Departamentul de Relaţii Internaţionale şi Integrare Europeană

SNSPA

Reconfigurarea conflictului israeliano-palestinian

Proiect semestrial la cursul

Mari Teme ale Politicii Mondiale

Stănescu Toma-Călin,

Anul I studii master,

ASC 2 ani

2009

Conflictul armat ce se desfăşoară în prezent în Fâşia Gaza reprezinta o etapă de

reescaladare a conflictului israeliano-palestinian, început cu mai mult de şaizeci de ani în

urmă, şi care, în timp, a suportat modificări ale datelor iniţiale în privinţa raporturilor de

putere, a temelor conflictului, a actorilor locali şi internaţionali implicaţi. Într-o accepţiune

generală şi simplificatoare, conflictul se desfăşoară între două grupuri etnice – cel israelian,

organizat din 1948 în Statul Israel, şi cel palestinian, care a avut şi are aspiraţii naţionaliste

legate de acelaşi teritoriu ca şi evreii. Conflictul israeliano-palestinian început în perioada

Mandatului Britanic în Palestina a pornit ca dispută legată de teritoriu şi a evoluat într-un

conflict identitar.

Războiul declanşat de statele arabe în 1948, odată cu crearea statului Israel, constituie

începutul unei lungi serii de violenţe, încercări de pacificare, încălcări de acorduri şi repetate

reescaladări. Are la origini conflictul dintre locuitorii arabi ai Palestinei şi evreii colonizaţi în

regiune de către mişcarea sionistă, cu sprijin britanic.

Atitudinea statelor arabe implicate în conflict ca reprezentanţi ai populaţiei arabe din

Palestina s-a modificat de a lungul timpului, în funcţie de evoluţia negocierilor de pace, dar şi

conjuncturi economice sau de natură geostratecică.

În septembrie 1967, la Summit-ul din Sudan, statele arabe au adoptat în unanimitate

Rezoluţia de la Khartoum, care conţinea faimoasele „trei nu-uri”: NU păcii cu Israel, NU

recunoaşterii statului Israel, NU negocierilor cu Israel. Dupa 1967, regimurile arabe au

început să privească Israelul şi problema palestiniană doar în termenii modului în care era

afectată stabilitatea politică internă fapt care a radicalizat mişcările palestiniene. Organizaţia

pentru Eliberarea Palestinei a devenit vârful de lance al rezistenţei arabe împotriva Israelului.

Procesul de pace, început cu recunoasterea statului Israel, a fost lansat târziu, după 30 de ani

de la declanşarea conflictului armat, fapt explicabil prin însăşi marca de conflict cultural-

identitar ce îi poate fi ataşată. În 1978, la Camp David, a debutat procesul de pace cu statele

arabe, primul fiind Egiptul. Negocierile de pace cu Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei ca

reprezentant legitim al populaţiei palestiniene au început în 1991. Progresele au fost frânate

de grupările paramilitare palestiniene, care au acţionat independent de OEP. Autoritatea

Palestiniană, înfiinţată în 1994, preia rolul de reprezentant direct al palestinienilor. Conferinţa

1

de la Annapolis din 2007 a marcat cel mai important pas politic către o rezoluţie finală a

conflictului, cele două părţi arătându-se în favoarea unei soluţii bistatale.

Tot ceea ce au încercat israelienii şi palestinienii, începând din 1993 (Acordurile de la

Oslo), a avut marca adversităţii conflictelor identitare şi a fost de natură interimară. Ambele

părţi au tratat această perioadă de interimat, nu ca pregătire în vederea semnării unei rezoluţii

finale, ca pe o şansă de a clădi încrederea reciprocă, ci ca pe o oportunitate de a-şi optimiza

poziţiile de negociere. Palestinienii amânau confiscarea armelor şi anihilarea grupurilor

radicale, în timp ce israelienii amânau retragerea sau oprirea construcţiilor de aşezări pe

teritoriile ocupate. Comportamentul duşmănos al unei părţi incita comportamentul asemănător

al celeilalte părţi, ducând astfel la apariţia unui cerc vicios de obligaţii nerespectate, violări ale

angajamentelor şi acuzaţii reciproce.

Principiul „pământ pentru pace”, implementat cu ocazia păcii cu Egipt a devenit

principiu permanent in procesul de pace.

Lucrarea de faţă urmăreşte stabilirea premizelor conflictului Israel-Hamas, privit ca

reescaladare conflictului israeliano-palestinian; evidenţierea actorilor implicaţi, identitatea şi

scopurile lor; reacţia lumii arabe şi a Autorităţii Palestiniene. Întrebările la care încearcă să

răspundă sunt: În ce măsură acţiunile Hamas provoacă divizarea lumii arabe sau a poporului

palestinian? Se poate vorbi de o secesiune a statului palestinian încă neformat?

