Noua reglementare europeană a conflictelor de legi în materie delictuală : Regulamentul (CE) nº 864/2007 (Roma II)

Alina Oprea1

Doctorand, Universitatea Panthéon -Assas

Scopul principal al Comunităţilor şi al Uniunii europene este constituirea unei pieţe interioare în care frontiere statale sunt abolite, iar persoanele, mărfurile, serviciile şi capitalurile pot circula liber; în acest sens au fost enunţate cele patru libertăţi de circulaţie şi instituit principiul interzicerii discriminării pe motiv de naţionalitate. Totuşi, în timp, aceste măsuri nu s-au dovedit pe deplin eficiente în misiunea lor de eliminare a obstacolelor care întârzie sau blochează realizarea pieţei interioare, pentru că divergenţele între legislaţiile naţionale constituie încă un factor perturbator important în această privinţă. Tratatul CE a oferit astfel instituţiilor comunitare competenţa pentru apropierea legislaţiilor statelor membre, dar cele două metode principale urmate – eliminarea disparităţilor prea mari între aceste legislaţii, respectiv crearea de reguli comune în vederea atingerii unor rezultate satisfăcătoare pentru toate statele membre – au demonstrat că discutăm de un proces extrem de complex şi dificil.

A fost nevoie de o schimbare de perspectivă, care a devenit efectivă odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam. Pe baza noului articol 65 din Tratatul CE, instituţiile comunitare au primit competenţa exclusivă de a iniţia propuneri legislative în domeniul dreptului internaţional privat al statelor membre2. Procesul de schimbare, de o importanţă deosebită3, a început cu Planul de acţiune de la Viena (1998) şi a fost delimitat cu claritate de Consiliul european de la Tampere (1999); el este strâns legat de obiectivul asigurării liberei circulaţii a persoanelor în UE şi se înscrie în contextul Cooperării judiciare în materie civilă şi penală, ale cărei linii orientative şi direcţii de dezvoltare au fost stabilite de Programul extrem de detaliat şi ambiţios adoptat de Consiliul European de la Haga (5 noiembrie 2004) cu privire la „Întărirea libertăţii, securităţii şi justiţiei în UE”.

1 Autorul mulţumeşte prof. D. A. Popescu (Univ. Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca) pentru sugestiile extrem de preţioase şi pentru materialele bibliografice oferite. 2 Cu privire la competenţa comunitară pentru adoptarea unor instrumente de drept internaţional privat, se pot consulta următoarele lucrări : C. Kohler, « Interrogations sur les sources du droit international privé européens après le Traité d’Amsterdam », RCDIP, 1999, p. 1 ; J. Basedow, « The communitarization of the conflict of laws under the Treaty of Amsterdam”, CMLR, 2000, p. 687 ; O. Remien, “European Private International Law and Its Emerging Area of Freedom, Security and Justice”, CMLR, 2001, p. 53. 3 Aceasta deoarece uniformizarea regulilor de conflict reprezintă o operaţiune „…mult mai lesnicioasă şi mai viabilă din punct de vedere practic decât unificarea europeană a instituţiilor dreptului privat”; explicaţia este simplă : „…mult mai uşor şi mult mai repede se poate realiza un compromis între normele conflictuale divergente ale statelor care compun spaţiul comunitar european – prin unificarea principiilor şi a regulilor care conduc la localizarea raporturilor juridice, inclusiv a punctelor de legătură specifice diferitelor materii – decât între norme materiale (grupate în coduri, legi sau alte acte normative) care consacră dreptul privat pozitiv al fiecărei ţări”, cu atât mai mult cu cât „acestea din urmă sunt indisolubil legate de particularităţile evoluţiei istorice din fiecare ţară, de tradiţiile juridice existente, de obiceiurile care s-au conturat şi perpetuat de-a lungul a sute de generaţii şi care constituie un adevărat cod genetic specific fiecărei naţiuni, de la care nu se poate uşor abdica” - pe larg despre perspectivele europene de unificare a dreptului internaţional privat, a se vedea Dan A. Popescu, „Itinerarii şi evoluţii în dreptul internaţional privat”, Revista română de drept internaţional privat şi drept privat comparat, Ed. Sfera, vol. 1, 2006, p. 375-415;

1

În acest cadru favorabil comunitarizării dreptului internaţional privat, la 10 iulie 2007, Parlamentul European a adoptat Regulamentul Roma II, referitor la conflictele de legi în materie extra-contractuală. Statele membre vor dispune în sfârşit de reguli comune în această materie4 şi, oricare ar fi discuţiile cu privire la competenţa comunitară pentru adoptarea unui instrument cu caracter universal (discuţii ce vor fi prezentate infra), vom recunoaşte încă de acum meritele noului text : pe de o parte, el răspunde necesităţii de a avea un set unic de reguli de conflict cu privire la o anume categorie de raporturi juridice, cu avantajele sale inerente, ce ţin de uniformitatea elementelor de legătură utilizate şi a obiectivelor (de justiţie conflictuală sau, uneori, de justiţie materială) ce trebuie realizate prin aceste reguli de conflict, respectiv de evitarea fenomenului de forum shopping sau chiar de asigurarea consistenţei sistemului de drept internaţional privat european, în plin proces de creare; pe de altă parte, el vine să completeze o „lacună”, un „gol” în cadrul acestui sistem, în măsura în care existau până la acest moment reguli de competenţă jurisdicţională uniforme pentru tot ce înseamnă litigii privitoare la obligaţii – contractuale sau necontractuale – în materie civilă şi comercială5, dar reguli de conflict uniforme doar pentru materia obligaţiilor contractuale6.

Textul este rezultatul unor negocieri laborioase. Drumul ce a condus la adoptarea sa a fost unul lung, încă din 19727 fiind elaborat la nivel european un ante-proiect de Convenţie internaţională vizând conflictele de legi în materie contractuală şi extra-contractuală8; datorită dificultăţilor apărute în domeniul „extra-contractual”, acest aspect a fost abandonat pe parcursul negocierilor, iar lucrările începute atunci s-au concretizat (doar) în Convenţia de la Roma din 1980 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale. O a doua tentativă (pur doctrinală însă) de elaborare a unui text în domeniu s-a materializat în 1998, odată cu prezentarea de către Grupul european de drept internaţional privat a unei propuneri de Convenţie europeană privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale9. Din 2001, au reînceput şi în cadrul instituţiilor comunitare discuţiile referitoare la conflictele de legi în materie extra-contractuală, fiind elaborate mai multe

4 Regulamentul Roma II respectă diversitatea legislaţiilor materiale ale statelor membre în domeniu (fiecare stat membru va reglementa şi în continuare aşa cum va dori sistemul său de răspundere civilă extra-contractuală, sub rezerva armonizării care a fost/va fi realizată prin intermediul unor directive sau regulamente sectoriale) – a se vedea F. Garcimartin Alférez, “La unificación del derecho conflictual en Europa: el Reglamento sobre ley aplicable a las obligaciones extracontractuales («Roma II»)”, Diario La Ley (www.diariolaley.es), AÑO XXVIII, nr. 6811, 31.10.2007, D-232, nº 1;5 Art. 5 alin. 1, respectiv art. 5 alin. 3 din Convenţia de la Bruxelles din 27 septembrie 1968 privind competenţa jurisdicţională şi recunoașterea şi executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă şi comercială, comunitarizată astăzi în Regulamentul European 44/2001 privind competenţa jurisdicţională şi recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială (în continuare Regulamentul 44/2001); 6 Convenția de la Roma din 19 iunie 1980 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (în continuare Convenţia de la Roma), ce va fi modernizată şi transformată în regulament comunitar; a se vedea în acest sens Propunerea de Regulament al Parlamentului european şi al Consiliului privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale, publicată de Comisie la 15.12.2005, COM/2005/0650 final.7 Aceasta nu este însă singura iniţiativă în acest sens. Aşa cum arată S. Symeonides, „Rome II and Tort Conflicts: A Missed Opportunity”, 56, American Journal of Comparative Law, 2008) primul efort de codificare a regulilor de conflict în materie delictuală la nivel european este reprezentat de Legea uniformă de DIP a Beneluxului, din 1969 (neintrată în vigoare), ce prevedea ca regulă generală aplicarea legii de la locul realizării comportamentului delictual, iar pentru cazurile de delicte disociate, desemnând legea din statul în care au survenit consecinţele comportamentului respectiv. 8 Pentru o analiză a acestui ante-proiect de Convenţie CEE, a se vedea Raportul lui Paul Lagarde, prezentat în faţa Comitetului francez de DIP, în şedinţa din 24 martie 1973, publicat în Travaux du Comité français de DIP, 1971-1973, Dalloz, p. 147 şi urm.9 Pentru textul acestei propuneri de Convenţie şi un comentariu realizat de GEDIP, se poate consulta site-ul http://www.gedip-egpil.eu/gedip_documents.html (documentele 8 şi 9);

2

versiuni ale unui proiect de Regulament10. În final, datorită numeroaselor dezacorduri între Parlamentul european şi Consiliul de Miniştri, a fost instituit un comitet de conciliere, compus din reprezentanţi ai ambelor instituţii, care a aprobat un proiect comun. După acceptarea acestuia în Consiliu, la 28 iunie 2007, textul a fost votat şi în Parlament, la 10 iulie 2007. Publicat în Jurnalul Oficial la 31 iulie 2007 (JO L 199, p. 40–49), noul Regulament se va aplica, în toate statele membre11 cu excepţia Danemarcei12, faptelor ilicite care vor surveni după expirarea unui termen de 18 luni de la adoptarea sa (11 ianuarie 2009) (art. 32)13.

Regulamentul are un caracter general, este obligatoriu în toate elementele sale şi direct aplicabil în Statele membre, fără a fi nevoie de transpunere în legislaţiile naţionale. Curtea europeană de Justiţie este competentă pentru interpretarea lui, în condiţiile stabilite de art. 68 din Tratatul CE, iar un recurs preliminar nu va putea fi formulat decât de un tribunal dintr-un stat membru ale cărui hotărâri nu mai pot face obiectul unei căi de atac. Nevoia unei interpretări şi aplicări uniforme a textului va impune cu siguranţă delimitarea unor definiţii autonome ale unor concepte susceptibile să aibă semnificaţii diferite în statele membre14. Deja în considerentele din Preambul se face referire la o definiţie autonomă a conceptelor „obligaţie extra-contractuală” (considerentul 11) şi „culpa in contrahendo” (considerentul 30), precum şi la nevoia asigurării unei coexistenţe coerente între Regulamentul Roma II şi Regulamentul 44/2001 privind competenţa jurisdicţională şi recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială (în continuare Regulamentul 44/2001) şi a altor instrumente care abordează problema legii aplicabile obligaţiilor contractuale (considerentul 7).

Caracter universal

Importanţa noului Regulament este indeniabilă, nu numai datorită domeniului abordat, ci şi prin faptul că el instaurează reguli de conflict ce vor constitui în materie un drept comun al statelor membre, înlocuind regulile de conflict anterior existente (pentru România este vorba de secţiunile VII - Îmbogăţirea fără justă cauză şi gestiunea de afaceri, VIII - Actul ilicit, X - Răspunderea pentru produse, XI - Răspunderea pentru concurenţă neloială din Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internațional privat): potrivit articolului 3, aplicarea Regulamentului nu va depinde de desemnarea sau nu de către regulile sale de conflict a legii unui stat membru, respectiv a legii unui stat terţ, ci doar de sesizarea de către părţi a unui judecător dintr-un stat membru.

10 Primul text (Ante-proiectul de Propunere de Regulament privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale “Roma II”) a fost difuzat de Comisia europeană în mai 2002, iar acestuia i-a urmat un altul la 22 iulie 2003 (Propunerea de Regulament a Parlamentului European şi a Consiliului privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale “Roma II”)  ; ulterior au intervenit succesiv Opinia Parlamentului European (OJ C 157E/2006 P 371), Poziţia Consiliului (OJ C 289E/2006 P 68 ), din nou Poziţia Parlamentului (18/01/2007).11 Ceea ce include şi teritoriile extra-comunitare la care face referire art. 299.3 din Tratatul CE : teritoriile franceze de peste mări, Aruba, Antilele olandeze.12 Datorită poziţiei sale speciale în raport cu materiile reglementate de Titlul IV din Tratat (a se vedea art. 69 din Tratat şi protocolul anex), Danemarca nu este considerată ca stat membru în ceea ce priveşte aplicarea prezentului Regulament (art. 1 alin. 4).13 Regulamentul prevede totuşi o excepţie de la această dată de intrare în vigoare : art. 28 conţine o listă de convenţii care se vor aplica de la 11 iulie 2008. 14 Dicey, Morris and Collins on The Conflict of Laws (by L. Collins, C.G.J. Morse, D. Mc Clean, A. Briggs, J. Harris, C. McLachlan), First supplement on the 14th Edition, Sweet & Maxwell, 2007, § S. 35-170 (în continuare această lucrare va fi citată doar ca „Dicey, Morris and Collins”).

3

Se instituie astfel un regim conflictual uniform care priveşte atât situaţiile intracomunitare, cât şi cele extra-comunitare (ad intra şi ad extra). Această situaţie a generat destul de multe polemici15, în doctrină fiind contestat în special faptul că noul text (având o aplicare universală) nu şi-ar putea găsi o bază juridică adecvată în articolul 65 din Tratat : acest articol recunoaşte competenţa instituţiilor comunitare pentru „favorizarea compatibilităţii regulilor aplicabile în statele membre în materie de conflicte de legi şi competenţă” numai „ ... în măsura în care acest lucru este necesar pentru buna funcţionare a pieţei interne”, iar aplicarea regulamentului în situaţiile extra-comunitare nu ar putea fi justificată prin acest din urmă motiv16.

Fără a ignora această critică, credem totuşi că soluţia în final adoptată este preferabilă, din motive practice. Pe de o parte, în domeniul legii aplicabile este dificil de elaborat o regulă care să distingă cu claritate între situaţiile intracomunitare şi cele extra-comunitare, mereu existând riscul unor excluderi nejustificate sau arbitrare17. Mai mult, o asemenea regulă ar conduce la crearea unui sistem dublu de norme de conflict (norme de conflict comunitare pentru situaţiile intracomunitare, norme de conflict naţionale pentru restul cazurilor), sistem dificil de înţeles şi utilizat de către destinatarii finali ai normelor18. Pe de altă parte, sintagma „buna funcţionare a pieței interne” ar putea fi interpretată în sensul că ea pretinde ca orice justiţiabil ce recurge la un tribunal dintr-un stat membru să poată prevedea în orice situaţie, în măsura posibilului, legea aplicabilă (indiferent dacă aceasta este legea unui stat membru sau legea unui stat terţ)19; de asemenea, faptul că hotărârea dintr-un litigiu implicând aceste reguli de conflict va beneficia de sistemul extrem de lejer de recunoaştere şi executare instituit la nivelul UE prin Regulamentele 44/2001 sau 805/200420

(ce suprimă condiţia controlării legii aplicate de judecătorul de origine) ar putea constitui o legătură suficientă cu piaţa internă, justificând astfel caracterul universal al Regulamentului21.

Aplicarea Regulamentului în litigii internaţionale

Potrivit articolului 1 alineatul 1, Regulamentul se aplică tuturor situaţiilor care implică un conflict de legi (sau, potrivit explicaţiei oferită de Comisie în proiectul de Regulament, situaţiilor care prezintă unul sau mai multe elemente de legătură cu alte sisteme juridice decât cel al forului). În absenţa unei definiţii clare a sintagmei, se impun câteva observații suplimentare. 15 A se vedea de exemplu C. Nourissat, E. Treppoz, « Quelques observations sur l’avant-projet de proposition de règlement du Conseil sur la loi applicable aux obligations non contractuelles « Rome II » », JDI, nº 1/2003, p. 11-12 ; 16Conform unei prime variante de interpretare a articolului 65 TCE, „buna funcţionare a pieței interne” pretinde doar ca legile statelor membre să facă obiectul unor măsuri de coordonare; consecinţa ar fi că regulile uniforme de conflict instituite de UE ar trebui să se limiteze doar la delimitarea domeniului de aplicare în spaţiu a acestor legi, fără să poată reglementa problema legii aplicabile (în materie de răspundere civilă extra-contractuală) atunci când în conflict ar fi legea unui stat membru şi legea unui stat terţ sau legile unor state terţe – pentru dezvoltări, a se vedea P. de Vareilles – Sommières, „La responsabilité civile dans la proposition de règlement communautaire sur la loi applicable aux obligations non contractuelles (Roma II », în Les conflits de lois et le système juridique communautaire, ed. A. Fuchs, H. Muir-Watt, E. Pataut, Dalloz, 2004, p. 185, spec. p. 189-190. 17 F. Garcimartin Alférez, op. cit., p. 2, nº 6;18 Hamburg Group for Private International Law: „Comments on the European Commission’s Draft Proposal for a Council Regulation on the Law Applicable to Non Contractual Obligations”, RabelsZ 2003, p. 1, spec. p. 3-4; Mai mult, o reglementare uniformă permite evitarea unor distorsiuni ale concurenţei care ar persista, de exemplu, în măsura în care doi operatori economici, concurenţi, situaţi în state diferite, constată că legea aplicabilă unor chestiuni privitoare la posibila lor răspundere civilă este apreciată (în litigii extra-comunitare) după reguli de conflict diferite.19 A se vedea P. de Vareilles – Sommières, op. cit, p. 190;20 Regulamentul (CE) nº 805/2004 al Parlamentului european şi al Consiliului, din 21 aprilie 2004, privind creare unui titlu executoriu european pentru creanţele necontestate, JOCE, L 143, din 30.04.2004.21 Această armonizare a regulilor de conflict de legi aduce o notă de legitimitate eliminării, cu ocazia recunoaşterii şi executării hotărârilor judecătorești, a oricăror controale cu privire la legea aplicată de judecătorul din statul de origine – F. Garcimartin Alférez, op. cit., nº 6.

4

După modelul reglementării curent practicate cu privire la obligaţiile contractuale, articolul 14 din Regulamentul Roma II permite părţilor să aleagă legea aplicabilă şi în materie extra-contractuală. Această libertate ascunde un risc de fraudă, în măsura în care într-o situaţie pur internă părţile ar putea alege o lege străină pentru a evita respectarea unor dispoziţii imperative din legea normal aplicabilă. Situaţia este doar artificial sau fictiv „internaţională”, însă aceasta nu împiedică aplicarea legii alese (suntem în prezenţa unui conflict de legi). Pentru a lupta împotriva riscului de fraudă inerent libertăţii de alegere acordate părţilor, Regulamentul Roma II încadrează această libertate, după modelul întâlnit în articolul 3 § 3 din Convenţia de la Roma: art. 14 alin. 2 dispune că alegerea unei legi străine nu este permisă decât în măsura în care dispoziţiile din dreptul intern care vor fi înlăturate (prin voinţa părţilor) au un caracter supletiv; dacă regulile respective au un caracter imperativ în statul care le-a edictat, voinţa părţilor va fi fără efect în privinţa lor 22. De asemenea, redactorii Regulamentului au făcut un pas în plus faţă de Convenţia de la Roma pe calea prevenirii acestor fraude, încercând totodată să instituie un început de regim diferenţiat (în materie de conflict de legi), specific pentru relaţiile intracomunitare: articolul 14 alin. 3 prevede că atunci când toate elementele relevante pentru respectiva situaţie juridică sunt localizate pe teritoriul unuia sau mai multor state membre, alegerea de către părţi a legii unui stat necomunitar „nu poate aduce atingere aplicării în mod corespunzător a dispoziţiilor imperative ale dreptului comunitar de la care nu se poate deroga prin acord, astfel cum au fost puse în aplicare în statul membru al instanței competente”. Altfel spus, părţile nu vor putea evita, prin intermediul alegerii legii unui stat terţ, aplicarea dreptului comunitar (imperativ) unui raport juridic internaţional circumscris Uniunii23.

