Colegiul Naţional BănăţeanSălăjan Lidia şi Huţan Raula, IX F1

Republica Romană - Instituţii politice

Criza Republicii Romane

Imperiul Roman

1

Republica RomanRepublica Romanăă - Institu - Instituţţiiii politicepolitice

Roma se înfiinţeză în Peninsula Italică în anul 753 î.Hr. Oraşul-stat este legat de divinitate şi este condus de un monarh. În anul 509 î.Hr. are loc o serie de incidente, care duc la răsturnarea ultimului rege etrusc, Tarquinius Superbus. Astfel, se instaurează republica. Republica este o formă de organizare politică ce susţine implicarea cetăţeanului în viaţa politică. Este realizată prin organizarea instituţilor care determină participarea la viaţa politică.

Conflictele existente dintre plebei şi patricieni se desfăşoară după un anumit scenariu: plebeii se retrag pe Muntele Sacru şi nu revin în Roma până nu obţin ceea ce doresc. Patricienii cedează, deoarece, fiind angajaţi în politica expansionistă, au nevoie de plebei. La capătul acestor conflicte, plebea devine din punct juridic egală prtricienilor. Această formă originală de luptă se cheamă secesiune. În urma secesiunii, plebeii au obţinut următoarele drepturi: dreptul de a avea reprezentanţi care să le apere interesele: tribuni; Legea celor 12 table: plebeii au drepturi egale cu patricienii; sunt admise căsătoriile mixte între plebei şi patricieni; unul dintre cei 2 consuli este reprezentant al plebeilor şi egalitatea religioasă cu patricienii. Beneficiarii acestor drepturi sunt plebeii bogaţi. Se formează un nou grup social: nobilimea, care deţine puterea economică şi politică în stat.

2

La capătul războaielor victorioase, Roma pune bazele unui stat universal si devine stăpâna Mediteranei, transformată în Mare internum. Transformarea dintr-o mică cetate într-o mare putere este însoţită de crearea de instituţii. Autoritatea principală în stat este deţinută de Senat. Senatul era alcătuit iniţial din 300, ajungând spre sfârşitul epocii republicane la 900 de persoane, foşti magistraţi. Erau numiţi pe viaţă şi erau recrutaţi de cenzori dintre persoanele care deţinuseră

magistraturi mai importante. Adoptă hotărâri în cele mai importante probleme ale statului şi controlează activitatea tuturor magistraţiilor. Mai controlează administraţia, finanţele, activitatea judecătorească şi treburile militare, asigură îndeplinirea practicilor de cult, decidea în materie de legislaţie şi de politică externă şi hotărăşte măsuri excepţionale în situaţii grave.

Magistraturile reprezintă funcţiile publice şi sunt variate, precis ierarhizate şi au un regim propriu bine diferenţiat. Pentru ocuparea unei anumite magistraturi, trebuiau să parcurgă în prealabil celelalte magistraturi în ordinea crescândă a importanţei lor. Magistraturile ordinare ocupă primul loc în ierarhia magistraturilor. Acestea conţin: 2 consuli, 2 pretori, 2 cenzori, 2 cvestori, 2 edili şi marele preot. Consulii au preluat prerogativele regelui din perioada monarhică, au reprezentat puterea executivă, pe care o exercitau pe rând timp de o lună. În timp de război comandau armata, iar după expirarea mandatului administrau ca proconsuli o provincie. Din 367 î.Hr. unul dintre cei 2 consuli trebuia să fie plebeu. Simbolul exterior al puterii sale sunt cei 12 lictori. Pretorii au atribuţii judiciare, organiza instanţa, stabilea formulele proceselor, iar durata mandatului este de 1 an. În lipsa consulilor puteau convoca Senatul, comanda armata sau provinciile. Numărul lor creşte de la 2 la 18. Cenzorii sunt aleşi pe durata unui mandat de 5 ani. Ţin evidenţa şi controlul repartizării în clase a cetăţenilor, întocmesc listele noilor senatori propuşi şi se ocupă de evidenţa bugetului statului. Cvestorii controlează administraţia finanţelor publice, numărul lor creşte de la 2 la 20, iar durata mandatului este de 1 an. Edilii au organizat poliţia Romei, asigurau supravegherea

3

aprovizionării oraşului, a construcţiilor urbane, a tezaurului, a străzilor, pieţelor, templelor. La început sunt alcătuiţi din 2 plebei, iar mai apoi se adaugă 2 patricieni, iar durata mandatului este de 1 an. Marele preot supravegheză cultul religios.

Magistraturile populare sunt alcătuite din tribunii poporului. Aceştia reprezintă magistratura instituită la începutul secolului al V-lea î.Hr. Durata mandatului este de 1 an, numărul lor creşte de la 2 la 10. Apără şi impune interesele plebeilor în faţa patricienilor în Senat, aveau dreptul de a se amesteca în actele tuturor magistraţilor, în afară de dictator şi cenzor. Puteau să îi aresteze pe magistraţi, să convoace Adunările Poporului şi Senat; şi aveau drept de veto.