Istoria conflictului

După sfârşitul Primului Război Mondial, Liga Naţiunilor a împărţit teritoriul fostului

Imperiu Otoman în entităţi noi. Acestea aveau să fie administrate de Marea Britanie şi Franţa,

sub supravegherea Ligii, pe o durată nedeterminată, până când Liga va considera că locuitorii

sunt pregătiţi pentru independenţă şi auto-guvernare.

Franţa şi Marea Britanie şi-au împărţit mandatele în cadrul Conferinţei de la San

Remo din aprilie 1920. Franţa a primit mandate în Siria şi Liban, iar Marea Britanie primeşte

mandate în Irak şi Palestina, ca zonă formată din teritoriile aflate de ambele părţi ale râului

Iordan. Prin Declaraţia Balfour din 1917, britanicii se declaraseră susţinători pentru stabilirea

în Palestina a unui cămin naţional pentru poporul evreu, sprijinind imigraţia masivă a evreilor

în Palestina în timpul Mandatului Britanic, fapt care a dus la tensionarea crescândă a relaţiilor

dintre guvernarea britanică, evrei şi arabi.

2

În urma celui de-al II-lea Război Mondial, tensiunile din Palestina au determinat

guvernarea britanică să renunţe la mandat. Organizaţia Naţiunilor Unite a elaborat un Plan de

Partiţie a teritoriului, prin care erau create un stat evreu şi un stat arab, aranjament acceptat de

evrei, însă respins de arabi. Retragerea guvernării britanice a fost urmată de Declaraţia de

Constituire a Statului Israel, în data de 14 mai 1948.

Statele arabe vecine, Egipt, Iordania, Siria şi Liban, au atacat a doua zi noul stat

format, în sprijinul populaţiei arabe din Palestina, în spiritul pan-arabismului. Ostilităţile s-au

soldat cu un număr foarte mare de refugiaţi din rândurile populaţiei arabe şi au fost oprite

doar în urma unei decizii ONU. Perioada 1949-1979 a fost marcată de frecvente reescaladări

ale conflictului. Cel mai important eveniment a fost Războiul de Şase Zile din 1967, care a

constituit cea mai importantă victorie a statului Israel.

Procesul de pace între statele arabe şi Israel a început în 1979, când a fost semnat

Tratatul de Pace între Israel şi Egipt. În octombrie 1991, după Conferinţa de la Madrid, au

fost demarate negocieri bilaterale cu Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei, reprezentanţii

poporului palestinian, şi cu Siria, în conformitate cu programul convenit, cu scopul de a

ajunge la un acord permanent. Pe 13 septembrie 1993, oficialii israelieni şi cei palestinieni au

semnat Acordurile de la Oslo, care puneau bazele auto-guvernării palestiniene. Conflictul

Israelului cu Regatul Haşemit al Iordaniei a fost soluţionat pe 26 octombrie 1994, o dată cu

semnarea Tratatului de Pace. Pe 25 mai 2000, a avut loc retragerea unilaterală a Israelului din

sudul Libanului, ocupat din 1982.

În aprilie 2003, Cvartetul format din Statele Unite ale Americii, Uniunea Europeană,

ONU şi Rusia, a pus bazele unui nou plan de pace – Roadmap for Peace – pentru soluţionarea

conflictului israeliano-palestinian până în 2005, plan bazat pe acţiuni coordonate ale ambelor

părţi, care să conducă la crearea unui stat palestinian democratic. Totuşi, negocierile privind

un statut permanent al teritoriilor palestiniene au fost subminate de violenţele dintre armata

israeliană şi grupările palestiniene dintre septembrie 2003 şi februarie 2005. Acordul de la

Sharm al-Sheikh din februarie 2005, precum şi un armistiţiu palestinian intern (între grupările

palestiniene Hamas şi Fatah) au redus semnificativ violenţa.

În vara lui 2005 a avut loc retragerea unilaterală a Israelului din Fâşia Gaza. Au fost

evacuaţi locuitorii israelieni, iar armata a fost retrasă de pe teritoriul Gazei, menţinând totuşi

controlul frontierelor.