Domeniul de aplicare material al Regulamentului

În mod schematic, Regulamentul vizează obligaţiile necontractuale decurgând dintr-un fapt ilicit (delict sau cvasi-delict) sau dintr-un fapt care, potrivit terminologiei clasice, nepreluată însă de autorii Regulamentului, reprezintă un cvasi-contract. Cu privire la prima categorie, suntem în prezenţa unei noţiuni autonome de „obligaţii necontractuale”24, iar în absenţa altor precizări în Regulament, pentru interpretarea acesteia punctul de plecare ar trebui să fie definiţia oferită de Curtea de justiţie sintagmei „materia delictuală”: aceasta ar cuprinde „orice cerere prin care se urmăreşte stabilirea răspunderii pârâtului şi care nu poate fi inclusă în cadrul materiei contractuale, în sensul articolului 5§1”25. În doctrină26 s-a arătat deja însă că paralela între definiţia „obligaţiilor necontractuale” vizate de Regulamentul Roma II şi „materia delictuală” din Regulamentul 44/2001 nu este însă perfectă : discutăm de două expresii diferite, iar tehnic vorbind cea din urmă are un domeniu mai larg; de exemplu, Curtea de justiţie a precizat că aceasta include

22 Conform lui P. de Vareilles-Sommières (op. cit., p. 195, nota subsol 18), normele imperative în materie de răspundere civilă extra-contractuală sunt însă destul de rare, dreptul la repararea prejudiciului fiind unul de regulă disponibil; de aceea ipotezele de intervenţie a acestui art. 14 alin. 2 pentru a sancţiona o eventuală fraudă la lege ar trebui să fie reduse în practică. 23 Remarcăm în redactarea acestei dispoziţii o diferență faţă de proiectul de Regulament : acesta din urmă viza simplu orice fel de dispoziţii ale dreptului comunitar (indiferent de caracterul lor imperativ sau nu); limitarea preferată în textul final este însă logică : nu există o fraudă la aplicarea dreptului comunitar dacă dispoziţiile de la a căror aplicare părţile vizează să se sustragă (prin alegerea legii unui stat terţ) au un caracter dispozitiv, dacă este permisă derogarea de la acestea pe cale contractuală – a se vedea P. de Vareilles-Sommières, op. cit., p. 196; 24 Considerentul 11 din Preambulul Regulamentului;25 CJCE, 27 septembrie 1988, Kalfelis, aff.189/87, pct. 17 şi disp. 2 a) ; 26 Dicey, Morris and Collins, op. cit., S. 35-177;

5

şi culpa in contrahendo27, problemă pentru care există o soluţie separată, distinctă în cadrul Regulamentului Roma II.

Regulamentul alege să îşi limiteze aplicarea cu privire la acele obligaţii extra-contractuale care ţin de materia civilă şi comercială28. Regulile de conflict ce vor fi descrise în continuare nu se aplică problemelor care apar în domeniul fiscal, vamal şi administrativ, şi nici răspunderii statului pentru acţiunile şi omisiunile comise cu ocazia exercitării puterii publice ("acta iure imperii"). Dacă pentru prima categorie de probleme, Regulamentul Roma II reţine o poziţie identică celei întâlnite în Regulamentul 44/2001, în schimb, pentru cea de-a doua categorie este preferată o excludere explicită29; conform explicaţiilor oferite în considerentul 9 din Preambul, litigiile generate de acta iure imperii sunt considerate ca incluzând acţiunile formulate împotriva oficialilor care acţionează în numele şi pe seama statului şi răspunderea pentru actele emise de autorităţile publice, inclusiv răspunderea persoanelor numite în funcţii de demnitate publică30 ; toate aceste chestiuni sunt în afara domeniului de aplicare al Regulamentului şi vor rămâne guvernate de dispoziţiile legii 105/1992.

De asemenea, după modelul Convenţiei de la Roma, Regulamentul enumeră în articolul 1 o serie de excluderi din domeniul său de aplicare. Acestea pot fi împărţite în două grupe: pe de o parte, cele care în urma calificării se integrează mai bine în alte categorii juridice (obligaţii extra-contractuale decurgând din relaţiile de familie şi cele asimilate acestora31, din dreptul societăţilor comerciale32, din trust-uri33, din instrumente negociabile34), şi pe de altă parte cele care, deşi incluse

27 CJCE, 17 septembrie 2002, Fonderie Officine Meccaniche Tacconi SpA vs. Heinrich Wagner Sinto Maschinenfabrik GmbH (HWS), af. C-334/00; 28 Pentru interpretarea sintagmei, se va ţine cont de jurisprudența CJCE aferentă Convenţiei de la Bruxelles, respectiv Regulamentului 44/2001; a se vedea Dicey, Morris and Collins, op. cit., nº 35-175 ;29 În materie de competenţă jurisdicţională, soluţia excluderii răspunderii statului pentru acţiunile şi omisiunile comise cu ocazia exercitării puterii publice din sfera materiei civile şi comerciale nu a fost precizată expres, ci formulată de Curtea europeană de justiţie în cauza LTU v. Eurocontrol (CJCE, 14 octombrie 1976, C- 29/76);30 Pe de o parte, apare clar, de exemplu, că acţiunea introdusă de un candidat împotriva unei universităţi publice pe motiv că ar fi fost respins pe nedrept la un concurs nu intră în domeniul de aplicare al Regulamentului, dacă decizia de respingere are la baza reglementări administrative care privesc exercitarea autorităţii publice; în schimb, soluţia contrară se impune în ipoteza unei universităţi private. Pe de altă parte, dacă actul prejudiciabil nu priveşte exercitarea autorităţii publice ci, de exemplu, o situaţie de neglijare a siguranţei studenţilor/elevilor în timpul unor cursuri, acesta va da naştere unor obligaţii de natură civilă supuse regulamentului,indiferent dacă este implicată o universitate publică sau una privată (a se vedea de exemplu cauza CJCE, 21 aprilie 1993, Sonntag, C-172/91); 31 Nu va fi uşor pentru judecători să decidă cu privire la delimitarea acestei categorii : conform explicaţiilor oferite de Comisie în propunerea de Regulament Roma II (versiunea din 22.07.2003, citate în continuare „Memorandumul explicativ”), Comentariu sub articolul 1, un exemplu ar putea fi reprezentat de acţiunea introdusă pentru recuperarea prejudiciului cauzat ca urmare a întârzierii plăţii pensiei alimentare. În schimb, conform Dicey, Morris and Collins (op. cit., nº S 35-179), acțiunile introduse de un terţ împotriva părinţilor pentru daunele cauzate de copii minori intră în domeniul de aplicare a Regulamentului. 32 Includem, de exemplu, în această categorie probleme care ţin de constituirea, capacitatea juridică, funcţionarea internă şi dizolvarea societăţilor, asociaţiilor sau altor persoane juridice, precum şi răspunderea personală a asociaţilor şi a administratorilor faţă de societate pentru datoriile societăţii, răspunderea auditorilor sau a cenzorilor faţă de societate sau faţă de asociaţi (toate problemele de răspundere internă, derivând din dreptul societăţilor comerciale, precum şi problemele de răspundere externă generată de violarea dispoziţiilor societare). În schimb, această excludere nu ar trebui să vizeze de exemplu răspunderea directă a asociaților sau a administratorilor pentru prejudicii cauzate terţilor (în baza clauzelor generale alterum non laedere), sau a consilierilor financiari sau juridici ai vânzătorului faţă de cumpărătorul unei societăţi. 33 Spre deosebire de Convenția de la Roma, excluderea vizează însă numai trusturile create voluntar. Pentru o prezentare în limba română a instituţiei trusturilor, a se vedea D. Hayton, „Trusturile în dreptul internaţional privat european”, Revista română de drept internaţional privat şi drept privat comparat, nº 1/2006, p. 267-283 şi 285-306; 34 Printre motivele excluderii acestor obligaţii din domeniul de aplicare a Regulamentului putem aminti existenţa în materie a Convenţiilor de la Geneva din 1930 şi 1931 (privitoare la cambie şi cec), care reglementează parţial situaţia

6

fără dubiu în cadrul răspunderii extra-contractuale, necesită totuşi un regim particular. Acestei ultime categorii îi aparţin obligaţiile extra-contractuale decurgând dintr-un prejudiciu nuclear (excludere justificată pe baza faptului că acestea presupun un sistem special de indemnizare care implică participarea statelor şi fac obiectul unor convenţii internaţionale) şi cele care decurg din atingeri aduse vieţii private şi personalităţii (justificarea acestei excluderi rezidă în faptul că problema este deosebit de delicată şi statele membre nu au reuşit să se pună de acord asupra elementului de localizare cel mai pertinent35,36). O altă excludere vizează chestiunile ce ţin de probă şi procedură, sub rezerva aspectelor legate de validitatea formală şi sarcina probei, la care se referă articolele 21 şi 22.

Tot legat de domeniul de aplicare material al Regulamentului, trebuie precizat că acesta se va aplica nu numai în situaţiile în care faptul generator al prejudiciului, respectiv prejudiciul s-au realizat deja, dar şi în cazul în care acestea sunt doar susceptibile să se producă 37. Astfel, măsurile preventive sunt şi ele vizate.

Două observaţii suplimentare se impun. Pentru că în toate cazurile descrise mai sus este vorba despre excepţii de la aplicarea Regulamentului, ele trebuie interpretate în mod strict38. De asemenea, atunci când pentru orice motiv Regulamentul Roma II nu se aplică, legea aplicabilă răspunderii delictuale va fi determinată potrivit dispoziţiilor Legii 105/1992.

Obiective

Redactorii Regulamentului au urmărit prin acest text satisfacerea a patru mari obiective : reţinerea unui element de localizare care să conducă la desemnarea legii care prezintă legăturile cele mai strânse cu situaţia litigioasă, asigurarea previzibilităţii pentru părţi şi garantarea securităţii juridice39, precum şi realizarea unui echilibru între interesele victimei şi cele ale persoanei responsabile40. Observaţiile noastre viitoare vor încerca să sublinieze în ce măsură aceste

(ele privesc însă doar obligaţiile contractuale), precum şi prezenţa unor soluţii extrem de diversificate în statele membre – Memorandumul explicativ, Comentariu sub art. 1 alin. 2 lit. c); de asemenea, prin această excludere, prezentă şi în Convenţia de la Roma, se evită ca în absenţa unui raport prealabil şi voluntar intre părţi, obligaţiile derivând din cecuri, cambii sau bilete la ordin să poată fi calificate drept „extra-contractuale” şi supuse prin urmare Regulamentului.35 Totuşi, potrivit articolului 30, Comisia va trebui să prezinte până la 31 decembrie 2008 un studiu cu privire la aceste probleme, în vederea revizuirii textului.36 Rămân astfel în vigoare dispoziţiile din Secţiunea a IX–a, Capitolul VIII din Legea 105/1992, privitoare la „Răspunderea pentru atingeri aduse personalităţii” (art. 112, 113);37 Se instituie astfel un paralelism între textul acestui Regulament şi regula de competenţă jurisdicţională în materie delictuală, concretizată în art. 5§3 din Regulamentul european 44/2001.38 Memorandumul explicativ, Comentariu sub articolul 1.39 Regulamentul Roma II trădează uşor preferinţa pentru certitudine şi previzibilitate în detrimentul flexibilităţii; principalul argument invocat este nevoia de a asigura uniformitatea soluţiilor judecătoreşti în materie de conflict de legi în Uniunea Europeană (dacă ar exista prea multe reguli de conflict flexibile sau prea multe clauze de excepţie, uniformizarea realizată prin Regulamentul Roma II ar fi periclitată; conform lui S. Symeonides (op. cit., p. 9) argumentul invocat este plauzibil, dar nu neapărat cel mai bun; conform acestui autor, unificarea şi certitudinea nu ar trebui să fie excesiv preferate în detrimentul celorlalte valori ce pot fi promovate de regulile de conflict (în special nevoia de decizii sensibile, raţionale, corecte, pronunţate în funcţie de particularităţile fiecărei caz individual), cu atât mai mult cu cât experienţa americană a regulilor de conflict rigide a demonstrat că hotărârile judecătoreşti nu pot fi niciodată uniforme într-o societate democratică, iar judecătorii găsesc mereu o modalitate sau alta de a evita aceste reguli mecanice, dar inechitabile. 40 Cel puţin acesta (ultimul) este scopul pe care Preambulul şi Memorandumul explicativ îl atribuie regulamentului; totuşi, Regulamentul Roma II nu este total indiferent intereselor/politicilor statale; considerentele 20, 21, 25, 31 fac expres referire la interese sociale mai largi (protecţia sănătăţii consumatorilor, stimularea inovării, garantarea unei concurenţe nedistorsionate, protecţia mediului înconjurător), iar, aşa cum se va vedea, însăşi anumite articole din cuprinsul său (art. 16 – legile de poliţie ale forului; art. 26 - ordinea publică; art. 7 – atingeri aduse mediului

7

obiective declarate sunt sau nu atinse, pentru că în funcţie de acestea poate fi apreciată pe ansamblu calitatea textului comunitar.

În lucrările autorilor care au fost preocupaţi de Regulamentul Roma II, şi alte criterii au fost utilizate pentru studiul, respectiv evaluarea regulilor de conflict din Regulamentul Roma II. În opinia lui S. Symeonides, unul dintre cei mai renumiţi autori din afara Europei preocupat de dreptul internaţional privat european, un set optimal de reguli de conflict ar trebui să favorizeze flexibilitatea, să ia în mod adecvat în considerare soluţiile substanţiale dictate de legile în cauză, să conţină delimitări stricte ale regulilor tradiţionale şi pentru categorii cât mai specifice de probleme, respectiv să intervină în situaţii în care legile materiale în prezenţă sunt efectiv în conflict. Răspunsul Regulamentului Roma II în faţa acestor „provocări” va fi urmărit şi în studiul nostru.

Nu în ultimul rând, analiza economică a dispoziţiilor Regulamentului Roma II apare ca o necesitate, în lumina tendinţelor moderne din disciplina noastră. În profundă schimbare, dreptul internaţional privat în materia răspunderii delictuale trebuie să depăşească rolul său de instrument de asigurare a compensării prejudiciului şi de protecţie a victimei, pentru a servi drept cadru pentru controlul social. Regulile de conflict de legi trebuie să fie elaborate în aşa fel încât să determine în mod optim persoanele private să se comporte în mod corespunzător, pentru a se putea maximiza bunăstarea socială globală41. În special în materia delictuală, normele de drept internaţional privat trebuie să incite părţile să adopte un comportament adecvat, de prevenire a acelor ilicite, suportând costuri adecvate; legea aplicabilă în domeniu ar trebui determinată în funcţie de două considerente: reducerea costurilor (ale victimei, ale persoanei responsabile în prevenirea actului prejudiciabil, ale administrării consecințelor actului respectiv) şi asigurarea previzibilității regulilor42. În cele ce urmează, vom încerca să determinăm în ce măsură regulile de conflict nou instituie răspund şi acestor obiective moderne.

Metode

Regulamentul Roma II îmbină mai multe metode obişnuit practicate în dreptul internaţional privat. În primul rând, în mod clasic, el stabileşte o serie de elemente de localizare fixe, obiective. În materie de acte ilicite, regula generală de conflict este însoţită de mai multe reguli speciale, privind anumite delicte particulare43. În vederea corectării eventualelor rezultate inadecvate determinate de desemnarea mecanică a legii aplicabile operată de regula generală, clauza de excepţie nu este uitată (art. 4 alin. 3). Pentru a se asigura mai multă previzibilitate şi certitudine părţilor, autonomia de voinţă (limitată şi încadrată) îşi găseşte şi ea expresia în textul Regulamentului (capitolul IV). De asemenea, întâlnim şi alte tehnici clasice de drept internaţional

înconjurător) pot fi explicate în termeni de interese publice/statale, iar nu neapărat în termeni de interese private – a se vedea S. Symeonides, op. cit., p. 12-13. 41 A se vedea în acest sens, T. Kono, “Critical and Comparative Analysis of the Rome II Regulation on Applicable Laws to Non-contractual Obligation and the New Private International Law in Japan - Seeking a Common Methodological Approach in Japan and Europe”, in (Ed.) J. Basedow, H. Baum, Y. Nishitani, Japanese and European Private International Law in Comparative Perspective, Mohr Siebeck, 2008, p. 227-229.42 Ibidem. 43De fiecare dată însă, regulile de conflict sunt redactate în termeni largi, desemnând legea care guvernează cauza ca un întreg, care guvernează „delictul” în ansamblul său, şi nu doar un aspect particular al acestuia; dorind să evite fenomenul de dépeçage/fragmentare (aplicarea legilor mai multor state pentru diferitele aspecte ale aceleiaşi speţe), Regulamentul Roma II se îndepărtează de anumite tendințe legislative moderne care practică o abordare „ issue by issue” (accent pe categorii mai restrânse de probleme pentru care se determină separat legea aplicabilă), deşi câteva manifestări ale acesteia nu lipsesc, aşa cum vom vedea de exemplu cu ocazia discutării articolului 17 (reguli de siguranţă şi comportament) sau 18 (acţiuni directe împotriva asigurătorului).

8

privat : ordinea publică internaţională, ce poate interveni în caz de incompatibilitate manifestă între ordinea juridică a forului şi rezultatul obţinut în urma aplicării legii desemnate de regulament (art. 26), rezerva legilor de aplicaţie imediată ale forului (art. 16), excluderea retrimiterii (art. 24), clarificarea raporturilor dintre noul Regulament şi alte dispoziţii din dreptul comunitar (art. 27), regula pentru statele plurilegislative (art. 25)44.

Cu ocazia acestor chestiuni introductive trebuie clarificată problema raporturilor dintre regulile de conflict instituite de Regulament şi diverse Convenţii internaţionale în materie de răspundere extra-contractuală la care statele membre pot fi eventual parte. Art. 28 din Regulament prevede că dispoziţiile sale nu afectează aplicarea convenţiilor în vigoare (mai puţin cele încheiate exclusiv între state membre)45 şi confirmă principiul respectării de către Uniune a obligaţiilor internaţionale asumate de statele membre (ce inspiră articolul 307.1 din Tratatul CE). În două domenii importante – obligaţiile extra-contractuale decurgând din accidente de circulaţie rutieră şi cele rezultând din fapta produselor – cu privire la care există două Convenţii de la Haga ratificate de mai multe state membre46, acestea din urmă vor continua să se aplice47. În schimb, odată Regulamentul adoptat, competenţa pentru încheierea viitoare a unor posibile convenţii cu statele terţe privitoare la reguli de conflict în materie extra-contractuală revine instituţiilor comunitare48 şi, în conformitate cu considerentul 37 din Preambul, statele membre vor putea fi autorizate doar excepţional să negocieze şi să încheie o astfel de convenţie49. Regula de la articolul 28 alin. 1 din Regulamentul Roma II a fost, pe bună dreptate, criticată în doctrina germană recentă. Pe de o parte, prevalenţa acordată acestor convenţii, dublată de faptul că doar unele dintre statele membre le-au ratificat, este de natură să menţină, în continuare, la nivel european, riscul de forum shopping, deşi eliminarea acestuia apare ca unul dintre obiectivele principale ale textului; pentru mai multă certitudine juridică şi uniformitate, ar fi fost preferabilă afirmarea priorităţii regulamentului chiar şi în faţa acestor convenţii. Pe de altă parte, legiuitorul european dă dovadă de neconsecvenţă : de exemplu, deşi consacră reguli diferite (în special în ceea ce priveşte competenţa autorităţilor statului noii reședințe obişnuite a copilului) în materia răpirii, Regulamentul european Bruxelles 2 bis nu ezită să îşi afirme prioritatea în faţa Convenţiei de la Haga din 1980 privind aspectele civile ale răpirii internaţionale de copii, cu toate că aceasta funcţiona în mod corespunzător şi era ratificată de toate statele membre UE şi de numeroase state nemembre.

