], nr. 104, p. 324. Practic, sintagma „aplicare

imediată a legii (noi)” este susceptibilă de înţelesuri variate, de natură să îngreuieze unul din conceptele de bază ale dreptului intertemporal. În consecinţă, această expresie ar trebui evitată (v. şi nota subsecventă):

„L’espressione «applicazione immediata della legge» è suscetibile di vari

significati – scrive Pace. In contrapposto all’applicazione «differita», può designare la mancanza della vacatio legis, l’entrata in vigore, cioè, del nuovo diritto dal giorno stesso della sua emanazione: (... [e] tale ipotesi non abbia nulla di necessariamente retroattivo): può indicare l’efficacia delle norme non condizionali (stricto sensu) in contraposto alle condizionali. Così di una legge abolitiva si può dire che è d’applicazione immediata (anche se contiene una vacatio legis), nel senso che essa opera immediatamente, al momento stesso della sua entrata in vigore, trovando già in quell’istante realizzata pienamente l’ipotesi a cui è subordinata appunto la sua azione soppressiva (che è data, ad. esé., dalla mera esistenza dell’ente soppresso). Anche qui applicazione immediata non vuol dire neccessariamente retroattività.

Un terzo più importante significato, almeno dal punto di vista del nostro tema, serve a designare, l’azione della legge nuova sui rapporti in corso o pendenti; ne qual caso per attuazione differita s’intenderà l’applicazione della legge nuova solo ai rapporti futuri. Dal punto di vista della struttura della norma giuridica questo caso non differisce essenzialmente dal precedente, perchè in entrambi l’azione del nuovo diritto avviene nello stesso momento della sua prima entrata in vigore, quindi su rapporti


administrativ sau judiciar, iar, pe de altă parte, această sintagmă este folosită, în teoria generală a dreptului, şi în sensul de intrare în vigoare de îndată a legii noi, prin opoziţie cu intrarea în vigoare la o altă dată, ulterioară, a acesteia, astfel încât în funcţie de data intrării în vigoare a legii noi170, se poate vorbi de o aplicare imediată sau, după caz,

(o fatti o situazioni) esistenti, e sempre per la ragione che la nuova norma trova verificata compiutamente l’ipotesi a cui è vincolata la sua concreta efficacia.

Ma il significato più razionale e vasto del termine esprime, a mio avviso, il principio dell’efficacia automatica del diritto, la sua entrata in azione al verificarsi delle sue condiciones iuris, che è il principio basilare di tutto l’ordinamento giuridico, da noi posto come fondamentale premesa del diritto transitorio” (loc. cit. supra, pp. 323-324).

170 Cf. J. Héron, Principes …, cit. supra [nota 13], no 97, pp. 90-91: «Pour éviter les

confusions, il me semble préférable de renoncer à l’expression d’application immédiate. C’est ainsi qu’on peut désigner plus exactement l’entrée en vigueur non rétroactive de la nouvelle loi par les expressions d’entrée en vigueur immédiate ou d’entrée en vigueur différée, selon que l’observation et l’application de la nouvelle loi coïncident ou, à l’inverse ne coïncident pas avec sa publication suivie de l’expiration du délai d’un jour franc. Le choix du dernier élément du présupposé, quant à lui, est plus exactement désigné par l’expression d’application générale, qui fait ressortir qu’a compter de son entrée en vigueur, la nouvelle loi s’applique seule: elle bénéficie désormais d’un domaine d’application général. Par exemple, on dira du nouveau Code pénal qu’il entre en vigueur de façon différée et qu’à partir de cette entrée en vigueur, il s’applique de façon générale».

Mai mult, după Héron, formula „aplicării imediate a legii noi” este de natură să mascheze şi un alt fenomen juridic în materia dreptului intertemporal – retrospectivitatea legii noi (v. supra, nr. 104) –, iar această confuzie de concepte juridice nu ţine întotdeauna de aceleaşi motive:

«Le fait que, dès qu’elle devient observable (obligatoire – n.n., M.N.), la nouvelle

loi soit aussitôt appliquée aux conséquences futures de l’effet juridique, au détriment de l'ancienne loi, explique sans doute que l’on parle dans ce cas d’application immédiate. L’expression décrit assez la réalité qu’elle entend traduire. On pourrait donc appeler ainsi la rétrospectivité s’il n’en résultait pas un risque important de confusion. En effet, il est toujours difficile de limiter le sens d’une expression aussi répandue que celle d’application immédiate; on serait toujours tenté d’y comprendre les autres acceptions qu’y incluait le doyen Roubier. Or, constate qu’en définitive, ce sont trois concepts distincts qui sont confondus sous l’unique expression d’application immédiate: l’observation immédiate de la loi nouvelle, l’application générale de la nouvelle loi et l’application rétrospective de la nouvelle loi (…).

La confusion des concepts ne tient pas toujours à la même raison. La confusion de l’observation immédiate et de l’application générale de la nouvelle loi tient à ce que le plus souvent les deux coïncident: la nouvelle loi devient observable (et applicable) dès son édiction et, à partir de ce moment-là, elle bénéficie d’un domaine d’application général. La même chose peut être dite de l’observation immédiate et de l’application rétrospective de la loi nouvelle: la nouvelle loi devient observable dès son édiction et, à partir de ce moment-là, la partie future de l’effet juridique est soumise à la loi nouvelle. Par contre, on ne saurait véritablement parler de coïncidence entre l’application rétrospective et l’application générale de la loi nouvelle. Pour décrire les rapports qui existent entre elles, il est préférable de dire qu’à l’application générale de la loi nouvelle, en tant que règle, s’ajoute son application rétrospective, ent tant que série de décisions.» (J. Héron, loc. cit., no 118, pp. 109-110).


întârziată ori eşalonată a acesteia. Însă, indiferent de data efectivă a intrării în vigoare a legii noi, imediată sau întârziată, aceasta poate fi de aplicaţie exclusivă (generală) sau non-generală (neexclusivă), după cum acţiunea sa priveşte sau nu toate actele, faptele şi situaţiile juridice actuale sau viitoare171.

În afară de aceasta, în doctrina aplicării imediate a legii noi a lui P. Roubier, noţiunea de „efect imediat” este, de asemenea, echivocă, deoarece aşa cum remarca P.-A. Côté şi am arătat deja (supra, nr. 95), „efectul imediat” este sinonim cu „efectul actual” al legii, deşi aplicarea imediată poate avea şi efect retroactiv, dacă se aplică efectelor unui contract în curs172, pe de o parte, iar, pe de altă parte, „efectul imediat” este echivoc, întrucât în măsura în care „desemnează în acelaşi timp neretroactivitatea legii noi şi nesupravieţuirea legii vechi se confundă chestiunile relative la momentul de la care legea intră în vigoare şi cele care se raportează la aplicabilitatea legii anumitor subiecte de drept”173. Or, acest lucru, pentru a se înlătura orice echivoc, trebuie să se reflecte şi în utilizarea unei terminologii precise, adecvate174.

171 Este vorba, aşadar, de două aspecte diferite ale aplicării în timp a legii: una, priveşte chestiunea datei intrării în vigoare a legii (imediată, i.e., pe data publicării, cum e cazul ordonanţelor de urgenţă, sau, dimpotrivă, la o dată ulterioară, respectiv la 3 zile de la publicare, cum e cazul, de regulă, al legilor ordinare); a doua, vizează chestiunea modului de aplicare a legii noi (se aplică singură, cu excluderea legii vechi, sau, dimpotrivă, simultan cu legea veche, însă, desigur, fiecare cu domeniul său propriu de acţiune).

172 P.-A. Côté, La crise du droit transitoire canadien, dans «Mélanges Louis-Philippe Pigeon», Montréal, Wilson & Lafleur Ltée, 1989, pp. 195-196.

173 Ibidem, p. 194. 174 Astfel, pentru a se evita echivocul, ar trebui să se recurgă, zice acelaşi reputat autor, la o

terminologie diferită după cum problema pusă se situează în sfera drepturilor subiective (cui se aplică legea?) sau în aceea a dreptului obiectiv (de la ce dată se aplică legea?):

«Si la question est de savoir si une loi doit, dès le moment où elle prend effet,

s’appliquer à tous ceux ses termes embrassent, indépendamment de ce qui a pu se produire dans le passé, il faudrait opposer l’effet général de la nouvelle loi à l’effet restreint de la loi nouvelle. L’effet restreint de la nouvelle loi a pour corollaire la survie de l’ancienne loi pour les cas qui échapperont à l’effet de la nouvelle loi. Le choix entre l’effet général et la survie se situe dans l’ordre des droits subjectifs et la question peut se poser quel que soit le moment où le droit objectif commence à prendre effet.

Si l’expression effet général est retenue pour désigner la «non-survie», comment désigner le phénomène d’action de la loi dans le présent? Il me semble que l’on peut appeler simulactif l’effet de la loi sur le temps qui s’écoule entre son entrée en vigueur et son abrogation. Ce terme évoque la simultanéité de la période pendant laquelle la loi est en vigueur et de celle à l’égard de laquelle elle est applicable.

On pourrait dès lors affirmer un principe général de simulactivité de la loi auquel s’opposerait l’action de la loi à l’égard du temps antérieur à l’entrée en vigueur, que l’on peut continuer d’appeler l’effet rétroactif, de même que l’action de la loi à l’égard du temps postérieur à l’abrogation, que l’on peut appeler l’effet postactif.

L’effet rétroactif et l’effet postactif impliquent tous deux une dissociation de la période pendant laquelle la loi est exécutoire de celle à l’égard de laquelle elle est applicable. On peut définir l’effet rétroactif comme une fiction d’entrée en vigueur anticipée de la loi tandis que l’effet postactif s’analyse comme une fiction de non-abrogation de la loi.» (P.-A. Côté, La crise …, cit. supra [nota 172], p. 195).


În consecinţă, este preferabil, din punct de vedere terminologic, să vorbim mai degrabă de aplicarea generală sau non-generală a legii noi175 sau, mai degrabă, am spune noi, de aplicarea exclusivă sau neexclusivă a legii noi, iar nu de aplicarea imediată sau nu a acesteia, cu atât mai mult cu cât, din punct de vedere strict juridic şi tehnic, aplicarea generală a legii noi situaţiilor juridice în curs la data intrării ei în vigoare este anormală, ea neavând loc decât prin efectul transformării legii noi, i.e. adică a dedublării acţiunii ei, atât ca normă juridică general-abstractă şi ipotetică, în privinţa actelor, faptelor şi situaţiilor juridice viitoare, cât şi ca normă juridică individual-concretă şi categorică (ori condiţională), în privinţa situaţiilor în curs176.

Totuşi, în continuare, pentru motive de oportunitate şi ţinând seama de faptul că sintagma „aplicare imediată” este larg încetăţenită în rândul specialiştilor o vom întrebuinţa şi noi în cadrul prezentei lucrări, cu menţiunea că, în fond, este întotdeauna vorba de aplicarea exclusivă (generală) sau nu a legii noi, iar această chestiune rămâne

175 V., în acelaşi sens, J. Héron, Principes …, cit. supra [nota 13], p. 91. Adde E.-L. Bach, op.

cit. [nota 5], p. 430, nota 47 («Peut-être convient-il de préciser que l’expression «effet immédiat» que nous retenons ici n’est toujours pas très heureuse dans la mesure où elle définit deux solutions soit que l’entrée en vigueur de la coïncide avec la date de sa publication, soit que le législateur décide de différer cette entrée en vigueur, alors que l’on pourrait être tenté de penser que l’expression ne caractérise que la première solution»), cu menţiunea că, din cauza ambivalenţei expresiei „aplicare imediată a legii noi”, Bach preferă binomul „supravieţuirea legii vechi” vs. „nesupravieţuirea legii vechi (sau „aplicarea generală a legii noi”) în locul binomului „supravieţuirea legii vechi” vs. aplicarea imediată a legii noi” (ibidem, p. 430, precum şi supra, nota 100, lit. c), unde este citat, in extenso, pasajul în discuţie).

În ceea ce ne priveşte, întrucât legea nouă, ca normă general-abstractă, este tot de aplicaţie „generală”, iar nu „non-generală”, preferăm, cum arătăm în text, binomul „exclusiv-neexclusiv”, care evocă ideea că legea nouă fie exclude acţiunea legii vechi, fie nu o exclude, după caz. O altă variantă, şi mai precisă, ar fi – ţinând cont şi de observaţia justă a lui Héron, în sensul că aplicarea legii noi în cazul situaţiilor în curs implică, necesarmente, o „mutaţie”, o „transformare” în structura normei juridice noi – să distingem între aplicarea generală şi aplicarea ultragenerală a legii noi: aplicarea „generală” este aplicarea normală ca lege propriu-zisă, iar aplicarea „ultragenerală” este, dimpotrivă, aplicarea anormală, extraordinară sau excepţională, a acesteia în cazul situaţiilor juridice în curs, care normal ar trebui mai degrabă să rămână supuse legii vechi.

176 În opinia lui J. Héron, care distinge între aplicarea generală a legii noi, în cazul disper-siunii de fapte, pe de o parte, şi aplicarea retrospectivă a legii noi (v. supra, nr. 103-104), în cazul efectelor juridice viitoare ale situaţiilor născute înainte de intrarea în vigoare a legii noi, pe de altă parte, nu este posibilă transformarea normei juridice noi decât în caz de „retrospectivitate”, iar nu şi de aplicare generală sau non-generală a legii noi. V., în acest sens, J. Héron, Principes …, cit. supra [nota 13], pp. 93 («Le choix de l’ancienne loi ou de la nouvelle loi ne peut se fonder sur des raisons tirées de la seule étude de la norme nouvelle. En effet, quel que soit l’élément du présupposé qui est retenu, il ne s’opère aucune mutation de la norme. L’application de la nouvelle loi ou celle de l’ancienne loi conservent à la règle sa nature, parce que, dans l’un et l’autre cas, au moins l’un des faits correspondant à un élément du présupposé ne s’est pas réalisé au moment où la nouvelle loi devient observable») et 114 («Lorsque la nouvelle loi fait l’objet d’une application générale, elle est appliquée en tant que règle, c’est-à-dire de norme hypothétique. A l’opposé, dans son application rétrospective, la nouvelle loi constitue une série de décisions, visant telles constructions, telles servitudes. A l’égard de leurs destinataires, les normes nouvelles sont des ordres qu’il est impossible d’exprimer sous la forme «si … alors …», mais seulement sous la forme «Vous qui …»).


distinctă de problema supravieţuirii sau nesupravieţuirii legii vechi (v. supra, nr. 9-10), chiar dacă ele, de cele mai multe ori, se întrepătrund şi suprapun reciproc177.

138. Sedes materiæ. a) Precizări prealabile. În general, în vechea reglementare

s-a considerat că, spre deosebire de principiul neretroactivităţii legii noi, principiul aplicării imediate a legii noi nu a fost consacrat expres, fiind însă dedus pe cale de interpretare din art. 1 C. civ. 1864 (a).

În schimb, în sistemul NCC, art. 6 alin. (5) consacră, in terminis, aplicarea (acţiunea) imediată a legii noi (b).

Să analizăm, pe rând, cele două reglementări, în fond, convergente. b) Sistemul Codului civil 1864. Potrivit fostului art. 1 C. civ. 1864 (art. 2 C. civ. fr.):

„Legea dispune numai pentru viitor; ea n-are putere retroactivă” (s.n.).

Textul citat, spune prof. Eliescu, consacră „două reguli care se întregesc una pe cealaltă. În principiu, trecutul scapă acţiunii legii celei noi; aceasta nu are putere retroactivă. Faptele consumate în trecut îi scapă. Legea nouă îşi exercită acţiunea numai privitor la faptele care se vor produce după intrarea ei în vigoare”178 (s.n.). Prima regulă vizează neretroactivitatea legii noi, a doua aplicarea ei imediată.

Alţi autori, dimpotrivă, au susţinut că, în art. 1 C. civ. 1864, este consacrat doar

principiul neretroactivităţii; în schimb, principiul aplicării imediate a legii noi „nu este consacrat expressis verbis; nu mai puţin, existenţa lui – neîndoielnică – se întemeiază – zice prof. Beleiu, spre ex. –, pe două raţiuni: 1) el este o consecinţă firească a principiului neretroactivităţii, dacă este exact că legea nu are putere retroactivă, pentru viitor, însă, ea trebuie aplicată de îndată; 2) regula de interpretare, consacrată de art. 978 Cod civil – actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat – impune această soluţie.”179

În fine, într-o recentă opinie, susţinută de prof. Reghini, în care s-a încercat să se

fundamenteze întregul drept intertemporal pe principiul aplicării imediate a legii noi, s-a arătat că acest principiu este atât de vădit şi firesc, încât el nici nu necesită vreo consacrare expresă printr-un text de lege, fiind necesară doar precizarea limitelor lui.

177 De pildă, legea nouă poate fi de generală aplicare, excluzând supravieţuirea legii vechi

(ex., o lege care ar modifica ex nunc starea civilă a persoanelor sau regimul general al proprietăţii, indiferent de data naşterii persoanelor ori de data dobândirii bunurilor), sau poate fi de aplicare restrânsă (non-generală) excluzând de asemenea supravieţuirea legii vechi (ex., o lex tertia, edictată pentru a reglementa ex nunc exclusiv anumite situaţii juridice născute anterior).

178 M. Eliescu, op. cit. [nota 46], nr. 5, p. 80. 179 Gh. Beleiu, op. cit. [nota 41], nr. 19, p. 48. În acelaşi sens, I. Dogaru, S. Cercel, Drept

civil. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, nr. 55, p. 34;


Prin urmare, „ar fi fost de prisos să se prevadă că pentru viitor se aplică legea nouă, dar era necesar să se sublinieze că se aplică numai pentru viitor. Este ceea ce, de altfel, se prevede expres în art. 15 alin. (2) din Constituţie şi în art. 1 din Codul civil”180.

În ceea ce ne priveşte, art. 1 C. civ. 1864 [v. şi infra, nr. 143, lit. a)] consacra, în

realitate, nu două, ci trei principii, şi anume: – aplicarea imediată a legii noi; – supravieţuirea legii vechi; şi – neretroactivitatea acesteia. Într-adevăr, dacă „legea dispune numai pentru viitor”, însemnează că este apli-

cabilă tuturor actelor, faptelor şi situaţiilor juridice viitoare, iar această aplicabilitate este imediată de la data intrării ei în vigoare, termenul de „lege” trebuie înţeles în sensul său specific, de normă juridică general-abstractă181, iar nu individual-concretă, câtă vreme scopul oricărei legi este de a guverna conduita viitoare a subiectelor de drept, cărora li se adresează conţinutul său normativ.

În consecinţă, ca normă general-abstractă, ea „nu are putere retroactivă”, deci nu poate afecta nici facta præterita, nici facta pendentia, şi, prin urmare, nu poate, în principiu, înlătura nici aplicarea legii vechi în aceste din urmă cazuri.

Aceasta nu însemnează că legea nu poate fi declarată retroactivă, în tot sau în parte, dar, în acest caz, ieşim din domeniul aplicării imediate şi intrăm în acela al neretroactivităţii/retroactivităţii.

Aplicarea legii noi situaţiilor trecute sau în curs nu mai este o acţiune normală, astfel încât ea trebuie să fie expresă, presupunând, totodată, din punct de vedere juridic, după cum observa J. Héron, că, în aceste cazuri, legea nouă se aplică nu ca normă general-abstractă, ci ca normă individual-concretă182.

180 I. Reghini, Dreptul civil. Norma de drept civil ..., cit. supra [nota 108], p. 48. Pentru amănunte privind fundamentarea acestei teorii, v. M. Nicolae, Soluţii la conflictul legilor în timp. În căutarea formulei ideale … (III), cit. supra [nota 97].

181 Aceeaşi soluţie ar fi fost şi dacă „legea” ar fi avut o accepţiune largă, acoperind atât norma general-abstractă, cât şi cea individual-concretă. Din moment ce „legea dispune numai pentru viitor”, însemnează că nu este aplicabilă trecutului şi nici prezentului (care, oricum, pe data intrării în vigoare a legii noi şi raportat la aceasta, la prescripţiile sale, aparţine tot trecutului).

182 J. Héron distinge însă între aplicarea generală a legii noi situaţiilor în curs de formare („dispersiunea” faptelor) şi aplicarea retrospectivă a legii noi efectelor viitoare ale situaţiilor anterior născute. În primul caz, aplicarea generală a legii noi n-ar presupune pierderea caracterului abstract al regulii noi, în timp ce în al doilea caz, aplicarea legii noi s-ar face numai prin transformarea regulii într-o serie de decizii categorice. Într-adevăr:

«Lorsque la nouvelle loi fait l’objet d’une application générale, elle est appliquée

en tant que règle, c’est-à-dire de norme hypothètique. À l’opposé, dans son application retrospective, la nouvelle loi constitue une série de décisions, visant telles constructions, tels parents, tels plaisanciers, telles servitudes. À l’égard de leurs destinataires, les normes nouvelles sont des ordres qu’il est impossible d’exprimer sous la forme «si …


b) Sistemul Noului Cod civil. Ca şi fostul art. 1, teza I, din C. civ. 1864, NCC consacră, in terminis, însă în mod descriptiv, principiul aplicării sau acţiunii imediate a legii noi, dispunând în art. 6 alin. (5) şi (6) că:

„(5) Dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după

caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare.

(6) Dispoziţiile legii noi sunt de asemenea aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi” (s.n.). Din cele ce precedă rezultă, indubitabil, că principiul aplicării imediate stricto

sensu se aplică numai actelor, faptelor şi situaţiilor juridice viitoare (facta futura). Aşadar, principiul aplicării imediate nu este un principiu de aplicaţie generală,

cum era, în mod greşit, calificat de doctrina contemporană în lumina fostului art. 1 C. civ. 1864, deoarece, prin ipoteză, legea nouă, ca normă general-abstractă, nu se poate adresa decât conduitelor viitoare, iar nu şi celor actuale, motiv pentru care putem desemna acest fenomen juridic fie cu expresia de „aplicare non-generală” a legii noi,

alors …». Il est certes vrai qu’en cas d’application générale, une partie des faits visés par le présupposé de la nouvelle loi s’est déjà effectivement produite, ce qui suffit à exclure tous ceux qui ne remplissent pas cette condition. Par exemple, l’article 21-7 nouveau du Code civil, issu de la loi no 93-933 du 22 juillet 1993, est inapplicable à tous les jeunes étrangers en âge de faire une déclaration de nationalité française, s’ils ne sont pas effectivement nés en France, quelle que soit leur résidence future. Ne peut-on soutenir que la nouvelle loi perd partiellement son caractère hypothétique? À notre sens, cette affirmation serait inexacte: l’absence de réalisation du second élément du présupposé suffit à laisser à la norme nouvelle son caractère hypothètique. La norme peut donc toujours s’écrire sous la forme «si … alors …». Les jeunes étrangers qui ne sont pas nés en France ne peuvent plus entrer dans le cercle : en ce sens, il est fermé; mais il est encore possible que, pour les raisons les plus diverses, les jeunes étrangers nés en France ne deviennent pas français: à leur égard, le cercle reste ouvert.» (J. Héron, Principes …, cit. supra [nota 13], no 100, pp. 104-105).