Magistraturile extraordinare erau formate doar din dictator. Acesta era ales în situaţii de primejdie şi deţinea puteri nelimitate timp de 6 luni. Simbolul puterii sale este reprezentat de cei 24 de lictori.

Comiţiile populare (adunările) erau de 3 tipuri: comiţii curiate, comiţii centuriate şi comiţii de triburi. Comiţiile curiate reprezintă instituţia menţinută din perioada regalităţii. Fiecare curie trebuia să dea 100 de pedestraşi, 10 călăreţi şi să trimită în Senat 10 reprezentanţi patricieni. Rezolvă problemele de drept familial. Comiţiile centuriate reprezintă adunări pe unităţi militare. Populaţia Romei este împărţită după avere în 5 clase, patricienii fiind la un loc cu plebeii. Fiecare clasă are obligaţia să dea în mod diferenţiat un anumit număr de centurii-unităţi de câte 100 de soldaţi. Cele mai multe centurii le furniza prima clasă din cele 5. Poporul decide în probleme privind pacea si războiul. Are rol politic şi militar, deoarece clasa celor mai bogaţi avea asigurată totodată majoritatea voturilor, prin urmare a hotărârilor în triburile publice. Comiţiile de triburi devine cu timpul cea mai importantă adunare, la care participă atât patricienii, cât şi plebeii. Aleg magistraţii, iar hotărârile luate au caracter de lege.

În teritoriile cucerite, Roma întemeiază colonii care beneficiază de autoguvernare. Acestea reprezintă avanposturi militare şi comerciale şi asigură înzestrarea cu pământ a populaţiei din metropolă. Coloniile sunt de 2 feluri: de drept roman şi de drept latin. Instrumentul politicii de expansiune a Romei este armata. Serviciul militar este obligatoriu pentru toţi cetăţenii intre 17 şi 60 de ani. Cea mai importantă reformă a armatei este realizată în 107 î.Hr. de Caius Marius, care creează o armată permanentă de

4

profesionişti, recrutaţi din rândul sărăcimii şi angajaţi cu soldă, pe timp de 16 sau 20 de ani. Astfel, armata romană este tot mai legată de generalii care o comandă şi devine o forţă esenţială în viaţa politică. Acest lucru reiese şi din citatul: „Marii generali erau respectaţi, aproape veneraţi de soldaţi, care le erau loiali şi reprezentau o forţă.”1

CRIZA REPUBLICIICRIZA REPUBLICII

Expansiunea teritorială a Romei are repercursiuni asupra societăţii şi economiei Italiei. Transferul de bogăţii din ţările cucerite şi prăzile aduse au ca rezultat schimbarea condiţiilor de viaţă. Mica proprietate ţărănescă este lovită de extinderea latifundiilor, de rolul crescând al sclavilor în economie şi de concurenţa cerealelor ieftine din provincii. Pe plan extern Roma nu mai face faţă problemelor legate de purtarea unor războaie îndepărtate, de administrarea teritoriilor cucerite. Aceste lucruri fiind demontrate şi de citatul: „Principiile republicane ale Romei au fost puse la încercare periodic prin tentative de lovituri de stat”2

Criza republicii romane este determinată de evenimente din evoluţia republicii romane, contactul şi mentalitatea din noile teritorii cucerite, incapacitatea instituţiilor republicane de a-şi extinde autoritatea asupra noilor teritorii cucerite şi nerespectarea mandatelor deţinute de magistraţi. Se încearcă găsirea unor soluţii.

Doi reprezentanţi ai popularilor, Tiberius şi Caius Gracchus, în calitate de tribuni ai plebei, iniţiază reforme în favoarea plebei (în 133 î.Hr. şi 123 î.Hr.). Cercurile conservatoare reacţionează. Confruntarea este violentă şi cei doi sunt asasinaţi. În deceniile următoare tulburările iau amploare. Populaţiile italice, care susţinuseră efortul militar al Romei în bazinul mediteranean fără să obţină cetăţenia romană (aliaţii), se răscoală. La sfârşitul acestui război

1 Kerrigan Michael - O istorie întunecată. Împăraţii romani, Ed.Corint, Bucureşti, 2010, p.102 Ibidem, p.8

5

senatul roman este obligat să acorde cetăţenie romană tuturor oamenilor liberi din Italia (88 î.Hr.).

Un alt mare pericol vine din partea sclavilor. Între 73-71 î.Hr., are loc o răscoală a sclavilor condusă de Spartacus. Înfrântă cu mare greutate de Crassus, aceasta este urmată de o represiune sângeroasă. Opoziţia optimaţilor accentuează instabilitatea politică şi permite afirmarea generalilor victorioşi în războaiele din Orient. Ei dispun de armate legate de

persoana lor, datorită avantajelor oferite în schimbul devotamentului.