44Cu privire la această chestiune, Regulamentul Roma II preia dispoziţiile corespondente din art. 19 din Convenţia de la Roma, care prevăd că atunci când un stat cuprinde mai multe unități teritoriale (de exemplu Marea Britanie, Canada, Statele Unite, Australia) şi una sau mai multe dintre acestea dispun(e) de un regim propriu în materie de răspundere extra-contractuală, atunci fiecare va fi considerată ca stat distinct în ceea ce privește determinarea legii aplicabile (de exemplu, într-un litigiu româno-canadian, cu prejudiciu survenit în Quebec, legea aplicabilă va fi aceea a Quebec-ului, fără a fi necesar să consultăm dreptul internaţional privat canadian). 45 Sub rezerva publicării referințelor acestor Convenţii în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.46 Convenția de la Haga din 4 mai 1971 privitoare la legea aplicabilă accidentelor de circulaţie rutieră, la care sunt membre Austria, Belgia, Cehia, Franţa, Letonia, Lituania, Luxemburg, Olanda, Polonia, Slovacia, Slovenia şi Spania, şi Convenţia de la Haga din 1973 privind legea aplicabilă răspunderii pentru fapta produselor, la care sunt membre Finlanda, Franţa, Luxemburg, Olanda, Slovenia, Spania.47 Totuşi, până la sfârşitul lui 2008, Comisia este invitată să prezinte un raport în vederea revizuirii regulilor de conflict în materie de accidente de circulaţie.48 Cu privire la situaţia problemei, a se vedea CJCE, Avizul 1/03 din 7 februarie 2006, « Compétence de la Communauté pour conclure la nouvelle convention de Lugano concernant la compétence judiciaire, la reconnaissance et l’exécution des décisions en matière civile et commerciale» (nedisponibil în limba română).49 Ne gândim de exemplu la o Convenţie mai largă între un stat membru şi un stat terţ privitoare la construirea şi gestionarea unui gazoduct, a unui tunel, a unui canal navigabil, pentru care ar prezenta interes şi includerea unei reguli de conflict specifice pentru prejudiciile eventuale generate de operaţiunea în cauză.

9

O altă chestiune ce trebuie clarificată de asemenea cu titlu preliminar priveşte raporturile dintre Regulamentul Roma II şi alte instrumente comunitare. În acest sens, art. 27 stabileşte principiul „lex specialis generalia derogat” drept criteriu de soluţionare a eventualelor conflicte : Regulamentul Roma II nu va prejudicia aplicarea acelor acte ale instituţiilor europene intervenind în diverse domenii/materii concrete şi conţinând reguli de conflict.

Deşi textul este clar, câteva dificultăţi pot apărea în ceea ce priveşte acele texte comunitare care se limitează să prevadă o clauză „piaţa internă”, însoţită eventual de proclamarea aplicării principiului ţării de origine în domeniul material coordonat prin directivă50. Principiul care inspiră această clauză „piaţa internă” este contrar celui promovat de Regulamentul Roma II: dacă primul vizează aplicarea legii ţării de origine, cel din urmă stabileşte drept regulă aplicarea legii ţării de destinaţie (aceea în care se produce prejudiciul)51, astfel încât coordonarea lor este destul de delicată. În concret, problema ridicată de aceste clauze „piaţa internă” este aceea de a şti dacă (a) ele reprezintă o regulă de conflict implicită, atribuind competenţă legii statului de origine pentru aprecierea răspunderii furnizorului (astfel că în domeniu competenţa legii locului de destinaţie este per se un obstacol în calea liberei circulaţii) sau dacă (b) ele induc o simplă regulă de corecţie materială, astfel că în principiu legea desemnată de Regulamentul Roma II va fi aplicată numai dacă se demonstrează că intervenţia sa nu constituie un obstacol în calea activităţilor prestatorului de servicii (aşa cum dispune de exemplu considerentul 23 din directiva europeană „comerţ electronic”). O altă poziţie posibilă ar fi aceea de a considera că aceste clauze nu au nicio influenţă în materie de conflict de legi, pentru că principiul ţării de origine intervine doar într-o dimensiune juridică-publică, şi nu şi în relaţiile între persoane private. Menţinându-se neutru, Regulamentul Roma II nu oferă clarificări în această privinţă : singurele informaţii le regăsim în considerentul 35 care afirmă o idee aparent evidentă52, aceea că Roma II nu trebuie să afecteze libertatea de circulaţie a mărfurilor şi serviciilor guvernată de alte instrumente comunitare53.

I. Regulile generale de conflict privitoare la faptele ilicite

Dispoziţia generală cuprinsă în articolul 4 din Regulament conţine un principiu de bază şi două excepţii.

Conform principiului de bază54 enunţat la alineatul 1, legea aplicabilă unui fapt ilicit55

este legea locului de survenire a prejudiciului (sau a locului unde prejudiciul ameninţă să survină) –

50 Exemplul clasic este reprezentat de Directiva Europeană 2000/31/CE a Parlamentului european şi a Consiliului din 8 iunie 2000 privind unele aspecte juridice ale serviciilor societăţii informaţionale, în special ale comerţului electronic, pe piaţa internă (directiva privind „comerțul electronic”), care stabileşte în art. 3 alin. 1: „Fiecare stat membru garantează că serviciile societății informaționale prestate de un furnizor de servicii stabilit pe teritoriul său respectă dispozițiile de drept intern aplicabile în statul membru în cauză și relevante pentru domeniul coordonat”;51 În orice caz, odată cu analizarea dispozițiilor regulamentului Roma II apare destul de clar că teza unei reguli de conflict „ascunse” (inerentă libertăţilor de circulaţie promovate în dreptul comunitar) care să dicteze aprecierea răspunderii extra-contractuale a fabricantului unui produs sau a furnizorului unui serviciu în conformitate cu dispoziţiile legii din statul său de origine nu a cunoscut (în regulament) succesul pe care l-au prezis promotorii săi; 52 Acest lucru explică de altfel „descalificarea” art. 23 alin. 2 din Proiectul de Regulament într-un simplu considerent (vorbim de descalificare în măsura în care doar articolele şi nu şi considerentele unui Regulament comunitar au forţă juridică obligatorie).53Referirea la jurisprudenţa Curţii de Justiţie în afacerile „Cassis de Dijon” (CJCE, 20 februarie 1979, C-120/1978) şi „Keck şi Mithouard” (CJCE, 24 noiembrie 1973, af. C-267 şi 268/91) este subînţeleasă; pentru un comentariu în limba română a acestor decizii şi a regulilor pe care le instituie, a se vedea S. Deleanu, G. Fabian, C.F. Costaş, B. Ioniţa, Curtea de Justiţie Europeană, Wolters Kluwer, 2007;

10

lex loci damni. În acest context se impune o precizare cu privire la tehnica juridică folosită. Spre deosebire de proiectul GEDIP de Convenţie europeană cu privire la legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale, care după modelul Convenţiei de la Roma, propunea un demers de tipul “legăturile cele mai strânse” (proper law) urmat de prezumţii specifice pentru materializarea acestora56, Regulamentul Roma II optează simplu pentru tehnica regulilor de conflict clasice. Acest lucru demonstrează orientarea sa clară înspre asigurarea certitudinii juridice şi a predictibilității pentru părţi a legii aplicabile.

Elementul de legătură obiectiv reţinut (locul survenirii prejudiciului) reprezintă o manifestare a regulii tradiţionale lex loci delicti. Totuşi, optând pentru acesta, textul Regulamentului tranşează în mod direct o problemă extrem de delicată, aceea a legii aplicabile delictelor complexe sau plurilocalizate (pentru care există o disociere între locul realizării actului ilicit şi locul survenirii prejudiciului). Deşi statele membre UE cunoşteau şi utilizau toate regula lex loci delicti, nu este mai puţin adevărat că aceasta făcea obiectul unor interpretări extrem de diferite în cazul acestor delicte complexe: astfel, anumite sisteme juridice aplicau lex actus (legea locului unde a avut loc evenimentul cauzal), iar altele lex loci laesionis (legea locului survenirii prejudiciului, cunoscută şi sub numele lex loci damni); alte sisteme de drept impuneau aplicarea legii mai favorabile victimei sau permiteau victimei să aleagă între lex actus şi lex loci damni; în sfârşit, alte sisteme de drept impuneau aplicarea legii statului în care au survenit elementele cele mai semnificative ale delictului (proper law of tort). Această diversitate a regulilor de conflict, combinată cu posibilitatea destul de generoasă oferită de Regulamentul 44/2001 de a alege între instanţele din diferite state membre, era de natură să creeze un cadru favorabil manifestării fenomenului de forum shopping; în mod fericit credem, regula de conflict clară reţinută de Regulament pune capăt, în ceea ce priveşte obligaţiile necontractuale, posibilităţii părţilor avizate de a alege între 28 de sisteme de conflict de legi din UE

54 Deşi prezentat ca un principiu, art. 4 alin 1 are totuşi o aplicare subsidiară; el intervine: 1) numai dacă nu este aplicabilă una din regulile speciale de la art. 5-8; 2) numai dacă părțile nu au reşedinţa comună în acelaşi stat; 3) numai dacă părţile nu au ales legea altui stat ca fiind aplicabilă; 4) numai dacă litigiul nu prezintă legături mai strânse cu un alt stat; 55 Chiar dacă în doctrina românească de drept civil se face distincţie între acte ilicite şi fapte ilicite, fiecare având un înţeles propriu, bine delimitat (actele juridice sunt manifestări de voinţă realizate cu scopul de a da naștere la efecte juridice, iar faptele juridice sunt acțiuni omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte care se produc totuşi în temeiul legii, independent de voinţa autorului lor), această distincţie nu va fi urmată pentru interpretarea sintagmei „fapt ilicit” întâlnită în cuprinsul Regulamentului Roma II. Aceasta din urmă trebuie să primească o interpretare largă, considerându-se că ea include şi „actele ilicite” în sensul strict al termenului. O primă explicaţie posibilă ar ţine de faptul că în dreptul internaţional privat categoriile nu au în mod necesar aceleaşi contururi ca cele din dreptul intern, tocmai pentru că regulile de conflict de legi trebuie să poată acoperi uneori instituţii juridice neconsacrate/neîntâlnite în dreptul intern (în detaliu asupra problemei lărgirii categoriilor interne ale forului, a se vedea B. Audit, Droit international privé, Economica, 2006, nº 202, p. 169 şi urm). În variantele prealabile ale proiectului de Regulament Roma II, s-a făcut distincţie între „regulile aplicabile obligaţiilor necontractuale derivând dintr-un delict” (ce trebuiau să intervină în materie de acte ilicite) şi „regulile aplicabile obligaţiilor necontractuale derivând dintr-un fapt altul decât un delict” (ce trebuiau să intervină în materie de cvasi-contracte – secţiunea a doua din proiectul de Regulament). Totuşi, în doctrină s-a arătat că alegerea termenului „delict” (tradus „act ilicit”) era deosebit de înşelătoare, în măsura în care diverse legislaţii naţionale existau „fapte altele decât delictele” (adică tocmai cvasi-delictele, faptele ilicite în sensul restrâns al termenului) pentru care ar fi fost aberant să se aplice regulile din secţiunea a doua (concepute special pentru cvasi-contracte) – a se vedea P. de Vareilles –Sommières, op. cit., p. 187, nota 8 subsol; în final, pentru a evita orice neînţelegeri de acest gen regulamentul a preferat să se refere la „ faptele ilicite” în sens larg (ce vor acoperi atât delictele, cât şi cvasi-delictele, adică tocmai actele ilicite şi faptele ilicite, în sens restrâns), respectiv la „îmbogăţirea fără justă cauză, negotiorum gestio şi culpa in contrahendo”. 56 Experiența Convenţiei de la Roma a demonstrat că, abandonând mult prea uşor prezumţiile, judecătorii nu au înțeles întotdeauna demersul implicat de aceasta, iar rezultatele au fost adesea imprevizibile pentru părţi; acest lucru a atras numeroase critici, iar în Regulamentul Roma I se preconizează abandonarea tehnicii prezumţiilor.

11

(în Marea Britanie există 2 astfel de sisteme, cel englez şi cel scoţian) pe cel/cele mai favorabil(e) intereselor lor.

Anumiţi autori au discutat oportunitatea soluţiei astfel reţinute57, însă argumentele în favoarea sa nu lipsesc. Pe lângă faptul că legea astfel desemnată este previzibilă pentru părţi, iar aplicarea sa poate fi justificată prin avantaje de ordin practic (în măsura în care, de regulă, constatările materiale se realizează la locul realizării prejudiciului), soluţia este conformă concepţiilor moderne în materie de răspundere civilă. Acestea pun accentul mai puţin pe funcţia preventivă, şi respectiv mai mult pe funcţia reparatorie a acesteia58, al cărei element definitoriu este reprezentat în prezent de multiplicarea cazurilor de răspundere obiectivă. Astfel, statul pe teritoriul căruia a survenit prejudiciul are obligaţia de a crea mijloace juridice care să permită dezdăunarea victimei, aceasta poate solicita reparaţii şi este îndreptăţită la protecţie oricare ar fi naţionalitatea sau locul reşedinţei sale, partea responsabilă nu poate se poate plânge că este chemată să răspundă în conformitate cu legea din statul unde ea a violat principiul general de neminem laedere (a nu leza pe nimeni). Datorită acestui context, locul unde a intervenit faptul generator de prejudicii pierde din ce în ce mai multă importanţă şi în materia conflictului de legi, astfel că alegerea făcută de autorii Regulamentului în favoarea locului survenirii prejudiciului este explicabilă59.

Principiul formulat la articolul 4 alineatul 1 trebuie combinat cu o recomandare pe care o regăsim în articolul 17: pentru a se aprecia comportamentul persoanei a cărei răspundere este invocată „se va ţine cont, ca element de fapt şi în măsura în care este nevoie, de regulile de securitate şi de comportament în vigoare la locul şi în momentul survenirii faptului care antrenează răspunderea”. În fiecare caz de speţă, judecătorii vor trebui astfel să determine care este semnificaţia exactă ce trebuie dată faptului că autorul prejudiciului a respectat sau nu aceste norme, răspunderea sa fiind totuşi apreciată în conformitate cu legea locului prejudiciului.

În legătură cu punerea în aplicare a principiului, textul furnizează o precizare utilă, impusă probabil ca urmare a interpretării largi de care se bucură la nivel european (în contextul articolului 5§3 din Regulamentul 44/2001) sintagma locus delicti : prejudiciul ce trebuie luat în considerare este reprezentat de consecinţele directe ale faptului prejudiciabil60, şi nu şi de

57 S. Symeonides a demonstrat de exemplu că regula lex loci damni nu produce rezultate satisfăcătoare pentru delictele pluri-localizate în ipoteza în care legea statului în care a avut loc comportamentul prevede standarde mai ridicate de răspundere decât statul unde se produce prejudiciul. Pe de o parte, politica primului stat de prevenire a unor comportamente nedorite este serios afectată în cazul în care se permit excepţii în situaţii cu elemente de extraneitate; pe de altă parte nu este deloc injust ca partea responsabilă să fie obligată să suporte consecințele actelor sale, aşa cum sunt acestea delimitate de legea statului în care a acţionat. De aceea autorul menţionat critică soluţia reţinută şi îşi exprimă preferinţa pentru o regulă asemănătoare cu cea întâlnită în materie de daune cauzate mediului înconjurător (aceasta va fi analizată infra) – S. Symeonides, op. cit., p. 19-20. O poziţie apropiată regăsim la C. Nourissat, E. Trepoz, op. cit., p. 24-25, nº 25; 58 Considerentul 16 din Preambul; cu privire la această evoluţie a legislaţiilor materiale privitoare la răspunderea extra-contractuală, a se vedea Stoll, International Encyclopedia of Comparative Law, vol. XI, 1971, capitolul 8; 59 A se vedea M. Fallon, „The Law Applicable to Specific Torts in Europe”, în (ed. ) J. Basedow, H. Baum, Y Nitshitani, Japanese and European Private International Law in Comparative Perspective, Mohr Siebeck, 2008, p. 278;60 Includem aici atât prejudiciile fizice sau morale cauzate direct unei persoane, cât şi daunele cauzate direct bunurilor unei persoane. Dacă în prima ipoteza, identificarea locului prejudiciului direct este mai simplă, în schimb pentru cea de-a doua ipoteză pot apărea dificultăţi. Conform Dicey, Morris and Collins, (op. cit, S 35-190), soluţia de principiu ar fi aceea că legea aplicabilă în acest caz este legea statului în care se găseau bunurile atunci când au fost deteriorate (a se vedea şi considerentul 17 din Preambul).

12

consecinţele sale indirecte (pierderi financiare subsecvente, suferinţă morală) 61,62. Aşa cum s-a arătat în doctrina franceză, în legătură cu această problemă s-ar putea discuta dacă un prejudiciu suferit prin ricoşeu (de alte persoane decât victima directă) reprezintă un prejudiciu direct sau o simplă urmare a prejudiciului iniţial63. Considerând că soluţia reţinută de Regulament are la bază un criteriu de imputare obiectiv (localizarea geografică a prejudiciilor indirecte sau a celor produse prin ricoşeu nu mai este obiectiv imputabilă părţii responsabile)64, apreciem totuşi că repararea acestui tip de prejudiciu ar trebui să se facă potrivit legii care guvernează prejudiciul iniţial, şi nu după o lege proprie.

În ipoteza în care un act ilicit unic produce prejudicii mai multor persoane având sau nu aceeaşi naţionalitate, situate în state diferite sau în acelaşi stat, se pune problema de a şti dacă judecătorii ar trebui să caute o lege unică aplicabilă respectivului act ilicit sau dacă legea aplicabilă va fi determinată separat în funcţie de fiecare victimă. Potrivit unei opinii avizate, faptul că în art. 4 alin. 1 Regulamentul Roma II vorbeşte despre „legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale ce decurg dintr-o faptă ilicită” şi nu despre „legea aplicabilă delictului” va permite tribunalelor să se angajeze într-o evaluare individualizată a obligaţiilor multiple care pot rezulta din acelaşi fapt prejudiciabil şi să distingă astfel între mai multe legi aplicabile65.

În schimb, şi acesta reprezintă un defect al textului, Regulamentul nu prevede nimic pentru situaţia când acelaşi fapt generator produce aceleiaşi victime prejudicii în state diferite. Soluţia cea mai la îndemână este aceea a aplicării distributive a diferitelor legi în prezenţă (mosaikbetrechtung), cu inconvenientele pe care acest fapt le prezintă pentru judecător; nu este exclusă, totuşi, în această privinţă, intervenţia clauzei de excepţie, dacă se demonstrează că locul survenirii faptului ilicit (unic) prezintă legături deosebit de strânse cu respectiva situaţie juridică.

Prima excepţie. Regula instituită ca principiu (şi descrisă mai sus) este înlăturată, potrivit alineatului 2 al articolului 4, atunci când persoana care a suferit prejudiciul şi autorul actului prejudiciabil îşi au reşedinţa în acelaşi stat în momentul survenirii prejudiciului, caz în care legea aplicabilă este legea acestui stat (lex domicilii communis)66. Simpla existenţă a reşedinţei obişnuite a părţilor în acelaşi stat atrage aplicarea excepţiei, indiferent de legăturile existente între actul ilicit în cauză şi legea astfel desemnată şi fără să se pretindă vreo relaţie prealabilă între părţi67.