După părerea noastră, aplicarea generală a legii, în cazul dispersiunii de fapte, operează totuşi

o „mutaţie” în structura normei noi, deoarece, din moment ce în ipoteza discutată de Héron, cercul persoanelor cărora li se aplică textul citat este închis pentru terţi (tinerii străini născuţi în afara Franţei), însemnează că regula respectivă nu mai este impersonală, chiar dacă rămâne condiţională sau ipotetică, deoarece celelalte condiciones iuris nu sunt încă îndeplinite şi nici nu este sigur că vor fi îndeplinite. Pe de altă parte, deoarece unele condiţii sunt deja îndeplinite, aplicarea generală a legii noi nu se poate face, uneori, decât dacă legea nouă este, concomitent, şi retroactivă, din moment ce fără primele condiţii deja realizate aplicarea legii noi este imposibilă (ex.: cazul prescripţiilor în curs; v. infra, nr. 196 şi 197). Cu privire la regulile personale, v. P. Fleury-Le Gros, op. cit. [nota 117], no

472 sqq., p. 209 sqq., iar cu privire la chestiunea aplicării generale/retroactive a legii noi în cazul dispersiunii de fapte, v. ibidem, no 160 sqq., p. 160 sqq.


fie mai degrabă cu expresia de „aplicare neexclusivă” a legii noi [supra, nr. 137, lit. b)], deoarece aşa-numitele facta pendentia nu intră, în mod normal, în câmpul de acţiune al legii noi.

În schimb, în mod excepţional, legea nouă se aplică şi anumitor facta pendentia, în limitele prevăzute de alin. (6) al art. 6 NCC. În acest caz, se poate spune că legea nouă este de „aplicare generală” ori mai degrabă de aplicare exclusivă [supra, nr. 137, lit. b)], sub rezerva organizării unui alt regim substanţial distinct de cel prevăzut de legea nouă, cu titlu de drept comun.

139. Fundament. a) Justificarea tradiţională. În opinia generală, principiul apli-

cării imediate a legii civile noi se justifică prin numeroase argumente care gravitează în jurul superiorităţii ori actualităţii legii noi sau respectării suveranităţii acesteia, după caz183. Dintre acestea, cele mai importante sunt, potrivit prof. M. Eliescu, următoarele:

„a) Legea nouă trebuie prezumată că reprezintă un progres tehnic juridic faţă de

cea veche şi, prin urmare, sub rezerva neretroactivităţii legilor, trebuie să se aplice, de la intrarea ei în vigoare, şi situaţiilor juridice care sunt în curs de naştere, modificare sau stingere ori ale căror efecte sunt în curs de a se produce.

b) În unele situaţii, supravieţuirea legii vechi ar împiedica legea nouă fie să se aplice vreodată, fie să se aplice în timp util sau într-o măsură apreciabilă. Aceasta se întâmplă când situaţiile juridice considerate sânt în număr limitat, cum ar fi, de pildă, situaţiile relative la proprietatea funciară. Dacă am admite că legile care stabilesc drepturile proprietarilor să nu se aplice proprietăţilor existente, asemenea legi nu s-ar aplica niciodată.

c) Pe de altă parte şi mai ales, puterea de stat tinde îndeobşte să asigure, în cuprinsul teritoriului pe care ea se exercită, unitatea legislaţiei. Pentru ca acest scop să fie atins, nu ajunge să se suprime diversitatea legilor în spaţiu, dar mai trebuie – în timp – ca legea nouă să se aplice tuturor situaţiilor juridice reglementate, chiar dacă aceste situaţii sunt în curs de a se naşte, a se modifica, a se stinge sau de a produce efecte.”184

b) Apreciere critică. Aceste argumente vizează, de fapt, aplicarea imediată şi

generală a legii civile noi, în cazul situaţiilor juridice în curs de naştere, de modificare sau stingere, inclusiv efectelor viitoare ale situaţiilor juridice anterioare, cu excluderea supravieţuirii legii vechi (v. infra, nr. 158 sqq.), iar nu fundamentul aplicării imediate a legii noi actelor, faptelor şi situaţiilor juridice viitoare.

Or, sub acest din urmă aspect, legea civilă nouă este de imediată aplicare, întrucât, în lipsă de prevedere legală contrară, ea este imediat obligatorie, de la data intrării ei în vigoare. Aplicarea imediată a legii civile este consecinţa, aşadar, a principiului activităţii legii, consacrat de art. 6 alin. (1) , teza I, NCC: „Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare” (s.n.).

183 Cu privire la fundamentul principiului aplicării imediate a legii noi, în concepţia lui Roubier (op. cit. [nota 45], no 71, pp. 345-347), v. supra, nr. 91, lit. b).



Cât priveşte problema excluderii supravieţuirii legii vechi, aplicarea exclusivă (generală) a legii noi este justificată, cum observa P. Roubier împreună cu alţi autori, mai degrabă pe considerente de oportunitate, pe ideea de unitate şi uniformitate legislativă185 sau, după caz, pe ideea de egalitate în faţa legii ori pe faptul că legiuitorul, se spune, nu garantează, pe viitor, niciodată exerciţiul nelimitat (nedefinit în timp) al drepturilor subiective civile186 sau, in fine, pe ideea de facilitate a cunoaşterii şi aplicării legii (buna administrare a justiţiei), constând în prevenirea dificultăţilor aplicării concomitente, în aceeaşi materie, a unor reglementări diverse187, iar nu pe faptul că legea nouă ar fi superioară celei vechi din punct de vedere tehnic ori normativ, această superioritate fiind nu numai discutabilă188, dar relativă şi oricum conjuncturală.

Nici caracterul de ordine publică ori natura imperativă a legii noi nu justifică în sine aplicarea exclusivă (generală) a acesteia189 pentru simplul motiv că, în realitate, temeiurile legii noi justifică doar aplicarea ei imediată actelor şi faptelor viitoare, dar nu şi aplicarea ei situaţiilor în curs care au respectat temeiurile şi scopurile legii anterioare sub care ele s-au născut. Un act sau fapt nu poate fi judecat prin prisma unei legi viitoare, ci numai în lumina legii în vigoare. Altminteri, principiul legalităţii ar fi compromis, principiul autonomiei private suprimat, iar principiul încrederii legitime în lege, în avantajele şi garanţiile oferite de aceasta distrus. Asupra acestor chestiuni vom reveni imediat (infra, nr. 155).

c) Soluţia reţinută. Principiul aplicării imediate a legii noi este aplicaţia, conse-

cinţa principiului activităţii legii (tempus regit factum), care la rândul său, este consecinţa logică şi necesară a principiului efectului automat al legii. Dacă o lege nu poate produce efecte pentru trecut, deoarece ar fi retroactivă, în schimb ea trebuie să se aplice de îndată tuturor actelor, faptelor şi situaţiilor născute după intrarea ei în vigoare. Actus interpretandus est potius valeat, quam ut pereat.

Legea nouă se aplică, în principiu, direct şi automat, fără a fi necesară intervenţia niciunui organ jurisdicţional sau de altă natură (principiul automatismului dreptului)190 şi produce efecte obligatorii cât timp este în vigoare (tempus regit factum).

185 În acest sens, P. Roubier, op. cit. [nota 45], no 71, p. 345. Aplicarea uniformă a legii este, însă, uneori, imposibilă. V., în acest sens, J. Héron, Principes …, cit. supra [nota 13], no 101, p. 94 (unde se citează cazul infracţiunii de cămătărie, infracţiune de obicei, în care doi indivizi săvârşesc primul act în acelaşi timp sub legea veche, iar cel de-al act constitutiv, unul îl săvârşeşte tot sub imperiul legii vechi, pe când altul după intrarea în vigoare a legii noi, situaţie în care, sub rezerva principiului mitior lex, aplicarea legii vechi este, în principiu, posibilă doar în primul caz, iar nu şi în al doilea, deoarece cel de-al doilea element constitutiv al infracţiunii a fost săvârşit după abrogarea ei).

186 În acest sens, M. Planiol, op. cit. [nota 83], no 256, p. 105. 187 De ex., în materie de căsătorie, soţii căsătoriţi la diverse epoci şi supuşi unor reglementări

deosebite, ori copiii născuţi înainte sau după intrarea în vigoare a legii noi, dar fiecare supuşi autorităţii părinteşti diferit reglementate de legea veche şi de legea nouă.

188 V., totuşi, J. Héron, Principes …, cit. supra [nota 13], no 101, p. 94. 189 Cu privire la fundamentul supravieţuirii legii vechi în materie contractuală, v. infra,

nr. 153, lit. c). 190 V., în acest sens, G. Pace, op. cit. [nota 9], nr. 104, p. 324, şi supra, nr. 98, lit. b).


„Din momentul intrării în vigoare şi până în momentul în care încetează validitatea sa, un corp de legi – observă un reputat autor – «nu este nici vechi, nici tânăr, ci este pur şi simplu actual» (Engisch). Pot să se învechească interpretările şi să se substituie noi interpretări, dar legea, cu conţinutul său propoziţional care delimitează câmpul sensurilor posibile, durează şi este identică tot timpul sie însăşi şi, relativ la raporturile juridice constituite în timpul cât este în vigoare, îşi conservă actualitatea chiar şi după abrogarea sa, în tot sau în parte, de către o lege succesivă. Acesta este înţelesul maximei tempus regit actum”191.

§ 2. Domeniul principiului aplicării imediate a legii civile noi

140. Delimitarea principiului aplicării imediate a legii noi. a) Precizări prealabile. Principiul aplicării imediate a legii noi este rezervat, ca regulă, viitorului, iar nu trecutului, indiferent că e vorba de acte sau fapte definitiv consumate sau în curs de a-şi realiza efectele. De aceea, domeniul său de acţiune este riguros determinat de către lege şi nu trebuie confundat cu acela al principiului neretroactivităţii.

Pe de altă parte, există şi situaţii în curs de constituire, modificare sau stingere care sunt nefinalizate la data intrării în vigoare a legii noi şi care, în mod normal, nu interesează această lege, ci legea sub care au început să se formeze, adică legea veche, care este chemată să guverneze în continuare aceste situaţii, de unde şi necesitatea delimitării principiului aplicării imediate a legii noi faţă de principiul supravieţuirii legii vechi.

b) Delimitarea de principiul neretroactivităţii legii noi. Principiul aplicării

imediate a legii noi nu trebuie confundat cu principiul neretroactivităţii legii noi, deoa-rece deşi ambele sunt principii de drept intertemporal, ele sunt principii pe deplin autonome, fiecare având un domeniu propriu de reglementare şi de acţiune.

În consecinţă, trebuie făcută distincţia şi evitată confuzia între problema aplicării imediate a legii noi şi problema (ne)retroactivităţii acesteia, deoarece, după cum s-a remarcat, problema retroactivităţii/neretroactivităţii legii noi este aceea a înlăturării/ neînlăturării aplicării legii vechi, respectiv a respectării sau ignorării suveranităţii legii vechi, pe când problema aplicării imediate a legii noi este, pe de o parte, aceea a excluderii/neexcluderii supravieţuirii legii vechi, iar, pe de altă parte, aceea a aplicării generale sau non-generale ori, mai exact, exclusive sau neexclusive a legii noi tuturor actelor, faptelor şi situaţiilor născute după intrarea ei în vigoare, precum şi tuturor situaţiilor în curs sustrase acţiunii legii vechi (supra, nr. 8-10).

Aşadar, pe când problema retroactivităţii/neretroactivităţi legii noi are ca obiect „faptele […] consumate în trecut”192, i.e. actele sau faptele deja săvârşite sau produse şi situaţiile juridice deja născute ori, după caz, deja consumate (facta præterita), cea de-a doua problemă are ca obiect nu numai actele sau faptele noi, viitoare, săvârşite ori produse după intrarea în vigoare a legii noi (facta futura), ci – în anumite limite sau condiţii (v. infra, nr. 168) – şi actele, faptele şi situaţiile juridice în curs (facta pendentia).

191 L. Mengoni, Diritto e tempo, cit. supra [nota 146], p. 19. 192 M. Eliescu, op. cit. [nota 56], nr. 22, p. 98.


b) Delimitarea de principiul supravieţuirii legii vechi. Şi în acest caz, este vorba de două principii pe deplin autonome, cu domeniu propriu de acţiune, chiar dacă ele, parţial, se suprapun.

Într-adevăr, pe când problema aplicării imediate a legii noi este, cum am specificat deja [lit. a)], nu numai aceea a excluderii/neexcluderii supravieţuirii193 legii vechi, ci şi aceea a aplicării sau neaplicării exclusive (generale) a legii noi, în caz de înlăturare a supravieţuirii legii vechi (supra, nr. 9-10), problema supravieţuirii/ nesupravieţuirii legii vechi este, în schimb, exclusiv aceea a aplicării sau neaplicării ei, pro futuro, adică după intrarea in vigoare a legii noi, în cazul actelor, faptelor şi situaţiilor juridice în curs de constituire, modificare sau stingere, la data intrării în vigoare a legii noi, şi această chestiune – care aşa cum am precizat deja reprezintă problema fundamentală a dreptului intertemporal –, trebuie să recunoaştem, este foarte delicată, urmând a face, şi din acest motiv, obiectul unei analize separate, în cadrul studiului rezervat principiului supravieţuirii legii civile vechi (infra, nr. 142 sqq.).

Deci, dacă în ceea ce priveşte „faptele şi efectele în curs”194, i.e. situaţiile în curs de constituire, modificare sau stingere la data intrării în vigoare a legii noi, acestea pot fi disputate şi revendicate de către ambele legi, în ceeea ce priveşte facta futura, acestea sunt şi rămân în exclusivitate în domeniul de acţiune a legii noi.

De aici rezultă că trebuie să distingem între domeniul natural al principiului apli-cării imediate a legii noi şi domeniul excepţional de aplicare a acesteia (aşa-numita «aplicare ultragenerală a legii noi», ca excepţie de la principiul supravieţuirii legii vechi).

În cele două cazuri, criteriul de demarcaţie este diferit: – data săvârşirii actelor, faptelor sau, după caz, data naşterii situaţiei juridice;

înainte sau după intrarea în vigoare a legii noi [art. 6 alin. (5) NCC]; – natura juridică a situaţiei juridice în curs: disponibilă sau indisponibilă [art. 6

alin. (6) NCC]. Aplicarea imediată a legii noi comportă, aşadar, fie o aplicare „non-generală”

(recte, neexclusivă, ordinară), atunci când vizează numai facta futura, fie o aplicare „generală” (recte, exclusivă, „ultragenerală”), atunci când vizează deopotrivă facta futura, dar şi facta pendentia, în acest din urmă caz fiind, totuşi, în prezenţa unei excepţii de la principiul supravieţuirii legii noi (infra, nr. 158 sqq.), cum am specificat deja.

141. Criteriul aplicării imediate a legii noi. După cum am arătat deja [supra,

nr. 140, lit. c)], acest criteriu este data încheierii actului juridic ori data săvârşirii ori

193 În acest sens, M. Eliescu, op. cit. [nota 56], nr. 22, p. 98, care pune accentul pe chestiunea supravieţuirii legii vechi, deşi este vorba, cel puţin teoretic, de suveranitatea legii noi. Într-adevăr, conform acestui autor: „problema aplicării imediate a legii noi este aceea a excluderii supravieţuirii legii vechi. Ea nu trebuie confundată cu problema diferită a retroactivităţii. Prima are ca obiect faptele şi efectele în curs, cea de-a doua faptele în întregime consumate în trecut” (ibidem).

194 Ibidem.


producerii faptului juridic stricto sensu de care legea nouă leagă naşterea, modificarea sau stingerea unei anumite situaţii juridice.

Într-adevăr, potrivit art. 6 alin. (5), deja citat, „dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare” (s.n.).

Stabilirea şi verificarea acestei date se fac prin localizarea temporală a actului, faptului sau situaţiei respective: înainte sau după intrarea în vigoare a legii noi195.

195 Cu privire la data intrării în vigoare a actelor normative cu caracter general, v. supra, nr. 111.

378 Contribuţii la studiul conflictului de legi în timp în materie civilă Motto

«Loialitatea (fides) nu dăinuie numai în raporturile de la cetăţean la cetăţean, dar şi în raporturile dintre Stat şi cetăţean» (Gerardo Broggini)196

«Legile care ar interveni în afacerile private ar fi (...) adesea suspectate de parţialitate şi totdeauna ele ar fi retroactive şi injuste pentru cei ale căror litigii precedă adoptarea acestora» (Portalis)197

SECŢIUNEA A III-A PRINCIPIUL SUPRAVIEŢUIRII LEGII VECHI


142. Definiţie şi terminologie. a) Definiţie. Principiul supravieţuirii legii civile vechi este acel principiu potrivit căruia legea sub imperiul căreia s-au săvârşit ori s-au produs anumite acte, fapte sau situaţii va continua să guverneze aceste acte, fapte sau situaţii juridice, chiar dacă înainte de realizarea acestora a fost înlocuită cu o lege nouă.

Supravieţuirea (sau „ultraactivitatea”) legii vechi este opusul retroactivităţii legii noi198 în sensul că, aşa cum legea nouă invadează, prin retroactivitate, domeniul temporal al legii vechi, tot astfel legea veche, prin supravieţuire, după abrogarea formală, invadează domeniul temporal al legii noi, excluzând aplicarea acesteia.

Pe de altă parte, supravieţuirea legii vechi este soluţia firească în cazul situaţiilor în curs, întrucât ea corespunde previziunilor şi aşteptărilor legitime ale părţilor care s-au întemeiat, cu bună-credinţă, pe legea în vigoare la data când au acţionat în conformitate cu prescripţiile ei.

196 «La fides non vige solo nei rapporti fra civis e civis, ma anche nei rapporti fra Stato e

civis» (G. Broggini, in La retroattività della legge nella prospettiva romanistica, in «Coniectanea. Studi di diritto romano», Milano, Giufrrè Editore, 1966, p. 392).

197 «Des lois intervenues sur des affaires privées seraient (…) souvent suspectes de partialité, et toujours elles seraient rétroactives et injustes pour ceux dont leur litige précède l’intervention de ces lois.» (Portalis, Discours préliminaire sur le projet de Code civil, in J.-E.-M. Portalis, Discours, rapports et travaux inédits sur le Code civil, publiés par Vicompte Frédéric Portalis, Joubert, Libraire de la Cour de Cassation, Paris, 1844, p. 12; aut apud Fr. Ewald, Naissance du Code civil. Travaux préparatoire du Code civil, Flammarion, Paris, 2004, p. 46).

198 Cf. J. M. Suárez Collía, La rectroactividad. Normas jurídicas retroactivas e irretroactivas, Editorial Universitaria Ramón Areces, Madrid, 2005, p. 177: „Constituye la ultractividad el efecto opuesto de la retroactividad e implica que la ley pese haber perdido su vigencia sigue teniendo eficacia, de tal manera que se aplica a hechos que se produjeron bajo su imperio, aunque en el momento del juicio ya esté en vigor otra ley”. Exemplul tipic de ultraactivitate o constituie legile temporale şi cele excepţionale.

Principiul supravieţuirii legii vechi 379

b) Terminologie. Fenomenul aplicării în continuare a legii vechi situaţiilor pendentes este desemnat prin formule sau cuvinte variate: „ultraactivitate”199, „supra-vieţuire”200, „supraactivitate”201, „postactivitate”202 etc. Alteori, se vorbeşte de „ultra-activitatea (supravieţuirea) legii civile vechi”, punându-se semnul egalităţii între cei doi termeni203.

Dintre aceşti termeni sau expresii, preferabilă este „supravieţuirea” legii vechi, deoarece legea veche aplicându-se în continuare situaţiilor în curs, însemnează că abrogarea ei este incompletă şi nedefinitivă, ea rămânând aplicabilă, e drept, temporar şi nu pentru acte şi fapte noi, până la definitivarea sau epuizarea efectelor situaţiilor în curs.

În schimb, termenul de „ultraactivitate” a fost criticat pe motiv că o lege abrogată complet şi definitiv nu se mai poate aplica dincolo de limitele sau hotarele sale temporale.

În orice caz, legea veche care supravieţuieşte, după abrogare, nu mai acţionează ca o lege propriu-zisă, impersonală, ci este o lege personală, aplicabilă unor situaţii concrete şi determinate ai căror destinatari sunt dinainte cunoscuţi sau care, după caz, pot fi cunoscuţi204.

143. Sedes materiæ. a) Sistemul Codului civil 1864. În sistemul vechiului Cod,

fundamentul juridic al principiului supravieţuirii legii vechi a fost contestat sau, uneori, ignorat.

199 În acest sens, v. I. Dogaru, D.-Cl. Dănişor, Gh. Dănişor, op. cit. [nota 79], nr. 321, p. 372. 200 V., de ex., M. Eliescu, op. cit. [nota 46], nr. 26 sqq., p. 104 sqq. 201 V., în acest sens, I. Demeter, I. Ceterchi, Introducere în studiul dreptului, Ed. Ştiinţifică,

Bucureşti, 1962, apud M. Eliescu, op. cit. [nota 46], p. 104, nota 62. 202 V., în acest sens, H. Roland, L. Boyer, Introduction …, cit. supra [nota 131], no 648, p.

229. Cf. P.-A. Côté, La crise du droit transitoire …, cit. supra [nota 172], p. 195. 203 V., în acest sens, Gh. Beleiu, op. cit. [nota 41], nr. 19, p. 48; I. Dogaru, S. Cercel, op. cit.

[nota 179], nr. 55, p. 35. Adde I. Vida, Acţiunea normei …, cit. supra [nota 30], p. 99. 204 Cu privire la „monstruozitatea” termenului de „ultraactivitate” sau de „încetare” a legii

vechi care continuă să se aplice şi după abrogarea sa, v. R. Quadri, Dell’applicazione ..., cit. supra [nota 84], p. 64.

Infatti, dice Quadri (loc. cit.), merita veramente censura “la dottrina che, ad es.,

ha creato quel termine veramente mostruoso che è la «ultraattività» delle leggi. Ultra rispetto a che cosa? Questo ultra non può infatti esprimere che un criterio relazionale con qualcosa di finito o di definito. Dicendosi che vi sono leggi ultraattive si vuol dire che vi sono leggi le quali continuano ad operare dopo morte e sepolte come fantasmi che circolano nele aule giudiziarie e un po’ovunque per ispirare le soluzioni giuridiche con il terrore che suscitano. E giuridicamente mostruoso parlare anche, come si fa comunemente, di «cessazione» delle leggi, facendo corispondere questo termine, più o meno, a quello di «abrogazione». Se veramente si potesse parlare di leggi cessate, ogni volta che una legge viene abrogata senza che la legge nuova sia retroattiva, come potrebbe tale legge continuare ad essere applicata, a far valere i suoi comandi agli associati, a modellare le relazioni sociali anche nel presente e nell’avvenire?”