Generalul Caius Marius, victorios în luptele din Africa şi Galia, se alătură popularilor. Un alt general, Sylla, este susţinut de optimaţi şi folosit pentru a-l îndepărta pe Marius şi pe partizanii acestuia, însă Marius avea oamenii lui de bază: „Susţinatorii lui Marius au ripostat

şi, timp de câteva zile şi nopţi, au avut loc lupte grele pe străzile Romei, înainte ca Sylla să controleze situaţia.”3 Apoi, Sylla instaurează dictatura personală. El instituie „proscripţiile” pentru înlăturarea inamicilor politici şi afişează însemnele

unei adevărate monarhii.La două decenii de la retragerea lui Sylla din viaţa politică se încheie o

înţelegere secretă între trei alţi generali: Crassus, Pompei şi Cezar, cunoscută sub numele de primul triumvirat (anul 60 î.Hr.). Cei trei îşi propun să acţioneze împotriva aristocraţiei senatoriale. Viaţa politică este dominată în următorul deceniu de cei trei triumviri. Moartea lui Crassus în Orient, deschide la Roma lupta

pentru putere între Cezar şi Pompei. Războiul civil se încheie prin victoria lui Cezar. El încearcă să impună monarhia de inspiraţie orientală şi ocupă principalele funcţii în stat.

După asasinarea sa la 15 martie 44 î.Hr., de către susţinătorii republicii se încheie al doilea triumvirat între susţinătorii lui Cezar în anul 43 î.Hr. Acesta este în fapt o dictatură militară împotriva republicanilor. Cei trei triumviri îşi împart administrarea provinciilor: Marc Antonius în Orient, Lepidus în Africa şi Octavian în Occident.3 Ibidem, p.10

6

IMPERIUL ROMANIMPERIUL ROMAN

Imperiul roman este structurat pe cuceriri teritoriale. Are 2 etape: principatul, 27 î.Hr.-284 d.Hr. şi dominatul, 284-476.

Principatul Om politic abil, Octavian

deschide o eră nouă, sub aparenţa consolidării instituţilor republicii. Titlul de imperator acordat lui Octavian constituie expresia puterii sale, care reuneşte comanda armatei, puterea judiciară şi legislativă. Preia

titlul de mare pontif, căruia îi adaugă magistraturile supreme, consul şi deţine puterea tribunciară. În anul 27 î.Hr., Octavian primeşte de la Senat şi titulatura de Augustus (cel venerabil), ceea ce-i conferă un caracter sacru. Este princeps senatus (primul dintre senatori). În aparenţă principele împarte puterea cu Senatul. Ca imperator guvernează provinciile de graniţă, iar Senatul pe cele din interior. Senatului îi revin atribuţii preponderent administrative. Puterea imperială se consolidează şi prin introducerea cultului imperial. În provincii se crează un cult al Romei şi al lui Augustus.

Până la începutul secolului al III-lea, la conducerea principatului se succedă patru dinastii: Iulia Claudia, a Flaviilor, a Antoninilor şi a Severilor. În perioada domniei lui Traian (98-117), Imperiul atinge cea mai mare întindere teritorială. Moartea ultimului împărat din dinastia Severilor deschide o perioadă de cinci decenii de tulburări şi revolte militare numită anarhia militară (235-284). Armata devine atotputernică şi îşi impune voinţa

7

în stat, aducând la tron diferiţi candidaţi. Unitatea statului este în pericol, în timp ce la graniţe barbarii profită de criză.

Dominatul Diocleţian (284-305) pune capăt

anarhiei militare. Reformele sale vizează instituţiile statului şi economia. Diocleţian pune bazele unei monarhii absolute, dominatul, care schimbă radical structurile şi concepţia politică a principatului. Instituie tetrarhia: guvernarea în patru, doi Auguşti şi doi Cezari. Întreaga putere de decizie se află în mâinile împăratului şi este realizată de un aparat birocratic ierarhizat şi militarizat.

Constantin cel Mare (306-337) continuă şi desăvârşeşte reformele iniţiate de Diocleţian, dar renunţă la tetrarhie. Pe plan administrativ măreşte numărul provinciilor şi al diocezelor şi organizează patru prefecturi. Prin Edictul de la Milano (313) oficiază creştinismul. Mută capitala Imperiului la Constantinopol, zonă mai puţin expusă atacurilor migratorilor.

Prin reformele lui Diocleţian şi Constantin cel Mare, Imperiul se transformă într-o autoritate monarhică. Dar la sfârşitul secolului al IV-lea unitatea Imperiului este definitiv pierdută. La moartea împăratului Teodosius (395), Imperiul se împarte între fii acestuia, şi anume în Imperiul Roman de Apus şi Imperiul Roman de Răsărit.

Tensiunile interne şi atacurile migratorilor au determinat în anul 476 cucerirea Imperiului Roman de Apus. Aceeaşi dată marchează şi sfârşitul lumii antice ca şi perioadă istorică.

8

1. Kerrigan Michael - O istorie întunecată. Împăraţii romani, Editura Corint, Bucureşti, 2010

9