Adoptând regula lex domicilii communis, Regulamentul Roma II se alătură soluţiilor întâlnite în majoritatea codificărilor recente de DIP şi convenţiilor internaţionale, care acceptă

61 Remarcăm astfel paralelismul care se realizează între soluţiile reținute pentru conflictul de legi şi jurisprudența CJCE aferentă art. 5§3 din Regulamentul 44/2001 (în special cauzele CJCE, 11 ianuarie 1990, Dumez France, C-220/88 şi CJCE, 19 septembrie 1995, Marinari, C-364/93);62 De exemplu, într-un accident de circulaţie, locul survenirii prejudiciului direct este locul coliziunii, independent de posibilele daune materiale sau morale care se pot realiza în alte ţări.63 A se vedea explicaţiile şi exemplele din jurisprudenţa franceză (în ambele sensuri) oferite de D. Bureau, H. Muir-Watt, Droit international privé, vol. II, p. 399, nº 1003.64 F. Garcimartin Alférez, op. cit., nº 36.65 S. Symeonides, op. cit., p. 14.66 De remarcat totuşi că Regulamentul nu conţine o regulă specială pentru situaţia când cele 2 părţi ar avea reședința comună în state diferite, dar în aceste state există totuşi un norme materiale identice în domeniul răspunderii extra-contractuale. Plecând de la un exemplu împrumutat de la S. Symeonides (op. cit., p. 24) - accident la vânătoare în Kenya, în care sunt implicaţi un francez şi un belgian, accident pentru care, conform regulamentului, va fi aplicată legea kenyană, deşi ea prevede repararea prejudiciului într-un cuantum net inferior Codului Napoleon, în vigoare în Franţa şi Belgia, putem observa cu uşurinţă că discutăm de o ipoteză funcţional analogă celei în care părțile şi-ar avea reşedinţa în acelaşi stat, şi ea ar trebui tratată în consecinţă.67 Dicey, Morris and Collins, op. cit., S 35-197, p. 195-196;

13

premisa că atunci când autorul actului ilicit şi persoana prejudiciată aparţin aceluiaşi stat (printr-o legătură de domiciliu, de reşedinţă comună sau, mai rar, de naţionalitate), acest stat poate pretinde în mod legitim să determine drepturile şi obligaţiile acestora, chiar dacă actul ilicit a survenit integral într-un alt stat68. Regulamentul încearcă astfel să răspundă aşteptărilor legitime ale părţilor în ceea ce priveşte regimul juridic al răspunderii şi aduce un plus de previzibilitate în soluţionarea conflictului de legi69; şi chiar dacă putem reproşa acestei reguli faptul că ea ignoră total legislaţia statului în care avut loc comportamentul delictual (fapt care nu reprezintă cea mai bună soluţie în termeni de interese statale)70, cel puţin ea este însoţită de două excepţii – posibilitatea aplicării legii cu care situaţia prezintă legăturile cele mai strânse (art. 4 alin. 3) şi posibilitatea luării în considerare a regulilor de siguranţă şi comportament din statul unde a avut loc comportamentul delictual (art. 17), ce temperează acest defect şi permit corectarea eventualelor sale rezultate indezirabile.

Pentru societăţi, asociaţii şi alte persoane juridice, art. 23 din Regulament precizează că prin reşedinţa obişnuită se înţelege de fapt locul administraţiei lor centrale, iar atunci când societatea dispune de mai multe stabilimente, şi numai unul dintre acestea a cauzat sau a suferit un prejudiciu, pentru aplicarea Regulamentului va fi luat în considerare acest stabiliment.

Cu privire la reşedinţa obişnuită a persoanelor fizice, Regulamentul o conţine o singură dispoziţie particulară : distingând între prejudiciile produse în cadrul activităţilor personale sau familiale şi cele produse în legătură cu activităţile profesionale ale unei persoane, art. 23 alineatul 2 dispune că pentru acestea din urmă reşedinţa obişnuită este reprezentată de centrul principal de activitate al acelei persoane. Regula poate fi extrem de utilă pentru acele situaţii în care o persoană îşi are domiciliul într-un stat membru, dar activitatea sa profesională se desfăşoară într-un alt stat membru (mai ales că ea intervine nu numai în contextul articolului 4, ci şi al altor texte care utilizează criteriul lex domicilii communis).

Lex domicilii communis nu se poate substitui totuşi regulilor de conflict prevăzute în materie de concurenţă neloială şi acte care restrâng concurenţa (cu excepţia acelor acte prin care sunt afectate exclusiv interesele unui concurent specific), în materie de atingeri aduse mediului înconjurător şi în materie de atingeri aduse drepturilor de proprietate intelectuală. Motivul acestei excluderi rezidă în recunoaşterea implicită a faptului că litigiile în domeniile enumerate implică adesea interese sociale mai largi, mai importante decât strict interesele părţilor în litigiu71.

A doua excepție. Potrivit alineatului 3 al art. 4, cele două reguli precedente sunt înlăturate72 „dacă rezultă din ansamblul circumstanţelor că faptul prejudiciabil prezintă legături manifest mai strânse cu un alt stat”, a cărui lege va fi atunci aplicabilă. Regăsim în această

68 În dreptul comparat, această regulă este întâlnită fie ca paralelă la regula lex loci (Louisiana, art. 3544(1) din C. Civ.; Porto Rico, art. 47(a) din Draft Code; Elveţia, art. 133 din Legea de DIP; Quebec, art. 3126 C. Civ.; Belgia, art. 99(1) Codul de DIP, Convenția de la Haga privind legea aplicabilă în materie de produse defectuoase, art. 5), fie ca o excepţie de la aceasta (Olanda, art. 3(3)Legea de DIP, Germania, art. 40(2) EGBGB, Ungaria, § 32(3) din Decretul privind DIP, Italia, art. 62 din Legea de DIP; Polonia, art. 31(2) legea de DIP, Portugalia, art. 45 C. civ.) – a se vedea referințele citate de S. Symeonides, op. cit., p. 22.69 Acest lucru corespunde, de altfel, obiectivului declarat al regulilor de DIP instituite prin Regulamentul Roma II. Însă, din punct de vedere economic, regula reședinței comune a părţilor poate fi mai greu justificată, în favoarea sa neputând fi invocate argumente centrate pe rolul eventual de prevenire a actelor ilicite (în acest sens fiind perfect adaptată regula lex loci delicti), sau de reducere a costurilor – pentru o analiză mai detaliată în acest sens, a se vedea T. Kono, “Critical and Comparative Analysis...”, op. cit., p. 235-236;70 S. Symeonides, op. cit., p. 23;71 S. Symeonides, op. cit., p. 22;72 Potrivit Dicey, Morris and Collins, (op. cit., S. 35-197), ca o problemă de redactare, textul nu ar indica totuşi cu claritate dacă art. 4 alin. 3 poate fi văzut ca o excepţie şi de art. 4 alin. 1, şi de la art. 4 alin. 2.

14

dispoziţie, expresie in concreto a principiului de proximitate, clauza de excepţie prevăzută şi de Convenţia de la Roma73. Regulamentul introduce astfel o oarecare doză de flexibilitate în determinarea legii aplicabile şi permite evitarea reproşurilor adresate destul de frecvent regulilor de conflict rigide, cu aplicare mecanică.

Rolul clauzei este bine delimitat: „corectarea” în primul rând a rezultatelor nefaste determinate de elementele de legătură rigide stabilite de Regulament; în subsidiar, clauza poate fi utilă în soluţionarea problemelor intervenite în ipotezele în care aplicarea regulii locului prejudiciului se dovedeşte a fi nefructuoasă, de exemplu pentru că prejudiciul s-a produs pe un teritoriu nesupus unei suveranităţi statale74. Spre deosebire de Proiectul de Regulament, care limita întinderea clauzei de excepţie la cazurile guvernate de regula generală, textul final adoptat reia clauza de excepţie în articolele referitoare la răspunderea pentru produse (art. 5 alin. 2), la concurenţa neloială (atunci când aceasta afectează exclusiv interesele unui concurent specific – art. 6 alin. 2), precum şi la cvasi-contracte.

Două explicaţii de natură economică pot fi oferite pentru această decizie politică de folosire a unei clauze de excepţie: pe de o parte, la nivel european, munca de coordonare care să ducă la o regulă de conflict aplicabilă uniform în absolut toate situaţiile şi acceptabilă pentru toate statele membre implică cheltuieli mari, în timp ce este mai simplu şi mai ieftin ca judecătorii să obţină informaţii ex post, suficiente pentru soluţionarea cazurilor prezente în faţa lor; pe de altă parte, experienţa europeană a arătat că judecătorii au folosit de cele mai multe ori în mod adecvat libertatea lăsată prin aceste clauze (cuprinse în alte texte de drept internațional privat), fapt care a adus încredere, respectiv o mai mare doză de discreţie pentru aceştia75.

Cu privire la redactarea efectiv utilizată în cadrul art. 4 alin. 3, câteva observaţii se impun : adverbul „manifest” sugerează o aplicare „excepțională” a clauzei. Chiar dacă din proiectul iniţial al Regulamentului a fost eliminat raţionamentul în doi timpi care condiţiona aplicarea acesteia (demonstrarea absenţei unei legături semnificative între situaţia juridică şi legea desemnată de regula de conflict, respectiv dovedirea existenţei unei legături substanţial mai strânse între acea situaţie şi o altă lege), formularea în final adoptată impune părţii interesate să demonstreze această legătură „manifest mai strânsă”, ce poate fi determinată numai după compararea in concreto a legăturilor legilor în cauză cu situaţia dată. Deşi s-ar putea susţine că în acest fel judecătorii nu vor admite prea frecvent înlăturarea legii în mod normal aplicabile, nu este prea sigur că nu se va ajunge, la fel ca în cazul art. 4§5 din Convenţia de la Roma, la interpretări divergente, de la ţară la ţară, ale clauzei de excepţie76, mai ales că, două serii de critici pot fi, suplimentar, aduse formulării reţinute. Pe de o parte, clauza nu oferă nici cele mai mici indicii cu privire la modul de determinare a acestor legături mai strânse (s-ar putea pune problema determinării elementelor/factorilor care ar trebui să conteze şi respectiv a semnificaţiei calitative a fiecăruia). Datorită faptului că Regulamentul este redactat în ansamblul său în termeni geografici, teritoriali, există riscul ca judecătorii să se limiteze la o simplă numărare a contactelor fizice pe care delictul le prezintă cu o anumită lege, ceea ce nu reprezintă o soluţie adecvată77; singurul ghid oferit acestora ar putea fi

73 Pentru o viziune mai generală asupra clauzelor de excepţie, a se vedea : C. Dubler, «Les clauses d’exception en droit international privé», Etudes suisses de droit international, vol. 35, 1983 ; P. Rémy-Corlay, « Etude critique de la clause d’exception dans les conflits de lois », teză dactilografiată, Poitiers, 1997, şi « Mise en œuvre et régime procédural de la clause d’exception dans les conflits de lois », RCDIP, 1/2003, p. 37; 74 F. Garcimartin Alférez, op. cit., nº 39;75 A se vedea T. Kono, “Critical and Comparative Analysis...”, op. cit., p. 234-235; 76 De aceea, în doctrină s-a sugerat că ar fi oportună menținerea raţionamentului în doi timpi amintit mai sus – a se vedea D. Bureau, H. Muir-Watt, op. cit., p. 400, nº 1005; 77 S. Symeonides, op. cit., p. 26-27;

15

reprezentat de considerentul 14 din Preambul78 : deşi termenii acestuia sunt vagi (ceea ce este de înţeles din moment ce ei apar în cadrul unei fraze prin care se descrie sistemul Regulamentului), trimiterile la „necesitatea de a face dreptate în cazuri individuale” şi la misiunea instanţelor de a trata „fiecare cauză în parte în mod corespunzător” pot fi considerate indicii cu privire la cazurile de intervenţie a clauzei de excepție şi la modalitatea de aplicare a acesteia79. Pe de altă parte, o a doua critică serioasă priveşte absenţa unei doze mai mari de flexibilitate, care să permită acestei clauze să-şi îndeplinească în mod adecvat misiunea şi să aducă îmbunătăţiri substanţiale unor reguli de conflict nu neapărat adaptate80. Conform lui S. Symeonides, art. 4 alin. 3 din Regulamentul Roma II vorbeşte destul de rigid de legea cu care „delictul/actul ilicit” (în ansamblul său) prezintă legături semnificativ mai strânse, fără să lase loc pentru o evaluare punctuală doar a unui aspect particular al acestuia. Deşi iniţial destinată să aducă o doză semnificativă de flexibilitate, clauza de excepţie nu va putea fi operațională în cazuri mai mult decât evidente, şi de aceea s-a considerat că utilitatea sa este cu mult redusă81.

Regulamentul aduce în schimb câteva clarificări destinate să reducă incertitudinea şi să faciliteze aplicarea acestei clauze în viitor : fraza a doua a alineatului 3 precizează că „o legătură manifest mai strânsă” poate avea drept bază „o relaţie preexistentă între părţi, precum un contract”. De exemplu, o acţiune delictuală angajată în urma anulării unui contract ar putea depinde de legea aplicabilă acestuia82. Această regrupare sub autoritatea unei singure legi oferă avantajul eliminării eventualelor conflicte de calificări cu privire la natura contractuală sau delictuală a uneia sau alteia dintre regulile în cauză83. Dispoziţia citată este în armonie cu articolul 10 alin. 1 lit. e) din Convenţia de la Roma, care dispune că efectele nulităţii contractului sunt guvernate de legea aplicabilă acelui contract. Totuşi, Regulamentul utilizează sintagma „ar putea” ceea ce indică faptul că nu suntem în prezenţa unei prezumpţii absolute : existenţa unui raport prealabil între părţi este un factor care va fi doar „luat în considerare”84, iar judecătorul dispune de o marjă importantă de apreciere pentru a determina dacă există o legătură semnificativă între obligaţia extra-contractuală şi legea aplicabilă acestei relaţii preexistente. De asemenea, menţionarea „relaţiei preexistente” între părţi are doar un caracter exemplificativ, şi nu unul limitativ; pentru a se determina legea cu care

78 „(14). Cerinţa de a asigura securitatea juridică şi necesitatea de a face dreptate în cazuri individuale reprezintă elemente esenţiale ale unui spaţiu de justiţie. Prezentul regulament prevede punctele de legătură considerate a fi cele mai potrivite pentru a atinge aceste obiective. Prin urmare, prezentul regulament prevede o normă generală dar şi norme speciale, iar în anumite cazuri, o "clauză derogatorie" care permite o excepţie de la aceste norme atunci când este clar din toate circumstanţele cazului că fapta ilicită are în mod evident o legătură mai puternică cu o altă ţară. Acest set de norme creează astfel un cadru flexibil al normelor privind conflictul de legi. De asemenea, acesta permite instanţei sesizate să trateze fiecare cauză în parte în mod corespunzător”.79 S. Symeonides, op. cit., p. 28; 80 Explicaţia rezidă în preocuparea excesivă a redactorilor regulamentului de a evita posibilitatea de dépeçage (evidentă de altfel şi în respingerea de către Consiliu şi Comisie a amendamentului propus de Parlament la art. 4 din Regulament, amendament care prevedea : „pentru determinarea legii aplicabile, tribunalele sesizate vor supune, acolo unde este cazul, fiecare problemă specifică a litigiului unei analize separate” (trad. noastră) – a se vedea Eur. Parl. Final A6-0211/2005 (june 27, 2005), p. 19/46. 81 A se vedea critica destul de dură a lui S. Symeonides (op. cit. p. 30), care arată că ar fi fost preferabilă o clauză de excepţie mult mai nuanţată, care să permită rezultate mai raţionale. 82 Se poate discuta totuşi dacă legea la care s-au referit redactorii regulamentului este chiar legea care guvernează acea relaţie preexistentă sau legea statului în care aceasta este localizată, cu care aceasta prezintă cele mai strânse legături (cele două legi pot să coincidă, dar nu întotdeauna - de exemplu atunci când părţile au ales pentru contractul lor o lege cu care acesta nu prezintă nicio legătură faptică). Întrucât textul regulamentului nu este explicit, ambele soluţii pot fi viabile. Memorandumul explicativ la Propunerea de Regulament indică prima soluţie (mai simplă, mai practică), şi de aceea am preferat-o şi noi . 83 F. Garcimartin Alférez, op.cit., nº 40; D. Bureau, H. Muir Watt, op. cit., p. 400-401, nº 1005;84 Cu privire la semnificaţia acestei sintagme în DIP, a se vedea E. Fohrer, La prise en considération des normes étrangères, teză de doctorat, Universitatea Paris 2, 2004, 648 pagini;

16

situaţia juridică prezintă legăturile cele mai strânse (în contextul art. 4 alin. 3 din Regulamentul Roma II), şi alte circumstanțe pot fi relevante, de exemplu circumstanţe legate de părţile implicate sau de consecinţele evenimentului/evenimentelor respective85.

II. Regulile de conflict speciale

Alături de regulile de conflict generale prezentate deja, textul Regulamentului Roma II stabileşte şi o serie de reguli de conflict speciale pentru 5 categorii aparte de delicte, urmărind în acest fel reţinerea celui mai adaptat element de legătură. În ordine, este vorba despre răspunderea pentru fapta produselor, concurenţa neloială şi actele de restrângere a liberei concurenţe, atingerile aduse mediului înconjurător, atingerile aduse drepturilor de proprietate intelectuală şi, în cele din urmă, despre răspunderea pentru grevă sau lock-out.

Din punct de vedere teoretic, oportunitatea unor reguli de conflict specifice este în strânsă legătură cu natura, respectiv cu redactarea regulii generale (cu privire la legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale). Regulile de conflict speciale privitoare la anumite categorii particulare de delicte se impun atunci când rezultatul obţinut în urma aplicării regulii generale este inadecvat, adică, de regulă, în două situaţii: în primul rând, atunci când acea regulă generală desemnează o lege care nu prezintă, ea, legăturile cele mai strânse cu respectiva situaţie juridică; în al doilea rând, atunci când legea desemnată, deşi prezintă legături suficient de strânse cu acea situaţie juridică, nu acordă în plan material suficientă importanţă unor interese sau politici urmărite la nivel legislativ prin respectivele categorii de delicte particulare. Aşa cum vom vedea, unul sau altul din cele două considerente se va regăsi întotdeauna în spatele regulilor de conflict speciale instituite de Regulament.

1. Răspunderea pentru daunele provocate de produsele defectuoase (art. 5).

În ideea de a satisface nu numai obiectivul menţionat mai sus (elemente de legătură cât mai adaptate)86, dar şi pentru a îmbina în mod satisfăcător nevoia de desemnare a unei legi previzibile pentru părţi cu acordarea unei priorităţi victimei, Roma II reţine în această problemă o regula de conflict în cascadă, cu o combinare a elementelor de legătură în variante mai puţin complexe decât cele întâlnite în Convenţia de la Haga din 197387.

85 Dicey, Morris and Collins, op. cit., S. 35-197, p. 196;86 Așa cum demonstrează şi adoptarea Convenției de la Haga din 1973 privind legea aplicabilă răspunderii pentru fapta produselor, în mod tradiţional în acest domeniu s-a considerat necesară o soluţie specială, pentru că legea locului unde se realizează prejudiciul nu funcţionează în mod adecvat ca regulă generală. Pe de o parte, ea poate conduce la rezultate complet aleatorii atunci când legea în final aplicabilă nu prezintă decât legături extrem de vagi cu litigiul : de exemplu, atunci când prejudiciul este cauzat într-o excursie în străinătate unui cetăţean român, de un bun produs şi cumpărat în Romania. Pe de altă parte, ea poate fi dificil de concretizat, materializat, de exemplu în situaţia în care prejudiciul este cauzat de un medicament administrat într-o excursie prin mai multe țări. 87 Trebuie menţionat faptul că în acele state membre care au ratificat Convenţia de la Haga din 1973 citată supra (Finlanda, Franţa, Luxemburg, Slovenia, Spania sau Olanda), legea aplicabilă va fi determinată potrivit regulilor acestei Convenţii, şi nu celor stabilite prin Regulamentul Roma II.