Spre ex., în opinia prof. Eliescu, art. 1 C. civ. 1864 („Legea dispune numai pentru viitor; ea n-are putere retroactivă”), cum am văzut deja [supra, nr. 138, lit. b)], ar consacra doar două reguli care se întregesc una pe cealaltă:

„În principiu, trecutul scapă acţiunii legii celei noi; aceasta nu are putere

retroactivă. Faptele consumate în trecut îi scapă. Legea nouă îşi exercită acţiunea numai privitor la faptele care se vor produce după intrarea ei în vigoare”205. Din această cauză, i.e., pe motiv că nu are un fundament legal, supravieţuirea

legii vechi a fost admisă doar ca o excepţie tacită sau, după caz, expresă, de la principiul aplicării imediate a legii noi206.

În realitate, art. 1 C. civ. 1864 a fost corespondentul perfect al art. 2 C. civ. fr., care, aşa cum afirmă unul din redactorii Codului Napoleon, Jacques de Maleville, a consacrat, cu caracter general, faimoasa regulă teodosiană207, bazată pe distincţia fundamentală facta præterita et pendentia vs. facta futura, iar nicidecum teoria drepturilor câştigate şi, cu atât mai mult, teoria aplicării imediate a legii noi.

Într-adevăr, din textul legal citat, citit atât în litera, cât şi în spiritul său, rezultă că, dacă legea dispune numai pentru viitor, a contrario, ea nu dispune pentru trecut, incluzând aici şi prezentul, adică drepturile şi situaţiile în fiinţă, în momentul intrării în vigoare a legii noi. Cu alte cuvinte, trecutul şi prezentul scapă acţiunii legii noi.

În consecinţă, art. 1 C. civ. 1864 a consacrat, în mod expres, dar indirect şi neîndoielnic, supravieţuirea legii vechi ca principiu de drept intertemporal, aplicabil actelor şi faptelor juridice trecute, indiferent dacă erau sau nu consumate la data intrării în vigoare a legii noi.

b) Sistemul Noului Cod civil. Spre deosebire de vechiul cod, NCC este mult mai

explicit în privinţa principiului supravieţuirii legii vechi. Potrivit art. 6 alin. (2), (4)-(6) NCC:

„(2) Actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor.

205 M. Eliescu, op. cit. [nota 46], nr. 5, p. 80. În acelaşi sens, O. Căpăţînă, op. cit. [nota 45], nr.

13, pp. 117-118. 206 V., de ex., M. Eliescu, op. cit., [nota 46], nr. 26 sqq., p. 104 sqq. 207 V., în acest sens, J. De Maleville, Analyse raisonné de la discussion du Code civil au

Conseil d’État, 2e éd., t. III, Paris, Garnery, 1807, t. I, p. 8, ad art. 2 C. civ. fr.:

«Art. II. «La loi ne dispose que pour l’avenir, elle n’a point d’effet rétroactif.» Cet article est pris de la loi 7, Cod. de legibus.»

Pentru amănunte cu privire la celebra regulă teodosiană [«Leges et constitutiones futuris

certum est dare formam negotiis, ad facta præterita revocari, nisi nominatim et de præterito tempore et adhuc pendentibus negotiis cautum sit» (Codex Iustiniani, 7, De legibus, I, 14)], v. supra, nr. 78, text şi nota 440.


(4) Prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

(5) Dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare.

(6) Dispoziţiile legii noi sunt de asemenea aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.” Textul citat interesează nu numai principiul supravieţuirii legii vechi, ci şi alte

principii de drept intertemporal, întrucât aceste dispoziţii legale au un conţinut complex, iar între principiile de drept intertemporal, trebuie arătat, nu se pot fixa linii de demarcaţie rigidă, cu atât mai mult cu cât ele pot acţiona concomitent, deoarece fiecare din ele are un obiect specific de reglementare şi, deci, un domeniu propriu de acţiune.

Spre ex., din art. 6 alin. (2), mai sus citat, text care declară că un act juridic „nu poate genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii lui” (s.n.), rezultă, pe de o parte, că legea nouă nu are efect retroactiv, suprimând ori modificând efectele respective (principiul neretroactivităţii legii noi), iar, pe de altă parte, că actul respectiv rămâne supus legii în vigoare la data încheierii lui (principiul tempus regit factum şi, a fortiori, principiul supravieţuirii legii vechi).

În final, menţionăm că în NCC există şi alte dispoziţii speciale care reprezintă

aplicaţii ale principiului supravieţuirii legii vechi, precum:

– art. 1.243: „Dacă prin lege nu se prevede altfel, orice modificare a contrac-tului este supusă condiţiilor de formă cerute de lege pentru încheierea sa”;

– art. 1.768 alin. (2) şi (3): „(1) Dacă în cursul executării contractului se modifică reglementarea legală a preţului sau mecanismului de determinare a acestuia, între părţi va continua să se aplice preţul sau mecanismul de determinare a acestuia stabilit inţial în contract, dacă legea nu prevede expres contrariul.

(2) Dacă legea prevede expres că preţul sau modalitatea de determinare pe care le stabileşte se va aplica şi contractelor în curs, fiecare dintre părţi poate denunţa contractul în 30 de zile de la data intrării în vigoare a legii. Pe durata celor 30 de zile părţile vor aplica preţul stabilit în contract”.

144. Fundament. Principiul supravieţuirii legii vechi îşi găseşte expresia în

principiul respectării previziunilor şi aşteptărilor legitime, care în materia drepturilor subiective ia forma, după cum se ştie, principiului respectării drepturilor câştigate208.

Dincolo de faptul că nerespectarea ex nunc de către legea nouă a unor situaţii juridice individuale poate fi socotită, după împrejurări, şi o violare a principiului

208 V. art. 69 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, republ., cu mod. ulterioare (interpretarea legii trebuie făcută „cu respectarea drepturilor câştigate”).

382 Contribuţii la studiul conflictului de legi în timp în materie civilă neretroactivităţii (v. supra, nr. 127-128)209 sau o încălcare a principiului egalităţii în faţa legii civile210, legea nouă trebuie să respecte, în principiu, aşteptările şi previziunile legitime ale părţilor, drepturile, obligaţiile, situaţiile legalmente dobândite sau, după caz, în curs de dobândire, modificare sau stingere, deoarece, altminteri, interesele acestora ar fi compromise, iar încrederea lor în lege ar fi zdruncinată.

Şi aceasta, indiferent că este vorba de situaţii zise legale sau situaţii zise indi-viduale (ex.: situaţiile contractuale).

Aşa cum s-a spus, respectarea situaţiilor în curs asigură conservarea subiectelor de drept, menţine echilibrul social, moral şi economic al acestora şi permite dezvoltarea lor viitoare, iar nesocotirea acestora de către legiuitor poate cauza acestora grave prejudicii şi submina pacea socială. „Dacă este adevărat că nimeni nu poate conta pe imutabilitatea legilor, este şi mai adevărat că nimeni nu poate să-şi planifice propria existenţă pe previziunea modificării lor şi trebuie, în mod necesar, să-şi asume ca punct de referire lex temporis”211.

Nevoia de conservare şi de securitate a individului se manifestă nu numai în plan economic, ci şi personal. Într-adevăr, „dacă în câmpul drepturilor economico-private – zice R. Quadri – această exigenţă de conservare se fundează pe criterii elementare de justiţie, deoarece acestor situaţii le corespunde, în mod normal, un anumit preţ ce fu plătit de către beneficiar, încă şi în alte domenii eficacitatea imediată [a legii noi] poate să apară de cele mai multe ori ca o spoliere sau ca o mutilare a personalităţii”212 fiecăruia.

209 În practică, s-a decis că „dacă pe parcursul executării contractului apare o nouă regle-mentare, în mod normal această nouă legiferare nu poate modifica în niciun fel modul de executare şi clauzele contractului inţial încheiat (sub legea veche). Acesta este un reflex al principiului neretroactivităţii legii în ce priveşte aplicarea în timp” (T. Bucureşti, s. com., dec. nr. 825/1994, in Culegere de practică judiciară comercială 1990-1998, nr. 25, p. 36)

210 În sensul că persoanele aflate în aceeaşi situaţie juridică suportă un tratament diferit, discriminatoriu, contrar literei şi spiritului Constituţiei. Spre ex., chiriaşul care a refuzat, la expirarea locaţiunii, să elibereze locuinţa, beneficiază de efectul reînnoirii legale a contractului, pe când acela care nu s-a opus evacuării cerute de locator nu se bucură de acest beneficiu (v. art. 1, 2 şi 4 din L. nr. 17/1994 pentru prelungirea sau reînnoirea contractelor de închiriere privind unele spaţii locative, publ. în M. Of. nr. 100 din 18 aprilie 1994).

211 R. Quadri, vo Acquisiti (Diritti), cit. supra [nota 145], p. 240. În schimb, pentru progresişti, partizani ai aplicării imediate a legii noi, nimic nu opreşte pe legiuitor de a refuza supravieţuirea drepturilor şi situaţiilor preexistente, dacă interesul general sau public o reclamă:

«La loi ne garantit pas l’exercice indéfini des droits ou le maintien indéfini des

situations juridiques, sinon il faudrait admettre que les lois ne peuvent rien changer. Comme le remarquait Portalis: «Le présent et l’avenir sont sous l’empire des lois, elles ne peuvent certainement pas faire qu’une chose qui existe n’ait pas existé, mais elles peuvent décider qu’elle n’existera plus.» (H. Roland, L. Boyer, Introduction …, cit. supra [nota 131], no 635, p. 224). De observat că Portalis admite, într-adevăr, posibilitatea suprimării unor drepturi existente,

însă, el nu spune că aceasta poate fi făcută oricum şi în orice condiţii, la suverana apreciere (a se citi: după bunul plac al) a legiuitorului.

212 R. Quadri, vo Acquisiti (Diritti), cit. supra [nota 145], p. 240.


145. Natura juridică. În general, în doctrina elaborată în sistemul art. 1 C. civ. 1864, dar şi mai recent, în doctrina deja elaborată în baza art. 6 NCC, s-a considerat că supravieţuirea legii vechi este o excepţie de la principiul aplicării imediate a legii noi. Această derogare poate fi expresă, dar şi tacită.

„Legiuitorul – zice prof. M. Eliescu – se poate, aşadar, abate de la principiul

aplicării imediate a legii noi, hotărând supravieţuirea legii vechi, însă numai pentru ca situaţiile juridice pendinte să rămână guvernate de legea sub imperiul căreia au început să se constituie, să se modifice sau să se stingă.

Cu alte cuvinte, supravieţuirea legii vechi înseamnă o limitare vremelnică a abrogării ei, ea rămânând în vigoare cu titlu tranzitoriu privitor la situaţiile juridice pendinte la data când legea nouă intră în vigoare, iar acţiunea acesteia din urmă, oprindu-se, în mod corespunzător, la hotarele domeniului de aplicare al legii supravieţuitoare, atât timp cât acest domeniu, care se restrânge progresiv, nu va fi încetat să existe odată cu situaţiile juridice pe care continuă să le guverneze.

Supravieţuirea legii vechi are prin urmare caracterul unei derogări vremelnice de la dreptul comun al aplicării imediate a legii noi.”213

213 M. Eliescu, op. cit. [nota 46], nr. 26, p. 104. Cf. I. Vida, Acţiunea normei …, cit. supra

[nota 30], p. 99 sqq. Potrivit acestui din urmă autor, ultraactivitatea sau supravieţuirea legii nu constituie o excepţie veritabilă de la principiul aplicării imediate a legii noi, ci o confirmare a acestui principiu, pe motiv că, în realitate, supravieţuirea legii vechi reprezintă, în esenţă, un caz de abrogare parţială şi condiţionată a acesteia şi, deci, de coexistenţă a legii vechi şi a celei noi, desigur, fiecare cu domeniu propriu de acţiune. Într-adevăr:

„În opinia noastră – scrie dl. Vida (loc. cit. supra, pp. 99-100) –, supravieţuirea

legii vechi, în virtutea unei dispoziţii exprese noi nu reprezintă o excepţie de la principiul aplicării imediate a legii noi, ci o confirmare a acestui principiu. Este ade-vărat că, sub aspectul tehnicii leglislative, legiuitorul poate abroga expres o lege condi-ţionat sau necondiţionat. Atunci când legiuitorul, deşi a abrogat expres legea veche, dar printr-o normă tranzitorie menţine în vigoare, în tot sau în parte, dispoziţiile acesteia cu privire la anumite situaţii apărute sub imperiul vechii legi, dar care continuă să existe, să evolueze să se dezvolte sau să piară, nu ne aflăm în faţa supravieţuirii legii vechi, ci a unei dispoziţii legale noi care menţine în vigoare vechea reglementare, ceea ce echivalează cu o abrogare parţială sau condiţionată a legii vechi. Astfel, atunci când legiuitorul stabileşte că legea X se abrogă la data de 1 decembrie 2005, dar într-un alt articol neagă această dispoziţie printr-o altă normă juridică arătând că legea abrogată rămâne în vigoare pentru anumite situaţii, considerăm că nu este vorba de supravieţuirea sau ultraactivitatea legii vechi, ci de menţinerea ei în vigoare pentru acele situaţii, respectiv de abrogarea acesteia numai în privinţa situaţiilor noi ce urmează să ia naştere după intrarea ei în vigoare. Pentru acele situaţii cărora urmează să li se aplice vechea lege, legiuitorul a înţeles să nu abroge legea, ci să o menţină în vigoare printr-o normă juridică nouă, care este şi ea de aplicare imediată.

Problema care se pune în aceste condiţii are în vedere două norme aparent contradictorii, autentice antinomii juridice: o normă abrogă legea, alta o menţine în vigoare. În ambele situaţii însă este vorba de situaţii juridice diferite: prima normă abrogă legea cu privire la situaţii juridice ce urmează să se nască de la data intrării în vigoare a legii noi; cea de-a doua normă ordonă ca legea veche să se aplice în


De asemenea, în doctrina NCC se vorbeşte, tranşant, de excepţia supravieţuirii sau ultraactivităţii legii vechi [infra, nr. 243, lit. b)].

Observăm însă că o asemenea soluţie nu se bazează pe vreun text de lege expres sau măcar implicit. Dimpotrivă, ea este dedusă din faptul, nedemonstrat, ci numai afirmat, că legea nouă ar fi de imediată, recte, de generală (recte, exclusivă) aplicare, principiu, la rândul său, dedus din art. 1 C. civ. 1864214 care proclamă aplicarea „doar pentru viitor” a legii noi. Or, dacă legea nouă ar fi de aplicare generală, atunci supra-vieţuirea legii vechi, în lipsa unei derogări exprese (sau implicite) în legea nouă, ar fi cu neputinţă. În schimb, dacă art. 1 C. civ. 1864 nu consacră principiul aplicării imediate a legii noi, atunci supravieţuirea legii vechi este şi rămâne posibilă, aşa cum excelent remarca şi E.-L. Bach, în studiul său fundamental din 1969:

«Nous avons dit que la survie de l’ancienne loi correspondait à la situation

suivante: l’ancienne loi survie parqu’elle continuu de régir certaines conduites, certains actes de la catégorie de ceux que vise la nouvelle loi et postérieurs à l’entrée en vigueur de cette loi.

Si telle est bien la définition qu’il est permis de donner de la survie de l’ancienne loi, on ne peut pas, à notre avis, ne pas s’interroger sur la licéité de cette solution, lorsque le législateur ne l’a pas lui-même expressément prévue.

Aussi bien la réponse à cette question dépend-elle de l’autorité qu’il convient de reconnaître au principe de la non-survie de l’ancienne loi, c’est-à-dire au principe selon lequel toute la nouvelle loi régit, dès son entrée en vigueur, toutes les conduites, tous les actes, de la catégorie de ceux qu’elle vise. En effet, si l’on voit dans ce principe une règle législative, découlant par exemple de l’art. 1er C. civ., il ne fait aucun doute, qu’en aucun cas les tribunaux ne peuvent valablement faire survivre une ancienne loi, lorsque le législateur n’a pas expressément commandé cette solution, et force d’admettre que toutes les fois que la jurisprudence a admis la survie d’une loi ancienne, en l’absence d’une disposition en ce sens de la part du législateur, elle a statué contra-legem. En revanche si l’on voit seulement dans le principe de la non-survie de l’ancienne loi une formule exprimant la solution la plus normale, et par conséquent la plus habituelle, il ne fait aucun doute que les tribunaux, pourvu qu’ils aient une raison valable de déroger à la règle ordinaire, peuvent décider dans certains cas la survie de telle ou telle loi ancienne. Mais force et alors de constater que si le

continuare cu privire la anumite situaţii juridice până la epuizarea acestora (procese aflate pe rolul instanţelor, aplicarea în timp a dispoziţiilor noii legi – de pildă în materia cadastrului – proiecte de lege aflate pe ordinea de zi a Parlamentului etc.).

Aceste două norme – conchide dl. Vida – nu sunt decât aparent contradictorii, deoarece prima se aplică unor situaţii, iar cea de a doua altor situaţii juridice. Pentru definirea efectelor acestora se pune problema cui dăm prioritate: aplicării în continuare a legii vechi sau abrogării acesteia pentru viitor. În ceea ce ne priveşte, considerăm că ambele norme au aceeaşi importanţă, iar efectul lor este unul singur: abrogarea legii vechi, la două date diferite. În aceste condiţii, considerăm că este mai realist să vorbim de o abrogare parţială şi condiţionată a legii, care va fi definitivă la o dată ulterioară. În această perioadă de timp legea este activă, ea nu supravieţuieşte.” (s.n.).

214 Art. 6 alin. (5) NCC fixează, in terminis, principiul aplicării imediate a legii noi numai la

actele, faptele şi situaţiile viitoare.


législateur n’a pas expressément prévu la survie de l’ancienne loi, cette solution ne peut procéder de la part du juge que d’un jugement de valeur sur son opportunité, ce qui n’était pas le cas lorsqu’il s’agissait de savoir si la nouvelle loi devait ou non rétroagir.»215 Indiferent că e vorba de un principiu sau de o excepţie, supravieţuirea legii

însemnează întotdeauna aplicarea ei şi, deci, coexistenţa acesteia, cu legea nouă. Aceasta însemnează fie că, utilizând terminologia lui Eliescu sau Bach, legea veche nu este abrogată complet şi imediat, ci numai parţial şi în măsura aplicării legii noi, fie că, utilizând terminologia lui Héron216, care ni se pare singura corectă, odată cu abrogarea legii vechi, supravieţuirea acesteia însemnează, în fapt, că temporar şi parţial legea veche se transformă într-o serie de reguli personale sau, după caz, de decizii individuale pentru a fi aplicabile situaţiilor în curs de formare, modificare sau stingere la data intrării în vigoare a legii noi. Aceasta, întrucât ca regulă general-abstractă, ipotetică sau condi-ţională, legea veche încetează definitiv să mai existe şi să fie aplicabilă odată cu ieşirea ei din vigoare. Din acest moment, legea propriu-zisă abrogată devine istorie, însă tot din acest moment „legea veche” metamorfozată se adresează doar unei sfere determinate sau determinabile de persoane fizice sau juridice care formează un cerc închis (J. Héron) în care nimeni nu mai poate intra, dar nici nu mai poate ieşi, cu excepţia cazurilor în care destinatarii ei ar fi autorizaţi să decidă altfel (de ex., să se abţină de la săvârşirea unui act sau fapt, de care depinde producerea efectelor legii vechi).

În consecinţă, riguros vorbind, termenul de „supravieţuire” nu corespunde nici el întru totul fenomenului juridic real care se întâmplă în cazul menţinerii în vigoare, temporar dar metamorfozat, a dispoziţiilor legii vechi. Ar fi utilă, desigur, şi în acest caz, o terminologie nouă şi elocventă, dar, trebuie să recunoaştem, nu este uşor de găsit şi, mai ales, de acceptat.

§ 2. Domeniul de aplicare a legii vechi

146. Delimitarea principiului supravieţuirii legii vechi. a) Precizări prealabile. Principiul supravieţuirii legii vechi este un principiu autonom, care nu trebuie confundat cu principiul aplicării imediate a legii noi (b) şi, de asemenea, nici cu prin-cipiul neretroactivităţii (c).

b) Delimitarea de principiul aplicării imediate a legii noi. Principiul supravie-

ţuirii legii vechi priveşte actele, faptele şi situaţiile în curs (facta pendentia). Dar numai în măsura în care acestea ar fi în curs de constituire, modificare sau stingere.

215 E.-L. Bach, Contribution à l’étude ..., cit. supra [nota 5], no 52, p. 458. 216 După cum am văzut (supra, nr. 102 sqq.), pentru J. Héron aplicarea retroactivă,

retrospectivă sau generală a legii noi unor acte sau fapte trecute ori unor situaţii juridice în curs este anormală, deoarece implică fie transformarea regulii juridice noi într-o serie de decizii categorice (retroactivitate, retrospectivitate), fie ignorarea faptelor săvârşite sau produse sub legea veche (aplicarea generală). V., în acest sens, J. Héron, Principes …, cit. supra [nota 13], în special no 56 sqq., p. 54 sqq. (analiza structurii normei retroactive), no 100, pp. 93-94 (analiza structurii normei de aplicaţie generală), no 109 sqq., p. 100 sqq. (analiza structurii normei retrospective).

386 Contribuţii la studiul conflictului de legi în timp în materie civilă În schimb, efectele viitoare ale situaţiilor juridice născute sub legea veche şi care

rămân supuse acesteia nu fac obiectul principiului supravieţuirii legii vechi (ci al principiului general tempus regit factum) decât dacă ele ar fi condiţionate de săvârşirea unor acte sau fapte viitoare. În caz contrar, aceste efecte sunt deja reglementate, fixate şi anticipate la data săvârşirii sau producerii faptului generator, chiar dacă realizarea lui se face în viitor217.

Spre ex., în cazul unui împrumut cu dobândă, dreptul la dobânzile viitoare este un drept actual, definitiv dobândit la data contractării, fiind amânat doar exerciţiul acestui drept218. Aici nu se poate spune că legea veche supravieţuieşte pentru că acest efect s-a produs deja din momentul încheierii contractului. Nu trebuie confundată problema producerii efectelor juridice cu aceea a realizării lor, adică a îndeplinirii sau executării lor (în exemplul nostru, dreptul la dobândă, efect al contractului, este definitiv dobândit la data încheierii contractului, chiar dacă realizarea lui, prin încasarea dobânzilor, se va face ulterior).