3

În cadrul alegerilor pentru Consiliul Legislativ Palestinian din ianuarie 2006, Fatah

pierde majoritatea în favoarea Hamas, ceea ce îngheaţă relaţiile dintre Israel şi Autoritatea

Palestiniană. În urma unor operaţiuni întreprinse de armata israeliană în Gaza, precum şi a

conflictului din Liban cu Hezbollah din iunie–august 2006, Ehud Olmert amână

implementarea planului de retragere unilaterală din Cisiordania. Discuţiile cu Autoritatea

Palestiniană sunt reluate abia după ce preşedintele AP Mahmoud Abbas exclude Hamas (care

preluase unilateral controlul asupra Fâşiei Gaza în urma conflictului din interiorul Autorităţii

Palestiniene) de la guvernare.

Actorii interni

Autoritatea Palestiniană este organul administrativ creat pentru a guverna teritoriile

Cisiordania şi Fâşia Gaza. A fost creată în 1994, în urma Acordurilor de la Oslo, încheiate

între Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (OEP) şi guvernul statului Israel, cu scopul de a

reprezenta partea palestiniană în negocierile privind statutul final teritoriilor palestiniene. De

asemenea, conform Acordurilor de la Oslo, Autoritatea Palestiniană avea control asupra

aspectelor civile şi de securitate în zonele urbane palestiniene (definite în acorduri drept

„Zona A”), şi doar control civil asupra zonelor rurale palestiniene („Zona B”). Restul

teritoriilor, printre care aşezările israeliene, valea râului Iordan şi drumurile care leagă

comunităţile palestiniene, se află sub control israelian („Zona C”). Statutul Ierusalimului de

Est nu a fost definit în Acorduri.

Fatah

Fatah este cea mai mare facţiune a Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei şi unul din

partidele importante in Consiliul Legislativ Palestinian. A fost înfiinţat în 1954 de membrii ai

diasporei palestiniene, printre care şi Yasser Arafat, pentru a lupta împotriva ocupaţiei şi

controlului israelian a Cisiordaniei şi a Fâşiei Gaza. Cuvântul „Fatah” înseamnă „victorie” sau

„deschidere” în limba arabă şi este un acronim inversat al „Harakat al-Tahrir al-Watani al-

Filastini” – Mişcarea Naţională pentru Eliberarea Palestinei. Înţelesul cuvântului „Hataf” este

acela de „moarte subită”, de aceea a fost inversat pentru a rezulta Fatah.1

Fatah urmărea să creeze o naţiune palestiniană independentă, eliberată de ocupaţia

israeliană. Vreme de aproape 50 de ani, Fatah şi Arafat s-au folosit de o gamă largă de acţiuni

1 Encyclopædia Britannica, Fatah, 2009

4

pentru a-şi atinge scopul, de la tratative, atacuri din partea unor grupuri de guerrillă,

bombardamente şi raiduri comando. În 1988, Yasser Arafat recunoaşte statul Israel şi dreptul

acestuia de a exista. În prezent, Fatah are o abordare mai moderată şi nu este considerată a fi

organizaţie teroristă.

Membrii Fatah au format nucleul administraţiei create în urma Acordurilor de la Oslo,

Autoritatea Palestiniană. Scopul declarat al preşedintelui Autorităţii Palestiniene Mahmoud

Abbas, membru Fatah, este acela de a crea un stat palestinian în Cisiordania şi Fâşia Gaza, cu

capitala la Ierusalimul de Est. Acesta susţine relansarea procesului de pace şi este un critic al

mişcărilor de rezistenţă armate şi al atacurilor acestora asupra civililor israelieni. Moartea

liderului Fatah Yasser Arafat în 2004 şi percepţia palestinienilor despre oficialilor partidului,

(corupţi şi incompetenţi), au făcut ca Fatah să piardă alegerile parlamentare din 2006 în faţa

Hamas.

Hamas

Hamas este o organizaţie paramilitară islamistă sunită, înfiinţată în 1987 din aripa

palestiniană a Frăţiei Musulmane. Cuvântul „Hamas” are înţelesul de „zel”, „elan”, şi este un

acronim pentru „Harakat al-Muqāwamat al-Islāmiyyah” (Mişcarea de Rezistenţă Islamistă).2

Hamas combină naţionalismul palestinian cu fundamentalismul islamist.

Angajamentele sale principale sunt de a distruge Israelul, de a înlocui Autoritatea Palestiniană

cu un stat islamist şi de a „ridica stindardul lui Allah asupra fiecărui centimetru de pământ

palestinan.”3 Liderul Hamas Abd al-Aziz Rantisi consideră negocierile de pace ca fiind

inutile, întrucât „nu credem că vom putea trăi cu inamicul.”4

În scopul creării unui stat palestinian islamist pe teritoriul Israelului, Hamas s-a folosit

de mijloace politice atât paşnice – participând la alegeri –, cât şi violente, – acţiuni teroriste,

de tip comando sau guerrillă. A atras sprijinul populaţiei palestiniene de partea sa, dezvoltând

o serie de proiecte sociale, sponsorizând o extinsă reţea de servicii sociale, medicale şi de

educaţie pentru copiii palestinieni5, educaţia de îndoctrinare în spiritul Jihad-ului fiind de

notorietate.