17

Competenţa de principiu este oferită legii statului în care cele două părţi îşi au reşedinţa obişnuită (lex domicilii communis)88. În absenţa unei reşedinţe comune, va fi competentă legea reşedinţei obişnuite a victimei, subsidiar legea locului cumpărării produsului sau, în fine, legea locului survenirii prejudiciului, aplicarea fiecăreia dintre acestea fiind însă condiţionată de comercializarea produsului în cauză în acel stat89. Apar, de asemenea, o clauză de previzibilitate (art. 5 alin. 1 fraza a doua) şi o clauză de excepţie (art. 5 alin. 2), aceasta din urmă permiţând fie nerespectarea ordinii elementelor de legătură fixate în alineatul 190, fie aplicarea unei legi la care acest alineat nu face referire (de exemplu legea locului fabricării produsului)91.

În vederea aplicării dispoziţiilor art. 5 alin. 1, prezintă relevanţă determinarea locului comercializării produsului. Termenul „produs” nu este definit în cuprinsul Regulamentului, însă Memorandum-ul explicativ ce însoţea propunerea originală a Comisiei sugera preluarea acestei definiţii din art. 2 din Directiva europeană 85/374/CEE92. În ceea ce privește comercializarea, aşa cum prevede şi art. 7 din Convenţia de la Haga din 1973, ceea ce este semnificativ nu este atât faptul că produsul individual care a cauzat prejudiciul a fost comercializat / vândut într-un anumit stat, cât faptul că acel produs şi produse asemănătoare de acelaşi tip şi ale aceleiaşi persoane responsabile (ale aceluiaşi fabricant/producător) sunt comercializate în acel stat93. O problemă ce nu este prea clară este aceea de a şti dacă termenul „comercializare” include şi (simpla) publicitate făcută unui produs într-un stat în care acesta nu este efectiv disponibil94. Deşi discuţiile sunt posibile, pare perfect plauzibil ca o practică modernă de afaceri precum publicitatea prin internet să poată fi inclusă în cuprinsul conceptului „comercializare”.

88 De fapt, redactarea art. 5 începe cu sintagma „ sub rezerva art. 4 alin. 2...” şi se încheie cu formularea unei clauze de excepţie similare celei de la art. 4.3, ceea ce indică faptul că el nu derogă integral de la art. 4, ci doar de la regula lex loci damni (art. 4.1) : astfel, dacă părţile îşi au reşedinţa obișnuită în același stat, legea acestuia va fi aplicabila, iar în caz negativ va fi aplicată una din legile indicate la art. 5.1 (regula specială). 89 Cf. lui D. Bureau, H. Muir-Watt, (op. cit., vol. II, nº 1011, p. 406), redactorii regulamentului au trebui să ţină cont de distribuirea semnificativă a elementele de legătură posibile în materie pe teritoriul mai multor state (sediul producătorului, locul de fabricaţie al produsului, locul primei puneri în circulaţie a produsului, locul dobândirii produsului de către victimă reşedinţa obişnuită a victimei), precum şi de faptul că în ultimii ani mobilitatea persoanelor şi a bunurilor a crescut mult, iar localizarea doar prin intermediul locului survenirii prejudiciului direct ar fi putut duce la desemnarea unei legi care nu ar prezenta o legătură pertinentă cu situaţia, imprevizibilă pentru părţi şi nu neapărat aptă să ofere victimei o protecţie adecvată; de aceea s-a preferat o regulă în care apar grupate mai multe elemente de legătură. 90 Acest lucru nu rezultă cu claritate însă din formularea textului; prevăzând că dacă actul ilicit prezintă legături mult mai strânse cu „o altă lege decât cele indicate în alineatul 1”, legea acestui alt stat va fi aplicată, art. 5 alin. 2 pare să indice că legea desemnată în urma aplicării clauzei de excepţie ar trebui să fie alta decât legea reședinței obişnuite a victimei, decât legea locului achiziţionării bunului sau decât legea locului prejudiciului. Așa cum s-a arătat însă (Dicey, Morris and Collins, op. cit., S. 35-207, p. 200) această interpretare este însă puţin probabilă, iar legile desemnate de elementele de legătură de la art. 5 alin. 1 pot fi şi ele luate în considerare cu ocazia aplicării clauzei de excepţie. 91 Din punct de vedere economic, introducerea acestei clauze de excepţie nu este în mod neapărat justificată : a permite judecătorului o marjă de apreciere foarte mare în domeniu nu este de natură să impulsioneze producătorii să acționeze cu diligenţă crescută; din contră, acest fapt poate să conducă la circumscrierea naţională a activităților economice pentru a se evita situaţiile (respectiv litigiile) transfrontaliere, lucru deloc dezirabil din perspectiva obiectivelor de realizare a bunăstării globale – a se vedea T. Kono, “Critical and Comparative Analysis...”, op. cit., p. 239;92 Directiva Consiliului din 25 iulie 1985 de apropiere a actelor cu putere de lege şi a actelor administrative ale statelor membre cu privire la răspunderea pentru produsele cu defect (85/374 CEE), modificată prin Directiva 1999/34/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, din 10 mai 1999; conform articolului 2 al acesteia: „ În sensul prezentei directive, „produs” înseamnă toate bunurile mobile, chiar şi în cazul in care sunt încorporate în alte bunuri mobile sau într-un bun imobil. Termenul „produs” se referă şi la electricitate”. 93 F. Garcimartin Alférez, op. cit., nº 43; Acest lucru nu este precizat expres în textul Regulamentului, dar se deduce din literele a) şi c) şi din clauza de previzibilitate pe care o regăsim în art. 5.1 fraza finală, care se referă la produse „de același tip”, dar din care înțelegem „produse de acelaşi tip, fabricate de către persoana responsabilă”.94 Dicey, Morris and Collins, op. cit., S. 35-220, p. 201.

18

O dificultate suplimentară în aplicarea acestor texte ar putea apărea dacă produsul nu este comercializat în niciunul din statele la care se face referire la literele a), b) sau c) de la art. 5, iar regula reşedinţei obişnuite menţionată mai sus nu este nici ea aplicabilă : se pare (deşi soluţia nu este deloc certă) că pentru aceste situaţii este necesar să ne întoarcem la regula generală de la articolul 4, deoarece acesta dispune ca el se aplică „exceptând alte dispoziţii contrare ale prezentului Regulament”, iar pentru cazul descris articolul 5 nu prevede nimic95.

Regulamentul conţine în schimb o clauză de previzibilitate, potrivit căreia dacă persoana a cărei răspundere este angajată nu a putut să prevadă în mod rezonabil locul comercializării produsului în cauză sau a unui produs de acelaşi tip, regula va fi inversată, astfel că legea de la reşedinţa obişnuită a acestei persoane va primi aplicare (art. 5 al. 1 fraza finală). În acest fel, regulamentul oferă părţii responsabile un avantaj (probabil excesiv) şi sperăm că argumentul imposibilităţii de prevedere în mod rezonabil a locului comercializării nu va fi admis prea frecvent de instanţe.

Sintagma „persoana a cărei răspundere este angajată” (în condiţiile articolului 5) nu este definită în cuprinsul Regulamentului. Aşa cum se arată însă în Directiva europeană 85/374/CEE referitoare la produsele defectuoase, citată supra, şi în Memorandumul explicativ la ante-proiectul de Regulament Roma II, ea ar include fabricantul unui bun finisat sau al unei componente dintr-un asemenea bun, producătorul oricărei materii prime, un intermediar (angrosist) sau un retailer, importatorul unui produs, persoana care, aplicându-și numele, marca sau alt semn distinctiv pe produs, se prezintă drept producătorul acestuia. Problema de a şti dacă o anumită persoană este efectiv responsabilă va fi însă rezolvată potrivit dispoziţiilor legii aplicabile96.

Deşi începeam observaţiile cu privire la articolul 5 prin a aminti obiectivele urmărite prin această regulă de conflict specială (element de legătură bine adaptat, previzibilitate pentru părţi), nu este mai puţin adevărat că fundamentul său declarat rezidă, aşa cum arată considerentul 20 din Preambul, în nevoia de a se lua în considerare obiective precum justa repartiţie a riscurilor într-o societate modernă, protecţia sănătății consumatorilor, stimularea inovaţiei, facilitarea schimburilor comerciale. Acest program ambiţios conceput pentru o regulă de conflict impune câteva observaţii cu privire tehnica juridică folosită : deşi pe ansamblu Regulamentul Roma II acordă prioritate regulilor de conflict neutre, conţinutul legislaţiei materiale aplicate în fiecare caz de speţă fiindu-i indiferent, art. 5 şi considerentul citat mai sus sugerează totuşi receptivitatea legiuitorului comunitar pentru reguli de conflict non-neutre, respectiv orientarea către anumite soluţii materiale convenabile cetățenilor europeni. Aşa cum s-a văzut, dispoziţiile acestui articol conduc, în cele mai multe cazuri, la aplicarea legii reşedinţei obişnuite a victimei. Dacă victima este rezident într-o ţară europeană, cu o legislaţie favorabilă consumatorilor, articolul 5 din Regulament va garanta că aceasta va fi protejată conform standardelor europene. În schimb, dacă victima este rezident într-o ţară non-UE, acelaşi articol 5 are ca rezultat faptul că pârâtul (probabil rezident UE) va fi judecat după standardele mai puţin riguroase din acel stat non-UE. Regula de conflict are la bază anumite idei despre conţinutul legislaţiei materiale desemnate, ea deghizează anumite considerente materiale97.

95 Dicey, Morris and Collins, op. cit., S. 35-203, p. 199.96 Dicey, Morris and Collins, op. cit., S. 35-211, p. 201.97 S. Symeonides, op. cit., p. 11. În acelaşi sens, P. de Vareilles –Sommières (op. cit., p. 201-203), care demonstrează că elementele de legătură reţinute de regulament depind de valori substanţiale comune statelor membre UE. Încercând să concilieze obiectivele anunţate în preambulul regulamentului (considerentul 20) şi metoda în final folosită de art. 5 (reguli de conflict localizatoare), acest autor arată că prima preocupare a legiuitorului comunitar ar fi fost de fapt aceea de a determina domeniul de aplicare în spaţiu al directivei europene din 1985, singura capabilă de fapt să garanteze

19

2. Concurenţa neloială şi actele de restrângere a liberei concurenţe (art. 6)

Conform considerentului 21 din Preambul, art. 6 din Regulament nu aduce o veritabilă derogare de la regula de la art. 4 alineatul 1 analizată mai sus, ci doar o clarificare a acesteia. Deşi acest lucru pare să infirme oportunitatea însăşi a regulii speciale nou instituite, nu vom critica soluţia reţinută de legiuitorul comunitar. Regulile de conflict din domeniul concurenţei neloiale sunt în mod evident inspirate de obiective şi politici de natură materială care nu se regăsesc de obicei în spatele regulilor de conflict obişnuite. Este general acceptat faptul că normele din acest domeniu se dezvoltă pentru a îndeplini un scop esenţial : acela de a asigura o concurenţă efectivă într-o piaţă liberă, iar implementarea acestei politici şi realizarea obiectivelor materiale subsumate ei ocupă un loc extrem de important la nivelul UE. Nu surprinde astfel faptul că legea aplicabilă actelor de concurenţă neloială trebuie determinată în conformitate cu anumite dispoziţii care se îndepărtează de la teoria clasică a lui Savigny (centrul de gravitate al delictului)98. În plus, introducerea unei reguli de conflict speciale este justificată şi prin aceea că în anumite state europene existau deja asemenea reguli de conflict speciale ce ar fi trebuit lăsate neaplicate în urma intrării în vigoare a Regulamentului Roma II, fără ca acesta să prevadă nimic în loc. Totuşi, datorită specificităţii materiei şi a obiectivelor materiale menţionate deja, la nivel european ar fi fost oricum necesară elaborarea unor orientări clare pentru interpretarea uniformă a regulii generale de conflict în acest domeniu particular. De aceea, deşi dispoziţiile articolului 6 reprezintă o materializare a regulii de conflict generale, prezenţa lor este binevenită.

Conform soluţiei larg întâlnite în dreptul comparat99, lex loci damni se traduce, în materie de concurenţă, prin competenţa legii statului a cărui piaţă este afectată sau susceptibil să fie afectată prin comportamentele în cauză. Regula este justificată, pe de o parte, prin faptul că ea corespunde aşteptărilor părţilor vătămate (conducând la o lege care guvernează mediul lor economic) şi, pe de altă parte, prin aceea că asigură egalitatea de tratament între toţi operatorii economici care acţionează pe aceeaşi piaţă. În plus, în dimensiunea sa conflictuală, această soluţie garantează interesul supra-individual sau macroeconomic (buna funcţionare a unei pieţe) urmărit de regulile din domeniul concurenţei : raţiunile şi obiectivele reglementărilor din domeniul concurenţei au evoluat radical în ultimii ani, de la acordarea unei protecţii individuale fiecărui operator (în scopul stimulării dezvoltării economice) la acordarea unei protecţii instituţionale pieţei, în ansamblul său, cu accente puse pe protecţia intereselor consumatorilor, respectiv a intereselor statului în procesul comercial; în aceste condiţii, este explicabilă prezenţa unei reguli de conflict inspirată şi ea de aceleaşi raţiuni.

În materia concurenţei neloiale, Regulamentul face distincţie între actele care pot afecta piaţa în general şi acelea care afectează doar un anumit concurent particular pe piaţă.

îndeplinirea obiectivelor materiale prevăzute de considerentul 20 din Regulament (demers unilateralist) şi că doar în secundar s-a preferat bilateralizarea regulii, pentru a se permite o „concurenţă nedistorsionată” între operatori şi a se „facilita schimburile comerciale”. 98 Această îndepărtare este evidentă de exemplu în excluderea posibilităţii de luare în considerare a faptului că părţile îşi aveau reşedinţa obişnuită/sediul în acelaşi stat. 99 A se vedea de exemplu legislaţiile Austriei, Spaniei, Olandei, Elveţiei care dispun de elemente de legătură specifice în materie, de asemenea recomandările doctrinei sau ale Ligii internaţionale a dreptului concurenţei în materie de publicitate (Rezoluţia de la Amsterdam, octombrie 1992) – cf. D. Bureau, H. Muir-Watt, op. cit., nº 1012, p. 407;

20

Articolul 6 alineatul 1. În cazul actelor din prima categorie, legea aplicabilă este legea statului în care relaţiile concurenţiale sau interesele colective ale consumatorilor au fost afectate, elementul de legătură reţinut fiind justificat prin argumentele menţionate mai sus. Regula vizează actele de concurenţă neloială, iar paleta acestora este destul de largă : acte destinate să influenţeze cererea (de exemplu frauda sau constrângerea/şantajul), actele care tind să împiedice oferta concurentă (de exemplu, perturbarea aprovizionării unui concurent, boicotul), actele care exploatează valoarea unui concurent (crearea unui risc de confuzie sau exploatarea bunei reputaţii..)100. Piaţa relevantă este aceea unde concurenţii încearcă să câştige favoarea clienţilor, fiind necesar ca ea să fie afectată în mod direct şi substanţial prin comportamentele analizate101, iar acţiunile având acest temei pot fi introduse atât de concurentul afectat, cât şi de diverse asociaţii de protecţie a consumatorilor102. Regulamentul nu conţine însă nicio dispoziţie cu privire la acele ipoteze în care actul de concurenţă neloială produce efecte şi afectează mai multe pieţe, deşi acest lucru ar fi fost de dorit. Chiar dacă plecăm de la modelul soluţiilor jurisprudenţei comunitare în materie de competenţă jurisdicţională103 pentru a ajunge la aplicarea distributivă a legilor în prezenţă, soluţia nu este satisfăcătoare datorită complexităţii pe care o generează : judecătorii din statele în care s-a realizat actul de concurenţă neloială (competenţi potrivit jurisprudenţei Fiona Shevill104 să se pronunţe cu privire la repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamant) vor trebui să aplice concomitent în aceeaşi cauză mai multe legi unor prejudicii realizate în state diferite105. De la soluţia conflictuală descrisă până acum nu se poate deroga prin jocul autonomiei de voinţă şi nici în favoarea legii reşedinţei obişnuite comune a părţilor, prevăzută de articolul 4 alineatul 2.

Articolul 6 alineatul 2. Articolul 6 alin. 2 din Regulament se ocupă de ipoteza particulară în care actul de concurenţă neloială afectează exclusiv interesele unui concurent, ca de exemplu în cazurile de corupţie, spionaj industrial, divulgarea unui secret comercial sau incitare la ruperea contractului. În aceste situaţii, actele anticoncurenţiale au un impact direct asupra particularului şi afectează numai indirect interesele pieţei; pentru acestea a fost preferată întoarcerea

100 Exemplele sunt indicative şi este de presupus că sintagma „concurenţă neloială” va primi în viitor o definiţie autonomă la nivel comunitar, astfel încât Regulamentul să aibă o aplicare uniformă în toate statele membre (cu atât mai mult cu cât nu toate statele membre au aceeaşi concepţie cu privire la concurenţa neloială, unele – exemplu Anglia - ignorând chiar această instituţie) - a se vedea Dicey, Morris and Collins, op. cit., p. 202, S. 35-215. Posibile indicaţii despre sensul sintagmei pot fi găsite în art. 10bis din Convenția de la Paris privind protecţia proprietăţii industriale (1893, revizuită) sau în Directiva europeană 2005/29/CE privitoare la practicile comerciale abuzive; aceasta din urmă vizează însă numai practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor faţă de consumatori; în schimb în ceea ce priveşte actele de concurenţă neloială ale întreprinderilor între ele, dreptul comunitar derivat nu oferă prea multe indicaţii, în afara domeniului publicităţii comerciale materia nefiind armonizată. Pentru exemple de eventuale probleme de calificare, a se vedea V. Pironon, „L’entrée du droit de la concurrence dans le Règlement Rome II: bonne-mauvaise idée?”, Europe, nº 2, février 2008, étude 2, nº 8; 101 Memorandumul explicativ, Comentariu sub articolul 5; cu privire la acest aspect, dificultăţi particulare ar putea să apară în legătură cu actele ilicite săvârşite prin intermediul internetului: legea pieţei spre care operatorul internet îşi dirijează activităţile poate sau nu deveni competentă în urma aplicării acestui articol? 102 Ibidem; Dicey, Morris and Collins, op. cit., S. 35-217, p. 204; D. Bureau, H. Muir-Watt, op. cit., nº 1012, p. 407; Regulamentul propus este astfel în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie aferentă articolului 5§3 din Convenţia de la Bruxelles (astăzi Regulamentul 44/2001), conform căreia „o acţiune jurisdicţională preventivă, introdusă de o asociaţie de protecţia consumatorilor în vederea interzicerii utilizării de către un comerciant în contractele cu particularii a unor clauze considerate abuzive este de natură delictuală sau cvasi-delictuală în sensul art. 5 punctul 3 din Convenţie” - CJCE, 1 octombrie 2002, Henkel, af. C-167/00. 103 Articolul 5§3 din Convenţia de la Bruxelles/Regulamentul european 44/2001 : CJCE, 30 noiembrie 1976, Mines de Potasse d’Alsace, af. 21/76; CJCE, 7 martie 1995, Fiona Shevill, af. C-68/93;104 CJCE, 7 martie 1995, Fiona Shevill, af. C-68/93;105 V. Pironon, op. cit., nº 16;

21

la regula generală de conflict de la articolul 4 (lex loci damni, dacă nu pot interveni legea reşedinţei comune, respectiv legea statului cu care situaţia prezintă legăturile cele mai strânse)106.

Articolul 6 alineatul 3. Contrar textului iniţial al propunerii de regulament, articolul 6 cuprinde şi o regulă pentru prejudiciile (private) ce pot rezulta din „acte care restrâng libera concurenţă”. Comportamentele tipice vizate de această regulă sunt înţelegerile monopoliste sau abuzul de poziţie dominantă107 - care dau dreptul la despăgubiri civile -, reprimate atât de dreptul comunitar, cât şi de legislaţiile naţionale108. Dreptul naţional aplicabil va guverna probleme precum existenţa, natura, întinderea despăgubirilor, limitele răspunderii. În mod natural, sancţiunile administrative pentru astfel de comportamente sunt excluse din sfera de aplicare a Regulamentului.