Alta este situaţia dreptului la chirie care se dobândeşte pe măsura duratei folosinţei bunului dat în locaţiune, locatorul neavând, de ex., dreptul la chiriile viitoare, dacă locaţiunea ar înceta din motive neimputabile locatarului. În acest caz, dreptul la chiriile viitoare rămâne supus legii vechi, chiar dacă acest efect se va produce sub o lege nouă. Tot astfel, cauzele de încetare a unui contract, prevăzute de legea în vigoare la data încheierii lui, rămân supuse acesteia.

În concluzie, când spunem că legea veche supravieţuieşte şi exclude aplicarea legii noi trebuie să înţelegem că anumite acte sau fapte produse după intrarea în vigoare a legii noi rămân supuse şi vor produce efectele prevăzute de legea veche, iar nu de legea nouă.

c) Delimitarea de principiul neretroactivităţii legii noi. Mult mai uşoară este, se

pare, delimitarea principiului supravieţuirii legii vechi faţă de principiul neretroacti-vităţii legii.

Ambele principii au acelaşi obiect – acte, fapte sau situaţii trecute, indiferent dacă acestea sunt ori nu în întregime consumate –, dar conţinutul lor este diferit.

Într-adevăr, principiul neretroactivităţii ataşează alte consecinţe juridice actelor sau faptelor săvârşite ori produse sub legea veche sau, după caz, se opune ca efectele juridice prevăzute de legea veche să se producă în continuare, în timp ce principiul supravieţuirii legii vechi continuă să se aplice situaţiilor în curs, excluzând acţiunea legii noi.

Astfel, în exemplul luat anterior [supra, lit. b)], privind dreptul la dobândă aferent unui împrumat contractat anterior intrării în vigoare a legii noi care a plafonat nivelul dobânzilor, declarând nule de plin drept clauzele prin care s-ar conveni dobânzi mai mari decât nivelul maxim admis, dacă dreptul ar fi suprimat – fie ex tunc (pentru toate

217 Cf., apropos de regimul aşa-numitelor termene-prefixe («délais-termes») care afectează existenţa unor drepturi, J. Héron, Principes ..., cit. supra [nota 13], no 148, pp. 133-134.

218 Sau, în termenii lui Savigny (in Traité de droit romain, trad. de l’allemand par Ch. Guenoux, 2e éd., t. VIII, Paris, Librairie de Firmin Didot Frères, Fils et Cie, 1860, t. VIII, p. 379 nota c), dreptul la dobânzile viitoare este un drept „câştigat”, iar nu simplă expectativă («On aurait tort de n’appeler droit acquis que le droit aux intérêts échus. Le droit aux intérêts à échoir est également un droit acquis, mais dont l’exercice est différé jusqu’à une époque déterminée»)


dobânzile contractate cu încălcarea limitelor prevăzute de legea nouă), fie numai ex nunc (pentru dobânzile viitoare) –, în temeiul legii noi, aceasta este, indiscutabil, retroactivă, deoarece ataşează alte consecinţe juridice unui act juridic anterior, valabil încheiat sub legea veche. Dacă legea nouă lasă neatinse atât dobânzile exigibile, cât şi dobânzile neexigibile, ea este neretroactivă. În acest caz, se spune, legea veche rămâne aplicabilă şi guvernează efectele împrumutului până la data realizării lor integrale.

De asemenea, în celălalt exemplu luat anterior [supra, lit. b)], cel al contractului de închiriere – act juridic cu executare succesivă –, ale cărui efecte n-ar fi realizate în întregime în momentul intrării în vigoare a legii noi, dacă legea nouă ar prevede reguli fixe privind stabilirea chiriilor şi acestea ar fi aplicabile şi contractelor în curs, ea ar fi retroactivă, deoarece ar ataşa alte consecinţe juridice decât cele convenite de părţi şi admise de legea veche, ca lex temporis contractus. În schimb, dacă legea nouă este aplicabilă doar închirierilor viitoare, închirierile în curs rămân supuse legii vechi şi executate în condiţiile şi limitele convenite de către părţile contractante.

Rezultă, aşadar, că principiul supravieţuirii legii vechi poate intra în concurs cu principiul neretroactivităţii, iar nu numai cu principiul aplicării imediate a legii noi, cum se afirmă de obicei, mai ales de partizanii doctrinei aplicării imediate a legii noi situaţiilor juridice în curs.

147. În principiu, situaţiile juridice în curs sunt guvernate de legea veche. a) Pre-

cizări prealabile. Situaţiile în curs sunt supuse, în principiu, legii vechi, însă ce înseamnă „situaţie în curs” şi, mai ales, care e criteriul aplicării legii vechi acestor situaţii?

Vom examina, rapid, noţiunea de „situaţie (juridică) în curs” (b), iar apoi vom cerceta care este criteriul aplicării legii vechi unei asemenea situaţii juridice (c).

b) Situaţiile pendentes şi aplicarea legii civile în timp. Ce sunt situaţiile în curs?

Noţiunile de situaţii de fapt şi situaţii juridice „în curs” acoperă, în limbajul juridic două fenomene şi concepte distincte, şi anume219:

– mai întâi, sunt socotite situaţii de fapt sau de drept „în curs” (ori continue), orice stări sau situaţii care prin natura lor sunt permanente sau durabile, nu se produc şi consumă intantaneu, precum lucrurile durabile (terenuri, construcţii), stările de concubinaj, raporturile de proprietate, raporturile conjugale, raporturile de rudenie, starea de vecinătate a două fonduri, persoanele juridice înfiinţate pe durată determinată sau nedeterminată etc.

– apoi, sunt socotite situaţii de fapt sau de drept „în curs” acele stări sau situaţii care nu se creează ori se sting unico momento, ci, în funcţie de natura lor ori de voinţa părţilor, se constituie, modifică sau sting în mod succesiv, în cadrul unei anumite perioade de timp şi presupun, prin ipoteză, întrunirea mai multor cerinţe sau elemente constitutive, precum edificarea unei construcţii, celebrarea unei căsătorii, desfacerea căsătoriei prin divorţ, devoluţiunea legală sau testamentară a unei moşteniri, contractele

219 Cu privire la noţiunea de „situaţie juridică” (în general) şi la clasificarea situaţiilor juridice, v. supra, nr. 39, lit. e).


de formaţie progresivă, cele cu executare succesivă, vânzarea la licitaţie publică, uzucapiunea sau prescripţia extinctivă şi bineînţeles, procedurile judiciare sau extrajudiciare etc.

Ambele categorii de situaţii în curs comportă o dimensiune temporală, o perioadă de timp în care acestea se formează ori se desfăşoară (se „dezvoltă”), ceea ce nu este cazul cu aşa-numitele «situaţii instantanee» sau «momentane» care se constituie sau se sting unico momento (de ex.: naşterea sau decesul persoanei, contractele cu executare uno ictu, cum sunt vânzările pure şi simple, deschiderea moştenirii, autentificarea unui act, un accident auto etc.).

Prin ipoteză, situaţiile în curs sunt, aşadar, situaţii complexe sau, după caz, durabile. De reţinut, că în cazul aşa-numitelor «situaţii complexe», alcătuite din mai multe

elemente constitutive, acestea pot fi privite, in globo, dar şi „descompuse” în elemen-tele lor anatomice, iar acest tratament prezintă importanţă uriaşă din punct de vedere al dreptului intertemporal.

Spre ex., căsătoria este un act juridic de formaţie progresivă, constituind o operaţiune juridică complexă, dar ea poate fi descompusă în elementele sale structurale, care, la rândul lor, pot fi, de asemenea, simple sau complexe: formalităţile pentru încheierea căsătoriei cuprind, inter alia, înregistrarea declaraţiilor de căsătorie, publi-citatea acestor declaraţii, celebrarea căsătoriei (darea consimţământului la căsătorie, în prezenţa a doi martori, în faţa ofiţerului de căsătoriei, certificarea consimţământului viitorilor soţi şi declararea lor căsătoriţi de către ofiţerul de stare civilă) şi ele trebuie completate de formalităţi ulterioare ad probationem şi pentru publicitate.

Tot astfel, un contract autentificat poate fi descompus în acordul de voinţă al părţilor şi actul de autentificare, fiecare element supus unor cerinţe proprii de validitate, de fond sau de formă.

O uzucapiune tabulară, spre ex., presupune, de asemenea, întrunirea mai multor elemente constitutive (titlu juridic invalid, înscrierea în cartea funciară, posesia timp de 5 ani şi buna-credinţă la data înscrierii şi la data intrării în posesie).

Întrebarea care se pune este dacă elementele constitutive ale unei situaţii juridice complexe pot fi privite şi tratate separat, din punct de vedere al aplicării legii în timp?

Se admite, in genere, că, în măsura în care ele au individualitate proprie, pot fi supuse unei legi diferite. Exemplul clasic este acela al moştenirii testamentare [infra, nr. 148, lit. a)]: se admite că validitatea testamentului, spre pildă, este supusă legii în vigoare la data întocmirii lui, în timp ce efectele testamentului sunt guvernate de legea în vigoare la deschiderea succesiunii.

În această optică, însemnează, aşadar, că este posibil ca fiecare din aceste elemente constitutive ale unei situaţii juridice să poată fi supuse unor legi diferite, cu condiţia însă, cum vom vedea imediat, ca ele să aibă autonomie funcţională.

Practic, dar şi teoretic, cum am semnalat deja (supra, nr. 63), determinarea legii aplicabile situaţiilor în curs de constituire, modificare sau stingere este problema capitală a dreptului intertemporal.

Într-adevăr, întrebarea fundamentală este următoarea: dacă elementele necesare constituirii, modificării sau stingerii unei situaţii juridice nu se realizează integral sub


imperiul unei legi, va fi aplicabilă legea nouă sau va rămâne aplicabilă legea sub care aceste situaţii au început să se formeze, să se modifice ori să se stingă?

În această chestiune trei răspunsuri sunt a priori posibile: – aplicarea legii noi; – aplicarea legii vechi; – aplicarea combinată a legii vechi şi a legii noi. Aplicarea legii noi implică, adesea, şi retroactivitatea parţială a acesteia, astfel

încât nu poate fi admisă dacă ar avea şi efect retroactiv. Aplicarea legii vechi este normală şi corespunde, în cazul situaţiilor juridice

voluntare, i.e. născute din acte sau fapte juridice voluntare, intenţiei şi aşteptărilor/ previziunilor părţilor.

Aplicarea combinată a legii vechi şi a legii noi presupune partajarea competenţei acestora: pentru actele sau faptele deja produse se aplică legea veche (ex.: declaraţiile de căsătorie supuse legii vechi, celebrarea căsătoriei supusă legii noi; încheierea căsătoriei supusă legii vechi, efectele căsătoriei supuse legii noi; licitaţia de vânzare supusă legii noi, încheierea contractului supusă legii noi).

c) Criteriul aplicării legii vechi situaţiilor în curs (facta pendentia). Care e

criteriul aplicării legii vechi situaţiilor în curs? În doctrină, în general, se distinge după cum este vorba de situaţii juridice în curs

de constituire, modificare sau stingere şi situaţiile în curs de realizare, adică situaţii juridice deja constituite, însă ale căror efecte juridice se prelungesc în timp.

În primul caz, cel al situaţiilor juridice în curs, propriu-zise (contracte în curs

de formare, prescripţii sau uzucapiuni începute şi neîmplinite, construcţii în curs de execuţie etc.), criteriul aplicării legii vechi ar fi data săvârşirii elementelor succesive sau complementare „autonome” componente ale situaţiei juridice pendinte în curs de formare, modificare sau stingere:

Astfel, atunci când este vorba de situaţii juridice zise pluridependente, aflate în

curs de formare sau de stingere la data intrării în vigoare a legii noi, care presupun întrunirea a cel puţin două elemente complementare, cu valoare juridică proprie, ce se realizează succesiv, unul sub legea veche, celălalt sub legea nouă, cum este cerinţa unei autorizaţii adminstrative sau a unor măsuri de publicitate ca elemente distincte de acordul de voinţă al părţilor premergător (antecontract de înstrăinare, act juridic translativ de drepturi reale supuse formalităţilor de publicitate, moştenirea testa-mentară etc.), în absenţa lor, actul juridic sau nu va lua fiinţă în mod valabil, sau nu va fi eficace, inter partes, sau erga omnes, după caz. În astfel de situaţii220, zice prof. Căpăţînă, „legea nouă poate, în temeiul efectului imediat şi fără a fi retroactivă, să modifice condiţiile de care depinde autentificarea, instituind, de exemplu, necesitatea

220 După prof. Căpăţînă (op. cit., [nota 45], nr. 128, p. 129), aceste elementele succesive şi

complementare ale situaţiilor pluridependente se definesc prin următoarele însuşiri: „ele au vocaţie de a produce ex propriis vigoris efecte juridice, dacă sunt coroborate cu un factor complementar; acesta are o existenţă distinctă, de sine-stătătoare; poate interveni de îndată sau după un anumit interval de timp; prezintă o natură juridică proprie, diferită a elementului iniţial pe care îl întregeşte”.

390 Contribuţii la studiul conflictului de legi în timp în materie civilă unei autorizaţii prealabile, care va fi obligatoriu cerută şi pentru obţinerea formei solemne a actelor juridice intrării ei în vigoare”221, în timp ce actul juridic premergător (antecontractul de înstrăinare) rămâne supus legii în vigoare la data încheierii lui.

Tot astfel, în cazul constituirii unei situaţii juridice prin prelungirea unei stări de fapt continue sau durabile, precum uzucapiunea sau precripţia extinctivă222, în principiu, legea se aplică acestor stări de fapt, fără a fi retroactivă, dacă ele continuă şi după intrarea ei în vigoare, fără a afecta, totuşi, unele efecte juridice deja produse (precum actele întreruptive de prescripţie, cauzele de suspendare a prescripţiei deja produse)223.

În al doilea caz, cel al situaţiilor juridice în curs de realizare, i.e. al efectelor

viitoare ale situaţiilor juridice, definitiv constituite înainte de intrarea în vigoare a legii noi, precum efectele căsătoriilor în curs, ale tutelelor şi curatelelor, ale raporturilor de proprietate imobiliară ori ale contractelor cu executare succesivă, criteriul aplicării legii vechi ar depinde de natura legală sau contractuală ori voluntară a situaţiilor juridice respective (v. infra, nr. 154), iar nu de data naşterii lor.

În ceea ce ne priveşte, cel puţin în sistemul NCC, decisiv în determinarea legii

aplicabile, în speţă, este (şi trebuie să fie) data săvârşirii actului sau faptului generator (declanşator) al situaţiilor juridice în curs de constituire, modificare sau stingere (infra, nr. 148) sau, după caz, data naşterii situaţiei juridice permanente sau durabile, iar nu natura legală sau contractuală a acestora (infra, nr. 149).

Să examinăm în continuare cele două categorii de situaţii juridice în curs. 148. Situaţiile juridice în curs de constituire, modificare sau stingere. a) Situaţii în

curs de constituire sau de stingere. Aceste situaţii sunt supuse, în principiu, legii în vigoare la data săvârşirii sau producerii actului sau faptului generator (declanşator), iar nu legii în vigoare la data săvârşirii sau producerii ultimului act sau fapt, adică, prin ipoteză, legii noi, cu excepţia acelor elemente constitutive accesorii sau secundare.

Pentru a demonstra acest lucru, vom lua în discuţie două din exemplele luate de prof. Căpăţînă: antecontractul de înstrăinare de terenuri cu sau fără construcţii şi moştenirea testamentară. În ceea ce priveşte cazul prescripţiei şi al uzucapiunii în curs, ele vor face obiectul unei analize particulare (v. infra, nr. 182 sqq.), cu atât mai mult cu cât, de lege lata, implicaţiile de ordin practic ale legii aplicabile acestora sunt simţitor reduse în lumina art. 6 alin. (4) NCC care consacră principiul supravieţuirii legii vechi.

– În ceea ce priveşte primul exemplu, cel al antecontractului de înstrăinare de

terenuri sau de construcţii, executarea acestuia a fost supusă, cum se ştie, unor condiţii

221 O. Căpăţînă, op. cit. [nota 45], nr. 24, p. 129. 222 Asemenea stări de fapt care se prelungesc un timp îndelungat alcătuiesc o categorie aparte

ce nu poate fi confundată cu actele formative succesive sau complementare, care au valoare juridică proprie (supra, nota 220), deoarece „stările de fapt continue sau durabile nu cuprind acte sau fapte juridice cu valoare juridică de-sine-stătătoare, care să poată fi izolate ca atare, în plus, elementele componente sunt toate de natură similară; în fine, între ele nu există nici discontinuitate, succesiunea lor fiind neîntreruptă” (O. Căpăţînă, op. cit. [nota 45], nr. 25, p. 130).

223 În acest sens, v. O. Căpăţînă, op. cit. [nota 45], nr. 25, pp. 131-132. Cu privire la legea aplicabilă prescripţiilor şi uzucapiunilor, v. infra, nr. 182 sqq.


de validitate speciale înainte de 1989, respectiv cerinţei formei autentice şi obţinerii autorizaţiei de înstrăinare224. Deci, situaţia juridică de cumpărător al unui imobil, în baza unui antecontract, este, în acest caz, compusă din următoarele elemente constitutive: un acord de voinţă preliminară (antecontractul), acordul de înstrăinare subsecvent, autorizaţia de înstrăinare şi autentificarea înstrăinării. Unele din aceste elemente pot fi realizate sub o lege, iar celelalte sub altă lege. Ce lege va fi, totuşi, incidentă? Conform prof. Căpăţînă, adept al teoriei lui Roubier, fiecare din aceste elemente, având valoare juridică proprie, va putea fi supus unor legi diferite:

„Frecvent – remarcă prof. Căpăţînă –, elementul complementar constă în

cerinţa unei forme solemne, care se analizează ca o componentă autonomă, de obicei cu dată diferită de a actului juridic premergător (negotium), precum în cazul autentificării unui antencontract pentru înstrăinarea anumitor construcţii sau terenuri. Faza formativă parcurge, astfel, două momente: primul, simultan încheierii ante-contractului (prin ipoteză, anterior legii noi), iar celălalt, ulterior intrării ei în vigoare, constând în procedura notarială de autentificare. În asemenea cazuri, legea nouă poate, în temeiul efectului imediat şi fără a fi retroactivă, să modifice condiţiile de care depinde autentificarea, instituind, de exemplu, necesitatea unei autorizaţii prealabile, care va fi obligatoriu cerută şi pentru obţinerea formei solemne a actelor juridice anterioare intrării ei în vigoare”225. În sprijinul acestei soluţii, prof. Căpăţînă citează şi prevederile art. 22 din Decretul nr. 144/1958 care au făcut posibilă autentificarea, după data legii noi, a înscrisurilor sub semnătură privată întocmite anterior, sub condiţia obţinerii autorizaţiei administrative226 şi care prevedeau, in terminis, că: „Actele de înstrăinare sub semnătură privată, cu dată certă, anterioară datei de 6 septembrie 1950, pot fi transcrise cu autorizaţia prevăzută de art. 11”.

Această soluţie de drept intertemporal, zice prof. Căpăţînă, se conformează şi ea principiului tempus regit actum, însă, spre deosebire de regula generală, ea „scindează faza constitutivă, datorită complexităţii ei, subordonând-o parţial legii vechi şi parţial legii noi. Ca atare, fiecare element din cuprinsul perioadei formative în curs la data schimbării legii urmează să fie judecat prin raportare la actul normativ sub autoritatea căruia se localizează ratione temporis.”227 – s.n. Observăm însă că, în acest exemplu, necesitatea autorizaţiei administrative

prealabile este legată de „procedura notarială de autentificare”, iar nu, cum ar fi fost firesc, de operaţiunea de înstrăinare, cum prevedea de altfel decretul menţionat228, iar

224 V., de ex., art. 11-15 din fostul Decret nr. 144/1958 privind reglementarea eliberării autorizaţiilor de construire, reparare şi desfiinţare a construcţiilor, precum şi a celor referitoare la înstrăinările şi împărţelile terenurilor cu sau fără construcţii. Pentru amănunte, v. Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Actami, Bucureşti, 1996, pp. 19-23, împreună cu doctrina şi practica judiciară acolo citate.

225 O. Căpăţînă, op. cit. [nota 45], nr. 24, p. 131. 226 Ibidem, nota 61. 227 Ibidem, p. 130. 228 Într-adevăr, conform art. 11 din fostul Decret nr. 144/1958:

„Înstrăinarea sau împărţeala, prin acte între vii, a terenurilor cu sau fără construcţii, proprietate particulară, de pe teritoriul oraşelor, comunelor reşedinţe de raioane, localităţilor balneo-climatice şi a comunelor declarate centre muncitoreşti,


această „mutare” a discuţiei şi analizei juridice spre elementul procedural al situaţiei juridice „pluridependente” face imposibilă discutarea problemei de fond: a legii aplicabile operaţiunii de înstrăinare, convenită în baza unui act preparator, care este antecontractul de înstrăinare; într-adevăr, actul procedural – autentificarea notarială – este un act juridic distinct şi supus, în mod firesc, lex temporis actus, însă aici nu e vorba de activitatea notarului, ci de activitatea părţilor contractante, care nu pot face un act de înstrăinare valabil decât dacă înstrăinarea este autorizată şi actul de înstrăinare este perfectat în formă autentică.

Totodată, mai observăm că elementele necesare constituirii situaţiei juridice nu au, totuşi, aceeaşi valoare juridică, astfel încât ele nu pot fi tratate în mod egal: numai acordul de voinţă este elementul principal, pe când autorizaţia prealabilă şi auten-tificarea sunt elemente accesorii şi complementare. Or, din perspectiva legii aplicabile, decisivă este legea relativă la acordul de voinţă, iar nu legea relativă la elementele secundare, accesorii acestuia. Acest lucru poate fi demonstrat uşor prin faptul că, dacă se modifică legea privitoare la autentificarea actului, cum observă, în mod just, şi prof. Căpăţînă, acest lucru nu are influenţă asupra conţinutului antecontractului, care este şi rămâne cel fixat de părţi la data încheierii lui. Alta este însă situaţia în care legea nouă ar modifica condiţiile de validitate ale înstrăinării ori efectele acesteia. În acest din urmă caz, condiţiile de validitate sau efectele înstrăinării vor fi cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii antecontractului ori cele în vigoare la data executării lor, care, prin ipoteză, sunt altele? În opinia noastră, prima variantă asigură eficacitatea antecontractului, a doua atrage caducitatea lui. Or, caducitatea operează ex post facto, deci, cu efect retroactiv, ceea ce este inadmisibil.