2 Hroub K., Hamas - Political Thought and Practice, 20023 Programul Hamas, 19884 Council on Foreign Relations, Hamas, 20095 Council for Foreign Relations, Hamas, 2009

5

Activiştii Hamas, în special cei din Brigăzile Izz al-Din al-Qassam, au întreprins

atacuri sinucigaşe asupra unor ţinte civile şi militare israeliene. La începutul anilor 1990,

aceştia au atacat şi palestinieni suspectaţi că ar fi colaborat cu Israelul, precum şi gruparea

rivală Fatah. Este inclusă pe lista organizaţiilor teroriste.

Principalele surse de finanţare ale Hamas sunt donaţiile primite din partea expatriaţilor

palestinieni, însă este susţinută financiar şi de către Iran. De asemenea, activităţi de strângeri

de fonduri şi propagandă pro-Hamas sunt întreprinse şi în Europa occidentală şi în America

de Nord.6

Hezbollah

Ca o consecinţă a Invaziei Israeliene din timpul primului război din Liban din 1982,

care avea ca scop stoparea atacurilor palestiniene lansate din sudul Libanului, s-a format

organizaţia Hezbollah (Partidul lui Dumnezeu), o organizaţie şiită a cărei ideologie se inspiră

din Revoluţia Iraniană şi din învăţăturile Ayatollah-ului Khomeini. Misiunea Hezbollah este

aceea de a elibera Ierusalimul, de a distruge Israelul şi de a impune un regim islamic in

Liban.7 Din 1992, este o forţă activă în politica şi viaţa socială a statului Liban.

Hezbollah este susţiuntă, atât financiar, diplomatic şi organizaţional, cât şi cu

armament şi explozibili, de către Iran şi de Siria8, deşi aceasta din urmă respectă principiile

unui stat secular, spre deosebire de Iran şi Hezbollah.

În ceea ce priveşte poziţia Hezbollah referitor la Israel, secretarul general al

organizaţiei, Hassan Nasrallah, a declarat că singura modalitate de soluţionare a conflictului

din regiune este dispariţia Israelului.9

Atât Hamas, cât şi Hezbollah, sunt organizaţii islamiste a căror orientare ferm

declarată este distrugerea statului Israel şi crearea unui stat palestinian islamic. În urma unei

întâlniri din ianuarie 2005, care a avut loc în Beirut, Khaled Mashal şi Nasrallah, liderii celor

două organizaţii au încheiat o înţelegere să continue acţiunile teroriste împotriva Israelului.10

6 US Department of State, Patterns of Global Terrorism, 20027 Programul Hezbollah, 19858 US Department of State, Patterns of Global Terrorism, 20029 Electronic Intifada, Peace between Hezbollah and Israel? It Almost Happened, 200610 WorldNetDaily.com, Hamas, Hezbollah vow to continue terror, 2005

6

În demersul lor, ambele contează pe Iran şi Siria, cu sprijinul cărora au întreprins, în

2007, cea mai importantă campanie de înarmare de la formarea lor.

Conflictul Hamas-Fatah

În cadrul alegerilor din ianuarie 2006, Fatah a obţinut 45 de mandate din cele 132, cu

41,43 % din voturi, pierzând majoritatea deţinută până atunci în Consiliul Legislativ

Palestinian, în timp ce Hamas a obţinut 74 de mandate, cu 44,45 % din totalul voturilor

exprimate, devenind majoritar şi aflându-se în poziţia de a forma guvernul.11

În urma câştigării majorităţii în Consiliul Legislativ Palestinian de către Hamas,

preşedintele Egitpului Hosni Mubarak a atras atenţia că, „dacă Hamas doreşte să pună bazele

unui guvern, Hamas trebuie să recunoască statul Israel.”12

Ca urmare a noii realităţi, ajutorul financiar mondial pentru Autoritatea Palestiniană a

fost întrerupt, deoarece, pe scena mondială, Hamas era considerată organizaţie teroristă.

Israelul a refuzat să poarte tratative cu guvernul Hamas, atâta timp cât acesta nu acceptă trei

condiţii: renunţarea la violenţă, recunoaşterea dreptului la existenţă al Israelului şi onorarea

înţelegerile de pace anterioare.