Această regulă specială intervine atât pentru încălcările normelor comunitare, cât şi a celor naţionale din domeniul dreptului concurenţei, aşa cum precizează considerentul 23. În prima ipoteză, dreptul comunitar nu conţine dispoziţii speciale cu privire la despăgubirile datorate persoanelor private. Totuşi, aşa cum a indicat CJCE în afacerea Courage vs Crehan109, deplina eficacitate a articolului 81 din Tratat ar fi periclitată dacă particularii nu ar putea pretinde repararea prejudiciilor suferite în urma unei violări a dreptului comunitar al concurenţei. Pentru aceste chestiuni, legea aplicabilă va fi legea statului pe a cărui piaţă se produc efectele anticoncurenţiale. Sintagma „piaţă afectată sau susceptibil să fie afectată” poate ridica însă dificultăţi: pentru realizarea condiţiei se poate discuta dacă ca este necesar ca actele anticoncurenţiale în cauză să fi fost realizate pe respectiva piaţă de o întreprindere care îşi exercita efectiv activitatea pe această piaţă110 sau poate fi admisă o concepţie mai largă, care să reflecte domeniul de aplicare spaţial extrem de larg pe care îl pretind anumite legislaţii antitrust din lume111.

Dacă sunt afectate mai multe pieţe naţionale, se vor aplica distributiv legile mai multor state. Această circumstanţă poate constitui un obstacol important în calea introducerii unor acţiuni individuale în despăgubiri, pentru că partea lezată poate fi pusă în situaţia de a demonstra conţinutul a 3, 5, 7 legi (aparţinând la tot atâtea state în care s-a produs prejudiciul), deşi standardul de comportament poate fi comun tuturor (cel puţin în ipotezele când discutăm de o violare a articolelor 81 şi 82 din Tratatul CE). Regulamentul încearcă să remedieze această situaţie, permiţând invocarea unei singure legi, legea forului. Deşi în general competenţa lui lex fori este de natură să favorizeze fenomenul de forum shopping112, efectele sale negative sunt limitate în mod abil în cadrul articolului

106 Art. 118 lit. a) din Legea 105/1992 prevedea, ca o derogare de la aplicarea legii statului pe a cărui piaţă s-a produs rezultatul dăunător, posibilitatea persoanei prejudiciate de a solicita aplicarea legii statului său de sediu (dacă actul de concurenţă neloială a produs daune care o privesc în exclusivitate);107 A se vedea considerentul 23 din Preambul, care oferă mai multe exemple; 108 Suprapunerile între cele 2 seturi de reguli (comunitare şi naţionale) nu sunt perfecte: de exemplu, legislaţiile naţionale nu dispun de reguli prin care se sancţionează ajutoarele de stat sau atribuirea unor monopoluri (art. 86 şi 87 din Tratatul CE); invers, legislaţiile naţionale pot sancţiona comportamente considerate licite în dreptul comunitar. 109 CJCE, 20 septembrie 2001, Courage Ltd v. Bernard Crehan, C-453/99; pentru o analiză a acestei decizii, a se vedea W. Van Gerven, „Private Enforcement of EC Competition Rules in the ECJ: Courage v. Crehan and the Way Ahead”, în J. Basedow (ed.), Private Enforcement of EC Competition Law, Kluwer Law International, 2007, p. 19-39;110 În sensul jurisprudenţei Pâte de bois (CJCE, 27 septembrie 1988, af. 89/85).111 A se vedea V. Pironon, op. cit, nº 15, pentru un exemplu referitor la aplicarea dreptului american al concurenţei.112 Acest fenomen este considerat a fi unul negativ în măsura în care reclamantul ce are posibilitatea să sesizeze tribunale din state membre diferite va putea alege pe acela ale cărui norme (de conflict, respectiv materiale) sunt mai favorabile intereselor sale; pe larg despre această temă, a se vedea P. de Vareilles-Sommières (ed.), Forum Shopping in the European Judicial Area, Hart Publishing, Oxford, 2007. În ansamblul său, Regulamentul Roma II încearcă să suprime riscul de forum shopping prin stabilirea de reguli de conflict uniforme, astfel că oricare ar fi judecătorul sesizat, legea materială aplicabilă va fi aceeaşi.

22

6 alin. 3 lit. b) din Regulament, deoarece competenţa acestei legi este subordonată îndeplinirii suplimentare a două condiţii: a) forul este unul din statele unde comportamentul anticoncurenţial a produs direct prejudicii semnificative; b) partea vătămată îşi are domiciliul în acest stat. În cazul unei pluralităţi de reclamanţi, este suficient ca doar unul să îşi aibă domiciliul în statul forului.

În schimb, o dificultate suplimentară poate să apară în legătură cu domeniul de aplicare al acestei legi. Dacă efectele comportamentului anticoncurenţial s-au produs pe teritoriul mai multor state (comunitare şi necomunitare) se pune problema de a şti dacă lex fori înţelege să guverneze numai consecinţele civile ale acelui comportament (urmând ca atingerile aduse liberei concurenţe să fie apreciate după legile diverselor pieţe afectate) sau ea va determina inclusiv standardul în raport cu care se apreciază acel comportament. Dacă răspunsul este evident în cazul unei situaţii pur intracomunitare – deoarece în conformitate cu articolul 3 şi considerentul 8 din Regulamentul european 1/2003 privind punerea în aplicare a regulilor de concurenţă prevăzute la articolele 81 şi 82 din Tratat113 judecătorul sesizat va trebui să aplice obligatoriu dreptul comunitar (standardul comun) comportamentului prin care se restricţionează concurenţa, în schimb, atunci când sunt implicate şi state terţe, soluţia poate fi discutată şi rămâne să vedem cum se va orienta jurisprudenţa în materie114.

3. Atingeri aduse mediului înconjurător (art. 7)

În materie de atingeri aduse mediului înconjurător, Regulamentul este cu claritate orientat către favoarea acordată victimei, şi odată cu aceasta, către protecţia mediului înconjurător. De fapt, regula fixată, oferind reclamantului posibilitatea de a alege între legea locului unde a avut loc evenimentul cauzal (faptul prejudiciabil) şi legea locului survenirii prejudiciului, este orientată în special către cel de-al doilea obiectiv menţionat. Partea vătămată va căuta întotdeauna legea care oferă nivelul cel mai ridicat de protecţie, iar astfel persoana responsabilă va fi mereu supusă standardelor celor mai ridicate (fie din statul în care acţionează, fie din statul unde se fac simţite efectele comportamentului său), astfel interesul Uniunii în prevenirea poluării este pe deplin realizat. Regulamentul Roma 2 oferă în felul acesta un remediu interesant în faţa riscului de coborâre sistematică a nivelului de protecţie a mediului, risc generat de fenomenul concurenţei între legislaţii : regula de conflict reţinută evită ca o comunitate naţională să beneficieze de avantajele unei activităţi economice desfăşurate pe teritoriul aferent, fără să suporte şi costurile corelative; în particular pentru Uniunea europeană, ea restabileşte concurenţa între operatori împiedicându-i să manipuleze diferenţele între legislaţii pentru a obţine un avantaj concurenţial nemeritat115.

113 Regulamentul european 1/2003 din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a regulilor de concurenţă prevăzute la articolele 81 şi 82 din Tratat, JOCE, L 1, din 4 ianuarie 2003);114 Cf. lui V. Pironon (op. cit., nº 19), două soluţii pot fi susţinute : literal textul pare să indice că legea forului va guverna numai răspunderea eventuală a pârâtului; în schimb, faptul că forul este situat în statul pârâtului, iar piaţa acestui stat a fost şi ea direct şi semnificativ afectată în urma comportamentului anticoncurenţial sunt argumente care susţin soluţia aplicării legii forului inclusiv standardului de comportament (legea forului ar avea un interes special a fi aplicată). În opinia noastră, corectă ar fi această din urmă soluţie, dar pentru alt motiv decât cel invocat de V. Pironon (metoda balanţei intereselor guvernamentale); considerând că Regulamentul Roma II nu a renunţat la metoda legilor de poliţie în ceea ce priveşte aplicarea normelor care sancţionează restricţiile aduse liberei concurenţe – exemplul tipic fiind articolele 81 şi 82 TCE - (acest text recurgând la metoda regulilor de conflict doar în ceea ce priveşte aprecierea consecinţelor civile ale acestor restricţii), apreciem că intervenţia legii forului pentru stabilirea inclusiv a standardului de comportament pretins operatorului economic poate fi justificată prin intermediul acestei metode a legilor de poliţie. 115 D. Bureau, H. Muir-Watt, op. cit., nº 1015, p. 412; pe larg despre concurenţa între legislaţii, despre riscurile pe care acest fenomen le aduce în domeniul protecţiei mediului înconjurător, a se vedea H. Muir-Watt, Aspects économiques

23

Aplicarea articolului 7 nu este însoţită de nicio excepţie: pentru a se opune aplicării legii mai severe din statul în care s-au făcut simţite consecințele actelor sale, poluatorul nu va putea invoca de exemplu faptul că el nu a putut prevedea survenirea prejudiciului în acel stat116. De asemenea, sunt excluse posibilitatea aplicării legii reședinței comune a părţilor sau intervenţia clauzei de excepţie117.

O problemă ce trebuie clarificată în acest context este aceea a delimitării semnificaţiei sintagmei „daune aduse mediului înconjurător”. Regulamentul nu oferă o definiţie, însă indicaţii pot fi găsite în considerentul 24, care prevede: „Prin noţiunea „daună adusă mediului" ar trebui să se înţeleagă schimbarea negativă a unei resurse naturale, cum ar fi apa, aerul sau solul, deteriorarea unei funcţii îndeplinite de acea resursă în beneficiul unei alte resurse naturale sau al publicului, sau deteriorarea variabilităţii între organismele vii”. Formularea este foarte largă, dar ea poate constitui un cadru util pentru definirea ulterioară a sintagmei şi pentru delimitarea unei definiţii comunitare autonome118.

Regulamentul alege să nu reglementeze problema procedurală a momentului alegerii legii aplicabile de către partea vătămată. Conform considerentului 25, această chestiune va fi rezolvată potrivit regulilor de conflict naţionale : astfel, lex fori va determina momentul limită în care victima va putea decide să se îndepărteze de la regula generală, optând pentru legea locului unde au survenit prejudiciile119. Soluţia cea mai rezonabilă este aceea de a permite această alegere cel mai târziu în momentul determinării fundamentelor juridice ale pretenţiei

du droit international privé : réflexions sur l’impact de la globalisation économique sur les fondements des conflits de lois et de juridictions, Recueil des Cours de l’Académie de Droit International, vol. 307, 2005. 116 Ceea ce nu reprezintă neapărat cea mai bună soluţie, întrucât o dispoziţie privitoare la previzibilitate este de natură să aducă o anumită doză de echitate (de altfel necesară) în conţinutul regulii de conflict: dacă poluatorul a prevăzut sau ar fi trebuit să prevadă statul în care se produc urmările actelor sale, nu ar trebui să i se permită să conteste aplicarea legii mai severe a acestui stat pe motiv că actele sale s-au produs în alt stat; în schimb, dacă în mod obiectiv el nu a putut prevedea acest stat, tribunalele ar trebui să poată lua în considerare acest element cu ocazia aprecierii răspunderii acestuia (fără ca această lipsă de prevedere să ducă automat la o exonerare de răspundere) – a se vedea S. Symeonides, op. cit., p. 38-39; 117 Această excludere poate fi explicată pornind de la decizia de politică legislativă care se află la baza acestei norme de conflict speciale, anume ca partea responsabilă să respecte atât standardele din statul său de origine, cât şi standardele din statul unde se produc consecințele acţiunilor sale. Dacă am putea aplica o altă lege (aceea a reședinței comune a părților sau cea care prezintă, în ochii judecătorului, legăturile cele mai strânse cu cauza), acest obiectiv ar fi frustrat. 118 Dicey, Morris and Collins, op. cit., nº 35-223, p. 207. Aşa cum se arată în această lucrare, indicații suplimentare pentru delimitarea acestei definiţii autonome pot fi găsite în DE 2004/35/CE a Parlamentului european şi a Consiliului privind răspunderea pentru mediul înconjurător în legătură cu prevenirea şi repararea daunelor aduse mediului, care în articolul 2 dispune: „"Daună adusă mediului" înseamnă: (a) daunele cauzate speciilor și habitatelor naturale protejate, adică orice daună care are efecte negative grave asupra constituirii sau menținerii unei stări favorabile de conservare a unor asemenea habitate sau specii. Importanța impactului acestor daune se evaluează în raport cu starea inițială, ținându-se seama de criteriile prevăzute de anexa I. Daunele cauzate speciilor și habitatelor naturale protejate nu cuprind efectele negative identificate anterior care rezultă dintr-o acțiune a unui operator care a fost autorizată în mod expres de către autoritățile competente în conformitate cu dispozițiile de punere în aplicare a articolului 6 alineatele (3) și (4) sau a articolului 16 din Directiva 92/43/CEE sau a articolului 9 din Directiva 79/409/CEE sau, în cazul habitatelor și al speciilor care nu sunt reglementate de legislația comunitară, în conformitate cu dispozițiile echivalente ale legislației interne privind conservarea naturii; (b) daunele aduse apelor, și anume orice daună cu efecte negative grave asupra stării ecologice, chimice și/sau cantitative și/sau asupra potențialului ecologic a apelor în cauză, astfel cum au fost definite de Directiva 2000/60/CE, cu excepția efectelor negative pentru care se aplică articolul 4 alineatul (7) din directiva menționată anterior; (c) daunele aduse solului, și anume orice contaminare a solului care creează un risc semnificativ de consecințe negative asupra sănătății umane prin introducerea directă sau indirectă în sol sau în subsol a unor substanțe, preparate, organisme sau microorganisme;” 119A se vedea şi D. Bureau, H. Muir-Watt, op. cit., nº 1012, p. 407;

24

Regula specială în materie de atingeri aduse mediului înconjurător este aplicată atât prejudiciilor cauzate bunurilor din domeniul public (resurse naturale precum apa, solul, aerul, specii vegetale sau animale protejate), cât şi prejudiciilor cauzate unor persoane sau bunuri private, cu condiţia ca acestea să derive / să fie consecinţa unor atingeri cauzate mediului înconjurător. În acest sens, art. 7 din Regulamentul Roma II depăşeşte Directiva 2004/35/CE din 21 aprilie 2004, care exclude din domeniul său de aplicare a doua categorie de prejudicii menţionate mai sus120.

4. Atingeri aduse drepturilor de proprietate industrială şi intelectuală (art. 8)

În concordanţă cu o regulă cvasi-universal acceptată în cadrul multor sisteme de drept, în ceea ce priveşte atingerile aduse drepturilor de proprietate industrială şi intelectuală Regulamentul reţine ca principiu aplicarea legii statului pentru care este solicitată protecţia drepturilor respective (lex loci protectionis)121, fără să fie admisă posibilitatea alegerii de către părţi a legii aplicabile. Totuşi, acest principiu este particularizat pentru ipoteza în care obligaţia extra-contractuală decurge dintr-o atingere adusă unui drept comunitar de proprietate intelectuală, cu caracter unitar, de exemplu unei mărci sau unui brevet comunitar. În acest caz, legea aplicabilă va fi instrumentul comunitar implicat (dacă problema în cauză face obiectul unei reglementări autonome şi uniforme prin instrumentul comunitar respectiv) sau legea statului unde a avut loc faptul prejudiciabil (dacă instrumentul comunitar implicat prezintă lacune cu privire la diverse aspecte de drept material în domeniul răspunderii – cum ar fi calcularea daunelor, prescripţia, sarcina probei)122.

O scurtă precizare trebuie făcută cu privire la raporturile dintre această regulă de conflict specială (art. 8) şi dispoziţiile din capitolul III al Regulamentului (privitor la cvasi-contracte). Articolul 13 conferă prioritate aplicării articolului 8 pentru tot ce înseamnă îmbogăţire fără justa cauză, gestiunea de afaceri sau culpa in contrahendo. Astfel, de exemplu, reclamaţiile legate de o îmbogățire fără justă cauză derivată din violarea unor drepturi de proprietate intelectuală vor fi guvernate de articolul 8 din Regulament, şi nu de articolul 10. Dacă acest mod de reglementare pare adecvat în situaţia descrisă, în schimb, este mai dificilă de înţeles prioritatea articolului 8 asupra articolului 12: simplul fapt că o culpa in contrahendo intervine atunci când obiectul eventual al contractului este o marcă sau un brevet nu este suficient pentru a asigura un fundament adecvat aplicării articolului 8123 .

5. Răspunderea pentru acţiuni sindicale (art. 9)

120 A se vedea F. Garcimartin Alférez, op. cit., nº 53;121 Din punctul de vedere al dreptului internaţional privat, atribuirea şi protecţia drepturilor de proprietate industrială şi intelectuală sunt probleme guvernate de principiul teritorialităţii : aceste drepturi sunt văzute ca monopoluri de utilizare, pe care fiecare stat le stabileşte pe teritoriul său. În concordanţă cu această idee, regulamentul stabileşte că legea care guvernează repararea prejudiciilor este legea statului pentru al cărui teritoriu se reclamă protecţia, ceea ce conduce la o coincidenţă între lex originis şi lex protectionis. 122 De altfel, Regulamentul european asupra mărcii comunitare face deja referire la locul unde s-a comis încălcarea dreptului de proprietate intelectuală, însă sub forma unei retrimiteri generale la legea acestui stat (incluzând deci regulile de DIP din acest stat (art. 98.2); Regulamentul Roma II corectează această soluţie, preferând o trimitere directă. 123 F. Garcimartin Alférez, op. cit., nº 58.

25

Regulamentul stabileşte în materia răspunderii pentru acţiuni sindicale o regulă în doi timpi: dacă părţile au reşedinţa obişnuită în acelaşi stat, legea reşedinţei comune este aplicabilă124; în lipsă, articolul 9 conferă competenţă legii statului în care are sau a avut loc acţiunea sindicală în cauză. Această ultimă regulă nu trebuie înţeleasă ca o excepţie de la articolul 4 alin. 1, ci ca o simplă concretizare a sintagmei „locul prejudiciului” pentru o ipoteză particulară: astfel, în materie de acţiuni colective, locul prejudiciului direct este acela unde au loc aceste acţiuni. Posibilele prejudicii financiare extra-contractuale pe care acţiunile sindicale realizate într-un stat le pot cauza unor patroni străini sunt guvernate de legea statului respectiv, şi nu de legea statului în care se găseşte patronul întreprinderii care a suferit prejudiciul. Aceeaşi observaţie este pertinentă şi pentru prejudiciile prin ricoşeu pe care acest tip de acţiuni le pot provoca unor terţi.

Introducerea acestor reguli a fost necesară pentru a clarifica eventualele probleme ce pot apărea în legătură cu identificarea „locului prejudiciului” în acest tip de acţiuni. Un exemplu poate fi dat plecând de la starea de fapt din cauza "DFDS Torline"125, soluţionată de CJCE în 2004: litigiul privea competenţa jurisdicţională a tribunalelor daneze pentru tranșarea problemei legalităţii unor acţiuni colective realizate de un sindicat suedez (SEKO) în Suedia contra unei întreprinderi maritime daneze ce opera în Suedia (DFDS). Întrebată fiind dacă prejudiciile rezultând în urma unei acţiuni colective puse în practică de un sindicat într-un stat contractant în care navighează o navă înregistrată în alt stat contractant pot fi considerate ca intervenite în statul pavilionului (astfel ca armatorul să poată introduce în acest ultim stat o acţiune în baza art. 5§3 din Convenţia de la Bruxelles – astăzi Regulamentul 44/2001), Curtea de justiţie a răspuns: „ (44) În cadrul acestei aprecieri realizate de judecătorul naţional, statul pavilionului, adică statul în care este înregistrată nava, trebuie considerat numai ca un element, printre altele care permit identificarea locului unde a survenit prejudiciul. Naţionalitatea navei nu ar juca un rol decisiv decât în ipoteza în care judecătorul naţional ar putea ajunge la concluzia că prejudiciile s-au materializat la bordul (navei). În acest ultim caz, statul pavilionului ar trebui în mod necesar considerat ca fiind locul unde faptul cauzal a provocat prejudiciile. (45) Având în vedere consideraţiile de mai sus, trebuie răspuns la a doua întrebare că în circumstanţe precum cele din litigiul analizat, art. 5§3 din Convenţia de la Bruxelles trebuie interpretat în sensul că prejudiciile rezultând dintr-o acţiune colectivă realizată de un sindicat într-un stat contractant în care navighează un vapor înregistrat în alt stat contractant nu trebuie în mod necesar considerate ca survenite în statul pavilionului”.