În sfârşit, trebuie arătat – în legătură cu argumentul de text invocat de prof. Căpăţînă în favoarea aplicării legii noi, respectiv art. 22 din Decretul nr. 144/1958 –, că acesta este străin discuţiei noastre, deoarece textul citat mai sus se referă la condiţia autorizaţiei prealabile necesare „transcrierii” actelor de înstrăinare sub semnătură privată, cu dată certă, anterioare datei de 6 septembrie 1950, iar nu autentificării înstrăinării; însă, chiar dacă ar fi vizat condiţia autentificării, argumentul tot nu ar putea fi primit, deoarece textul în discuţie consacră un caz de retroactivitate „temperată” (P. Roubier), iar nu un caz de aplicare imediată şi generală a legii noi, din moment ce „condiţionează” transcrierea (sau autentificarea) de îndeplinirea unei cerinţe suplimentare, inexistente la data încheierii actului respectiv.

precum şi a comunelor în care se vor dezvolta staţiuni balneo-climatice şi centre muncitoreşti, se vor putea face numai cu autorizaţia prealabilă dată, în condiţiunile prezentului Decret, de către comitetele executive ale sfaturilor populare.

Actele de înstrăinare sau împărţeala terenurilor de mai sus se vor face numai în formă autentică.

Înstrăinările sau împărţelile terenurilor prevăzute în acest articol, făcute cu respectarea cerinţelor prezentului decret, sunt nule de drept. Nulitatea poate fi invocată de procuratură, de comitetele executive ale sfaturilor populare şi de orice persoană interesată.” (s.n.).


– În ceea ce priveşte cel de-al doilea exemplu, acela al moştenirii testamentare, după părerea noastră, datele problemei şi soluţiile trebuie să rămână aceleaşi, deşi, în acest caz, este invocat caracterul mortis causa al dispoziţiei testamentare:

„Moştenirea testamentară, la rândul ei, – observă, de asemenea, prof. Căpăţînă –,

presupune, mai întâi, existenţa unui act de ultimă voinţă al dispunătorului (întocmit, prin ipoteză, sub imperiul legii vechi), iar ulterior decesul său, care poate surveni după mai mulţi ani, localizând în timp deschiderea succesiunii sub legea nouă.

Cele două momente complementare nu pot fi supuse, ambele, legii noi. Potrivit criteriului de delimitare intertemporală, amintit mai sus, legea veche determină atât capacitatea testatorului, cât şi validitatea de fond şi de formă a actului de ultimă voinţă. Legea nouă, intrată în vigoare după data testamentului, dar înainte de decesul autorului, are căderea să modifice regimul succesiunii testamentare, reducând sau mărind cotitatea disponibilă, fără ca legatarul să se poată plânge că măsura ar fi retroactivă, deşi în temeiul legii contemporane cu testamentul îi revenea o parte mai mare din bunurile succesorale”229.

Această situaţie, respectiv scindarea elementelor constitutive şi subordonarea lor unor legi diferite, s-ar datora faptului că testamentul este un act mortis causa, care nu produce efecte imediate, ci numai la data decesului testatorului230 sau, cum susţine prof. Căpăţînă, (şi) pe ideea că cele două faze ale situaţiei juridice de moştenitor testamentar au valoare juridică proprie, putând fi supuse, prin urmare, unor legi deosebite231. Observăm, mai întâi, că scindarea condiţiilor de validitate a testamentului de

efectele sale juridice, pe motiv că ar fi vorba de un act mortis causa, iar nu inter vivos, este de fapt tributară teoriei drepturilor câştigate, după care, aşa cum am văzut (supra, nr. 69, 73, pct. 4o), legatarii nu au niciun drept, ci numai simple expectative, cât timp moştenirea nu este încă deschisă, motiv pentru care nimic nu împiedică pe legiuitor să suprime, în tot sau în parte, aceste speranţe sau nădejdi. Or, din nefericire, se discută

229 O. Căpăţînă, op. cit. [nota 45], nr. 24, p. 130. 230 „Înainte de deces – zice Roubier (op. cit. [nota 45], no 66, p. 309) – testamentul n-a creat

(...), nicio situaţie juridică veritabilă pentru că el este permanent revocabil ad nutum”, dar acest lucru nu însemnează că el n-ar avea nicio valoare proprie, din punct de vedere al dreptului tranzitoriu [ibidem, p. 309 sqq., şi supra, nr. 91, lit. d)].

231 În acest sens, v. M. Eliescu, op. cit. [nota 46], nr. 19, pp. 94-95. Atunci când elementele alcătuitoare ale constituirii sau stingerii unei situaţii juridice de formare succesivă, au individualitate proprie şi se înfăptuiesc înainte de intrarea în vigoare a legii noi, ele urmează – zice prof. Eliescu – să fie guvernate de legea în timpul căreia ele s-au produs, căci, în caz contrar, legea nouă ar fi retroactivă. Astfel, spre ex., „situaţia juridică de moştenitor testamentar se constituie în două faze: întocmirea testamentului şi moartea testatorului. Fiecare dintre aceste elemente va fi guvernat de legea în vigoare la data când el s-a produs. Prin urmare, condiţiile de validitate ale testamentului în ce priveşte forma şi fondul, precum şi capacitatea testatorului, se vor preţui potrivit prevederilor legii din momentul facerii testamentului, fiindcă acest moment are o valoare juridică proprie. Dacă legiuitorul nu poate fără retroactivitate, să modifice condiţiile de validitate ale unui testament întocmit anterior legii noi, el poate însă până la moartea testatorului să modifice efectele dispoziţiilor testamentare, căci aceste efecte nu se vor produce decât la această din urmă dată.” (ibidem) – s.n.


doar în raport cu situaţia legatarului, dar se omite situaţia testatorului, care întocmeşte un testament şi voieşte ca bunurile sale să fie atribuite anumitor persoane. Altfel, testamentul ar fi un act absurd, fără nicio raţiune. În aceste condiţii, legea nouă lipseşte de efecte juridice un act juridic perfect, ceea ce nu se poate face fără retroactivitate232. Evident, testatorul poate revoca testamentul oricând, dar revocarea este un act personal, iar nu parlamentar, astfel încât, dacă revocarea nu are loc, actul devine irevocabil şi trebuie executat ca atare, iar nu potrivit legii noi.

În al doilea rând, scindarea elementelor testamentului este ilogică şi nejuridică, deoarece actul juridic formează un „tot indivizibil”; dacă scindarea unui act juridic, precum testamentul, este posibilă, atunci acest lucru ar trebui admis cu titlu general, ceea ce susţinătorii acestei teorii criticabile nu admit, fiind, aşadar, inconsecvenţi, de vreme ce în materie contractuală, spre ex., afirmă şi susţin contrariul, şi anume faptul că legea nouă trebuie să respecte efectele contractului, pe motiv, între altele, că e vorba de un act juridic care formează un „bloc indivizibil” ori că este vorba de un „act de previziune” care trebuie respectat de legiuitor. Or, dacă un contract este un act de previziune, ceea ce, în mod evident, este întru totul exact, de ce un testament prin care autorul său dispune pentru timpul când nu va mai fi în viaţă nu este şi el un act de previziune?! Greu, dacă nu imposibil de înţeles!

În fine, a admite această soluţie ar însemna să se introducă un element aleatoriu în economia testamentului, în speţă, a voinţei testatorului, care depinde de decesul acestuia sub legea în vigoare la data întocmirii lui. Dacă prin hazard aceasta nu se întâmplă, însemnează că hazardul, şi nu testatorul decide asupra sorţii bunurilor sale. Ni se pare acest lucru inadmisibil şi, totodată, inechitabil. Legea şi principiul neretro-activităţii trebuie – şi, în prezent, o şi face – să asigure respectarea libertăţii juridice, a autonomiei private, precum şi a demnităţii persoanei, nefiind admis ca legiuitorul, sub niciun motiv şi în niciun caz, să calce în picioare libertatea şi demnitatea omului, lipsind, de ex., de efecte juridice acte deplin valabile, sub motivul sau pretextul, ca în cazul de faţă, că e vorba de acte ale căror efecte nu se produc automat, ci sunt afectate de termen ori sunt condiţionale sau eventuale.

În concluzie, apreciem că, în cazul situaţiilor juridice în curs de constituire,

modificare şi stingere criteriul aplicabilităţii legii vechi depinde de data săvârşirii sau producerii actului sau faptului generator (declanşator) al situaţiei juridice în curs.

În încheiere, vom ilustra acest lucru şi cu un exemplu extras din dispoziţiille NCC. Astfel, în cazul unui contract încheiat între absenţi ori la distanţă, acesta se

formează, zice noul cod, „prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta” [art. 1.182 alin. (1) NCC] şi numai „în momentul (...) în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ea din motive care nu îi sunt imputabile”. Este

232 Din nefericire, art. 91 LPA admite, se pare, şi acest efect, declarând, in terminis, că „moştenirile deschise înainte de intrarea în vigoare a Codului civil sunt supuse legii în vigoare la data deschiderii moştenirii”. A contrario, moştenirile deschise după 1 octombrie 2011 sunt supuse oare numai NCC?!


vorba, aşadar, de o situaţie juridică care se formează în doi timpi: emiterea ofertei de a contracta, cu sau fără termen; acceptarea ofertei de a contracta.

Ce se întâmplă oare dacă, după transmiterea ofertei, vine o lege nouă care modifică condiţiile de validitate (de ex. instituie formsa autentică ad solemnitatem; cf. art. 1.187 NCC) sau efectele contractului pentru care s-a emis o ofertă de a contracta? O astfel de ofertă este caducă ori, dimpotrivă, rămâne pe deplin eficace? Destinatarul ei o poate accepta sau nu în mod valabil, iar acceptarea, valabil făcută, în termenii legii vechi, va conduce la formarea contractului şi acest contract va fi el obligatoriu pentru ofertant?

Observăm, şi în acest exemplu, că, dacă oferta ar fi considerată caducă, ar însemna că legea nouă este, indiscutabil, retroactivă (v. art. 6 alin. 2)! În consecinţă, legea aplicabilă contractului în curs de formare este şi trebuie să rămână legea veche sub care a fost emisă oferta, iar nicidecum legea nouă, în raport de care contractul ar putea fi socotit nevalabil ori producând alte efecte decât cele voite de părţi. În acest caz, se verifică criteriul de mai sus: data actului generator al procedurii de formare a contractului, i.e. data emiterii ofertei de a contracta este elementul în raport de care se determină legea aplicabilă, nu numai în ceea ce priveşte condiţiile de validitate, dar şi de eficacitate a contractului, deoarece el este un „act indivizibil”.

În final, menţionăm că această soluţie se poate sprijini şi pe un argument de text, tras din interpretarea, a contrario, a art. 6 alin. (5) NCC, care dispune că:

„Dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după

caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare.” (s.n.). Rezultă, a contrario, că actele sau faptele juridice în curs de constituire, modi-

ficare sau stingere sunt şi rămân supuse legii sub care s-a declanşat procesul evolutiv al formării lor.

Numai actele, faptele şi situaţiile (i.e. efectele juridice) în întregime săvârşite, produse sau născute după intrarea în vigoare a legii noi vor fi supuse acesteia din urmă. Desigur, cum vom vedea, art. 6 alin. (6) prevede o excepţie importantă, dar nu pentru situaţiile în curs de constituire, modificare sau stingere, ci numai pentru cele în curs de realizare.

b) Situaţii în curs de modificare. În aceste cazuri, se aplică legea în vigoare la

data naşterii situaţiei juridice (ex.: de la data încheierii contractului) ori legea în vigoare la data actului sau faptului modificator?

În mod logic, primul răspuns ar trebui să se impună, însă aici trebuie să distingem între legea aplicabilă efectelor situaţiei respective (i.e. conţinutul contractului) şi legea aplicabilă condiţiilor extrinseci de validitate ale actului modificator, cum prevede expres art. 102 LPA, în materia legii aplicabile modificării unui contract încheiat anterior intrării în vigoare a NCC.

Într-adevăr, dacă în ceea ce priveşte conţinutul situaţiei respective, acesta este şi rămâne supus legii în vigoare la data naşterii ei, cât priveşte condiţiile extrinsece de validitate, de fond şi de formă, pentru modificarea acesteia, cum sunt cele referitoare la capacitatea părţilor ori la formalităţile abilitante (nu la formalităţile intrinsece,


constitutive, precum forma ad substantiam)233, va trebuie să se ţină seama de legea în vigoare la data actului modificat, iar nu de legea în vigoare la data actului modificator.

Dacă, spre ex., se modifică durata contractului ori condiţiile de plată sau regimul unor obligaţii, efectele actului astfel modificat rămân supuse legii vechi, iar nu legii noi. Bineînţeles, capacitatea părţilor ori condiţiile de formă extrinseci (de ex., cerinţele de formă ad probationem) vor fi cele prevăzute de legea în vigoare de la data actului modificator, iar nu cele de la data încheierii contractului, deoarece este vorba de condiţii extrinsece acestuia, iar actul modificator, deşi dependent de actul originar, este, în acelaşi timp, un act juridic veritabil, ale cărui condiţii de validitate trebuie analizate, în limitele arătate, separat (cf. art. 1.263-1.264 privitoare la actul „confirmativ” al unui act anulabil).

149. Situaţiile juridice în curs de realizare. Prin situaţii juridice în curs de realizare

avem în vedere efectele viitoare ale unor situaţii juridice anterioare, care nu sunt deplin realizate la data intrării în vigoare a legii noi.

În doctrina modernă, se distinge, cum vom vedea, între situaţiile juridice legale şi cele voluntare. În primul caz, legea ar fi de imediată aplicare, pe când în al doilea caz, legea veche ar continua să guverneze efectele viitoare ale situaţiilor contractuale, care astfel supravieţuieşte sau „ultraactivează” intrării în vigoare a legii noi (v., infra, pe larg, nr. 153).

În ceea ce ne priveşte, cel puţin de lege lata, situaţiile juridice în curs de realizare, indiferent că sunt legale ori contractuale, sunt supuse legii vechi, iar nu legii noi.

Într-adevăr, art. 6 alin. (2) NCC prevede, in terminis, că:

„Actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvărşirii ori producerii lor.” (s.n.). Prin urmare, efectele juridice ale actelor şi faptelor săvârşite sau produse înainte

de intrarea în vigoare a legii noi sunt şi rămân supuse legii vechi, iar nu legii noi. Şi aceasta, indiferent că e vorba de situaţii zise legale ori de situaţii zise

contractuale. Şi, bineînţeles şi decisiv, indiferent de faptul dacă situaţiile respective au fost sau

nu integral consumate la data intrării în vigoare a legii noi. Într-adevăr, textul alin. (2) al

233 Dacă, spre ex., la data încheierii contractului, legea nu prevedea forma ad validitatem, în

timp ce legea în vigoare la data modificării lui prevede o asemenea cerinţă de validitate, este, evident, că actul modificator nu trebuie să respecte această cerinţă, din moment ce nu este un act originar, ci unul modificativ de drepturi, care face, am putea spune, „un tot indivizibil” cu actul modificat. În acelaşi sens pledează şi regula accessorium sequitur principale. O soluţie contrară, ar însemna aplicarea imediată a legii noi, ceea ce nu este, în speţă, oportună, căci, s-ar ajunge la situaţia neobişnuită, ca actul principal şi cel modificator să fie supus unor cerinţe diferite de formă. Acest inconvenient teoretic, dar mai ales practic, este exclus de lege lata. Într-adevăr, conform art. 1.243 NCC, „dacă prin lege nu se prevede altfel, orice modificare a contractului este supusă condiţiilor de formă cerute de lege pentru încheierea sa” (s.n.).


art. 6 este general, astfel încât el trebuie să primească o interpretare şi aplicare generală: ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Că e vorba de un text general o confirmă şi faptul că alin. (6) al art. 6 admite, cu titlu excepţional, anumite excepţii de la aplicarea alin. (2) al aceluiaşi articol, despre care vom vorbi imediat.

150. Limitele supravieţuirii legii vechi. După cum am arătat, supravieţuirea legii

vechi este de aplicaţie generală, însă, ca orice principiu juridic, el nu este absolut, ci comportă anumite limite, numite excepţii.

De lege lata, NCC confirmă acest lucru, deoarece stabileşte la art. 6 alin. (6) excepţii de la supravieţuirea legii vechi. Aceste excepţii nu sunt însă fundate pe caracterul legal sau voluntar al situaţiilor juridice anterior născute, nici pe caracterul imperativ sau dispozitiv al dispoziţiilor legii noi, ci, mai degrabă, pe caracterul dis-ponibil sau indisponibil al situaţiilor respective, ca şi pe necesitatea aplicării uniforme, unitare şi egale a dispoziţiilor legii noi în anumite domenii şi materii ale dreptului civil.

Dispoziţiile art. 6 alin. (6) NCC sunt în această privinţă, în parte cel puţin, inovative, faţă de dreptul intertemporal anterior, motiv pentru care vom rezerva acestei chestiuni, extrem de delicate, o analiză distinctă, într-un paragraf special (infra, nr. 151 sqq.).

§ 3. Excepţii de la principiul supravieţuirii legii vechi. Aplicarea legii noi situaţiilor în curs

A. DATELE PROBLEMEI

151. Determinarea legii aplicabile situaţiilor în curs. În principiu, legea nouă nu se aplică situaţiilor în curs, deoarece, aşa cum am arătat (supra, nr. 140), domeniul natural al legii noi este viitorul. Prin excepţie, s-a admis şi se admite că legea nouă este de imediată şi generală aplicare situaţiilor juridice în curs de constituire, modificare sau stingere ori, după caz, efectelor viitoare ale situaţiilor în curs de realizare, anterior născute.

Aplicarea imediată şi exclusivă (generală) a legii noi poate fi dispusă, în mod expres, de legiuitor, dar poate fi dedusă, după unii autori, şi în mod tacit, din natura sau specificul noii reglementări.

În lipsa unei prevederi exprese care este însă criteriul supravieţuirii sau nesu-pravieţuirii legii noi?

În sistemul vechiului Cod civil, s-au propus şi fundamentat două criterii: unul principal, altul subsidiar, respectiv:

– distincţia dintre aşa-numitele «situaţii juridice obiective» (legale) şi «situaţiile juridice subiective» (individuale), pe de o parte (criteriul principal), şi

– natura sau caracterul imperativ ori dispozitiv (supletiv) al legii noi, pe de altă parte (criteriul complementar, subsidiar).


În schimb, în sistemul NCC, criteriul supravieţuirii sau nesupravieţuirii legii vechi este altul, şi anume însăşi dispoziţia legală care exclude, în cazurile limitativ prevăzute de lege, supravieţuirea legii vechi.

Vom analiza, succesiv, cele două sisteme, pentru a se putea înţelege mai uşor nu numai noutatea adusă de NCC, cât mai ales superioritatea soluţiei adoptate de către acesta.

B. DELIMITAREA DOMENIULUI APLICĂRII GENERALE A LEGII NOI SITUAŢIILOR

ÎN CURS

1) Sistemul Codului civil de la 1864 152. Precizări prealabile. În teoriile clasice de drept intertemporal – teoria drep-

turilor câştigate sau, după caz, aceea a faptului consumat –, supravieţuirea legii vechi depinde, cum am văzut, după cum este vorba de drepturi câştigate ori de simple expectative (supra, nr. 66 sqq.) ori de faptul dacă actul sau faptul generator, modificator sau extinctiv de drepturi este ori nu consumat (supra, nr. 78 sqq.).

În doctrina modernă, se distinge, în schimb, în funcţie de natura situaţiilor juridice în curs: legale sau individuale (ori contractuale şi extracontractuale234), pe de o parte, iar, pe de altă parte, între natura intereselor ocrotite prin normele legale aflate în conflict, adică după cum acestea sunt individuale ori generale, iar normele noi sunt imperative sau dispozitive.

Dintre aceste criterii, cel dintâi este socotit fundamental în doctrina postbelică (infra, nr. 153).

Această distincţie se justifică – scria prof. Eliescu în 1967 – prin aceea că „situaţiile juridice obiective (legale), născute, în ce priveşte conţinutul lor, prin puterea legii, trebuie să tindă, ca şi legea însăşi, spre o reglementare unitară şi uniformă; pe când situaţiile juridice subiective (individuale), al căror conţinut este creat de voinţa manifestată prin act juridic, sunt expresia iniţiativelor diverse, luate liber de persoanele fizice sau de organizaţiile socialiste, în măsura în care legea le permite nu numai să dea naştere la raporturi juridice, dar şi să stabilească, după propriile lor interese, prin concretizări potrivite, conţinutul şi, prin urmare, efectele acestor raporturi.”235

De o parte, unitate şi uniformitate, de altă parte, pluralitate şi diversitate. În primul caz, legea nouă exclude supravieţuirea legii vechi, în al doilea caz, ea admite, chiar şi tacit, supravieţuirea acesteia.

Într-adevăr, în doctrină s-a discutat dacă, în mod tacit, i.e. în lipsa unei dispoziţii exprese, în sensul aplicării imediate generale sau non-generale a legii noi, aceasta din

234 Cf., mai recent, J. Ghestin, G. Goubeaux et Muriel Fabre-Magnan, op. cit. [nota 128], no 397 sqq., p. 357 şi urm. (în privinţa efectelor viitoare ale situaţiilor juridice anterioare). Situaţiile extracontractuale, supuse pro futuro principiului efectului imediat al legii noi, sunt acelea care „nu sunt născute dintr-o convenţie, ci numai din legea care le determină în întregime efectele” (ibidem, no 398, p. 358), pe când situaţiile contractuale născute din convenţii rămân supuse, pentru viitor, legii vechi, în principiu (ibidem, no 402, p. 361).

235 Ibidem, nr. 27, p. 106.


urmă este sau nu de imediată (recte, generală) aplicare, deoarece aplicarea imediată a legii noi constituie regula, iar supravieţuirea legii vechi excepţia236.

În principiu, s-a apreciat că supravieţuirea legii vechi poate fi nu numai expresă, ci şi tacită, deoarece – observa un reputat autor – spre deosebire de prohibirea retroactivităţii legii noi (art. 1 C. civ. 1864), principiul aplicării imediate a legii noi nu este anume consacrat de lege, ci „se întemeiază numai pe voinţa tacită a legiuitorului, astfel cum aceasta a putut fi desprinsă, prin interpretare, de teorie şi practică. Dar – se arată de acelaşi autor – ceea ce voinţa tacită a putut face, tot voinţa tacită poate să şi desfacă, hotărând prin derogare de la principiul aplicării imediate a legii noi, supravieţuirea legii vechi”237.

De unde rezultă însă această voinţă tacită (sau implicită)? În principiu – se spune – „voinţa tacită a legiuitorului de a face ca o lege să

supravieţuiască şi după abrogare, în beneficiul unor situaţii juridice pendinte, poate reieşi nu numai din scopul, dar şi din obiectul legii noi, în funcţie de natura situaţiilor juridice pendinte, de aceea a intereselor ocrotite prin normele legale în conflict, precum şi de caracterul imperativ sau supletiv al acestor norme”238, iar uneori această voinţă tacită mai poate decurge şi din faptul că supravieţuirea legii vechi „dă satisfacţie unor nevoi practice învederate, legiuitorul neputând fi presupus că a înţeles să nesocotească asemenea interese”239.