Perioada martie-decembrie 2006 a fost marcată de campanii de asasinate şi răpiri între

cele două forţe palestiniene. Pe 15 decembrie, Abbas a anunţat organizarea de alegeri

anticipate, decizie contestată de Hamas, care a caracterizat-o ca pe o încercare de lovitură de

stat, împotriva unui guvern ales democratic.

În februarie 2007, la întâlnirea organizată de Arabia Saudită la Mecca, cele două forţe

palestiniene, aflate în conflict, au convenit asupra instituirii unui armistiţiu şi asupra formării

unui guvern de coaliţie. Astfel, statele arabe urmăreau ca cele două partide să împartă puterea,

iar Fatah ar fi avut oportunitatea de a deradicaliza pe Hamas, astfel încât să poată fi acceptat

ca partener de discuţii de către actorii implicaţi în procesul de pace israeliano-palestinian,

ceea ce ar fi deblocat ajutorul internaţional către teritoriile palestiniene. Hamas şi Fatah au

format un guvern palestinian de unitate naţională. Hamas a impus ca premierul acestui guvern

să fie din rândurile sale, în persoana lui Ismail Haniyeh. Scopul acestei coaliţii era continuarea

negocierilor de pace cu guvernul israelian şi crearea unui stat palestinian.

11 Palestinian Central Electoral Commission, 200612 Middle East Online, Hamas Ignores Regional Calls for Moderation, 2006

7

Conflictul a reînceput în iunie 2007, în Fâşia Gaza. Pe 12 iunie, Hamas a atacat sediul

Fatah şi a preluat controlul oraşelor Beit Lahiya şi Jabaliya. De asemenea, mai mulţi militanţi

Fatah au fost executaţi. Pe 13 iunie, Hamas s-a impus în nordul Fâşiei Gaza, la nord de Gaza

City, declarând-o „zonă militară închisă”. De asemenea, a preluat controlul şi în partea de sud

a Fâşiei Gaza, eliminând Forţele de Securitate Preventivă, aliate ale Fatah. La sfârşitul zilei,

Khan Younis, Rafah şi majoritatea Gaza City se aflau sub control Hamas. Pe 14 iunie 2007,

Hamas a înfrânt ultimele forţe ale Fatah din Gaza City şi a preluat controlul total asupra Fâşiei

Gaza.

În Cisiordania, forţele loiale Fatah au atacat şi reţinut susţinătorii Hamas din

Ramallah, Jenin şi Nablus. Brigăzile Martirilor al-Aqsa, afiliate Fatah, au ucis activişti Hamas

în Nablus, drept răzbunare pentru uciderea liderilor săi din Gaza.

Preşedintele Autorităţii Palestiniene Mahmoud Abbas a anunţat dizolvarea guvernului

de unitate naţională şi a declarat stare de urgenţă. Premierul palestinian Ismail Haniya a fost

demis, iar Abbas a decis să conducă Gaza prin decret prezidenţial, măsură „inutilă” în

viziunea Hamas, întrucât aceasta considera că, deşi a fost demis, Haniya „rămâne şeful

guvernului, chiar dacă a fost dizovlat de către preşedinte.”13

Hamas având controlul deplin în Fâşia Gaza, iar Fatah în Cisiordania, se poate vorbi

de existenţa de facto a două guverne ale Autorităţii Palestiniene, ambele asumându-şi

legitimitatea. La nivel internaţional, SUA, UE şi Israelul nu recunosc şi nu susţin guvernul

Hamas, preşedintele Abbas şi guvernul Fatah fiind consideraţi singurii parterneri de negocieri

legitimi.

Conflictul Israel-Hamas din 2008-2009

Pe 19 iunie 2008, Egipt a negociat un armistiţiu între Israel şi Hamas, pe o perioadă de

şase luni, în care Israel trebuia să ridice blocada impusă Fâşiei Gaza. Susţinând că Israelul nu

a respectat înţelegerea şi că a organizat un raid ilegal pe 4 noiembrie, Hamas a încălcat

armistiţiul, organizaţia lansând rachete şi mortiere din Gaza asupra unor ţinte din sudul

Israelului. Pe 19 decembrie, Hamas a anunţat că nu va renegocia un alt armistiţiu cu Israelul.

În ziua 27 decembrie, Israel a lansat Operaţiunea Plumb Întărit, care avea ca obiectiv

eliminarea capacităţii Hamas de a lansa atacuri cu rachete asupra oraşelor şi comunităţilor din

13 BBC News, Abbas sacks Hamas-led Government, 2007

8

sudul Israelului. Statul israelian a atacat mai multe obiective din Gaza, printre care moschei,

spitale şi Şcoala UNRWA, despre care susţinea că erau folosite de Hamas pe post de

adăposturi sau de depozite de arme şi muniţie.