Pentru interpretarea sintagmei „acţiuni sindicale”, este utilă consultarea considerentului 27 al Regulamentului. Deşi se face referire la legislaţiile naţionale pentru definirea lor precisă, putem afirma că acestea sunt acţiuni în legătură cu serviciul, realizate în scopul protejării drepturilor şi obligaţiilor lucrătorilor, respectiv ale patronilor; ele includ în mod tipic greva sau greva patronală.

III. Cvasi-contractele

Deşi sintagma nu este utilizată ca atare în textul analizat, capitolul 2 din Regulamentul Roma II reglementează legea aplicabilă principalelor cvasi-contracte: îmbogăţirea fără justă cauză

124 Această rezervă poate avea sens în ipoteza acţiunilor sindicale realizate de muncitorii de pe platforme petroliere sau de pe vapoare, de exemplu.125 CJCE, 5 februarie 2004, C-18/02, Danmarks Rederiforening v. LO Landsorganisationen i Sverige (Torline v. SEKO);

26

(care înglobează plata nedatorată) şi gestiunea de afaceri. În plus, este abordată şi culpa in contrahendo. Redactorii regulamentului au evitat sintagma “cvasi-contract” datorită diversităţii de opinii / de concepţii la nivel european cu privire la semnificaţia sa exactă. De fapt, în dreptul comparat european se întâlnesc trei categorii de sisteme în materie: pe de o parte, există sistemele tripartite, care fac distincţie între condictio indebiti (restituirea plăţii primite pe nedrept) şi îmbogăţirea fără justă cauză, la care se adaugă problema culpei in contrahendo (Franţa, Austria, Olanda, Italia); pe de altă parte, există sistemele bipartite, care cunosc doar negotiorum gestio şi îmbogăţirea fără justă cauză (Germania, Elveţia, Grecia); în sfârşit, există sisteme unitare, care cunosc şi aplică doar noţiunea de „restituire”, ignorând instituţia negotiorum gestio (Marea Britanie). Acest scenariu destul de divers ar conduce la aplicarea, de către tribunale din state membre diferite, a unor reguli de conflict diferite pentru o aceeaşi problemă, fapt care este generator de forum shopping şi contravine astfel obiectivelor Regulamentului. De aceea, în textul final a fost preferată simpla trimitere la îmbogăţirea fără justă cauză, gestiunea de afaceri şi culpa in contrahendo, concepte pentru care vor fi formulate probabil definiţii autonome la nivel comunitar.

Pentru cvasi-contracte, articolele 10 şi 11 (redactate în mod paralel) enunţă patru reguli, corespunzând la patru elemente de legătură ierarhizate, în cascadă. Mai întâi, în ipoteza unei relaţii preexistente între părţi, legea aplicabilă cvasi-contractului va fi legea care guvernează respectiva relaţie126: de exemplu, problemele generate de operaţiunile efectuate de un mandatar care depăşeşte puterile ce i-au fost conferite prin actul de misiune vor fi guvernate de legea contractului de mandat; de asemenea, problema de a şti dacă plăţile făcute în temeiul un contract nul, în temeiul unui raport de filiaţie ulterior contestat sau îmbogăţirea rezultată în urma colaborării profesionale a concubinei dau dreptul la restituiri va fi şi ea tranşată potrivit legii care guvernează contractul anulat, filiaţia contestată sau relaţia de concubinaj127. În absenţa unei relaţii preexistente, dacă părţile îşi au reşedinţa în acelaşi stat, legea aplicabilă va fi legea reşedinţei comune. În absenţa acesteia din urmă, se recurge la localizare prin intermediul unui fapt material: legea aplicabilă va fi legea locului unde s-a realizat îmbogăţirea128 sau, respectiv, legea locului unde s-a realizat gestiunea de afaceri129. În ultimul rând, la fel ca în materia actelor ilicite, este prevăzută posibilitatea de a face apel la clauza de excepţie, pentru a se ajunge la aplicarea legii cu care situaţia prezintă legături „manifest” mai strânse.

În ceea ce priveşte culpa in contrahendo, prezentată ca fiind „obligația ne-contractuală care decurge direct din tratativele desfăşurate înainte de încheierea contractului”130, articolul 12 conferă în principiu competenţă legii care se aplică contractului sau care i s-ar fi aplicat

126 O lege unică pentru toate aceste probleme previne eventuale probleme de calificare şi de adaptare materială (cf. F. Garcimartin Alférez, op. cit., nº 63) şi permite respectarea coerenţei ansamblului legislativ aplicabil (C. Nourissat, E. Treppoz, op. cit. p. 26, nº 26). 127 D. Bureau, H. Muir-Watt, op. cit., nº 1030, p. 425;128 Conceptul „locul îmbogăţirii” este însă destul de problematic. Pe de o parte, semnificaţia sa nu este prea clară, iar această absenţă a clarităţii va genera probabil un contencios semnificativ; pe de altă parte, el este inapt să desemneze legea aplicabilă atunci când „îmbogățirea” s-a realizat pe teritoriul mai multor state (situaţie frecventă în cazul unor tranzacţii financiare transfrontaliere).129Această ultimă regulă ar putea să ridice dificultăţi în ipoteza în care patrimoniul în cauză este dispersat pe teritoriul mai multor state şi fiecare parte a acestuia este gestionată separat, local (a se vedea C. Nourissat, E. Treppoz, op. cit. p. 27): regulamentul nu oferă nicio soluţie pentru această ipoteză şi, sub rezerva clauzei de excepţie de la art. 11 alin. 4, probabil se va ajunge la aplicarea distributivă a legilor din fiecare stat în care s-a realizat gestiunea (mosaikbetrechtung); 130 A se vedea considerentul 30; în sensul acestei definiţii, culpa in contrahendo include repararea prejudiciilor produse în urma ruperii abuzive a negocierilor sau prin disimularea unor informaţii semnificative; alte tipuri de prejudicii – cum ar fi prejudiciile fizice suferite de un client în cadrul unui stabiliment – sunt guvernate de regula generală de la art. 4;

27

acestuia dacă ar fi fost încheiat131. Această soluţie prezintă trei mari avantaje. Mai întâi, ea este mult mai uşor de aplicat decât regula generală de la art. 4 alin. 1 din Regulament, pentru că în acest tip de situaţii este dificil de concretizat locul realizării prejudiciului. În al doilea rând, în urma acestei reguli, legea care se aplică pentru a spune dacă avem contract sau nu se va aplica şi răspunderii precontractuale, probleme strâns legate în ipoteza survenirii unui litigiu în acest context. În ultimul rând, chiar dacă formal nu există un contract între părţi, între acestea s-au stabilit totuşi relaţii sau negocieri prealabile, care generează obligaţii mai importante decât simpla obligaţie de a negocia cu bună credinţă, astfel că nu este lipsit de sens să supunem răspunderea aferentă legii care ar fi fost aplicabile dacă părţile ar fi semnat contractul.

În ipoteza în care această lege nu poate fi determinată (de exemplu pentru că nu se poate stabili cu claritate care ar fi fost prestaţia caracteristică a contractului), se succed câteva elemente de localizare clasice, prevăzute în mod alternativ: legea locului survenirii prejudiciului, legea reşedinţei comune a părţilor şi, eventual, o altă lege prezentând legături manifest mai strânse.

IV. Alegerea legii aplicabile

O altă dispoziţie, plasată într-un capitol propriu, intitulat „Libertatea de alegere”, instituie o regulă cu semnificaţie generală, care permite părţilor să aleagă legea aplicabilă obligaţiilor lor (art. 14). Regula este însoţită de două excepţii: în caz de delicte referitoare la concurenţă (art. 6 al. 4) şi de atingeri aduse drepturilor de proprietate intelectuală (art. 8 al. 3) autonomia de voinţă este exclusă132.

Art. 14 precizează momentul, modalităţile şi întinderea efectelor alegerii de către părţi a legii aplicabile.

În ceea ce priveşte momentul alegerii, acordul cu privire la legea aplicabilă trebuie să intervină după survenirea faptului generator al prejudiciului. O derogare este permisă pentru ipoteza când toate părţile implicate exercită o activitate comercială, caz în care vor fi validate şi acordurile intervenite anterior acestui moment (art. 14 alin. 1 lit. b). În mod cert, înţelegerile intervenite între părţi după survenirea actului ilicit ridică mai puţine probleme, din moment ce acestea sunt în măsură să îşi cunoască drepturile şi au posibilitatea să cântărească argumentele pro şi contra unei alegeri a legii aplicabile. În schimb, în ceea ce priveşte înţelegerile anterioare survenirii actului ilicit, situaţia este exact inversă : părţile nu sunt încă în măsură să cunoască natura şi gravitatea unui act ilicit şi de aceea aceste înţelegeri ar trebui reglementate mai strict. Din păcate, articolul 14 impune în privinţa lor doar nişte cerinţe minime: ele trebuie să fie „liber negociate” şi să intervină între părţi care „exercită toate o activitate comercială”. Or, chiar dacă sintagma „activitate comercială” ar fi clar definită şi uniform interpretată în UE, ea ar include oricum în cadrul său contracte precum cele de franciză, licenţă sau asigurare, în care una dintre părţi se poate afla într-o

131 Pentru determinarea legii ipotetic aplicabile contractului, trebuie consultată Convenţia de la Roma din 1980 sau viitorul Regulament Roma 1 (atunci când va intra în vigoare). În mod normal, această lege va fi legea statului în care îşi are reședința obişnuită debitorul prestaţiei caracteristice.132 Aceste excluderi pot fi discutabile, deoarece suntem în definitiv în situaţia unor prejudicii extra-contractuale suferite exclusiv de persoane private. Totuşi, s-a considerat că în aceste două domenii existau motive materiale suficiente pentru a exclude autonomia de voință: pe de parte, existenţa unor interese supraindividuale (amenajarea / supravegherea pieței) care ar putea fi indirect atinse prin alegerea unei legi de către părţi ; pe de altă parte, în raport cu articolul 8, separarea între existenţa însăși a dreptului (întotdeauna guvernată de principiul teritorialității) şi protecţia sa extra-contractuală ar introduce o complexitate a cărei evitare este preferabilă – a se vedea F. Garcimartin Alférez, op. cit., nº 27;

28

poziţie mai slabă de negociere. Art. 14 alin. 1 ar putea fi utilizat în viitor de partenerii aflaţi într-o poziţie de forţă pentru a alege legea favorabilă lor, fără ca dispoziţiile imperative de la alineatele 2 şi 3 ale articolului 14 sau excepţia de ordine publică de la articolul 26 să reuşească să asigure o protecţie adecvată părţilor mai vulnerabile.

În ceea ce priveşte modalităţile acestei alegeri, Regulamentul preia două alternative prevăzute de Convenţia de la Roma pentru materia contractuală: alegerea poate să fie expresă sau să rezulte în mod sigur din circumstanţele cauzei. Spre deosebire de Convenţie, atunci când alegerea a intervenit anterior survenirii faptului generator, Regulamentul Roma II pretinde ca ea să fie rezultatul unei „negocieri individuale”, ceea ce exclude, credem, eficacitatea clauzelor inserate în cadrul condiţiilor generale de afaceri133.

Cu privire la întinderea efectelor alegerii legii aplicabile, sunt prevăzute câteva reguli particulare. Mai întâi, articolul 14 garantează drepturile terţilor, dispunând că alegerea legii aplicabile delictului nu se poate face în detrimentul acestora (şi sunt vizaţi în special asigurătorii/garanţii persoanei responsabile, care nu pot fi prejudiciaţi prin alegerea unei legi care ar putea spori pretenţiile asiguratului la indemnizaţie)134,135. Apoi, după modelul Convenţiei de la Roma, se precizează că atunci când situaţia prezintă, în momentul survenirii faptului ilicit, un caracter intern, respectiv intracomunitar, alegerea legii aplicabile nu poate aduce atingere aplicării dispoziţiilor imperative din legea care ar fi fost aplicabilă în lipsa acelei alegeri, respectiv dispoziţiilor imperative din dreptul comunitar (art. 14 alin. 2 şi 3, prezentat supra). În sfârşit, pentru că textul nu prevede restricţii cu privire la legea pe care părţile o pot alege, putem deduce că poate fi vorba despre legea oricărui stat, indiferent că aceasta este legea unui stat membru sau a unui stat terţ, indiferent că ea prezintă sau nu legături cu situaţia litigioasă136.

Facultate de alegere a legii aplicabile poate fi exercitată în acelaşi mod chiar şi în prezenţa unei obligaţii cvasi-contractuale (decurgând dintr-o îmbogăţire fără justă cauză sau dintr-o gestiune de afaceri).

În legătură cu admiterea libertăţii de alegere a legii aplicabile de către părţi în materie delictuală, se impun câteva observaţii mai generale.

Obligaţiile extra-contractuale nu constituie un domeniu în care regăsim în mod obişnuit această prevedere, ceea ce explică rezistenţele manifestate în doctrina occidentală în faţa sa 137.

133 F. Garcimartin Alférez, op. cit., nº 27;134 Astfel, dacă nici legea locului prejudiciului şi nici legea contractului de asigurare nu prevăd în favoarea părţii vătămate o acţiune direct împotriva asigurătorului, aceasta nu va putea fi exercitată chiar dacă este permisă de legea aleasă de părţi. 135 O problemă interesantă ridicată de doctrină a fost aceea de a şti dacă această rezervă a drepturilor terţilor ar putea permite susţinerea intereselor unei comunităţi naţionale, pentru ipoteza în care, de exemplu, părţile au reuşit să limiteze, prin intermediul alegerii legii aplicabile, cuantumul reparaţiei (în timp ce legea înlăturată ar fi admis de exemplu daune-interese punitive, al căror beneficiar, chiar parţial, ar fi fost statul); deşi în cazul de speţă propus soluţia ar fi venit destul de simplu prin intermediul excepţiei de ordine a statelor europene (ce nu admite oricum acordarea de daune-interese punitive), întrebarea rămâne deschisă - a se vedea D. Bureau, H. Muir-Watt, op. cit.,vol. II, nº 1009, p. 404-405; 136 Cu privire la oportunitatea acestei soluţii, a se vedea D. Bureau, H. Muir-Watt, op. cit.,vol. II, nº 1007, p. 402;137 Totuşi, în mai multe state europene există un curent favorabil utilizării autonomiei de voinţă în afara domeniului dreptului internaţional privat al contractelor: a se vedea, de exemplu, art. 42 din Legea germană din 21 mai 1999 privind regulile de conflict în materia obligaţiilor extra-contractuale şi drepturilor reale, § 35 şi 48 din Legea austriacă din 15 iulie 1978 cu privire la dreptul internaţional privat (autonomia de voinţă este admisă în materie delictuală chiar anterior survenirii prejudiciului), art. 132 din Legea elveţiană de DIP, art. 101 din Codul belgian de DIP, art. 1.43(3) din Codul civil lituanian, art. 1219(3) din Codul civil rus; pe baza acestor exemple, s-a putut afirma că autonomia de voinţă în

29

Totuşi, nimic nu o interzice, pentru că părţile au în principiu, în acest domeniu, libera dispoziţie a drepturilor lor, iar facultatea de a alege legea aplicabilă are o utilitate neîndoielnică, pentru că în acest fel se aduce o doză semnificativă de flexibilitate şi se întăreşte securitatea juridică138.

În plus, în instrumentele legislative comunitare autonomia de voinţă a părţilor câştigă din ce în ce mai mult teren ca un veritabil principiu : deşi limitată prin intermediul legilor internaţional imperative, ea este nu numai permisă în dreptul internaţional privat, ci chiar încurajată. De exemplu, în materie de competenţă jurisdicţională, părţile se bucură de o libertate destul de largă în ceea ce priveşte desemnarea tribunalului competent, libertate limitată doar prin stipularea câtorva reguli imperative al căror scop este protejarea părţilor considerate vulnerabile. În domeniul conflictelor de legi, remarcăm aceeaşi tendinţă : cu privire la legea aplicabilă contractelor, autonomia de voinţă a părţilor este de mult timp consacrată ca un veritabil principiu şi popularitatea sa este în creştere139. De asemenea, în materie de succesiuni internaţionale sau divorţ/separaţie de corp, Convenţia de la Haga din 1989140 sau propunerile de Regulamente europene141 prevăd posibilitatea părţilor de a alege legea aplicabilă. Nu surprinde astfel consacrarea acestei soluţii cu titlu de regulă principală, în ceea ce priveşte obligaţiile necontractuale.

Totuşi, dincolo de această tendinţă („modă” conform unor autori142), ne putem interoga asupra oportunităţii ei143, ne putem interoga în ce măsură, în general, în domeniul conflictului de legi, ea este de natură să asigure o protecţie suficientă părţilor (în special acelora care suportă consecinţele/efectele actelor ilicite). Pe de o parte, aşa cum sperăm ca s-a înţeles din observaţiile noastre precedente, alegerea legii aplicabile obligaţiilor necontractuale anterior survenirii evenimentului cauzator de prejudicii este destul de periculoasă. Fie ea ar putea fi impusă de partea aflată într-o poziţie de forţă economică, fie pur şi simplu, problemele pe care ar trebui să le guverneze lex delicti aleasă ar fi extrem de variate şi complexe, dispoziţiile ei neadaptate, astfel că părţile ar putea regreta acea alegere prealabilă. Pe de altă parte, nu mereu o alegere ex post a legii

materie delictuală reprezintă, de fapt, un principiu al dreptului internaţional privat - a se vedea T. Kadner Graziano, „General Principles of Private International Law of Tort in Europe”, în (ed.) J. Basedow, H. Baum, Y. Nishitani, Japanese and European Private International Law in Comparative Perspective, Mohr Siebeck, 2008, p. 249, 251;138 Criticile nu pot fi însă ignorate, cel puţin din perspectiva obiectivelor pe care ar trebui să le urmărească regulile de drept internaţional privat. Consacrarea autonomiei de voinţă permite părţilor să schimbe legea aplicabilă obligaţiei lor după momentul naşterii acestei obligaţii, iar acest fapt poate influenţa semnificativ comportamentul lor prealabil naşterii acelei obligaţii : de exemplu, dacă una dintre părţi ştie ca ar putea schimba legea obiectiv desemnată de regula de conflict, ne putem întreba în ce măsură ea va mai respecta prevederile acestei legi; răspunsul este extrem de relevant din perspectiva obiectivului asigurării bunăstării globale, prin prevenirea actelor ilicite, pe care ar trebui să îl asigure regulile de conflict în materie delictuală – a se vedea T. Kono, “Critical and Comparative Analysis...”, op. cit., p. 240. 139 Aşa cum demonstrează de exemplu unele dispoziţii din Proiectul de Regulament Roma I, dispoziţii ce prevăd posibilitatea părţilor de a alege ca “lege” aplicabilă contractului/obligaţiei lor un set de norme nestatale (Principiile Unidroit sau Principiile Lando de Dreptul contractelor). 140 Convenţia de la Haga din 1989 privind legea aplicabilă succesiunilor pentru cauză de moarte, art. 5 alin. 1;141 A se vedea în acest sens soluţiile avansate de Livre vert sur le droit applicable et la compétence en matière de divorce [(COM(2005) 82 final)]/Cartea verde cu privire la legea aplicabilă şi competenţa jurisdicţională în materie de divorţ, lansată de Comisia Europeană la 14 martie 2005 (soluţii preluate în Proposition de Réglement du Conseil modifiant le règlement (CE) n° 2201/2003 en ce qui concerne la compétence et instituant des règles relatives à la loi applicable en matière matrimoniale [COM/2006/0399 final] / Propunerea de Regulament al Consiliului de modificare a Regulamentului (CE) nº 2201/2003 privind competenţa şi de instituire a unor reguli referitoare la legea aplicabilă în materie matrimonială, nedisponibilă în limba română, (17 iulie 2006)), respectiv soluţiile din Livre vert Successions et testaments [COM (2005) 65 final]/Cartea verde Successiuni şi Testamente, lansată de Comisia europeană la 1 martie 2005, întrebările 5-9 (sub punctul 2.4, Alegerea legii aplicabile succesiunii). Textele citate sunt disponibile la adresa http://ec.europa.eu/civiljustice/applicable_law/applicable_law_ec_en.htm. 142 M. Goré, „"De la mode"... dans les successions internationales contre les prétentions de la "professio juris"”, în Mélanges en l'honneur de Yvon Loussouarn, L'internationalisation du droit, Dalloz, 1999, p. 193;143 Cu privire la oportunitatea acestei soluţii, a se vedea D. Bureau, H. Muir-Watt, op. cit.,vol. II, nº 1007, p. 402;

30

aplicabile este una bine documentată: permisiunea acordată părţilor să aleagă legea aplicabilă numai după survenirea evenimentului cauzal nu garantează că nu se va putea profita de părţile vulnerabile (defavorizate)144. În acelaşi timp, este adevărat că o mai mare libertate de alegere lăsată părţilor poate fi considerată un progres binevenit cu privire la obligaţiile necontractuale, prin certitudinea pe care o aduce pentru acestea, şi de un real beneficiu atunci când există cereri paralele (de răspundere civilă contractuală/delictuală), iar alegerea unei legi unice ar fi dezirabilă. Probabil acestea ultimele au fost argumentele care au contat în mod decisiv atunci când redactorii Regulamentului s-au oprit asupra soluţiei autonomiei de voinţă în materia răspunderii civile extra-contractuale.