236 V., pentru exemplificări, M. Eliescu, op. cit. [nota 46], nr. 24, pp. 100-103. 237 Ibidem, p. 104. 238 Ibidem, p. 105. 239 Ibidem. Este cazul, spre ex., unei legi noi care nu desfiinţează o instanţă, ci se mulţumeşte

să-i restrângă competenţa, situaţie în care s-a admis, atât de doctrină cât şi de către practică, că pentru motive de ordin practic, deşi legea nouă nu a prevăzut nimic, competenţa în cauzele pendinte va fi cea stabilită de legea anterioară, care astfel supravieţuieşte, soluţie consfinţită expres prin fostul art. 724 alin. (1) din Codul de procedură civilă vechi, republicat în Monitorul Oficial nr. 45 din 24 februarie 1948, în baza Legii nr. 18/1948 („Pricinile în curs de judecată la data punerii în aplicare a prezentei legi [a Legii nr. 18/1948 – n.n., M.N.] vor continua să fie judecate de către instanţele învestite”). V., în acest sens, I. Stoenescu, Izvoarele dreptului procesual civil, in „Procesul civil în R.P.R.” de I. Stoenescu, A. Hilsenrad, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, pp. 29-30. Conform acestui autor, deşi acest text care consacră soluţia supravieţuirii legii vechi în materie de schimbare a competenţei judiciare are caracter tranzitoriu şi se găseşte în cartea privitoare la dispoziţiile finale, ar trebui, totuşi, considerat ca o „regulă generală în materie de competenţă, deoarece reprezintă consacrarea pe cale legislativă a unuia din punctele de vedere propuse de literatura juridică; ca atare, aceeaşi regulă se va aplica ori de câte ori o lege specială va modifica competenţa instanţelor, fără să conţină, în dispoziţiile sale, o soluţie cu privire la procesele în curs de judecată” (ibidem, p. 30). Această regulă, tradiţională, a fost formal abrogată prin Legea nr. 53/1993, dar a fost reintrodusă prin O.U.G. nr. 138/2000 devenind art. 725 alin. (2) din vechiul cod [(„Procesele în curs de judecată la data schimbării instanţelor legal învestite vor continua să fie judecate de acele instanţe. În caz de casare cu trimitere spre rejudecare, dispoziţiile legii noi privitoare la competenţă sunt pe deplin aplicabile”), fiind, desigur, menţinută de Noul Cod de procedură civilă (cf. art. 25 alin. (2): „Procesele în curs de judecată la data schimbării instanţelor legal învestite vor continua să fie judecate de acele instanţe, potrivit legii sub care au început. În caz de casare cu trimitere spre rejudecare, dispoziţiile legii noi privitoare la competenţă, în vigoare la data când a început procesul, rămân aplicabile”)].


Cu aceste precizări, să trecem să vedem în ce constau şi ce presupun cele două criterii propuse pentru delimitarea câmpului de acţiune a legii vechi faţă de acela al legii noi în cazul situaţiilor juridice în curs, mai exact, a efectelor viitoare ale situaţiilor preexistente, anterior născute, la data intrării în vigoare a legii noi.

153. Distincţia dintre situaţii juridice obiective (legale) şi situaţii juridice subiective

(individuale). a) Precizări prealabile. Astfel, în ce priveşte primul criteriu – natura situaţiilor juridice în curs de a produce efecte juridice –, în principiu, legea nouă se aplică imediat tuturor acelor situaţii juridice ale căror conţinut şi efecte sunt imperativ stabilite de lege, adică tuturor situaţiilor juridice obiective (zise legale) (b).

În schimb, legea nouă nu este de imediată aplicare în cazul situaţiilor juridice subiective (zise individuale sau voluntare) al căror conţinut şi, prin urmare, ale căror efecte sunt liber stabilite de voinţa unor persoane fie prin contract, fie prin act juridic unilateral.

După cum am văzut, distincţia dintre situaţiile legale şi cele contractuale a fost

propusă de Roubier (supra, nr. 91). Conform acestui autor, interesul general al aplicării uniforme şi unitare a legii reclamă aplicarea acesteia imediată doar în cazul situaţiilor legale, iar nu şi în cazul situaţiilor contractuale care trebuie să fie guvernate în continuare de către legea veche. Aceasta, întrucât contractul, fiind un „act de previziune”240, intenţiile şi aşteptările legitime ale părţilor ar fi grav nesocotite, dacă legea nouă s-ar aplica efectelor viitoare ale contractelor în curs. Pe de altă parte, aşa cum excelent s-a remarcat, raţional şi juridic este imposibil să se transfere regulile care guvernează situaţiile legale situaţiilor contractuale care „constituie un bloc indivizibil pentru care nu este nici judicios, nici tehnic posibil de a disocia formarea situaţiei juridice contractuale de conţinutul său şi de efectele sale”241.

240 P. Roubier, op. cit. [nota 45], no 78, p. 391. «Le contrat – dit Roubier (ibidem) – par lequel

les parties exercent ce choix, constitue un acte de prévision; les contractants, qui y relient leur intérêts, savent ce qu’ils peuvent attendre du jeu des clauses expresses de l’acte, ou encore de la loi. Il est évident que ce choix serait inutile, si une nouvelle loi, modifiant les dispositions du régime en vigueur au jour où le contrat fut passé, venait apporter un bouleversement dans leurs prévisions. Lorsque deux personnes se marient, lorsqu’une personne acquiert un usufruit ou une hypothèque, il y a bien sans doute un fait volontaire à la base, mais la volonté des intéressés sais qu’elle n’a d’autre choix que celui de suivre ou non le régime de la loi; au contraire, lorsque deux personnes passent une vente ou modalités dans l’acte, et, si elles attendent quelque chose de la loi, c’est seulement un protection complémentaire pour ce qu’elles auraient omis de prévoir ou d’énoncer.»

241 Br. Boccara, Le droit transitoire question(s). – Le droit accidenté, in JCP 1988, I, 3351. «[À] distinguer pour les contrats entre la formation, le contenu et les effets – remarque le même auteur (ibidem) – débouche sur une totale absurdité car que serait un contrat dont «la formation» serait protégée par l'ancienne loi, mais dont le contenu et les effets seraient vidés de toute substance par une loi nouvelle promulguée en cours d’exécution?

Cette totale indivisibilité du bloc contractuel (P. Level, Essai sur les conflits de lois dans le temps, Paris 1959, p. 213) a d’ailleurs été soulignée par une doctrine pratiquement unanime qui relève «que cette dissociation du contrat et des droits personnels qu’il engendre serait contraire à la nature des choses.» (Ripert et Boulanger, Traité de droit civil, Paris 1956) ou encore «un contrat est un ensemble psychologique et économique: le dissocier en autant de lois qu’il engendre d’obligations diversement localisées serait le type de morcellements contraires à l’application rationnelle d’une loi quelconque.» (Batiffol, Traité élémentaire de droit international privé, 2e édition, Paris 1955, p. 316, n° 268).»


Această distincţie importantă se bazează, aşadar, pe dreptul sau puterea subiectelor de drept civil de a determina sau configura, în mod liber, efectele juridice ale situaţiilor născute în temeiul voinţei lor.

b) Situaţiile juridice obiective (legale). În principiu, legea nouă se aplică imediat

tuturor situaţiilor zise obiective (legale), adică tuturor acelor situaţii al căror conţinut şi efecte sunt imperativ stabilite de lege.

În consecinţă, chiar şi în absenţa unei dispoziţii exprese, legea nouă este de imediată aplicare, spre pildă, în domenii sau materii precum regimul proprietăţii şi al celorlalte drepturi reale, raporturile personale dintre soţi ori în materie de filiaţie naturală sau civilă (adopţie, înfiere)242.

Soluţiile preconizate privitor la efectele personale ale căsătoriei ori la efectele

viitoare ale adopţiei sau înfierii au fost, de altfel, expres consacrate prin Decretul nr. 32/1954 (art. 3 şi 9) însă s-a arătat că soluţia ar fi trebuit să fie aceeaşi, chiar în lipsa acestor texte, deoarece aceste efecte ar fi fost tacit voite de legiuitor, de vreme ce „acordul părţilor este numai condiţia necesară pentru ca statutul legal al căsătoriei, adopţiei sau înfierii să le fie aplicat, fără ca voinţa lor să poată aduce vreo modificare acestor statute, care se impun voinţei nu numai în conţinutul lor prezent, dar şi în cel viitor. Cei care prin actul lor de voinţă se supun în mod voluntar statutului legal al căsătoriei, adopţiei sau înfierii de la data când aceasta se încheie, în mod necesar se supun şi tuturor modificărilor viitoare pe care aceste statute le vor suferi, căci voinţa lor este fără putere, cu privire la conţinutul acestor instituţii”243. În aceste cazuri, în lipsa unei dispoziţii legale contrare, legea veche nu supra-

vieţuieşte. c) Situaţiile juridice subiective (individuale). În principiu, legea nouă nu se aplică

imediat situaţiilor juridice zise subiective (individuale sau voluntare) ale căror conţinut şi efecte sunt stabilite în mod liber prin voinţa părţilor contractante sau ale autorilor actelor juridice unilaterale. În aceste cazuri, se spune, trebuie prezumat că „legiuitorul a înţeles să lase contractul, mai larg actul juridic, care este în curs de a produce efecte, sub imperiul legii sub care acel act s-a constituit”244, deoarece, altfel, s-ar nesocoti voinţa autorilor actelor juridice respective şi i-ar lipsi de realizarea aşteptărilor lor legitime, iar necesitatea social-economică de a asigura o aplicare uniformă a legilor nu există în cazul situaţiilor juridice subiective, unde multiplicitatea şi felurimea intereselor particulare reclamă nu un regim uniform, ci, dimpotrivă, unul diversificat, în funcţie de interesele fiecărei părţi245.

242 M. Eliescu, op. cit. [nota 46], p. 107. 243 Ibidem. 244 Ibidem, p. 108. 245 Cf. H. Roland, L. Boyer, Introduction …, cit. supra [nota 131], no 649, pp. 229-230:

«Une certaine doctrine fait observer que la postactivité se fait plus rare devant la montée des lois impératives qui sacrifient les intérêts particuliers aux exigences de l’intérêt général, que ce système présente l’inconvénient d’entraîner une diversité de


In concreto, legea veche va guverna efectele actelor juridice subiective, inclusiv cauzele de rezoluţiune, nu însă şi cele de desfacere a contractului, căci „ele punând capăt contractului numai pentru viitor, legea nouă care le suprimă sau le instituie, întrucât s-ar aplica şi contractelor încheiate sub regimul legii anterioare, nu ar putea fi privită ca având efect retroactiv, ci numai ca având efect imediat, ceea ce însă exclude supravieţuirea legii celei vechi”246.

Alte limite ale supravieţuirii legii vechi sunt impuse şi de natura drepturilor subiective care fac obiectul contractului, cum este cazul drepturilor reale care ar fi supuse imediat acţiunii legii noi, că, în ipoteza acestora, conţinutul lor juridic este stabilit de lege, iar nu prin voinţa părţilor247.

Supravieţuirea legii vechi în cazul situaţiilor juridice subiective este însă exclusă, dacă dispoziţiile legii noi sunt imperative sau prohibitive, ceea ce însemnează că distincţia de mai sus este valabilă numai dacă dispoziţiile legii noi sunt supletive sau dispozitive (infra, nr. 154).

În concluzie, respectarea previziunilor şi aşteptărilor legitime ale părţilor248 primează interesului general al aplicării uniforme şi unitare a unei singure legi.

régime, les effets des contrats obéissant à des règles différentes selon le moment où l’accord des volontés est né. L’objection n’est pas pertinente. D’une part, le contrat s’éteignant par son exécution, la disparité de régime est appelée à cesser rapidement. D’autre part, le droit contractuel est nécessairement multiple puisqu’il est créé et façonné par les volontés privées; il n’y a donc pas lieu de se soucier de l’unité de la législation là où la liberté contractuelle organise la diversité juridique. Mais on doit souligner que la postactivité, qui demeure, nonobstant le bien-fondé de ces remarques, trouve sa raison d’être dans la nécessaire sécurité des situations juridiques et aussi dans le climat de la liberté contractuelle.»

246 M. Eliescu, op. cit. [nota 46], nr. 29, p. 109. 247 În doctrina franceză, se citează, în afara acestor cazuri, regimul drepturilor reale născute

din contracte, care din motive tehnice, sunt supuse imediat acţiunii legii noi. Soluţia rezidă în natura drepturilor în discuţie: în timp ce drepturile contractuale rămân supuse legii contractului atunci când au caracter personal, „căci nu este posibil de a le detaşa de actul care le-a dat viaţă, formă şi substanţă. În schimb, drepturile reale sunt în întregime separabile de contractul din care ele rezultă; aceste drepturi, o dată create, iau o existenţă independentă de sursa lor. Că un bun a fost dobândit prin schimb, prin donaţie, prin vânzare, puţin importă: drepturile achizitorului rămân drepturi de pro-prietar, care sunt totdeauna identice. Se înţelege, deci, că legea care a prezidat formarea contractului nu are, în speţă, de ce să supravieţuiască abrogării sale; din acest motiv regimul drepturilor reale cade imediat sub imperiul legii noi.” (H. Roland, L. Boyer, Introduction …, cit. supra [nota 131], no 651, p. 230).

248 Cf., pentru dreptul american, W. D. Slawson, Constitutional and Legislative Considera-tions in Retroactive Lawmaking, in 48 California Law Review 216, 233 (1960):

„A generalization with some validity may be that laws impairing the obligation

of contracts are more likely to be harmful than other forms of legislation that are vested-rights retroactive. Contracts are formal legal relations, entered with explicit regard to their legal consequences. Their very purpose is to create rather precisely articulated duties and rights to guide future conduct. More than other kinds of legally significant action, therefore, contracting is likely to be done with knowledge of, and specific reliance on, the law”.


154. Distincţia dintre dispoziţiile imperative sau prohibitive şi cele dispozitive cuprinse în legea nouă. În afară de aceasta, în doctrina şi practica judiciară s-a arătat că supravieţuirea legii vechi în cazul situaţiilor juridice subiective este însă limitată numai în privinţa normelor supletive sau dispozitive, ele rămânând supuse dispoziţiilor legii noi imperative sau prohibitive, care interesează ordinea publică ori cel puţin sunt emise în vederea satisfacerii nemijlocite a unor interese generale, căci „respectarea voinţei persoanelor fizice sau a celor juridice nu poate fi atât de larg înţeleasă, încât să pună piedică prevederilor legale de ordine publică sau care dau expresie intereselor obşteşti”249.

Cu alte cuvinte, se susţine, în mod cvasiunanim, în măsura în care dispoziţiile legii noi sunt imperative sau prohibitive, adică sunt de ordine publică ori de interes general, iar nu permisive sau supletive250, ele se vor aplica imediat şi situaţiilor juridice subiective (individuale sau voluntare).

Astfel, în materia raporturilor dintre proprietari şi chiriaşi, legea nouă este de imediată aplicare nu numai în cazul raporturilor viitoare, dar şi în cazul celor în curs, astfel încât în practică s-a decis că, de ex., contractele de închiriere existente la data intrării în vigoare a Decretului nr. 78/1952 pentru normarea, repartizarea şi folosirea suprafeţei locative şi reglementarea raporturilor dintre proprietari şi chiriaşi sunt prelungite de drept, în puterea acestui decret, astfel că proprietarul nu poate să-şi exercite dreptul de a cere evacuarea în condiţiile art. 25 alin. ultim din acest decret decât la expirarea acestor prelungiri251.

În asemenea situaţii, s-a spus, o normă supletivă se abrogă şi o dispoziţie impe-rativă nouă intră în vigoare, astfel încât legea veche nu mai poate supravieţui, însă, în ipoteza inversă, dacă legea veche era imperativă, iar cea nouă supletivă, legea vechea va supravieţui, deoarece o „lege cu caracter supletiv sau dispozitiv nu este aplicabilă decât în măsura în care părţile trebuie să fie presupuse că s-au referit tacit la prevederile pe care acea lege supletivă le cuprinde. Dar părţile nu pot fi presupuse că s-au referit, întocmind actul juridic, la dispoziţiile unei legi, care la acea dată nu era încă în vigoare.”252

155. Apreciere critică. a) Toate criteriile propuse în sistemul vechiului Cod civil

sunt arbitrare, relative şi artificiale. După părerea noastră, criteriile propuse în doctrină pentru delimitarea câmpului de acţiune a legii vechi şi al celei noi în cazul unor facta pendentia sunt criticabile, deoarece, pe de o parte, sunt prea generale, iar, pe de altă parte, criteriile propuse sunt relative, iar nu absolute. Şi aceasta fără a discuta, pe fond,

249 M. Eliescu, op. cit. [nota 46], nr. 29, p. 110. 250 Cu privire la clasificarea normelor juridice, v. supra, nr. 39, lit. c). 251 V., în acest sens, TS, col. civ., dec. 773/1954, în Culegere decizii 1952-1954, vol. I, nr. 34,

p. 72. Cu privire la problematica aplicării dispoziţiilor Legii nr. 17/1994 privind prorogarea sau reînnoirea unor contracte de închiriere, în condiţiile în care ultima prorogare expirase la 1 ianuarie 1990, v. Fr. Deak, op. cit. [nota 224], p. 224 sqq.; R. Dincă, M. Nicolae, Notă (critică şi explicativă) la Dec. nr. 514/2001 a C. Ap. Bucureşti, s. a III-a civ., cit. supra [nota 67], p. 127 sqq.



dacă aplicarea imediată a legii noi efectelor viitoare ale unei situaţii juridice constituie sau nu (şi) un caz de retroactivitate veritabilă, cel puţin parţială, a legii noi, deoarece aceasta însemnează, totuşi, a reveni asupra eficacităţii unui act sau fapt juridic trecut, guvernat de legea veche253.

Într-adevăr, în cazul situaţiilor juridice subiective care izvorâsc din evenimente naturale sau fapte juridice voluntare licite (ex. gestiunea de afaceri continuă) ori ilicite (delicte civile continue sau săvârşite într-o formă continuată) în care voinţa umană nu joacă vreun rol în producerea efectelor juridice legate de asemenea evenimente sau acţiuni omeneşti, deoarece aceste efecte sunt prevăzute de lege, făcând abstracţie de problema retroactivităţii sau neretroactivităţii legii noi, aplicarea imediată a legii noi este oare oportună în toate cazurile şi fără nicio distincţie?

Tot astfel, în chip natural şi inevitabil, în cazul prescripţiilor şi uzucapiunilor – situaţii zise legale, iar nu subiective – aplicarea legii noi trebuie, pe de o parte, să ia în considerare şi efectele legii vechi, respectiv durata faptelor începute sub imperiul legii vechi, iar, pe de altă parte, trebuie să se combine cu supravieţuirea legii vechi, iar limitele incidenţei celor două legi nu mai depind neapărat de caracterul imperativ al normelor, ci de faptul că, fără retroactivitate, aplicarea exclusivă a legii noi este, practic, imposibilă, iar aplicarea parţială a legii vechi este, de multe ori, condiţia sine qua non, a eficacităţii imediate a legii noi.

De ex., dacă un terţ a uzurpat un imobil al altuia intrând în stăpânirea lui înainte

de intrarea în vigoare a legii noi care ar modifica condiţiile uzucapiunii, cerând, de pildă, un just titlu ori numai buna-credinţă, în timp ce sub imperiul legii vechi uzucapiunea era posibilă şi fără just titlu sau fără bună-credinţă (cf. art. 1890, 1895 şi urm. C. civ. 1864), aplicarea legii noi şi uzucapiunii în curs ar însemna retroactivitatea acesteia, cel puţin în parte, deoarece însemnează a se reveni asupra condiţiilor legale (condiciones iuris) cerute de legea veche pentru împlinirea uzucapiunii în curs. Iar dacă, scurtând sau mărind termenul de uzucapiune, legea nouă ar fi aplicabilă şi uzucapiunilor în curs, se poate ajunge, în funcţie de circumstanţe, fie la situaţia când aceasta ar fi împlinită ori devansată data împlinirii ei, fie la situaţia în care durata acesteia ar fi prelungită, ceea ce ar însemna de asemenea, invadarea câmpului de acţiune a legii vechi. În fine, în situaţia în care nu s-ar lua în calcul timpul scurs până la intrarea în vigoare a legii noi, ar însemna că va curge o nouă uzucapiune, posesorul fiind privat de beneficiul termenului scurs, ceea ce însemnează iarăşi refuzul aplicării legii vechi. În fine, este oare oportună aplicarea imediată, fără nicio limită sau fără nicio

distincţie, a legii noi imperative în cazul situaţiilor juridice subiective?! Interesele şi

253 Cf., mai recent, Pascale Deumier, L’application d’une loi nouvelle aux contrats en cours est-elle une application immédiate et/ou une application rétroactive?, in RTD civ. 2010, p. 58 sqq. Pour cet auteur, «en définitive, l’application de la nouvelle loi aux contrats en cours n’est-elle pas à la fois immédiate (elle s’applique aux effets futurs) et rétroactive (ce faisant, elle revient sur les prévisions passées)? Ecourter la durée de 99 ans [d’un contrat de concession conclu en 1931 – n.n., M.N.], c’est empêcher le contrat de se réaliser à l’avenir mais n’est-ce pas dans la même temps remettre en cause la durée fixée en 1931?» (ibidem).


aşteptările legitime ale părţilor n-ar fi oare dejucate sau grav afectate şi în aceste cazuri?! Şi aceasta dincolo de interesele sau scopurile urmărite de cele două legi!

Pe bună dreptate s-a observat că, în ceea ce priveşte problema aplicării exclusive sau neexclusive a legii noi (sau, în alţi termeni, a supravieţuirii sau nesupravieţuirii legii vechi), nu există niciun criteriu ferm şi lipsit de controverse.

În realitate, aplicarea exclusivă (generală) sau nu a legii noi este, întotdeauna, o chestiune de oportunitate, aflată fie la îndemâna legiuitorului, fie, în lipsa unor dispoziţii tranzitorii speciale, la îndemâna judecătorului, care se străduieşte astfel să găsească soluţia în „voinţa implicită a legislatorului care, în definitiv, aici ca şi în alte cazuri, se arată, în mod facil, apt de a fi vrut orice”254, opunând, de fiecare dată, legea nouă şi situaţiile juridice în curs, respectiv motivele de interes general (les motifs d’intérêt général) urmărite de prima şi încrederea legitimă (la confiance légitime) născută din secundele255.