La 8 ianuarie 2009, nordul statului Israel a fost lovit de rachete lansate din sudul

Libanului. Hezbollah nu a revendicat atacurile, iar părerea analiştilor de politică externă este

aceea că există posibilitatea ca aceste atacuri să fi fost lansate de grupări palestiniene

neafiliate Hezbollah. Pe 13 ianuarie 2009, soldaţi israelieni au fost atacaţi de grupări

necunoscute la graniţa cu Siria.

Deoarece forţele Hamas sunt disipate în rândurile comunităţii civile palestiniene din

Fâşia Gaza, organizaţia folosind zone rezidenţiale pe post de puncte strategice în lupta

împotriva armatei israeliene, diferenţierea între militanţi şi populaţia civilă este foarte dificil

de făcut, iar raportările despre victime indică un număr foarte mare în rândul civililor.

De la declanşarea raidurilor armatei israeliene, frecvenţa şi intensitatea atacurilor

militanţilor Hamas aspra teritoriilor israeliene nu s-au redus.

Poziţia actorilor internaţionali

Statele arabe vecine zonei de conflict s-au identificat cu problema palestiniană până la

apariţia Autorităţii Palestiniene pe scena politică; datorită existenţei refugiaţilor palestinieni

pe teritoriile lor au rămas multă vreme implicate în conflict.

Prezenţa refugiaţilor palestinieni pe teritoriile statelor arabe vecine şi activismul

acestora a generat probleme guvernelor statelor respective. Iordania, stat arab dependent

economic de SUA, Europa şi Israel, cu un număr mare de palestinieni refugiaţi, a hotărât să

expulzeze Hamas de pe teritoriul său în 1999. Egiptul, negociator tradiţional între israelieni şi

palestinieni şi între Hamas şi Fatah, intervine în vederea obţinerii unui armistiţiu, dar atacă

dur politica Hamas. Jurnalistul palestinian din Gaza Gazi Safwat afirmă că „palestinienii,

unde merg, aduc probleme”14 şi că guvernele arabe au renunţat să se mai implice în problema

palestiniană, lăsând această sarcină în seama Autorităţii Palestiniene.

În data de 9 ianuarie 2009, Consiliul de Securitate al ONU a aprobat, cu 14 voturi

pentru şi o abţinere, Rezoluţia 1860, prin care cerea încetarea focului în Gaza şi retragerea

14 Evenimentul Zilei, Hamas şi noul Orient Mijlociu, 2009

9

completă a forţelor israeliene, care nu a fost respectată. Abţinerea a venit din partea Statelor

Unite. Se observă că declanşarea intervenţiei militare israeliene a avut loc într-un moment în

care SUA, important aliat al Israelului şi aflat în relaţii tensionate cu Iranul, se află în

incapacitate de a acţiona, în contextul transferului de putere de la Casa Albă.

Concluzii

Manifestaţiile populare de condamnare a acţiunilor armatei israeliene în Gaza nu se

regăsesc la nivelul politicii guvernelor statelor arabe. Fatah are susţinerea statelor arabe,

datorită discursului său moderat, în timp ce Hamas este susţinut deschis doar de Iran şi de

Hezbollah.

Iranul şi Hezbollah sunt singurele care susţin pe faţă mişcarea Hamas. Iranul, putere

regională emergentă, a preluat problema palestiniană de la ţările arabe şi este singura ţară care

a sprijinit concret, cu bani, armament şi antrenament, pe militanţii Hamas. Hezbollah, de

asemenea susţinută de Iran, ar avea capacitatea militară de a forţa armata israeliană să lupte pe

două fronturi, acţionând în nordul Israelului. Intervenţia în conflict a Iranului, prin

intermediul Hezbollahului, i-ar consolida statutul de putere regională, fapt ce i-ar oferi un atu

în negocierile cu occidentul privind programul său nuclear. Situarea Iranului pe poziţii diferite

faţă de majoritatea statelor arabe importante ar spori falia dintre ele. Totuşi, nici Iran, nici

Hezbollah nu intervin în actualul conflict din Gaza, datorită circumstanţelor interne

particulare, legate de apropiata perioadă electorală.