V. Domeniul de aplicare a legii competente

Odată desemnată legea aplicabilă, pasul următor este delimitarea domeniului ei de aplicare. Această sarcină este asumată de art. 15 din Regulament, care enumeră în mod cât mai amplu o serie de probleme ce intră în sfera răspunderii extra-contractuale (şi care, prin adaptare, pot fi extinse la categoria cvasi-contractelor). Sunt, astfel, vizate condiţiile şi întinderea răspunderii, determinarea persoanei / persoanelor responsabile145, cauzele de limitare sau de exonerare de răspundere146, existenţa, natura şi evaluarea prejudiciului147, modalităţile de reparare sau de prevenire, transmisibilitatea dreptului la reparaţie148, persoanele având dreptul la reparaţie149, răspunderea pentru fapta altuia, modul de stingere a obligaţiilor. Un element de noutate faţă de situaţia din dreptul comun (în sensul lărgirii domeniului de intervenţie a lui lex delicti) este adus de art. 15 lit. d) care precizează că „Legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale în temeiul prezentului regulament reglementează în special: …d) în limitele competenţei conferite instanţei prin codul său de procedură, măsurile asigurătorii pe care le poate adopta o instanţă pentru a preveni sau înceta vătămarea sau prejudiciul sau pentru a asigura acordarea de despăgubiri”.

De asemenea, aceeaşi lege guvernează şi acţiunile între codebitori (art. 20)150, sarcina probei şi eventualele prezumpţii în materie (art. 22). În schimb, ca o favoare pentru victimă,

144 Libertatea de a alege numai post factum legea aplicabilă obligaţiei necontractuale are la bază idea că această alegere protejează părţile defavorizate în faţa riscului de a renunţa la drepturile lor fără să se gândească la consecinţele acestei renunţări sau de a fi la voinţa celeilalte părţi anterior survenirii disputei. 145 Includem astfel aici probleme precum natura răspunderii (din culpă sau obiectivă), definirea actului ilicit, inclusiv problema de a şti dacă o omisiune poate constitui un act ilicit, legătura de cauzalitate între faptul prejudiciabil şi prejudiciu, determinarea persoanelor responsabile şi capacitatea delictuală. Sintagma « întinderea răspunderii » implică limitele legale ale acesteia, inclusiv limita sa maximă, precum şi contribuţia fiecăruia dintre coautori la repararea prejudiciului produs împreună.146 Printre cauzele de exonerare de răspundere figurează în special forța majoră, starea de necesitate, fapta unui terţ, culpa victimei. De asemenea, ele includ şi (in)admisibilitatea acțiunilor între soţi, precum şi excluderea răspunderii autorului cu privire la anumite categorii de persoane.147 Includ determinarea bunurilor si a prejudiciilor cu privire la care se poate obţine reparaţie, daunele materiale sau morale, daunele ecologice, pierderile financiare sau pierderea unei ocazii/oportunităţi. 148 Pe de o parte, acest lucru echivalează cu rezolvarea unei probleme de calificare, în măsura în care s-ar fi putut discuta dacă problema transmisibilităţii dreptului la reparaţie în urma decesului victimei este o chestiune ce ţine de domeniul lui lex succesionis sau de domeniul lui lex delicti. Pe de altă parte, în cazul unor cesiuni voluntare de drepturi decurgând din obligaţii extra-contractuale, în afara caracterului transmisibil al obligaţiei, toate celelalte probleme (relațiile dintre cedent şi cesionar, posibilitatea debitorului cedat de a opune excepții, opozabilitatea cesiunii faţă de terţi) sunt guvernate de articolul 12 din Convenţia de la Roma. 149 Includem aici de exemplu problema de a şti dacă o persoană diferită de „victima directă” poate obţine repararea prejudiciilor derivate pe care le suferă în urma prejudicierii persoanei direct lezate; aceste prejudicii pot fi morale, de exemplu durerea resimţită în urma decesului unui părinte, sau economice, de exemplu lipsurile materiale cauzate copiilor sau soţului victimei decedate.

31

acţiunile directe împotriva asigurătorului sunt admise dacă ele sunt prevăzute fie de legea aplicabilă obligaţiei extra-contractuale, fie de legea aplicabilă contractului de asigurare (art. 18). Regulamentul stabileşte elemente de legătură alternative pentru a proteja interesele victimei, fără ca soluţia finală să se dovedească excesiv de oneroasă pentru asigurător, din moment ce acesta poate determina prin contractul de asigurare cadrul teritorial de acoperire a riscului151.

În caz de subrogaţie, o dispoziţie preluată din Convenția de la Roma distinge două relaţii. Legea obligaţiei extra-contractuale se aplică, în mod firesc, pentru a determina drepturile şi acţiunile pe care creditorul (partea vătămată) le poate exercita împotriva debitorului (partea responsabilă); în schimb, pentru a şti dacă terţul (de exemplu o companie de asigurare) care a vărsat anumite prestaţii părţii vătămate dispune de o acţiune împotriva debitorului şi în ce măsură el va putea exercita împotriva acestuia drepturile creditorului va trebui consultată legea aplicabilă obligaţiei terţului respectiv (art. 19) (de exemplu, legea care guvernează contractul între victimă şi compania de asigurare). Această soluţie conflictuală este justificată prin legătura strânsă care există între obligaţia de a plăti, pe de o parte, şi posibilitatea de despăgubire, pe de altă parte.

VI. Consideraţii finale

1. Excepția de ordine publică internaţională

După modelul (clasic) întâlnit în codificările moderne de drept internaţional privat, articolul 26 din Regulament prevede recursul la excepţia de ordine publică internaţională, autorizând judecătorul sesizat să înlăture într-un anumit litigiu legea desemnată de regulile de conflict, dacă aplicarea acestei legi este vădit incompatibilă cu ordinea publică din statul său.

Chiar dacă această tehnică este destinată a interveni destul de rar în practică, se impune o observație cu privire la evoluţia dispoziţiilor referitoare la daunele-interese punitive în variantele prealabile ale Regulamentului. Excesele jurisprudenţei americane în domeniu au generat o reputaţie proastă pentru acestea în Europa, cu consecinţa că primele versiuni ale propunerii de Regulament au promovat dispoziţii radicale: atât propunerea Comisiei din 22 iulie 2003, cât şi textul modificat al Parlamentului, publicat la 6 iulie 2005, conţineau dispoziţii care afirmau simplu că aplicarea unei legi care conduce la atribuirea de daune-interese non-compensatorii este contrară ordinii publice comunitare. Articolul 23 din propunerea Comisiei din 21 februarie 2006 a adăugat însă o condiţie suplimentară : legea străină ar fi trebuit înlăturată numai dacă ea prevedea atribuirea de daune-interese non-compensatorii al căror cuantum ar fi fost excesiv; simplul caracter non-compensatoriu nu a mai fost, în sine, contrar dreptului comunitar. Textul final al Regulamentului este mult mai

150 Regula este preluată din Convenţia de la Roma (articolul 13.2), cu diferenţa că redactarea întâlnită în prezentul regulament este mai clară. Regula specială de la articolul 20 din Roma II presupune existenţa mai multor responsabili, iar creditorul (victima) acţionează în instanţă doar împotriva unuia, de la care recuperează integral prejudiciul . Se poate întâmpla ca legea aplicabilă obligaţiei de reparare să fie diferită în funcţie de persoana responsabilă (de exemplu pentru ca victima şi doar unul din responsabili aveau reședința în acelaşi stat) : sensul articolului 20 este acela de a indica legea aplicabilă posibilei acţiuni în recuperare a plăţilor făcute de unul dintre responsabili pentru ceilalţi codebitori. Posibilitatea de a cere recuperare sumelor şi condiţiile acţiunii în rambursare sunt probleme guvernate de legea care s-a aplicat răspunderii lui solvens. Este indiferent dacă el a plătit integral sau doar parţial datoria, ceea ce contează este ca el să aibă un drept posibil de a fi rambursat / de a recupera ce a plătit pentru ceilalţi. 151 O soluţie similară este regăsită în art. 40.4 din Legea introductivă la Codul Civil German (EG BGB) şi în art. 9 din Convenţia de la Haga privitoare la accidentele de circulaţie. Spre deosebire de aceste texte, totuşi, posibilitatea de a fonda acţiunea direct pe lex contractus nu este auxiliară, ci alternativă lui lex loci.

32

moderat : regăsim, doar în cadrul considerentului 32 fraza a doua152, următoarea formulare : „În special, aplicarea unei prevederi a legii desemnate de prezentul regulament, care ar avea efectul de a acorda daune-interese non-compensatorii excesive cu caracter exemplificativ sau punitiv, poate fi considerată ca fiind contrară ordinii publice a instanţei competente, în funcţie de circumstanţele cazului şi de ordinea juridică a statului membru în care este sesizată instanţa”. Considerăm mult mai adecvată această ultimă poziţie. În dreptul pozitiv intern al unora dintre statele europene, de exemplu Franţa, câştigă din ce în ce mai mult teren ideea acordării de daune-interese punitive în caz de culpă manifest deliberată (în special în caz de culpă lucrativă)153. Datorită acestei evoluţii a legislaţiilor interne, ar fi fost impropriu să se fi reţinut, pentru dreptul internaţional privat, contrarietatea per se a daunelor-interese punitive faţă de ordinea publică. Caracterul neobligatoriu al considerentelor lasă judecătorilor posibilitatea de a aprecia această contrarietate în funcţie de circumstanţele speţei şi de poziţia particulară a sistemului lor de drept cu privire la problemă; actualitatea, condiţie necesară declanşării excepţiei de ordine publică, este în mod abil recunoscută.

2. Legile de poliţie

Spre deosebire de Convenţia de la Roma, care abordează şi problema legilor de poliţie ale statelor terţe, Regulamentul Roma II ia în considerare numai aplicarea legilor internaţional imperative ale forului, ce vor fi aplicate independent de legea desemnată de regulile de conflict instituite (art. 16). Intervenţia acestei tehnici a legilor de poliţie/legilor internaţional imperative este justificată prin faptul că Regulamentul a introdus autonomia de voinţă în materia extra-contractuală (cele două tehnici – legile de poliţie şi autonomia de voinţă - reprezentând un veritabil cuplu în dreptul internaţional privat, primele temperând consecinţele nedorite ale celei din urmă)154. Limitarea însă numai la legile de poliţie ale forului, soluţie mai puţin obişnuită, ar putea fi susţinută prin trei motive: mai întâi, un concept de această natură poate genera o doză serioasă de incertitudine cu privire la legea în final aplicabilă; apoi, până în prezent practica a demonstrat intervenţia sa mai mult decât excepţională în materie extra-contractuală; nu în ultimul rând, posibila suprapunere peste art. 17 (norme de securitate şi comportament) poate justifica această excludere a luării în considerare a legilor de poliţie a statelor terţe.

Conceptele „legi de poliţie” / „dispoziţii internaţional imperative” nu trebuie confundate cu conceptul „dispoziţiile imperative”, la care se referă art. 14 alin. 2 sau alin. 3 din prezentul Regulament sau art. 3 alin. 3 din Convenţia de la Roma; aceste din urmă texte vizează toate normele interne de la care nu se poate deroga prin contract, în timp ce art. 16 din Regulamentul Roma II (la fel ca art. 7 din Convenţia de la Roma) se limitează doar la o subcategorie a acestora, caracterizate printr-o imperativitate particulară. Pentru definirea acestora,

152 Această „descalificare” implică faptul că dispoziţiile in cauză nu au forţa juridică a unei norme propriu-zise, ci doar servesc de indicaţie pentru judecători, respectiv pentru persoanele ce au drept misiune punerea în aplicare a textului. 153 A se vedea textul articolului 1371 din raportul Catala cu privire la ante-proiectul de reformă a dreptului francez al obligaţiilor, precum şi „Entretien avec Pierre Catala, Il est temps de rendre au Code civil son rôle de droit commun des contrats”, JCP G 2005, I, 170; de asemenea M. Chagny, „La notion de dommages et intérêts punitifs et ses répercussions sur le droit de la concurrence”, JCP G 2006, I, 149.154 Contestând însăşi oportunitatea admiterii autonomiei de voinţă în Regulament pentru a se admite derogări de la legi care promovează politici imperative ce ar trebui totuşi respectate în situaţiile cu care respectivele legi prezintă legături strânse, D. Bureau şi H. Muir-Watt (op. cit., nº 1008, p. 403) arată că intervenţia legilor de poliţie în acest domeniu este mai mult decât necesară.

33

jurisprudența europeană prezintă o relevanţă deosebită. În cauza Arblade155, Curtea de Justiţie a afirmat că legile de poliţie sunt dispoziţii a căror respectare într-un stat dat este considerată esenţială pentru salvgardarea organizării politice, sociale sau economice a statului respectiv, astfel încât se impune intervenţia lor în toate situaţiile care intră în domeniul lor de aplicare, oricare ar fi legea în mod normal aplicabilă156.

3. Normele de securitate şi comportament

Potrivit articolului 17, oricare ar fi legea aplicabilă obligaţiei extra-contractuale (determinată potrivit celorlalte reguli de conflict din Regulament), pentru aprecierea comportamentului persoanei a cărei răspundere este invocată vor trebui luate în considerare normele de securitate şi comportament în vigoare în statul în care s-a produs fapta care antrenează răspunderea. Acest articol are la baza normele corespondente din Convențiile de la Haga privitoare la legea aplicabilă în materie de accidente de circulaţie rutieră (art. 7) şi respectiv, privitoare la răspunderea pentru produse defectuoase (art. 9)157. Totuşi, în Regulamentul Roma II s-a optat pentru o redactare parţial diferită, pentru a evita ca aplicarea acestui text să submineze intervenţia lui lex cause.

Articolul 17 are la baza ideea că autorul faptei trebuie să respecte normele de securitate şi comportament în vigoare în statul în care el acţionează, oricare ar fi, de altfel, legea aplicabilă consecințelor civile ale acţiunilor sale. Norma „obligă” să ţinem cont de legea statului unde s-a comis fapta, dar numai „în măsura în care acest lucru este adecvat”; în ciuda formulării imperative, este clar că „luarea în considerare” a legii respective, respectiv măsura în care va fi făcut acest lucru sunt probleme rămase la discreţia judecătorului. Tehnic, „luarea în considerare” a legii străine trebuie să fie diferită de „aplicarea” acesteia : judecătorul va aplica exclusiv legea desemnată de regula de conflict, dar va trebui să ţină seama de o altă lege ca simplu fapt (datum) pentru „a evalua conduita subiectului”, de exemplu atunci când este vorba de aprecierea gravității inacţiunii sau a neglijenţei autorului, în parametrii stabiliţi de această lege158. Discuţia cu privire la problema de a şti dacă articolul 17 reprezintă o regulă de conflict veritabilă sau doar o simplă instrucţiune cu privire la modalitatea de apreciere a comportamentului persoanei responsabile este astfel tranşată în favoarea celei de-a doua alternative159.

Concluzii

Acestea sunt principalele reguli stabilite prin Regulamentul european Roma II. Deşi perfectibile (şi sperăm, în special datorită clauzei de revizuire, că nu acesta va fi ultimul cuvânt al

155 CJCE, 23 noiembrie 1999, Arblade, C-369/96 şi C-376/96;156 Pentru o prezentare a conceptului „legi de poliţie” şi a funcţiilor sale, a se vedea A. Bonomi, „Rolul normelor internaţional imperative în sistemul european de drept internaţional privat”, Revista română de drept internaţional privat şi drept privat comparat, nº 1/2006, p. 159-174 şi 175-190. 157 De asemenea, textul nu este necunoscut internaţionaliştilor din România, în măsura în care art. 110 din legea 105/1992 prevede: „Regulile de securitate şi de comportament din statul unde a avut loc actul ilicit trebuie să fie respectate în toate cazurile”; texte similare regăsim în Codul belgian de DIP (art. 102), în Legea olandeză de DIP (art. 8), în Legea elveţiană de DIP (art. 142 alin. 2), în Codul civil portughez (art. 45 alin. 3), în Decretul maghiar de DIP (§ 33 alin. 1); 158 A se vedea în acest sens dispoziţiile Memorandumul explicativ (cu privire la art. 13 din proiectul de Regulament, p. 25). De asemenea, F. Garcimartin Alférez, op.cit., nº 72; S. Symeonides, op. cit., p. 40-41;159 S. Symeonides, op. cit., p. 40-41;

34

UE în modernizarea regulilor de conflict în materie delictuală), nu trebuie neglijat progresul pe care ele îl realizează în unificarea şi egalizarea dreptului internaţional privat al tuturor statelor membre.

Pe de o parte, deşi suntem în prezenţa unui veritabil demers de codificare europeană, cu reguli de conflict universale şi reţinând elemente de legătură de cele mai multe ori clasice, acestea se inspiră din experienţele naţionale ale statelor membre şi din valorile care animă dreptul internaţional privat european în construcţie. Pe de altă parte, anumite dispoziţii ascund soluţii specifice pentru operaţiunile intracomunitare sau iau direct în considerare anumite principii şi valori substanţiale comunitare, ceea ce a atras uneori criticile doctrinei. Reforma este mai dificilă însă la nivel multinaţional decât în plan intern, pentru că ea trebuie să ţină seama de mult mai multe elemente.

Pe ansamblu, Regulamentul Roma II demonstrează preferinţa politică pentru certitudine, susţinută de nevoia de asigurare a uniformităţii regulilor de conflict, respectiv a hotărârilor judecătorești pronunţate în materie, la nivelul întregului teritoriu european. Oricare ar fi însă concluziile noastre teoretice privitoare la absenţa unor reguli (necesare totuşi) sau inadaptarea unora dintre cele instituite, doar practica va demonstra cu adevărat dacă acest Regulament merită criticat sau, dimpotrivă, aprobat.

35