Dacă supravieţuirea sau nesupravieţuirea legii vechi (în lipsa voinţei exprese a legiuitorului) este în astfel de cazuri o chestiune de oportunitate256 care depinde de „opţiunea” judecătorului, nu mai puţin ea este şi o problemă lăsată volens nolens la simpla lui apreciere, la „discreţia” (discretion) acestuia, ceea ce atrage imprevizi-bilitatea soluţiilor şi, deci, insecuritatea părţilor.

b) Lipsa de suport juridic a distincţiei dintre situaţiile juridice legale şi cele

voluntare. La o examinare atentă a temeiului şi argumentelor distincţiei dintre situaţiile juridice legale şi voluntare, rezultă că este lipsită de suport legal, iar argumentele furnizate sunt relative şi discutabile. Într-adevăr:

În primul rând – şi acest lucru este capital, după părerea noastră – , această distincţie este ilegală, deoarece violează prevederile art. 1 C. civ. 1864, de vreme ce acest text legal prevede că legea nouă este de imediată aplicare doar în cazul actelor şi faptelor viitoare, iar nu şi în cazul situaţiilor în curs, indiferent dacă acestea sunt sau nu legale. „Viitorul” în sensul legii nu înseamnă prezentul. De aici şi necesitatea res-pectării drepturilor şi situaţiilor câştigate, indiferent dacă acestea sunt sau nu integral realizate la data intrării în vigoare a legii noi.

254 Pascale Deumier, art. precit. 255 Ibidem. 256 V., pe larg, E.-L. Bach, op. cit. (nota 5), no 54 sqq., pp. 460 sqq. Conform acestui autor

supravieţuirea legii vechi este, în definitiv, o chestiune de oportunitate, iar nu de salvgardare a ordinii juridice vechi, în virtutea caracterului imperativ, de ordine publică, al acesteia ori a naturii contrac-tuale a situaţiilor juridice născute sub imperiul legii vechi. «En bref nous pensons – croit Bach – que la solution de la survie de l’ancienne loi, laquelle consiste dans le maintien en vigueur d’une loi ancienne, plus précisément de normes (législative ou contractuelles) anciennes, pour certaines conduites, pour certaines actes, après l’entrée en vigueur de nouvelles normes législatives, ne peut procéder, et ne procède effectivement en jurisprudence, que d’un jugement d’opportunité sur la solution, non pas au demeurant pour une espèce concrète déterminée, mais pour une catégorie donnée, de conduites, d’actes, accomplis par des sujets de droit qui avaient pu dans le passé faire acte de légitime prévision» (ibidem, n 55, p. 463).


În al doilea rând, ideea de progres juridic sau de unitate legislativă, deşi impor-tante, nu sunt decisive pentru a refuza supravieţuirea legii în cazul aşa-numitelor «situaţii legale», deoarece şi aici trebuie avute în vedere aceleaşi exigenţe şi raţiuni: respectarea încrederii legitime a părţilor, a previziunilor sau aşteptărilor legitime ale acestora. Şi aceasta indiferent că e vorba de o situaţie contractuală ori de una legală, cum ar fi cazul drepturilor şi obligaţiilor conjugale ori statutul juridic al majorilor.

Discutând problema alegerii posibile dintre aplicarea retrospectivă a legii noi şi

supravieţuirea legii vechi efectelor viitoare ale actelor juridice, J. Héron observă, în mod corect, că nu întotdeauna uniformitatea legislativă, statutul legal ori caracterul de ordine publică al noii reglementări justifică aplicarea ei imediată (i.e. „retrospectivă”), ideea de respectare a previziunilor părţilor nefiind străină nici aşa-numitelor «situaţii legale»:

«Comme en matière de rétrospectivité simple (des situations extracontractuelles – n.n., M.N.) et d’application générale de la loi nouvelle, l’uniformité de législation plaide aussi en faveur de l’application de la nouvelle loi aux contrats et aux actes en cours. La survie de l’ancienne loi conduirait à ce que, dans la même entreprise, coexistent dix ou douze régimes différentes applicables en fonction de la date d’embauche des salariés. De la même façon, on ne peut guère envisager que les époux ne soient pas tous soumis, dans leurs rapports personnels, aux règles qui sont aujourd’hui observables, quelle que soient la date de leur mariage et le contenu de la loi qui était alors observable.

À l’opposé, l’application de la nouvelle loi aux contrats en cours déjoue les prévisions légitimes des parties, puisqu’elle prive leur manifestation de volonté des effets durables que la loi y avait attachés. La situation ressembles à celle de la suppression de l’avantage fiscal avant l’expiration du délai prévu par la loi. En effet, par les possibilités qu’elle offre, on peut dire que, d’une certaine façon, la loi incite les parties à aménager leurs obligations. Lorsque la nouvelle loi revient sur l’aménagement qu’elles ont réalisé, pour les soumettre à d’autres obligations, les parties peuvent estimer qu’elles ont été prises au piège: si elles avaient pu deviner les modifications qui interviendraient, elles ne se seraient pas engagées.

Le choix entre l’application de l’ancienne loi et celle de la nouvelle loi dépend de la force respective de ces arguments, qui doit être examinée à l’occasion de chaque changement de la législation. On a vu, par exemple, que la longue durée du lien matrimonial et l’opportunité d’appliquer la même loi à tous les époux conduisent en principe à retenir l’application rétrospective de la loi nouvelle. À supposer cependant qu’une nouvelle loi vienne abroger le divorce, son application aux mariages déjà célébrés serait-elle admise sans discussion? Ne ferait-on pas valoir que la nouvelle loi déjoue les prévisions des époux et que ceux-ci ne seraient peut-être engagés dans les liens du mariage s’ils avaient su que ce lien deviendrait indissoluble?

Il faut donc tenir compte aussi de l’importance de la prévision des parties. Dans certains Dans certains cas, les parties n’ont fait que déclencher par leur acte un mécanisme dont elles savent que le contenu est très largement déterminé par une législation impérative et instable; pour ainsi dire, le contrat s’y efface devant les obligations fixées par la loi. Le contrat de travail en fournit la meilleure illustration. Dans d’autres cas, à l’inverse, les parties ont projeté dans l’avenir une construction juridique complexe, dont l’équilibre économique fragile serait compromis par l’application rétrospective d’une loi nouvelle. Il faut encore ajouter que le caractère d’ordre public de direction ou d’un ordre public de protection. Le refus de prendre en compte les prévisions des parties peut en effet susciter de la part des sujets de droit une


attitude de rejet à l’égard du contrat. Les baux d’habitation illustrent cette attitude: les propriétaires hésitent à donner leurs locaux à bail parce qu’ils ne savent pas quels seront les droits que le législateur de demain accordera à leurs locataires. Il serait sans doute opportun de restaurer dans une certaine mesure le caractère contractuel de la relation entre bailleurs et preneurs.»257 În al treilea rând, distincţia dintre situaţiile legale şi cele voluntare este arbitrară,

deoarece, în lipsa unei dispoziţii legale în sensul supravieţuirii legii vechi în materie contractuală, fie ar trebui să admitem că principiul aplicării imediate a legii este de aplicaţie generală, fie în lipsa unei baze legale a acestei soluţii, aşa cum am arătat deja, ar trebui, dimpotrivă, să admitem că principiul supravieţuirii legii vechi este de aplicaţie generală258.

c) Inaplicabilitatea normelor imperative situaţiilor juridice în curs. În fine, cum

am văzut (supra, nr. 153-154), nici ideea de ordine publică ori de statut legal şi, mai ales, nici ideea de caracter imperativ al dispoziţiilor legii noi nu justifică aplicarea lor imediată situaţiilor în curs şi, ca atare, excluderea supravieţuirii legii vechi.

Într-adevăr, în ceea ce priveşte ordinea publică şi statutul legal al unor contracte, aceste noţiuni, vehiculate, de ex., în dreptul francez, din cauza relativităţii lor nu pot constitui criterii absolute pentru soluţionarea conflictului dintre legea veche şi cea nouă:

D’après Bach, par exemple, «il est patent que la notion d’ordre public telle

qu’elle est définie, a un sens différent de celui qu’elle a habituellement, et que, compte tenu du caractère plus ou moins impérieux qu’on croit pouvoir prêter à l’ordre public, cette notion ne peut absolument pas servir de critère au rejet de la solution de la survie de la loi ancienne. Tout au plus l’analyse a laquelle se livre la doctrine prouve que, de même que la survie de l’ancienne loi procède d’un jugement sur l’opportunité de la solution, de même le rejet de la solution de la survie de l’ancienne loi, et le retour au principe de l’application générale de la nouvelle loi, procèdent eux-aussi d’un jugement de valeur, d’un jugement d’opportunité.

D’autres auteurs, rejetant tout recours à la notion d’ordre public, prétendent résoudre le problème de la survie de l’ancienne loi ent établissant une distinction entre les lois relative à un contrat et les lois relatives à un «statut légal». Selon eux «pour qu’une nouvelle loi puisse s’appliquer à un contrat en cours, il faut qu’elle établisse ou modifie un statut légal». En bref pour cette doctrine, la portée du principe de la survie de l'ancienne loi est limitée, car il existe des contrats dont la loi fixe impérativement le contenu, la liberté des parties se réduisant alors à se placer ou non, dans un statut légal, au regard duquel l’unité de législation reprend toute sa valeur.

Nous ne pensons pas non plus qu’une telle distinction puisse servir à résoudre le problème de la survie de l'ancienne loi, parce qu’à notre avis il n’existe pas de frontière linéaire entre ce qui est «contrat» et ce qui est «statut légal». La différence tient essentiellement dans une différence de degrés, plus que dans une différence de nature, et l’on passe insensiblement, suivant les hypothèses, de la notion de «contrat» à celle de «statut légal», suivant la plus au moins grand liberté laissée par le législateur à la volonté individuelle. Plusieurs exemples nous paraissent de nature à éclairer cette

257 J. Héron, Principes …, cit. supra [nota 13], nos 140-142, pp. 127-128. 258 V., în acest sens, E.-L. Bach, Contribution à l’étude …, cit. supra [nota 5], no 52, p. 458.

408 Contribuţii la studiul conflictului de legi în timp în materie civilă affirmation. Si l’on considère que l’acte de célébration du mariage n’a pas une nature contractuelle, c’est bien parce qu’en ce qui le concerne, la loi n’a laissé aux futurs époux que la latitude pour ainsi dire de choisir leur conjoint, les rapports personnels entre époux étant fixés par la loi seule. Au contraire si l’on continue de qualifier de «contrat» (de mariage) l’acte qui fixe les rapports pécuniaires des époux, c’est parce que le principe reste toujours affirmé (art. 1387 C. civ. [fr.]) que «la loi ne régit l’association conjugale, quant aux biens, qu’aux biens, qu’à défaut de conventions spéciales que les époux peuvent faire comme ils le jugent à propos», et ceci malgré les dispositions impératives qui interviennent toujours en plus grand nombre, pour limiter, en ce domaine, la liberté des futurs époux.

Et si le contrat d’assurance continue d’être un contrat, n’est-ce pas parce que, bien que le législateur ait pris de nombreuses dispositions protectrices de l’assuré, la liberté des contractants demeure suffisante pour justifier la qualification de «contrat»?

En revanche en matière de droit du travail, si le régime contractuel a fait place à un statut légal de l’emploi, n’est-ce pas parce qu’en ce domaine la volonté des parties s’est peu à peu trouvée privée de presque toute liberté.»259 În afară de aceasta, după cum remarca prof. Petre Vasilescu, „legile de ordine

publică au de scop introducerea ordinii în viaţa socială, iar aplicarea lor cu efect retro-activ ar aduce dezordine. În legile de ordine publică – mai ales în câmpul contractual – trebuie să domine principiul neretroactivităţii. Retroactivitatea amăgind prevederea părţilor la facerea contractului, produce rătăcire în spiritul contractanţilor, ne mai ştiind de ce lege să asculte. Domeniul legii noi nu este trecutul, ci viitorul”260.

259 E.-L. Bach, Contribution à l’étude …, cit. supra [nota 5], no 54, pp. 461-462. 260 P. Vasilescu, Conflictul legilor în timp (extras), Tip. „Cartea Românească”, Cluj, 1941,

p. 22. Acelaşi autor mai adaugă însă faptul că legile de ordine publică ar fi, totuşi, aplicabile situaţiilor legale în curs, afirmaţie care contravine celei mai sus citate, în sensul că domeniul legii, inclusiv al legilor de ordine publică, este viitorul, iar nu trecutul:

„Legile de ordine publică au un efect: ele opresc declaraţiile de voinţă parti-

culară contra lor, dar aceasta în viitor, nu în trecut. Legile de ordine publică mai un efect: se aplică imediat efectelor viitoare rezultate din situaţiile în curs. Aceasta numai însă în situaţiile legale, fiindcă ele derivând din lege, urmează schimbările legii. Contractul trebuie însă a rămâne neatins de legea nouă, iar efectele sale viitoare nu pot fi atinse decât, când clauzele contractului se întemeiază pe o instituţie juridică, modificată de legea nouă” (ibidem). Teza prof. Vasilescu nu poate fi primită, deoarece este arbitrară, aplicabilitatea imediată sau nu a

legilor de ordine publică situaţiilor în curs neputând depinde de caracterul acestora din urmă, respectiv după cum ele sunt sau nu legale, ci, de faptul dacă aplicarea imediată efectelor viitoare ale situaţiilor legale sau contractuale are sau nu efect retroactiv. În sensul că aplicarea imediată a legii noi efectelor viitoare ale unui contract este (şi) parţial retroactivă, deoarece legea nouă revine asupra „previziunilor trecute” (Pascale Deumier, L’application d’une loi nouvelle aux contrats en cours…, cit. supra, [nota 253]. 2010, p. 58 sqq.) sau, în termenii lui Roubier (op. cit. [nota 45], no 62, pp. 290-291), că, atunci când legea nouă revine asupra „condiţiilor de constituire a unei situaţii juridice” modificând pentru viitor efectele acesteia, ea este retroactivă, chiar dacă această retroactivitate este temperată [v. supra, nr. 190, lit. d)].


În definitiv – şi aceasta ni se pare decisiv – cum excelent remarca De Vareilles-Sommières, criticând şi demolând, în celebrul său studiu din 1893, de multe ori citat în lucrarea de faţă, toate argumentele în sprijinul distincţiei dintre drepturi câştigate şi simple expectative – în realitate, întrucât urmăresc binele comun, toate legile sunt de interes general, de ordine publică, astfel încât distincţia dintre legi de ordine publică şi legi de ordine privată este, din acest punct de vedere, superfluă, dacă nu absurdă.

En effet, «tantôt on nous présente les simples expectatives comme étant les

droits qui nous sont donnés par des lois d’intérêt général. Les intérêts particuliers seraient ici dominés par l’intérêt général, et doivent toujours s’attendre à être sacrifiés si ce dernier l’exige. Les droits acquis, par suites, seraient ceux qui nous sont donnés au reconnus par des lois qui ne sont pas d’intérêt général: comme si toutes les lois n’étaient pas d’intérêt général, comme s’il en était une seule qui n’ait pas en vue le bien commun. Tout cela est énigmatique. On veut peut-être faire allusion à la division des lois en lois d’ordre public et en lois qui ne sont pas d’ordre public. Il est difficile de comprendre ce que cette division des lois vient faire ici. Ce qui est certain, c’est que les auteurs ne restent pas plus fidèles à ce point de vue qu’aux autres: les lois sur le mariage, sur la naturalisation sont, au plus haut degré, des lois d’ordre public, d’intérêt général; or précisement on nous dit que ces lois ne peuvent, sans être gravement rétroactives, porter atteinte, même pour l’avenir seulement, aux mariages et aux naturalisations antérieurs.»261 A fortiori, nici caracterul imperativ al normelor juridice noi nu justifică înlocuirea

automată a normei legale sau contractuale vechi cu norma legală nouă, de vreme ce părţile având un comportament ireproşabil, conformându-se prescripţiilor anterioare, nu subzistă temeiuri sau motive grave pentru a se dejuca aşteptările lor legitime.

Pentru toate aceste motive, NCC, consacrând principiul supravieţuirii legii vechi, admite, cu titlu de excepţie, şi numai cu acest titlu, aplicarea exclusivă (generală) a legii noi.

2) Sistemul Noului Cod civil

156. Precizări prealabile. După cum am văzut, în raport de data intrării în vigoare

a legii noi, actele, faptele şi situaţiile care fac obiectul acesteia pot fi împărţite în trei categorii: facta præterita, facta pendentia şi facta futura.

NCC prevede că legea nouă este de imediată aplicare numai în cazul actelor, faptelor şi situaţiilor juridice viitoare (facta futura), în schimb, în cazul situaţiilor în curs, aplicarea imediată a legii noi este excepţională, fiind limitată numai la cazurile expres prevăzute de lege.

Într-adevăr, în condiţiile absenţei unui criteriu ferm şi, mai ales, echitabil, de demarcaţie a incidenţei legii vechi şi a celei noi în cazul situaţiilor juridice în curs de realizare, autorii NCC au optat, în chip pragmatic, pentru o soluţie de principiu, care să asigure nu numai securitatea juridică a părţilor şi respectarea aşteptărilor lor legitime, ci

261 De Vareilles-Sommières, Une théorie nouvelle ..., cit. supra [nota 45], no 33, p. 457.


şi certitudinea şi previzibilitatea legii, iar această soluţie este bazată pe enumerarea limitativă a cazurilor de aplicare imediată generală a legii noi, lăsând, totuşi, legiui-torului ordinar posibilitatea de a deroga sau nu de la această soluţie de principiu.

Totodată, un astfel de criteriu de sorginte legală este de natură nu numai să asigure securitatea, siguranţa şi aşteptările părţilor, dar şi să limiteze în mare măsură puterea de apreciere a judecătorului, deoarece aplicarea imediată a legii noi nu mai depinde de aprecierea acestuia, cum se întâmpla în vechiul sistem, când determinarea legii aplicabile comporta şi un grad mare de incertitudine şi de subiectivitate din partea judecătorului.

Aceste cazuri au ele oare un numitor comun şi se poate astfel trasa un criteriu generic de aplicare generală a legii noi, în absenţa unor prevederi speciale cuprinse în legea nouă? Un răspuns complet se poate da numai analizând atent aceste cazuri, ceea ce vom face într-un paragraf distinct, însă se poate spune, în mod provizoriu, că nu este vorba de simpla natură juridică a situaţiilor în curs (infra, nr. 157).

157. Criteriul aplicării exclusive (generale) a legii noi. În sistemul NCC, criteriul

aplicării „ultragenerale” a legii noi, cu excluderea supravieţuirii legii vechi situaţiilor în curs, se bazează, se pare, pe distincţia dintre situaţii juridice disponibile sau indispo-nibile şi mai puţin pe aceea dintre situaţiile zise legale şi cele individuale, chiar dacă din simpla lectură a cazurilor ar rezulta că e vorba tot de această distincţie devenită clasică.

Care sunt aceste cazuri de aplicare imediată (exclusivă, ultragenerală) a legii noi? Ele sunt prevăzute expres şi limitativ de art. 6 alin. (6) NCC: situaţiile juridice derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate.

În esenţă, deci, situaţiile juridice zise legale derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din raporturile de familie şi raporturile de proprietate lato sensu.

Numitorul comun al acestor situaţii este faptul că efectele lor sunt fixate, cel puţin la nivel de principiu, de către legiuitor, iar nu prin voinţa părţilor, astfel încât ele au un caracter uniform, obiectiv, care trebuie să fie cunoscute de către toată lumea, iar nu numai de către beneficiarii lor direcţi. În plus, asemenea situaţii juridice sunt, în principiu, indisponibile, în sensul că titularii lor nu le pot modifica conţinutul şi nici nu le pot suprima, cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege.

A contrario, situaţiile juridice zise subiective, indiferent de izvorul contractual sau extracontractual, precum şi situaţiile juridice zise legale neenumerate de textul de lege citat (ex. posesia, uzucapiunea, cazurile de răspundere civilă, publicitatea legală etc.), rămân supuse legii vechi, iar nu legii noi, indiferent de caracterul imperativ sau dispozitiv al acesteia.

Nu interesează, aşadar, caracterul imperativ sau dispozitiv al legii noi, ci numai faptul dacă legea prevede, în mod expres, aplicarea imediată, recte exclusivă, ultragenerală a legii noi. În felul acesta, principiul aplicării imediate a legii noi, sub rezerva unor dispoziţii tranzitorii speciale, deşi pierde din elasticitate sau oportunitate, câştigă în securitate şi previzibilitate. Or, în materia raporturilor de drept civil, guver-nate de principiile libertăţii şi egalităţii părţilor, securitatea şi previzibilitatea dreptului sunt mai puternice şi, deci, preferabile decât relativitatea şi imprevizibilitatea normelor.


În fine, dar nu şi în ultimul rând, soluţiile la care s-a oprit legiuitorul român, dacă nu înlătură, evită într-o măsură foarte mare, am spune chiar decisivă, discuţiile privind chestiunea retroactivităţii/neretroactivităţii aplicării legii noi situaţiilor în curs ori de câte ori aplicarea legii noi nu poate să le ignore, ci, dimpotrivă, se bazează şi pe „efectele juridice” deja produse ale actelor, faptelor sau situaţiilor anterior născute. Este cazul, spre ex., al prescripţiilor sau uzucapiunilor începute sub imperiul legii vechi (infra, nr. 182 sqq.), care nu pot fi socotite împlinite sub imperiul legii noi decât dacă se va ţine seama şi de timpul scurs înainte de intrarea în vigoare a acesteia.

După cum am precizat, excepţiile de la supravieţuirea legii vechi necesită o analiză aprofundată pentru a se putea determina, in concreto, sfera lor de acţiune, însă, în absenţa unei practici judiciare în materie, ne vedem siliţi să ne limităm doar la o succintă şi, totodată, imperfectă analiză in abstracto a acestora (v. infra, nr. 158 sqq.), urmând, sperăm, să revenim asupra lor cu altă ocazie.

C. APLICAREA EXCLUSIVĂ (GENERALĂ) A LEGII NOI ÎN SISTEMUL NOULUI

COD CIVIL

1) Cazurile de aplicare exclusivă (generală) a legii noi 158. Enumerare şi caracterizare generală. a) Sedes materiæ. Potrivit art. 6

alin. (6) din noul Cod civil: „Dispoziţiile legii noi sunt de asemenea aplicabile şi efectelor viitoare ale

situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din rapor-turile de vecinătate, dacă aceste situaţii subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.” (s.n.).

Din textul citat, rezultă că sunt de imediată şi exclusivă (generală) aplicare, fiind,

aşadar, aplicabile şi situaţiilor juridice în curs, următoarele categorii de legi civile: 1o legile privind starea şi capacitatea persoanelor; 2o legile privind statutul căsătoriei; 3o legile privind statutul filiaţiei naturale; 4o legile privind adopţia; 5o legile privind obligaţia legală de întreţinere; 6o legile privind regimul proprietăţii; 7o legile prvind regimul general al bunurilor; 8o legile privind raporturile de vecinătate. b) Caracterizare generală. Textul citat instituie regula potrivit căreia, prin derogare

de la dreptul comun, respectiv de la principiul aplicării imediate a legii noi numai ex nunc, legea nouă este de generală aplicabilitate în cazul unor situaţii juridice zise „legale”, i.e. situaţii ale căror efecte sunt stabilite de lege, iar nu prin voinţa părţilor.