Războiul din Fâşia Gaza a divizat lumea arabă, incapabilă în ultima lună să ia o poziţie

clară faţă de conflictul militar dintre Israel şi Hamas. Liga Arabă a fost incapabilă să strângă

laolalta statele membre, pentru a putea ajunge la o poziţe comună în ceea ce priveşte confictul

din Fâşia Gaza. Summitul necesita prezenţa reprezentanţilor a cel puţin 15 state (din totalul de

22), pentru a se putea întruni cvorumul. Principalii opozanţi ai Summitului au fost Arabia

Saudită, unul dintre aliaţii strategici globali ai Statelor Unite, şi Egiptul, un alt stat important

care susţine Arabia Saudită. Riadul şi Cairo sunt şi principalii opozanţi din lumea arabă ai

organizaţiei teroriste Hamas.

Privind perspectiva lumii arabe asupra conflictului dintre Israel şi Hamas, concluzia

care se poate schiţa este că, la nivel oficial, se face diferenţa între cauza palestiniană şi

Hamas. Se conturează, prin prisma atitudinii guvernelor statelor arabe, percepţia a două

10

entităţi palestiniene – una în Cisiordania, reprezentată de Autoritatea Palestiniană, şi alta în

Gaza, reprezentată de Hamas.

Relaţia Israelului cu Autoritatea Palestiniană în privinţa Cisiordaniei se încadrează în

prevederile Acordurilor de la Oslo. Din punctul de vedere al Israelului şi al partenerilor săi

occidentali, diferenţierea între Cisiordania controlată de Autoritatea Palestiniană şi Fâşia Gaza

controlată de Hamas a început să se facă încă de la Conferinţa de la Annapolis, din noiembrie

2007, când Autoritatea Palestiniană a fost reprezentată de membrii Fatah. Hamas şi-a asumat

separarea şi a cerut boicotarea Conferinţei.

La Annapolis, Mahmoud Abbas a negociat în numele cauzei palestiniene, cerând

formarea unui stat palestinian care să cuprindă atât Cisiordania, cât şi Fâşia Gaza, considerând

înstăpânirea Hamas în Gaza vremelnică şi acceptată de populaţia palestiniană doar datorită

politicilor de ideologie „marxist-islamistă”, concept definit de filosoful iranian Abdolkarim

Soroush15, care combină fundamentalismul islamic cu politicile sociale.

Conflictul în desfăşurare poate avea impact asupra procesului de pace. Abbas a acuzat

Hamas că a provocat atacurile israeliene asupra Fâşiei Gaza. De asemenea, a afirmat că va

pune capăt negocierilor cu Israelul, dacă acţiunile acestuia contravin intereselor palestiniene.16

Procesul de pace israeliano-palestinian poate evolua în două direcţii, funcţie de

rezultatele intervenţiei militare în Fâşia Gaza. O primă direcţie este aceea ca acţiunile militare

să se soldeze cu eliberarea zonei de sub autoritatea Hamas şi reintegrarea sub Autoritatea

Palestiniană, fapt care ar apropia premizele constituirii unui stat palestinian independent în

cele două teritorii. Cea de-a doua direcţie este ca Israelul să admită un armistiţiu şi să permită

unui Hamas slăbit să îşi menţină autoritatea în Fâşia Gaza, ceea ce ar bloca evoluţia

procesului de pace, teorie susţinută de ambasadorul Autorităţii Palestiniene în România

Ahmed Majdalani. Acesta este de părere că Israelul urmăreşte temporizarea obligaţiilor faţă

de procesul de pace, slăbind doar şi nu eliminând Hamasul din Fâşia Gaza: „Israelul nu vrea

să elimine mişcarea Hamas din Gaza, vrea doar să îndrepte o lovitură foarte mare asupra

Hamas-ului, atât. Şi să rămână Gaza sub conducerea Hamas-ului, să (producă) separarea între

Gaza şi Cisiordania şi să fugă de obligaţiile faţă de procesul de pace.”17 Această declaraţie

denotă incapacitatea Autorităţii Palestiniene de a rezolva ea însăşi conflictul intern.

15 Evenimentul Zilei, Hamas şi noul Orient Mijlociu, 2009 16 Al Jazeera English, Israel rebuffs Gaza ceasefire calls, 200817 TVR, Ediţie Specială 06.01.2009

11

Informaţii de Ultimă Ora

Israelul a proclamat sâmbătă (17 ianuarie 2009) noaptea, începând cu ora 2 (ora

Bucureştiului), încetarea unilaterală a focului. Anunţul a fost făcut de premierul Ehud

Olmert şi ministrul de Externe Tzipi Livni la capătul unei şedinţe a cabinetului israelian

de securitate. Israelul consideră că obiectivele sale au fost atinse, Hamas primind o grea

lovitură, prin distrugerea infrastructurii militare; Israelul îşi rezervă dreptul să

răspundă, în eventualitatea unui nou atac.