Trei condiţii cumulative trebuie întrunite pentru ca legea nouă să fie aplicabilă în cazul efectelor juridice ale unor situaţii în curs de realizare:

(i) să fie vorba de o situaţie legală expres prevăzută de art. 6 alin. (6) NCC; dacă

situaţia juridică, deşi legală (drepturile reale limitate asupra lucrului altuia, obligaţiile extracontractuale, privilegiile legale generale sau speciale etc.) nu se regăseşte printre cele enumerate în textul menţionat, legea nouă este inaplicabilă;

(ii) situaţia juridică respectivă, mai exact, calitatea de minor, soţ, copil, adoptat, proprietar, vecin etc. să subziste la data intrării în vigoare a legii noi; dacă această calitate a încetat, din diverse motive, legea nouă nu este, prin ipoteză, incidentă, iar dacă ar fi, legea respectivă ar retroactiva cel puţin parţial (i.e., ex nunc), fiind, aşadar, vădit neconstituţională;

(iii) de existenţa situaţiei respective legea nouă să condiţioneze şi, astfel, să lege efecte juridice viitoare; dacă efectele prevăzute de legea nouă nu sunt în considerarea existenţei juridice a situaţiei respective, spre ex., în considerarea calităţii de soţ actual ori de proprietar actual, ci în considerarea actului sau faptului generator al acestei calităţi, atunci legea nouă nu se aplică, nefiind, prin definiţie, realizată ipoteza normei juridice prevăzute de art. 6 alin. (6) NCC (dacă legea nouă ar avea în vedere o asemenea condiţie – data săvârşirii actului sau faptului – ea ar fi, prin natura sa, retroactivă).

De reţinut că textul are în vedere exclusiv efectele viitoare ale situaţiilor juridice

anterior născute, iar nu şi aşa-numitele «situaţii în curs de constituire, modificare sau stingere», cum ar fi contractele în curs de formare, căsătoriile în curs de perfectare, prescripţiile în curs de împlinire, succesiunile nedeschise încă. În aceste din urmă cazuri, se aplică dreptul intertemporal comun.

În sfârşit, trebuie subliniat că prevederile art. 6 alin. (6) NCC sunt dispoziţii de drept comun, astfel încât nimic nu împiedică legiuitorul ca, în afara posibilităţii supravieţuirii legii vechi, să supună oricare din situaţiile juridice de mai sus unui regim legal particular. Un astfel de regim instituit, în această din urmă variantă, prin dispoziţii tranzitorii speciale constituie o lex tertia, aplicabilă situaţiilor juridice în curs, cu excluderea, în tot sau în parte, a legii noi. În asemenea cazuri, legea nouă de drept comun este şi rămâne aplicabilă doar unor facta futura.

Pentru înţelegerea corectă a domeniului de aplicare a art. 6 alin. (6) NCC vom

analiza, succint, situaţiile juridice legale enumerate, cu caracter limitativ, de acest text legal.

2) Analiza cazurilor de aplicare exclusivă (generală) a legii noi 159. Legile relative la starea şi capacitatea persoanelor. Regimul statutului per-

sonal şi capacitatea civilă a persoanelor fizice şi persoanelor juridice sunt stabilite prin lege, iar nu prin voinţa părţilor.


Într-adevăr, potrivit art. 29 NCC, nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă sau lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.

De asemenea, în principiu, statutul civil al persoanelor fizice sau persoanelor juridice este determinat de lege.

Prin starea (status) persoanelor se înţelege ceea ce constituie condiţia juridică a

acestora în familie şi societate (de ex., dacă este minor sau major, căsătorit ori necăsătorit, copil firesc sau adoptat etc.; persoană de drept public ori de drept privat, cu scop lucrativ sau fără scop lucrativ, de naţionalitate română sau străină etc.), iar capacitatea persoanelor desemnează aptitudinea lor, recunoscută de lege, de a avea drepturi şi obligaţii (capacitatea de folosinţă) şi de a le putea exercita (capacitatea de exerciţiu).

În consecinţă, modificarea, prin lege, a statutului legal al persoanelor ori a

capacităţii lor civile se aplică, desigur, ex nunc, nu doar persoanelor care întrunesc o anumită calitate juridică, ci şi celor care încă nu întrunesc calitatea respectivă.

Spre ex., o lege care instituie o incapacitate de folosinţă ori de exerciţiu

generală este de imediată şi exclusivă (generală) aplicare. Este cazul, de ex., al art. 12 NCC („Nimeni nu poate dispune cu titlu gratuit, dacă este insolvabil”), interdicţie aplicabilă nu doar persoanelor fizice sau juridice născute ori înfiinţate după intrarea în vigoare a NCC, ci şi celor existente la 1 octombrie 2011.

Ori, în materie de posesie de stat, dispoziţiile art. 410 NCC sunt de incidenţă generală, fiind aplicabile şi persoanelor fizice născute la data intrării în vigoare a acestuia.

În fine, în materia reorganizării persoanei juridice, dispoziţiile art. 232 şi urm. NCC sunt aplicabile şi persoanelor juridice în fiinţă, iar nu doar acelora care se vor constitui după 1 octombrie 2011.

În felul acesta se asigură principiul egalităţii în faţa legii civile, precum şi apli-

carea unitară şi uniformă a dispoziţiilor legii noi. 160. Legile relative la raporturile conjugale. În acest caz trebuie să distingem,

chiar dacă textul nu o face, în mod formal, între relaţiile personale dintre soţi şi cele patrimoniale.

În ceea ce priveşte relaţiile personale dintre soţi, este firesc ca legea nouă care modifică drepturile şi îndatoririle acestora, precum şi cauzele de divorţ să se aplice tuturor căsătoriilor, nu numai celor viitoare, ci şi celor în fiinţă262. Desigur, fără ca aplicarea legii noi să aibă şi efect retroactiv (de pildă, în materia cauzelor de divorţ, modificarea cauzelor de divorţ să aibă incidenţă şi asupra unor acte sau fapte trecute care constituiau sau, după caz, nu constituiau motive de divorţ).

A supune soţii unor drepturi sau îndatoriri diferite în funcţie de data căsătoriei ar crea dificultăţi practice inimaginabile, în special pentru judecător, deoarece ar trebui să

262 V. şi art. 27 LPA.


cerceteze în fiecare caz în parte legea aplicabilă căsătoriei, fără a mai discuta chestiunea egalităţii de tratament, care este esenţială, mai ales, în privinţa raporturilor nepatri-moniale.

Cât priveşte regimul matrimonial, trebuie distins după cum e vorba de un regim legal sau convenţional:

– în cazul regimului matrimonial legal, modificarea acestuia trebuie, în mod firesc, să fie de imediată şi exclusivă (generală) aplicare, deoarece astfel se asigură atât egalitatea de tratament (în general, se admite că legea nouă perfecţionează acest regim venind în interesul soţilor, iar nu în dezavantajul acestora), implementarea rapidă a reformei şi aplicarea uniformă a noii reglementări; în plus, este asigurată şi securitatea juridică, deoarece terţii care intră în relaţii juridice cu oricare dintre soţi sunt la adăpost de riscul aplicării unor regimuri diferite, în funcţie de data căsătoriei, iar în ceea ce priveşte pe judecători, este asigurată facilitatea aplicării legii, nemafiind obligaţi să cerceteze de fiecare dată regimul matrimonial aplicabil;

– în cazul regimului matrimonial convenţional, modificarea acestuia nu este de imediată aplicare, deoarece nu este vorba de o situaţie legală, ci de una contractuală.

Desigur, prin legea nouă se pot institui dispoziţii tranzitorii (i.e. de drept substanţial) cu caracter special care să faciliteze tranziţia şi să evite neajunsul cauzat de dejucarea aşteptărilor legitime ale părţilor (de ex., în materia regimulului legal matrimonial se poate prevedea că legea nouă nu se aplică căsătoriilor în fiinţă, ceea ce echivalează cu supravieţuirea legii vechi, ori se poate institui un regim matrimonial particular, sau se poate prevedea un termen înăuntrul căruia soţii pot opta pentru un regim convenţional, încheind o convenţie matrimonială în acest scop, măsură utilă mai ales atunci când regimul convenţional în vigoare ar fi restrictiv).

161. Legile relative la relaţiile de rudenie. Modificarea regimului filiaţiei naturale

sau a adopţiei este, în principiu, de imediată şi exclusivă (generală) aplicare, pentru a asigura principiul egalităţii în drepturi a copiilor. Desigur, în ceea ce priveşte anumite efecte juridice ale filiaţiei, în special cele patrimoniale, aplicarea imediată a legii noi şi filiaţiilor sau adopţiilor anterioare ar putea crea anumite dificultăţi ori situaţii conflic-tuale (de ex., între copii din căsătorie şi cei din afara căsătoriei). Însă, în ceea ce priveşte raporturile personale nepatrimoniale, astfel de dificultăţi sunt, în principiu, excluse.

162. Legile relative la obligaţia legală de întreţinere. NCC preia dispoziţiile privi-

toare la obligaţia legală de întreţinere din vechiul Cod al familiei, instituind această obligaţie între anumite categorii de persoane, de regulă, în virtutea relaţiei de rudenie sau afinitate dintre acestea (art. 516-518). Fiind vorba de o situaţie legală, modificarea regimului juridic al acesteia este, în principiu, aplicabilă, ex nunc, şi raporturilor legale de întreţinere deja născute. Şi aici interesul unităţii legislative justifică aplicarea exclusivă (generală) a legii noi.

163. Legile relative la raporturile de proprietate. Ce se înţelege prin „raporturi de

proprietate” în sensul acestui articol? Raporturile reale în conţinutul cărora intră un


drept de proprietate corporală sau şi un drept de proprietate incorporală? Şi de asemenea cele în conţinutul cărora intră un drept real limitat, principal sau de garanţie?

În ceea ce ne priveşte, fiind vorba de un text de excepţie, care trebuie interpretat restrictiv şi, în orice caz, nici extins prin analogie (art. 10 NCC), credem, în primul rând, că este vorba de raporturile de proprietate clasice, necuprinzând, aşadar, aşa-numitele «proprietăţi incorporale»; într-adevăr, conform art. 555 NCC, proprietatea este „dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege”.

În al doilea rând, nu intră în noţiunea de „raporturi de proprietate” raporturi reale derivate, cu excepţia proprietăţii superficiare, deoarece drepturile reale limitate nu pot fi asimilate, prin natura lor, dreptului de proprietate, iar textul în discuţie este unul de excepţie.

Sub aspectul justificării acestui caz, aplicarea exclusivă (generală) a legii în această materie este tradiţională, deoarece vizează conţinutul şi exerciţiului dreptului de proprietate [art. 44 alin. (1) din Constituţie; art. 555 şi urm., 602 şi urm. NCC], deci existenţa dreptului ca atare, iar nu persoana titularului şi nici modurile de dobândire a acestuia, aspecte care interesează lex temporis facti, iar nu lex nova.

În materia proprietăţii mobiliare sau imobiliare aplicarea uniformă a legii şi respectarea principiului egalităţii în faţa legii justifică aplicarea imediată şi generală a legii noi proprietarilor actuali, iar nu numai şi celor viitori.

164. Legile relative la raporturile de vecinătate. Este vorba, în esenţă, de obligaţii

legale rezultate din raporturile de vecinătate, născute din starea bunurilor, iar nu din starea persoanelor, astfel încât aplicarea uniformă a legii noi efectelor viitoare ale acestor raporturi pare, de asemenea, justificată. Desigur, legea nouă poate prevedea ca legea veche să supravieţuiască, cum este cazul aşa-numitelor «servituţi legale» men-ţinute în fiinţă şi după intrarea în vigoare a NCC (art. 59 LPA NCC).

165. Legile relative la regimul general al bunurilor. În fine, o ultimă excepţie de la

supravieţuirea legii vechi se referă la regimul juridic al bunurilor corporale sau incorporale. Modificarea acestui regim (ex.: bun mobil sau imobil, consumptibil sau neconsumptibil, fungibil sau nefungibil, principal sau accesoriu, alienabil sau inalie-nabil etc.) va privi, în mod firesc, atât bunurile actuale, indiferent de deţinătorul lor legal, cât şi pe cele viitoare.

Desigur, modificarea regimului unui bun poate afecta starea materială ori activitatea economică a unei persoane şi, de aceea, trebuie ca această modificare să nu afecteze substanţa dreptului asupra bunurilor în cauză (v. art. 53 din Constituţie). Spre ex., în cazul unor bunuri declarate periculoase şi scoase din circuitul civil, interzicerea lichidării acestora de către producători ori distribuitori echivalează cu suprimarea dreptului de proprietate, ceea ce ar fi inadmisibil (art. 44 şi 53 din Constituţie).

3) Limitele aplicării exclusive (generale) a legii noi 167. Datele problemei. Aplicarea „ultragenerală” a legii civile noi are caracter

excepţional, fiind de strictă interpretare şi aplicare.


Întrebarea care se pune este dacă aplicarea exclusivă (generală) poate opera oricând şi în baza simplei voinţe discreţionare a legiuitorului sau, dimpotrivă, legiui-torul este îngrădit întrucâtva, este ţinut să respecte anumite cerinţe, să observe anumite principii, să nu depăşească anumite limite?

Principiul neretroactivităţii legii noi este constituţional, trebuind, evident, să fie respectat de către legiuitorul ordinar? Dar principiul supravieţuirii legii vechi? În acest din urmă caz, nu există un text formal în Constituţie, dar problema rămâne deschisă şi un răspuns negativ nu poate fi formulat a priori? De ce?

Pentru simplul fapt că, juridic, un principiu fundamental nu trebuie consacrat în lege, inclusiv în legea fundamentală, pentru a dobândi valoare metajuridică şi translegislativă! Un principiu juridic premerge, de regulă, reglementarea pozitivă, care doar are meritul de a-l „formaliza”, a-l oficializa, iar nicidecum de a-l institui, în sensul obişnuit al termenului.

Or, în aceste condiţii, chiar dacă principiul supravieţuirii legii vechi nu primeşte recunoaştere constituţională, aceasta nu însemnează că el nu poate şi nu are valoare supralegislativă!

În primul rând, cum am văzut deja (supra, nr. 144), fundamentul principiului supravieţuirii legii vechi este principiul încrederii legitime, iar acest principiu, implicit, este recunoscut şi de Constituţie, deoarece el derivă din principiul preeminenţei dreptului şi este baza principiului securităţii juridice, precum şi a principiului respectării aşteptărilor legitime, inclusiv a principiului respectării drepturilor câştigate.

Potrivit art. 1 alin. (3) din Constituţie, România este stat de drept, în care

„demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea (…) sunt valori supreme (…) şi sunt garantate” (s.n.).

De asemenea, egalitatea în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări, este garantată tuturor [art. 15 alin. (1) din Constituţie].

Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular [art. 44 alin. (2) din Constituţie], iar dreptul la moştenire este, de asemenea, garantat (art. 46 din Constituţie).

Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor, iar copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie (art. 48 din Constituţie).

Libertatea muncii şi libertatea desfăşurării unei activităţi economice sunt garantate [art. 41 alin (1) şi art. 45 din Constituţie].

În al doilea rând, deoarece exerciţiul unor „drepturi” şi „libertăţi” (atenţie nu

neapărat constituţionale!) nu poate fi restrâns decât temporar, pentru motive imperioase de ordine publică şi numai în mod limitat, proporţional cu exigenţele situaţiei care a determinat restricţia, în mod normal o lege nouă nu ar putea modifica şi nici suprima aceste drepturi şi libertăţi.

Într-adevăr, potrivit art. 53 din Constituţie:

„(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a


ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor; desfă-şurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.”

Prin urmare, în principiu, legea civilă nouă se poate aplica, în mod excepţional, în

cazul situaţiilor în curs de naştere, modificare sau stingere, precum şi efectelor viitoare ale situaţiilor trecute (i.e. anterior născute), însă numai în măsura în care este justificată de un interes public, iar aplicarea ei n-ar aduce atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale, patrimoniale sau nepatrimoniale, ale persoanelor fizice sau juridice.

168. Limitele aplicării exclusive (generale) a legii noi. a) Precizări prealabile. Este

vorba, înainte de toate, de limitele constituţionale: principiul egalităţii în faţa legii civile, principiul proprietăţii private, principiul autonomiei private şi principiul garantării şi ocrotirii drepturilor şi libertăţilor civile (b-c).

În asemenea cazuri, aplicarea generală a legii noi este exclusă, indiferent dacă ar avea sau nu efect retroactiv, afectând doar existenţa sau exerciţiul actual al unor drepturi şi libertăţi civile.

b) Respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale particularilor. În

consecinţă, dacă aceste principii ar fi violate, iar exerciţiul drepturilor şi libertăţilor civile ar fi restrâns cu încălcarea prevederilor art. 53 din Constituţie, legea nouă ar fi neconstituţională, chiar dacă n-ar fi retroactivă, ci doar de aplicare imediată şi exclusivă (generală).

Spre ex., o lege care ar plafona cuantumul chiriilor şi ar fi declarată aplicabilă şi contractelor în curs, indiferent de efectul său retroactiv sau nu (în funcţie de teoriile de drept intertemporal aplicabile), ar fi neconstituţională, deoarece ar fi atins drepturile de creanţă ale locatorilor în substanţa lor (art. 44 din Constituţie, care garantează orice formă de proprietate privată, corporală sau incorporală), iar nu doar exerciţiul lor.

Tot astfel, o lege care ar limita nivelul dobânzilor contractuale şi ar suprima totodată dobânzile viitoare din contractele de împrumut anterioare, pe motiv că ar fi uzurare, ar fi, pentru aceleaşi raţiuni, neconstituţională, chiar dacă ar fi considerată de imediată şi exclusivă (generală) aplicare (în cazul contractelor în curs).

O lege care ar suprima divorţul ori l-ar face, practic, imposibil, ar fi, de asemenea, neconstituţională, neputându-se aplica situaţiei căsătoriilor în fiinţă şi, de altfel, nici căsătoriilor viitoare [cf. art. 48 alin. (2) din Constituţie privitoare la stabilirea condiţiilor de desfacere a căsătoriei].

În fine, o lege care ar modifica condiţiile devoluţiunii succesorale, în aşa fel încât descendenţii direcţi, de ex., ar fi excluşi de la succesiune, ar fi, de asemenea, neconstituţională, chiar dacă ar fi aplicabilă doar succesiunilor nedeschise încă, după cum o lege care ar suprima devoluţiunea testamentară, admiţând doar succesiunea legală, deoarece ar viola, în mod nerezonabil, principiul autonomiei private, dar şi


dreptul de proprietate privată, deoarece în măsura în care n-ar exista succesibili legali, succesiunea ar fi declarată vacantă şi culeasă, în mod automat, de către stat sau comu-nitatea locală, după caz, iar acest lucru n-ar fi putut exista câtă vreme devoluţiunea testamentară ar fi cu totul exclusă.

Nu putem încheia aceste scurte consideraţii fără a reaminti cuvintele lui De

Vareilles-Sommières, din 1893 [supra, nr. 82, lit. c)], despre limitele impuse puterilor legiuitorului de a edicta măsuri cu caracter abolitiv ori modificativ de drepturi, şi anume acele principii mai puternice chiar decât principiul neretroactivităţii, cum sunt respectarea drepturilor fundamentale ale omului şi principiile dreptului natural, şi anume:

«În mod cert, printre drepturile noastre actuale, sunt unele pe care legiuitorul nu

trebuie, pe care nu poate să le suprime; sunt acelea pe care el nu trebuie nici chiar să le atingă; asupra tuturor acestora el nu trebuie să pună mâna decât cu grijă şi pentru motive grave. Dar în aceste cazuri nu este principiul neretroactivităţii legilor care limitează sau moderează puterea sa: este vorba de alte principii, chiar mai importante şi chiar mai inflexibile: este principiul că legiuitorul nu trebuie, fără motive foarte grave, să restrângă şi mai ales să suprime drepturile inerente naturii umane; este principiul că el nu trebuie nici chiar să lezeze în mod uşuratic interesele cetăţenilor suprimând fără precauţie o stare de lucruri factice. A nega că legile care aduc atingere pentru viitor drepturilor noastre actuale sunt retroactive nu înseamnă deloc a declara că aceste legi sunt totdeauna regulate şi valabile. Contra abuzurilor de putere ale legiuitorului, există o barieră mai înaltă şi mai insurmontabilă decât aceea a neretroactivităţii: este aceea a justiţiei, a dreptului natural, a îndatoririlor generale de suveran. Legea care ar interzice subiectelor de a se căsători în viitor n-ar fi deloc retroactivă, dar n-ar fi mai puţin nedreaptă şi nulă. Aceea care le-ar ridica pentru viitor dreptul de a cumpăra, dreptul de a se asocia, dreptul de a succede pe tatăl şi mama lor, fără să fie nici ea retroactivă, n-ar fi însă mai puţin condamnabilă.»263 c) Alte limite constituţionale. În sfârşit, principiul separaţiei puterilor în stat (i.e.

interzicerea imixtiunii în puterea judecătorească prin legi care să schimbe ori să întoarcă deznodământul proceselor şi mersul firesc al justiţiei) sau respectarea principiului dreptului la un proces echitabil sunt alte obstacole în calea abuzurilor puterii legislative sau executive constând în măsuri de restrângere ori suprimare a unor drepturi sau de amestec nepermis sau nejustificat în afacerile private.

263 «Certes, parmi nos droits actuels, il en qu’il ne doit pas, qu’il ne peut pas supprimer; il en est auxquels il ne doit même pas toucher; sur tous il ne doit porter la main qu’avec ménagement et pour des raisons graves. Mais ce n’est point le principe de non-rétroactivité des lois qui limite ou modère son pouvoir: ce sont d’autre principes, bien plus importants encore et bien plus inflexibles: c’est le principe que le législateur ne doit pas, sans des raisons très graves, restreindre et surtout supprimer les droits inhérents à la nature humaine; c’est le principe qu’il ne doit pas même pas léser à la légère les intérêts des citoyens en supprimant sans précaution un état de choses factice. Nier que les lois qui portent atteinte pour l’avenir à nos droits actuels soient rétroactives, ce n’est donc point déclarer que ces lois sont toujours régulières et valables. Contre les abus de pouvoir du législateur, il y a une barrière plus haute et plus infranchissable que celle de la non rétroactivité: c’est celle de la justice, du droit naturel, des devoirs généraux du souverain. Lai loi qui défendrait aux sujets de se marier à l’avenir ne serait point rétroactive, mais n’en serait pas moins inique et nulle. Celle qui leur enlèverait pour l’avenir le droit d’acheter, le droit de s’associer, le droit de succéder à leur père et mère, sans être rétroactive non plus, ne serait guère moins condamnable.» (De Vareilles-Sommières, Une théorie nouvelle ..., cit. supra [nota 45], no 13, p. 449).

contributii la studiul conflictului de legi in timp in materie civila

Documents