Încetarea unilaterală nu prevede retragerea trupelor israeliene din Fâşia Gaza.

Oficialii Hamas declară planul israelian drept inutil, căci, atâta timp cât soldaţii

Israelului nu vor părăsi Gaza, ei nu vor opri ostilităile. De asemenea, planul este

considerat o tentativă de evitare a unui acord mediat de Egipt.

Preşedintele egiptean Hosni Mubarak pregăteşte pentru duminică 18 ianuarie 09

un summit pe tema Fâşiei Gaza, la care sunt invitaţi şefi de stat şi de guvern din Europa

şi Mahmoud Abbas. Oficialii israelieni nu au fost invitaţi; decizia de încetare a focului

nu s-a înscris în cadrul iniţiativei egiptene.

Iniţiativa unilaterală de încetare a focului nu înseamnă şi încheierea ostilităţilor, dacă

ea nu este urmată de un acord politic, care, cel mai probabil, va fi iniţiat la summit-ul din

Egipt.

N.B.: Informaţiile au fost preluate de pe site-urile http://www.adevarul.ro/ şi

http://www.realitatea.net/

12

Bibliografie:

Hroub K., Hamas – Political Thought and Practice, Institute for Palestinian Studies, Beirut,

2002

Abbas sacks Hamas-led Government, BBC, 15 iunie 2007

http://news.bbc.co.uk/2/hi/middle_east/6754499.stm

Al Jazeera English, Timeline: West Bank-Gaza split

http://english.aljazeera.net/news/middleeast/2008/03/2008525184958469469.html

Al Jazeera English, Israel rebuffs Gaza ceasefire calls

http://english.aljazeera.net/news/middleeast/2008/12/20081231181418151724.html

CIA World Factbook – Israel

https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/is.html

Council on Foreign Relations http://www.cfr.org/

Ediţie Specială, Televiziunea Română, 6 ianuarie 2009

http://www.monitoring.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=854:qediie-

specialq-06012009-invitai-adrian-nstase-theodor-melecanu-ahmed-majdalani-oren-

david&catid=84:tvr-1&Itemid=271

Gavrilă C., Hamas şi noul Orient Mijlociu, Evenimentul Zilei, 12 ianuarie 2009

http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/835319/Hamas-si-noul-Orient-Mijlociu/

Haas A., Two Non-States, Haaretz.com, 12 decembrie 2007

http://www.haaretz.com/hasen/spages/933623.html

Hamas Ignores Regional Calls for Moderation, Threats Watch, 3 februarie 2006

http://threatswatch.org/inbrief/2006/02/hamas-ignores-regional-calls-f/

Israeli-Palestinian Pro Con

http://www.israelipalestinianprocon.org/

Klein A., Hamas, Hezbollah vow to continue terror, WorldNetDaily.com, 31 ianuarie 2005

http://www.worldnetdaily.com/news/article.asp?ARTICLE_ID=42621

Luft G.&Schanzer J., Fatah-Hamas Relations: Rapproachment or Ready to Rumble,

Washington Institute, 20 decembrie 2002

http://212.150.54.123/articles/articledet.cfm?articleid=456

Mihai Al., Hamas şi Fatah, în război fratricid, Cronica Română, 3 octombrie 2006

http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/International/44776/Hamas-si-Fatah-in-razboi-

fratricid.html

13

Palestinian Central Elections Commissions

http://www.elections.ps/

Peace between Hizbullah and Israel? It almost happened, Electronic Intifada, 8 august 2006

http://electronicintifada.net/v2/article5458.shtml

Programul Hamas

http://avalon.law.yale.edu/20th_century/hamas.asp

Programul Hezbollah

http://www.standwithus.com/pdfs/flyers/hezbollah_program.pdf

Ripa G.D., Lumea arabă, divizată între Israel şi Hamasi, Adevărul, 16 ianuarie 2009

http://www.adevarul.ro/articole/lumea-araba-divizata-intre-israel-si-hamas.html

Schnatzer J., A Gaza-West Bank Split?, Middle East Intelligence Bulletin, august 2001

http://www.meforum.org/article/333

The Economist, The Hundread Year War, 8 ianuarie 2009

http://www.economist.com/opinion/displaystory.cfm?

story_id=12899483&source=most_commented

U.S. Department of State, Patterns of Global Terrorism, 2002

http://www.state.gov/s/ct/rls/crt/2002/html/index.htm

WorldPress.org, Are Hamas and Hezbollah Working together?, 20 iulie 2006

http://www.worldpress.org/Mideast/2419.cfm

Yoff E., What are Hamas and Hezbollah?, Slate Magazine

http://www.slate.com/id/1006301/

14